Materialul acesta este o continuare la articolul
Holocaustul (genocidul) evreilor împotriva
românilor. Cerem despăgubiri de 200(două) sute miliarde euro.
Poate fi accesat pe internet la www. procesul comunismului.com. si la www.miscarea.net.
În articol precizam că Revoluţia bolşevică din Rusia a
fost făcută de evrei. În Consiliul Comisarilor Poporului, din 151
comisari (miniştri) ai Rusiei bolşevice, 129 erau evrei. Tot în
acest articol publicam patru tabele cu evrei comunişti, din 1940, din
Basarabia şi nordul Bucovinei. Tabelul nr.1, cu membri Partidului Comunist
din România, cu 37 de nume, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi
de Comitetul Central al Partidului Comunist din România, pentru a li se acorda
calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată
Rusia. Tabel nr. 2, cu membri Partidului Comunist din România, cu
105 nume, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă
de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă,
în judeţele Chişinău, Soroca, Bălţi, Bender, Orhei,
Hotin, Ismail, Cernăuţi. Tabel nr. 3, cu membri Partidului Comunist
din România, cu 255 de nume, din oraşul Chişinău, din oraşul
şi judeţul Soroca, din judeţul Orhei, din judeţul Bender
şi din judeţul Bălţi, car trebuie să fie lăsaţi
cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi
să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea
lor în Partidul Comunist din România. Tabel nr.4 cu membri Partidului Comunist
din România, cu 4 nume, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS,
în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane
în Spania s. a.) pe care Comitetul Central al Partidului Comunist din România
îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor
din toată Rusia. Desigur, numărul evreilor comunişti, cu tot
felul de funcţii, comisari de toate gradele, este cu mult mai mare. Cei
interesaţi şi de alte nume, pot consulta cartea lui Mihai Bruhis,
Rusia, România, Basarabia, Universitas,
Chişinău, 1992. Le regăsim, citate, în cartea lui Paul Goma,
Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940, sau Basarabia şi
Evreii, Editura Vremea XXI, 2004, Bucureşti, p. 81-85. Alături
de cei din tabelele 1-4 mai dădeam numele unor evrei care au condus şi
asasinat populaţie civilă românească, evrei care alcătuiau
liste pentru românii pe care hotărâseră să-i asasineze imediat,
sau să fie torturaţi şi lichidaţi după arestare.
In
urma ultimatumului dat României de către URSS, Armata Română s-a
retras din faţa invaziei sovietice, între 28 iunie-3 iulie 1940, până
pe malul de apus al Prutului, URSS impunându-şi noua sa graniţă,
imperială, până la râul Prut.
Invadarea
părţii de răsărit a României de către URSS este
rezultatul practic al Pactului Ribbentrop-Molotov. Invazioniştii
sovietici au anexat Basarabia, nordul Bucovinei, dar şi Ţinutul Herţa.
In
materialul acesta vom evidenţia caracterul premeditat al atrocităţilor
evreilor, fie în grupuri organizate, conform unor liste, în 1940-1941, iar
după 23 august 1944,ca reprezentanţi ai puterii politice de stat,
tot cu premeditare, tot conform unor liste.
Rebeliunea
evreilor împotriva românilor s-a desfăşurat între 28 iunie-3
iulie 1940. A fost prima rebeliune din istoria României, de preluare a
puterii, de către o minoritate conlocuitoare. Au reuşit să
preia puterea, în două etape, în aceste zile ale anului 1940, în
Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, iar după 23
august 1944, în întreaga Românie, în ambele etape, cu ajutorul Armatei
URSS.
Partidul
Comunist din România era dominat şi condus de evrei. Acţiona pentru
distrugerea statului naţional român, pentru că acesta rezista în
faţa procesului de expansiune a comunismului. La 8 mai 1940 Cominternul
trimite acestor comunişti, instrucţiuni în legătură cu
dezmembrarea României. Acţionau subversiv şi se pregăteau
pentru a sprijini invazia armatei sovietice. Cu o lună înainte de
invadarea răsăritului României de către Armata Roşie, M.
Skorţov (Leibovici) şi Morgenstern, membri ai secretariatului
Partidului Comunist din România, sunt chemaţi la Moscova unde au
raportat asupra ,,capacităţii de luptă şi activitatea
organizaţiei comuniste din Basarabia”... Evreii au acţionat şi
s-au organizat în vederea invaziei sovietice şi au contribuit la pregătirea
acestei invazii. Au deţinut informaţii asupra momentului agresiunii,
acţionând în consecinţă prin sabotaj economic şi
propagandă pro sovietică.
(Alex Mihai Stoenescu, ARMATA,
MAREŞALUL ŞI EVREII, Editura RAO, Bucureşti, 2001, p. 76,
78). Era o activitate continuă, din timpul Revoluţiei bolşevice
din 1917, până acum. Evreii erau coloana avansată a Rusiei bolşevice.
Argument, evreii erau aproape să reuşească să transforme
Germania într-o republică sovietică. Republica sovietelor de la
Beyern a fost zdrobită la începutul anului 1919 şi cu aceasta
şi încercarea de comunizare a Germaniei. Dar în 1919 reuşesc să
transforme Ungaria într-o republică sovietică! Acelaşi plan îl
tot puneau la cale şi pentru România.
Momentul
favorizant pentru declanşarea Rebeliunii iudaice bolşevice anti româneşti
a venit în anul 1940. Liderii evreilor aveau pregătite listele pentru
asasinarea reprezentanţilor instituţiilor locale şi a altor români.
Listele le-au împărţit evreilor din subordine. Aceşti
subordonaţi erau organizaţi în bande, grupe, detaşamente, miliţii.
Aveau instrucţiuni precise de îndeplinit, pe sectoare, străzi,
instituţii, adrese. Liderii aveau ca semn distinct, de comandanţi,
cocarda roşie, ceea ce adeverea că serveau sub drapelul roşu,
bolşevic, al URSS.
In
anul 1940, înainte de retragerea armatei române din partea de răsărit
a României ( Basarabia şi nordul Bucovinei ) „majoritatea evreilor
comunişti s-au constituit în comitete
de INIŢIATIVĂ PENTRU PROTECŢIA TERITORIULUI BASARABEAN, ordinul
venind de la Moscova” ( idem, p.
97 ). S-au format comitete orăşeneşti peste tot. Pe data de 27
iunie cercurile comuniste evreieşti au fost încunoştinţate de
ultimatumul dat României de către URSS.
„Încă
înainte de a se începe acţiunea de evacuare a Nordului BUCOVINEI şi
a BASARABIEI s-au format în toate oraşele şi târgurile, comitete
orăşeneşti din comunişti şi evrei, care au hotărât,
în prealabil, atât modul cum vor primi trupele sovietice de ocupaţie, cât
şi acţiunea de împiedecare a evacuării” ( Locotenent-
colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, SITUAŢIA
EVREILOR DIN ROMANIA, 1939-1941,Vol.
I, partea întâi, Editura Ţara
Noasră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, p. 219 ).
„Imediat
după anunţarea ultimatumului sovietic şi înainte de intrarea
Armatei Roşii, în toate oraşele
basarabene şi nord bucovinene, ca la un consemn, s-au format
grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineret de ambe sexe, care
numaidecât au început acţiunea teroristă” ( idem, p. 206 ). Să
analizăm puţin această mărturie documentară. Ca la un
consemn, înseamnă mobilizare dinainte pregătită, înarmaţi,
înseamnă că existau arme pentru rebeliune, care numaidecât au început
acţiunile, înseamnă că ştiau ce au de făcut şi
au acţionat concomitent, la ordin.
„Cuiburile
locale de comunişti, în unanimitate alcătuite din evrei, au ocupat
în chip de simpli spectatori, centrele
şi colţurile străzilor, gata de a da semnalul începerii devastărilor
şi executării fruntaşilor români, care nu vor mai avea timpul
să părăsească oraşul, în momentul intrării
trupelor sovietice”.
Din
ziua de 28 iunie, evreii, nu puţini la număr, erau înarmaţi
şi agitau liste negre, ameninţând cu pedepsirea
celor figurând acolo (Paul Goma, op. cit. p 135).
„Listele
întocmite de organizaţiile comuniste, locale, cuprinzând numele românilor
basarabeni şi ai celor din regat, destinaţi arestării şi
suprimării”…
„Bandele
au început devastările pe str. Ion Inculeţ, unde îşi au
gospodăriile majoritatea fruntaşilor basarabeni”… ( Alesandru Duţu
şi Constantin Botoran, op. cit. p.162
). A se reţine „ şi a celor din regat, destinaţi arestării
şi suprimării”. Prin regat se înţelege Regatul României, întreaga
Românie.
Insurgenţii
evrei aveau misiuni precise, prin acţiuni rapide:
-Avarierea
Postului de radio Chişinău.
-Ocuparea
Centralei telefonice din Chişinău.
-Preluarea
puterii locale, prin atacarea şi ocuparea instituţiilor statului român,
primării, poliţie.
Au
executat capii autorităţii româneşti, primari, comisari de
poliţie şi alţi reprezentanţi.
Au
instalat primari evrei şi comisari ai poporului, desigur, tot evrei. Au
arborat drapelul roşu, în locul tricolorului românesc, atât la oraşe,
cât şi la sate. Au sfâşiat tricolorul românesc.
-Atacarea
instituţiilor financiare şi a celor în care se găseau bani,
pentru a jefui tezaurul României din această parte de ţară,
ceea ce au reuşit, de regulă, prin asasinate.
-Atacarea
magazinelor cu valori deosebite. Le-au jefuit, asasinând.
-Bararea
străzilor, pentru a nu se refugia funcţionarii.
-Bararea
străzilor, pentru a opri plecarea tuturor refugiaţilor.
De
ce aceste barări? S-a anticipat corect, că în graba
plecării, românii îşi vor lua asupra lor o parte din bani,
din valută, bijuterii, lucrări de artă, etc. Dovadă că
evreii, pe străzi, pe jos, în trăsuri, în automobile,
camioane, la gară, prin ameninţări, lovituri, înjunghieri,
sub ameninţarea puştilor şi pistoalelor, cu rapiditate,
smulgeau bagajele şi poşetele din mâinile doamnelor.
-Atacarea
camioanelor destinate evacuării, oprind astfel evacuarea funcţionarilor
şi a familiilor militarilor. Liderii evreilor ştiau că
sechestrarea familiilor militarilor însemna o mare lovitură dată
unei armate şi s-a acţionat în consecinţă.
-Devastarea
şi incendierea bisericilor. Au maltratat şi asasinat preoţi. O
bandă de terorişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii
teologi, care au scăpat numai datorită intervenţiei unui detaşament
de jandarmi, ce a făcut uz de arme. La Chişinău clopotele
catedralei şi ceasul primăriei anunţau începerea zilei de
lucru. De acum clopotele vor amuţi pe timp de zeci de ani, iar bisericile
vor fi rase de pe suprafaţa pământului, sau transformate în
grajduri pentru cai, în magazii, sau loc pentru dans şi petreceri. In
istoria românilor, în momente de mare primejdie, când oamenii nu mai aveau
timp să se refugieze în locuri mai retrase, se adunau la biserici. In
Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, aşa ceva nu
mai era posibil.
-Ocuparea
gărilor şi asasinarea şefilor de gară. Au dezorganizat
retragerea trenurilor cu materiale, muniţii, populaţie şi chiar
a unităţilor militare.
-Oprirea
trenurilor în gări. Au făcut uz de armă.
-Deraierea
trenurilor.
-Incendierea
trenurilor.
-Atacarea
şi oprirea convoaielor de automobile şi trăsuri. Au distrus
mijloacele de transport, sau le-au sechestrat, jefuind şi asasinând.
-Atacarea
convoaielor cu căruţe cu bagaje. Au deshămat caii, au
jefuit.
-Atacarea
echipajelor Marinei fluviale.
-Bandele
de terorişti acţionau şi în satele din drumurile spre
interiorul României, vânând pe cei ce ajunseseră până aici.
Rezultatele
devastărilor se depuneau în locurile cunoscute din vreme, odată cu
împărţirea listelor pentru asasinate. Dar bande de evrei practicau
împărţirea celor jefuite, între membri acestor bande.
Sărmanii
români civili, nu erau apăraţi nici de Armata Română, nici de
forţele de ordine. Totuşi, unele unităţi al jandarmeriei,
în prima zi, mai funcţionau.
„Au
fost cazuri, după cum relatează refugiaţii, când executările
au luat aspectul unei sinistre vânători de oameni, în care tot ce putea
constitui un element reprezentativ românesc, stimula activitatea sângeroasă
a tinerilor terorişti evrei” ( idem, p. 206 ).
Insurgenţii
evrei ştiau că armata română
n-are voie să tragă.
Ieşeau
în întâmpinarea Armatei Roşii, cu drapelul roşu, flori şi
ovaţii, de la caz la caz, fie populaţia evreiască, în frunte
cu noul primar, evreu, fie vreun detaşament de terorişti evrei.
Terorism
în toată legea. De fapt tot ce s-a întâmplat în aceste zile este
terorism la nivel de comunitate etnică, preludiul terorismului de stat pe
care bolşevicii evrei l-au
instaurat în România, după modelul bolşevic pus în practică
în URSS.
„Populaţia
evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de
sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii din ei, furând
tezaurul instituţiilor statului etc”... ( Alesandru Duţu,
Constantin Botoran, op. cit. p. 157; Alex Mihai Stoenescu, op. cit. p. 91).
Este adevărat că elanul comunist a cuprins aproape toată
comunitatea evreiască ( Alex Mihai Stoenescu, op. cit. p. 113).
Trebuie
să spunem, spre a se şti, că evreii din România nu trecuseră
niciodată prin aşa ceva. In România funcţionau lupta politică,
lupta de idei, chiar şi când au fost duse la extrem, iar partidul
evreilor îşi avea parlamentari în Parlamentul României. Ba mai mult,
spre satisfacţia evreilor, opozantul politic, partidul legionar, fusese
lichidat în 1938, prin asasinarea liderilor şi a sute de legionari, în
toată ţara. Revenirea legionarilor în prim planul vieţii
politice se datorează, în bună măsură, atrocităţilor
săvârşite de evrei în Basarabia, nordul Bucovinei şi în
Ţinutul Herţa, ca parteneri ai Armatei Roşii invadatoare.
Evreii s-au comportat ca o populaţie inamică, trecând în mod
violent şi organizat de partea URSS, contribuind, pe cale insurecţională
la instaurarea comunismului în partea de răsărit a României, cu
toate consecinţele holocaustului anti românesc, comunism ce ameninţa
să se extindă în toată România, prin invadarea întregii
ţări.
„In
unele localităţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, bande înarmate
de evrei au comis crime împotriva militarilor şi funcţionarilor români,
unele cazuri luând aspecte bestiale” (idem, p. 92).
Evreii,
în cadrul insurecţiei armate de 7 zile, au atacat şi dezarmat unităţi
militare româneşti (Repetăm, acestea aveau ordin să nu
riposteze la nici un fel de provocări, pentru a evita războiul), au
împuşcat ofiţeri şi înalţi ofiţeri şi soldaţi,
au contribuit, singuri, sau în conlucrare cu Armata Roşie, la luarea în
prizonierat a zeci de mii de militari români, cu ofiţeri cu tot.
Pierderile suferite de pe urma evacuării: „ucişi, răniţi
şi daţi dispăruţi 356 de cadre şi 42.876 soldaţi
gradaţi”, după o altă mărturie Corpul 3 armată
ar fi pierdut 138 ofiţeri, 111 subofiţeri şi 50. 800 ostaşi
(ibidem p. 94). O parte din aceşti prizonieri au fost executaţi,
prin execuţii colective, ca şi confraţii lor polonezi, în anul
1939 ( Pactul Ribbentrp-Molotov ! ), ceilalţi au fost duşi în lagăre
de muncă, de unde nu au mai ieşit niciodată.
Armata
Roşie invadatoare, care a intrat în nordul Bucovinei, era, în general,
formată din tineri mongoli, între 18-25 de ani. Au spus că sunt
aceia care au luat parte la ocuparea fostei Polonii (Alesandru Duţu
şi Constantin Botoran, op, op. cit. p. 196). Cutremurător, să
vorbim de o ţară, ca de o fostă ţară. Dar acesta era
contextul internaţional al rebeliunii iudaice şi a invaziei Armatei
Roşii pe pământ românesc. Actul acesta criminal, al Moscovei bolşevice
şi al rebelilor iudei, este cauza izbucnirii Războiului de eliberare
a acestor teritorii, după un an, pe data de 22 iunie 1944, prin înaltul
sacrificiu de sânge al Armatei Române. Invadatorii au fost respinşi în
afara Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Un inamic agresor, cu o armată
imensă la graniţă, constituia un pericol iminent pentru un
contraatac, pentru o nouă invadare a României, drept pentru care Armata
Română şi-a continuat ofensiva.
Adevărul
nu trebuie lăsat să fie îngropat de Minciună. Considerăm
că documentele pe baza cărora am scris aceste pagini, trebuie
publicate, în întregime, în mass-media, pentru a fi documentat tot românu.
De asemenea trebuie introdusă studierea holocaustului ( genocidului )
evreilor împotriva românilor, în şcolile din România.
Caracterul
criminal al Pactului Ribbentrop-Molotov este evidenţiat şi de Preşedintele
Poloniei, Alexandru Kwasnievski. Referindu-se doar la un aspect al
nenorocirilor abătute asupra Poloniei, acesta a afirmat: Noi
aşteptăm ca masacrul de la Katyn să fie recunoscut drept crimă
la adresa umanităţii şi să fie nominalizaţi toţi
instigatorii şi executanţii masacrului, iar documentele să fie
transmise în întregime. Le Figaro, 10 mai ( Permanenţe, nr. 5, Mai 2005, Revista presei străine, p. 18
). Ne raliem în întregime acestui demers, tot ce i s-a întâmplat României
între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, încadrându-se în categoria
crimelor la adresa umanităţii, fiind vorba de acelaşi Pact
Ribbentrop- Molotov. Dar şi după 23 august 1944.
Listele
prin care se nimicea prezentul de atunci şi viitorul poporului român, pe
mult timp, îşi vor descoperi şi în rândurile ce urmează,
caracterul de crimă la adresa umanităţii, de crimă la
adresa poporului român, de crimă cu premeditare.
Practicarea holocaustului(genocidului)
împotriva românilor în 1940-1941, în partea
anexată a României, iar după 23 august 1944,în partea
amputată şi ocupată, are
baze documentare ferme. Precizăm că armata URSS a rămas
în România, din 1944, până în 1956.
În continuare vom avea în vedere tot
caracterul premeditat, metodic, organizat al genocidului împotriva românilor,
prin listele pentru asasinate, întemniţări, torturări, deportări.
Caracterul
selectiv al martirizării românilor este în afara oricărei îndoieli.
Chiar şi în cazul deportărilor în masă.
Au fost localităţi din care
toţi românii au fost deportaţi, copiii, tineret, părinţi,
iar din altele, în mod diferit.
Cititorii,
după ce vor avea o privire de ansamblu asupra nenorocirilor căzute
pe capul românilor, sunt rugaţi să reflecteze şi asupra
bunurilor jefuite şi asupra unui imens număr de imobile, cu
proprietarii fugiţi, ucişi, sau deportaţi. Familii întregi,
deportate. Jefuitorii sunt cunoscuţi. Tot ei s-au instalat în imobilele
cel mai bune. Poate că azi, aceşti instalaţi ilegal, abuziv,
sau urmaşii lor, dacă au plecat din aceste locuri, îşi
revendică „dreptul” de proprietate asupra acestor imobile. E numai o
întrebare. Cine are timp, să verifice. E bine de ştiut cine au fost
falşii proprietari, instalaţi începând cu 1940 şi până
prin 1954, cât au durat deportările din această lungă şi
zguduitoare vreme. Nu trebuie să lăsăm sub tăcere nici
deportările din jurul anilor 1970, e adevărat, în alte condiţii,
dar cu acelaşi final, golirea răsăritului României de
trineretul român, în locul lui fiind aduşi colonişti rusofoni.
Destinaţia acestor români, tot Siberia. Iar supravieţuitorii deportărilor,
au beneficiat în continuare, doar de persecuţii, nu de restituirea
proprietăţilor, în cele imobiliare tovarăşii bolşevici
trăind în continuare nestingheriţi. Tovarăşii bolşevici
locali şi coloniştii ruşi, bolşevici şi ei, aduşi
în sprijinul bolşevicilor locali, pentru distrugerea masei etnice a
autohtonilor români, prin cea mai dură activitate de deznaţionalizare
de pe pământ european. Iar noile locuinţe, ce s-au construit în
timp, au fost numai pentru nomenclatura
bolşevică, din elemente locale, sau colonizate. Pe cheltuiala şi
sudoarea sărmanilor români. Avântul sanguinar şi de jaf, din
timpul rebeliunii iudaice, va continua şi după 28 iunie-3 iulie
1940, cu vânătoarea de români, cu anchete sub tortură, cu
asasinate şi cu deportări. Dar
să rămânem la liste. Mai sunt alţi
evrei cunoscuţi, făuritori de liste, alţii urmează să
fie identificaţi. Mai sunt şi alte nume de asasini cunoscuţi.
La
trei zile după retragerea armatei române, pe data de 3 iulie 1940, la
Chişinău are loc un mare miting, urmat de o paradă militară.
La tribuna oficială, Hruşciov ( de origine evreiască din
Ucraina ) şi comisarul Mehlis, evreu, călăul suprem al
Basarabiei.
Retragerea
armatei române din calea armatei URSS a avut loc între 28 iunie- 3 iulie
1940, perioada crimelor la vedere, dar şi a unor arestări selective,
pe baze de liste, arestări ce vor continua masiv şi metodic, după
aceste zile. La sfârşitul lunii august, la două luni după ce
bolşevicii preluaseră puterea, în închisoarea din Chişinău,
erau 8.500 de deţinuţi. Dar în celelalte oraşe? Vom reţine,
pentru exemplificare, o mică parte din cei 8.500 de martiri, în ordinea
tipărită de Iurie Colesnic, în Basarabia
necunoscută, 4 volume, Museum, Chişinău, conform Paul Goma,
op. cit. p. 165-167. Cele mai frecvente nume de NKVD-işti anchetatori,
sunt tot de evrei: Goldenberg, Ştain, Steineman, Levin, Şaţkin,
Israilov, concetăţeni ai anchetaţilor, vorbitori de limbă
română. Listele, au fost alcătuite
tot de către evrei concetăţeni. Românii din aceste
liste nu făceau parte din primul eşalon, dar reprezentau importante
valori culturale, ştiinţifice, artistice, morale ale românilor. Rămăseseră
pe loc, la ei acasă, dar au fost supuşi exterminării. Alte
personalităţi, unele de prim rang în viaţa poporului român,
reuşiseră să se retragă în partea ne anexată a României,
dar au căzut şi aici pe mâna bolşevicilor evrei, care, sub
protecţia armatei sovietice, s-au
impus, cu brutalitate, în viaţa României.
Citind
lista ce urmează şi alte exemplificări, cititorii sunt rugaţi
să fie atenţi la data arestării şi a
morţii acestor români martirizaţi şi în felul acesta
vor înţelege că e vorba
doar de o picătură din oceanul suferinţei României. Aproape toţi
au fost arestaţi pe timp de pace, în anii 1940-1941, în urgia
genocidului împotriva poporului român.
1.Gheorghe
A. Rusu: pedagog, poet, dramaturg; deportat cu întreaga familie la 13 iunie
1940; mort de epuizare în lagărul OLT-Ivdel, Sverlovsk, în 1942.
2.Constantin
Leancă, arestat la 6 iulie 1940; mort de distrofie într-o staţie de
cale ferată, în regiunea Gorki, în 1942.
3.
Nicolae Secară: arestat la 30 iulie, mort în 1942.
4.Paul
Vatamanu: arestat la 25 iunie 1941, mort în 194—42?
5.Aurel
Ştefanelli: nu se ştie când anume a fost arestat în cursul anului
1941, mort în 1945(?).
6.
Ion Codreanu ( „Moş Ion”): arestat 30 iunie 1940; în 1941 a fost
schimbat cu Ana Pauker.
7.
Ion Bahtalovski: biolog, agronom, specialist în viticultură, autor de
lucrări de specialitate; arestat la 26 iulie 1940; mort de distrofie în
1944.
8.
Alexandru Baltaga: preot; arestat la 30 august 1940, mort în 1941, în
spitalul închisorii din Kazan.
9.
Vasile Chiparis: pictor; legionar, arestat la 24 aprilie 1941, executat în
1942.
10.
Alexandru Ciulcu: profesor, istoric, scriitor, a condus Straja Ţării;
arestat la 26 iulie 1940, mort în 1942.
11.
Teodosie Cojocaru: militar, om politic; arestat în iulie 1940, mort în 1941.
12.
Gheorghe Druţă: profesor, militar, publicist; arestat la 6 noiembrie
1940, dispărut în Siberia.
13.
Vasile Gafencu: agricultor ( tatăl lui Valeriu Gafencu, student, poet creştin
martirizat la Piteşti, în reeducare, ucis la Gherla ?); arestat la 5
octombrie 1940, mort în 1942.
14.
Cezar Stoica; avocat, poet, publicist ( frate cu Titus Stoica ) ; arestat în
7 august 1940, mort de epuizare în 1942 în lagărul din Nijne-Aursk.
15.
Vladimir Bodescu; jurist, arestat la 10 august 1940, mort de epuizare, în
1941.
16.
Ştefan Balamez: arestat la 28 iunie 1940, dispărut în Siberia.
17.
Nicolae Bivol: profesor, jurnalist, om politic, fost primar al Chişinăului,
arestat la 3 august 1940, dispărut în Siberia.
18.
Nicolae Ignatiuc: agricultor, arestat la
23 iulie 1940, executat în 1943.
19.
Emanoil Catelli: agronom, om politic, istoric, publicist; arestat la 5 iulie
1940, executat în 1943.
20.
Alexandra Juriari Russo: înrudită cu Alecu Russo; membru marcant al Mişcării
Legionare; arestată la 7
iulie 1940, decedată în unul in lagărele din Karaganda, în 1943.
21.
Ştefan Botnariuc: învăţător, arestat la 27 iulie 1940,
mort în 1941
22.
Ioachim Arhip: învăţător, arestat la 12 ianuarie 1941; dispărut
în unul din lagărele din zona Arhanghelsk-când?
23.
Al.Terziman (Altersohn): jurnalist de (foarte) stânga, arestat la 22 iunie
1941, i se pierde urma în 1943.
24.
Ieremia Cecan: preot; arestat în 12 iulie 1940 executat la 27 iunie 1941.
25.
Ion Halippa (fratele mai mare al lui Pantelimon): teolog, istoric, arheolog,
autor de lucrări de specialitate; în corespondenţă cu Haşdeu,
Muzicescu, Z. Arbore; revoluţia bolşevică din 1917 l-a surprins
la Berdiansk; după 27 martie 1918 a fost arestat; liberat, nu i s-a
permis trecerea Nistrului în Basarabia românească; a fost ţinut
ostatic în URSS în ciuda nenumăratelor intervenţii (Rakovski, Nina
Arbore, Titulescu); a fost arestat în
mai multe rânduri, ultima oară la 25 iunie 1941, asasinat împreună
cu fiul său, în închisoarea din Zaporojie.
De
ce metode de anchetare au avut parte cei arestaţi, se poate afla cu uşurinţă
şi din cele ce urmează. In Chişinău, în sediul beciului
NKVD, din str. Viilor nr. 97, în septembrie 1941 (la trei luni după
alungarea ocupantului sovietic), au fost descoperite 87 cadavre, dintre care
15, într-o groapă comună-mâini, picioare legate. In Ismail, în
subsolul beciului NKVD din str. G-l Văitoianu, 6 cadavre (5 bărbaţi
şi o femeie) , mâini legate la spate. În Cetatea Albă, la 16
aprilie 1942- 19 cadavre. Orchestra simfonică a Basarabiei fusese
surprinsă de retragerea armatei române, într-un turneu de concerte prin
ţară. S-a întors la 3 iulie 1940. In gara Chişinău, toţi
muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi lângă Orhei şi
împuşcaţi, în Valea Morii. Până la 15 februarie 1941 în
teritoriile româneşti ocupate de URSS erau în închisoare 48.000 de
persoane. In această perioadă de pace, în timp de un an, au fost
deportaţi peste 300.000 români, în locul lor fiind aduşi 200.000
neromâni (nemoldoveni). Dintre deportaţi au murit cu miile în vagoanele
în care erau transportaţi spre lagărele de exterminare. ( Paul Goma,
op. cit. p. 203-204). In 1940 au fost deportaţi 50.000 de ţărani
înstăriţi. Deportarea
selectivă, a ţăranilor înstăriţi şi a
intelectualilor, este şi în aceste cazuri, evidentă.
Numărul
total al victimelor comunismului în Basarabia şi nordul Bucovinei este
estimat la 1.500.000 de persoane( Florin Mătrescu, Holocaustul
roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional,
Editura Făt- Frumos, Bucureşti, 1998, p. 57 ).
In
România cu graniţele de azi( deci fără Basarabia, nordul
Bucovieni, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor), Cicerone
Ioaniţoiu, în Persecuţia creştină
în România, CASA, anul III, Nr. 2, 1996 (RFG), susţine că
aproape 3.000.000 de români au
trecut prin temniţele comuniste, dintre aceştia circa 250.000 zac în
gropile comune presărate pe tot cuprinsul ţării( Florin Mătrescu,
op. cit. p. 83).
Listele
din 1940 şi 1941 şi de după acest an, pentru lichidarea românilor
din teritoriile anexate de URSS, continuă după 23 august 1944, în
întreaga Românie, inclusiv în teritoriile anexate, fapt confirmat de cartea
Publicaţii interzise, Bucureşti,
1948, ea însăşi o listă de 8.000 de titluri interzise. Autorii
în viaţă a acestor lucrări au fost aruncaţi în puşcării
şi lagăre de muncă în regim de tortură şi
exterminare.
„Prima
listă de publicaţii interzise a apărut în martie 1945, in
Monitorul Oficial, în baza art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu. La
1 iulie 1946, Ministerul Informaţiilor a publicat o broşură de
156 pagini care conţinea aproximativ 2.000 de titluri de cărţi
interzise, în limbile română, maghiară, franceză, germană,
italiană, etc. Cu volumul de faţă această operaţiune
îmbracă un caracter mai vast, lista publicaţiilor interzise în
diferite limbi, atingând cifra de cca. 8.000 de titluri, în care se cuprind
şi toate titlurile publicate anterior”( Publicaţii
interzise, p. 10 ). S-a procedat la decapitarea
culturii culte şi tradiţionale(folclorice) a poporului român.
„Partidul Comunist Român arătase că lupta împotriva celor care căutau
să împiedice democratizarea ţarii nu putea fi dusă fără
interzicerea tuturor publicaţilor în general” ( idem,
p. 1o ). Această activitate „nu va lua sfârşit decât atunci când
ele nu vor mai exista decât în câteva biblioteci oficiale documentare, unde
istoricii viitorului vor avea prilejul să studieze epoca cea mai neagră
din istoria modernă a omenirii, epoca imperialismului monopolist şi
a crimelor sale împotriva umanităţii”( ibidem,p.
11). Caracterul premeditat al crimelor împotriva elitelor româneşti
este uşor de dovedit. Cartea Publicaţiile
interzise oferă nenumărate exemple. Prin cuvântul tipărit
„puteau pătrunde ca o otravă, cele mai odioase născociri ale
imperialismului în lupta sa împotriva clasei muncitoare din întreaga lume
şi în special împotriva Uniunii Sovietice. Această luptă
ideologică nu era însă dusă numai sub o formă directă,
în care poziţiile reacţiunii să apară limpezi. Ea folosea
şi calea indirectă, a camuflării cu spatele unor lozinci aşa
zise democrate, menite să înşele
vigilenţa poporului muncitor. Pe linia aceasta a lucrat de pildă
fostele partide istorice naţionale-liberal
şi naţional-ţărănesc”(ibidem,
p.6). Lista autorilor şi a cărţilor interzise a precedat
arestarea autorilor şi
lichidarea lor prin tortură şi înfometare, în închisori şi
lagăre de muncă. Nu a tuturor, unii erau deja în puşcării,
tot pe baza acestor liste, înainte de a fi publicate. Ura s-a abătut
asupra a tot ce este românesc. Lucrări reprezentative ale culturii române
din secolul XIX şi din
secolul XX, au fost scoase din circuitul vieţii, din scoli, universităţi,
biblioteci. Li s-a dat foc, în public, sau au fost topite. Cele rămase
în fondul secret al unor biblioteci, erau interzise cititorilor.
Si
nu e vorba doar de ”publicaţii
fasciste şi pro-fasciste”( ibidem
p.11).
„Acelaşi
lucru, cu aproape toţi comentatorii clasicilor noştri. Pretutindeni
sunt strecurate afirmaţii prin care se caută a se ascunde adevărata
faţă a lucrurilor şi a se propaga ideile false, necesare menţinerii
regimului burghezo-moşieresc şi a exploatării omului de către
om”(ibidem, p.9 ). Deci nu numai
clasicii culturii române interzişi, ci şi comentatorii operelor
acestora, o întreagă lume universitară şi academică.
„Clauza
aceasta n-a venit ca ceva impus din afară, ci ea era expresia însăşi
a voinţei poporului român. Partidul Comunist Român arătase că
lupta împotriva celor ce căutau să împiedice democratizarea
ţării nu putea fi dusă fără interzicerea tuturor
publicaţiilor în care se propagau ideile fasciste şi fără
o acţiune energică de epurare a tuturor publicaţiilor în
general” (ibidem, p. 10).
Precizăm
că prin publicaţii se înţelege tot ce este tipărit,
literatură, lucrări cu caracter ştiinţific, ziare şi
reviste, etc.
Forţa
decizională aparţinea evreilor bolşevici, instalaţi în
funcţie de sovietici. Spre exemplificare, vom menţiona doar câteva
nume.
Ana Pauker. Nepotul său, Adrian Severin, după lovitura de
stat din decembrie 1989, în tandem politic cu Petre Roman, va ajunge ministru
de externe.
„Ana
Robinsohn organizează împreună cu Goldstein, atentatul de la
Senat(1920), ucigând pe Dimitrie Greceanu, preşedintele Senatului şi
un episcop ardelean [alţii fiind răniţi]. Goldstein e prins
şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază
în Elveţia. Acolo întâlneşte pe tânărul PAUKER, care studia
ingineria şi cu care se căsătoreşte, devenind Ana PAUKER”(
Gh.Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi
1991, p. 291). „Instalată la Moscova, Anna Pauker a obţinut cetăţenia
sovietică ( fapt dezmiţit acum de guvernul român al dr. Petru Groza).
A ocupat o funcţie importantă în Komintern, a cărei membră
era, şi în comitetul central al partidului comunist sovietic. Cu titlul
de înaltă consideraţie, Stalin i-a conferit gradul de colonel al
armatei roşii”( idem, p.295)
„După
[…] 23 august 1944[Ana Pauker] rămâne în plutonul de primă linie,
fiind una din figurile cele mai sinistre ale nomenclaturii, considerată
de mulţi numărul 1 în această ticăloasă ierarhie”…
„ In partea a doua a războiului activează din nou în domeniul românesc,
organizând divizia Tudor Vladimirescu, dintre prizonierii români din URSS,
prilej cu care vizitează toate lagărele unde se aflau soldaţi
români. Până în 1953 a ocupat funcţia de ministru de externe,
calitate care i-a facilitat numirea mai multor coreligionari în ambasadele
României din lume; aceeaşi funcţie i-a permis transferul către
URSS a insulei Şerpilor şi a unor mici insule
de pe braţul Chilia. Între 1945 şi 1951, a fost considerată,
unanim, principalul om de încredere al Moscovei, la Bucureşti”...
(Florin Mătrescu, op. cit. p.619).
Moscova,
de-ndată după 23 august 1944, în Moldova ocupată, îi răsplăteşte
pe bolşevicii din România, aliaţii de nădejde ai URSS. „
Moldova era administrată direct de către armata sovietică, care
instalase peste tot prefecţi comunişti,
sau comunizaţi”, fenomen ce s-a extins apoi în toată ţara.
Cenzura sovietică fusese instituită la 12 septembrie, în întreaga
Românie ( Gh. Buzatu, op. cit. p. 256). In guvernul din august 1944, apărut
în urma loviturii de stat din 23 august-arestarea Mareşalului Antonescu,
au intrat şi comuniştii. Lucreţiu Pătrăşcanu, ca
interim la justiţie avea „ o poziţie importantă care i-a
permis să înceapă încă din septembrie 1944 epurarea din armată
şi din aparatul de stat a elementelor ne comuniste; tot din septembrie au
început să funcţioneze aşa zisele tribunale ale poporului”.
Peste două luni, în noul guvern, numărul comuniştilor creşte.
Teohari Georgescu este subsecretar de stat la interne, iar din 1945, ministru
plin. La 6 martie, sovieticii impuseseră guvernul cu dominanta evreilor
bolşevici veniţi din URSS, prim ministru fiind Petru Groza. La 30
martie apare legea epurării aparatului de stat. S-a creat lagărul de
deţinuţi politici de la Caracal, iar tribunalele poporului şi-au
înteţit activitatea. ( idem, p.257). Din 1944 până în 1948,
abatorul uman, inventat de bolşevici şi administrat pe pământ
românesc în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa,
funcţiona în întreaga Românie. Si va continua să funcţioneze,
la parametri apocaliptici. „Tactica comuniştilor devenea evidentă.
De altfel tocmai sosiseră de la Moscova doi străini, cetăţeni
sovietici, Laszlo Luca şi Ana Pauker, care conduceau în mod deschis
partidul comunist”. Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci
ministru al justiţiei „ nu a îndrăznit să se opună
ordinelor Annei Pauker, eminenţă cenuşie despre care se
spunea că este singura care putea comunica direct, prin telefon cu
Stalin”( ibidem, p. 295). Terorista de cea mai criminală speţă,
va impune în România, după 23 august 1944, terorismul ca politică
de stat. „ Toată acţiunea lui politică îi este dictată
de la Moscova şi sunt cazuri când Groza află din ziare de declaraţiile
pe care le făcuse el însuşi, ori din anumite decizii luate de
Consiliul de Miniştri. Deciziile, adică punerea în execuţie a
ordinelor de la Moscova sunt luate de către Ana PAUKER, BODNARAŞ
şi VASILE LUCA, în Comitet intim, la care a început să asiste
şi Iosif CHISINEVSCHI. Groza e menţinut la putere pentru că Ana
PAUKER ridică ura poporului împotriva ei în primul rând, ca uneltind
distrugerea bisericii şi a tot ce vine de la Dumnezeu”(ibidem, p.292).
„Din motive tactice, Moscova l-a împins pe acesta din urmă pe
prim plan, Gheorghiu-Dej fiind ales prim secretar în octombrie 1945.
Puterea reală şi influenţa în partid a rămas în
continuare în mâna moscoviţilor-A. Pauker, V. Luca, E. Bodnăraş,
I. Chişinevski, L. Răutu”, care se bucurau de mai multă încredere
în ochii lui Stalin (Gh.Buzatu, op cit. p.255). „ Ana Pauker are la activ
zeci de mii de victime(între care şi pe soţul ei Marcel Pauker),
agent sovietic şi internaţionalist, lichidat şi el în cadrul
„proceselor staliniste”), a căror moarte le-a decis-o indirect(Florin
Mătrescu, op. cit. p.619). Şi-a denunţa soţul considerându-l
trozkist. Marcel Pauker a fost împuşcat, iar moartea sa considerată
o dovadă de loialitate ce a favorizat ascensiunea politică a soţiei
sale la Kremlin (Gh.Buzatu, op. cit. p.295). „Ultimii ani din viaţă…i-a
petrecut ca pensionară…Urna ei a fost depusă la Monumentul eroilor
pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, din Parcul
Libertăţii ( N. a. fostul parc Carol) din Bucureşti. Acest
monument, el însuşi un sacrilegiu, a fost ridicat exact pe locul
Monumentului soldatului Necunoscut, care a fost mutat mai jos şi a
Muzeului militar dărâmat complet. După căderea lui Ceauşescu,
cenuşa Anei Puker a fost preluată de către familie şi dusă
în 1990, în Israel”( Florin Mătrescu, op cit. p. 619).
Care
monument al libertăţii, când Ana Pauker este chiar oponentul libertăţii
şi integrităţii
teritoriale a României?! Care eroină?! A cui?! Puşcăriile
gemeau de români, umiliţi, torturaţi, lichidaţi!
Teohari Georgescu
„ A deţinut fără întrerupere funcţia de ministru
de interne în anii cei mai bestiali ani ai dictaturii comuniste(1945-1952)…trei
ani în Regatul României şi patru ani în Republica Populară… De
menţionat că sub ministerul lui a fost desfiinţată
Jandarmeria, Siguranţă şi Serviciul Special Român şi
creată Securitatea Statului şi Miliţia Poporului. Totul a încăput
pe mâna a circa 20.000 de ofiţeri KGB aduşi din Rusia, la care s-au
adăugat de două sau trei ori mai mulţi agenţi de
sovietizare de origine basarabeană, distribuiţi în toată
ţara”. In continuare, o listă, incompletă, cu câteva zeci de
nume de evrei, înalţi ofiţeri şi generali, cu funcţii înalte
securitate ( idem, p.620). Se pot alcătui şi liste pe judeţe,
pe oraşele reşedinţe de judeţ şi alte localităţi,
cu evreii care s-au făcut şefi ai siguranţei.
Vasile Luca. De
profesie lăcătuş. Cariera
politică şi-a început-o în iunie 1940, după ocuparea
Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către trupele sovietice,
devenind primarul Cernăuţiului. In Bucureşti a fost instalat ca
membru în Comitetul Central şi Biroul Politic al partidului.
Alexandru Nikolski. „A fost
condamnat pentru dezertare şi spionaj, înainte de începerea războiului
pentru eliberarea Basarabiei… a reuşit să fugă în URSS.
Revine în România pe tancurile Armatei Sovietice. La 17 aprilie 1947 era
inspector general al Poliţiei de siguranţă, iar la înfiinţarea
Securităţii, este adjunct a lui Pintilie, funcţie pe care
şi-o păstrează şi sub sinistrul ministru de interne,
Alexandru Drăghici(N. a. Aparţinând minorităţii ţigăneşti),
ipostază în care preia şi direcţia generală a anchetelor
din toată ţara”. Cu consimţământul Anei Pauker şi
cu avizul Moscovei, începe şi desăvârşeşte experimentul
torturării permanente asupra a 3.010 victime, în închisoarea de la Piteşti,
experiment parţial extins şi la alte închisori ( ibidem, p.
619-622).
Iosif Kişinevski . Născut
la Chişinău. A deţinut un rol major în instaurarea
comunismului în România, ajungând în cariera se de după 23 august
1944, la funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (ibidem,
p. 621).
Valter Roman. Fiul său,
Petre Roman, după lovitura de stat din decembrie 1989, este prim-ministru,
apoi preşedintele Senatului.
Valter
Roman s-a născut în 1913, la Oradea. „ În războiul civil din
Spania (moment precedat de încorporarea
sa în rândurile NKGB-ului şi
agenţilor Comintern) a fost comandantul unei brigăzi internaţionale
de artilerie intitulate Anna Pauker, a participat să şi ca pilot în
cadrul aceluiaşi război. Se căsătoreşte cu spaniola
Vallejo care, după mutarea întregii familii la Moscova, devine
responsabila emisiunilor de limbă spaniolă în cadrul postului de
radio din capitala imperiului
sovietic; aceeaşi funcţie o va căpăta şi la Bucureşti,
după ce familia îşi va schimba din nou domiciliul, odată cu
cotropirea comunistă a României. La revenirea în ţara noastră,
cu divizia Tudor Vladimirescu, Walter Neulander devine Valter Roman, iar de la
o funcţie binecunoscută la NKGB, ajunge locotenent colonel în
Armata Română”. „ Agent KGB este unul din autorii comunizării
Armatei Române, fapt ce i-a adus, încă din 1946, gradul de general
şi , pentru o vreme, postul de şef al Direcţiei Superioare
Politice a Armatei (DSPA), instrumentul prin care PC îşi exercita
controlul politic asupra acestei instituţii”. Apoi, timp de câţiva
ani a fost ministru plin al armatei. Urmează postul de director al
Editurii Politice şi cel de profesor universitar la Politehnica din
Bucureşti. În 1971, Nicolae Ceauşescu i-a conferit titlul de Erou
al muncii socialiste.(ibidem, p.623, 686). Fiul său, Petre Roman a îmbrăţişat
cariera universitară, fiind tot profesor universitar, tot la Politehnica
din Bucureşti.
Valter
Roman a avut un rol decisiv în cadrul nimicirii elitelor Armatei Române.
A fost Director al direcţiei de educaţie, cultură şi
propagandă din Ministerul Apărării Naţionale (DSPA),
ministrul plin fiind agentul NKGB Emil Botnăraş. Pentru edificare se
impun câteva precizări în legătură cu Emil Botnăraş.
Doar el nu este evreu, din cei pe care îi prezentăm. „ E străin
complet de neamul românesc: tatăl său, Botnariuk, este rutean, din
nordul Bucovinei( lângă satul Cristura), iar mama lui, nemţoaică.
A devenit român când s-a alipit Bucovina la România [1918]. A fost
descoperit că făcea spionaj în serviciul ruşilor şi- nu
se ştie de ce nu a fost
arestat la timp- s-a refugiat la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei
Marxiste pentru formarea agenţilor revoluţionari sovietici. A stat
în Rusia până în primăvara anului 1944, când a fost paraşutat
în jurul Bucureştilor… El a distrus complet armata română,
a arestat şi a deportat o mare parte din elitele militare şi este
acela care, în caz de mişcări anti- ruse, va proceda la masacre fără
precedent. In 1936 a fost
condamnat, în lipsă, ca trădător, la moarte”( Gh. Buzatu,
op. cit. p. 293). Pe data de 23 august 1944, regele Mihai îl arestează
pe Ion Antonescu şi-l predă lui Emil Bodnăraş, iar acesta
îl transferă la Moscova.
Alexandru Bârlădeanu.
După lovitura de stat din decembrie 1989, este Preşedintele
Parlamentului României. S-a născut în Basarabia, la Comrat. „În
1940, după ocuparea Basarabiei de către sovietici, a activat
ca redactor al emisiunilor de limbă română de la radio Moscova, loc
unde s-a căsătorit cu fata lui Mikoian. Ca urmare a unei înţelegeri
româno-sovietice, semnată la
Moscova din partea română( ce reprezenta regatul României) de către
ambasadorul Iorgu Iordan, i se acordă lui Bârlădeanu, în 1946, cetăţenia
română şi dreptul de a se fixa la Bucureşti. În scurt timp,
şi pentru o perioadă de doi ani (1947-1948), ocupă funcţia
de secretar al guvernului, calitate în care semnează o sumedenie de
protocoale sau convenţii economice; este trecut apoi în CC al PCR, post
în care sârguinţa sa a fost răsplătită cu titlul de Erou
al muncii socialiste, acordat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1964.”(Florin Mătrescu,
op. cit. p. 685-686). Pentru perioada care ne interesează, se impun unele
precizări. Mikoian este evreu, din 1939 fiind membru în Biroul Politic
al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Ţara, după cum reiese
şi din împrejurarea aceasta, nu mai era condusă de români.
Miron Constantinescu. Născut
la Chişinău. A deţinut ani de zile un loc în CC şi Biroul
Politic al PCR şi din septembrie 1944 funcţia de director al
ziarului Scânteia, oficiosul şi organul de presă principal al
Partidului Comunist Român. A fost ministru al învăţământului.
Silviu Brucan. Redactor-şef
la ziarul Scânteia. Scrie o serie de articole adulatoare faţă de
Ana Pauker, de exemplu „ A vorbit tovarăşa Anna Pauker”-Scânteia,
nr. 350/12 octombrie 1945. Nu avea diploma de bacalaureat. Ambasador la
Washington. Membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Din
grupul celor care au pregătit lovitura de stat din decembrie 1989, cel
care a determinat, înainte de aşa numitul proces, pe beneficiarii
loviturii de stat, ca Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu să
fie asasinaţi. Acuzaţia pentru
asasinare s-a bazat pe minciuna ticluită cu bună ştiinţă,
de către Silviu Brucan, cum că Nicolae Ceauşescu ar fi vinovat
de uciderea a şaizeci de mii de români, doar în câteva zile, în
timpul Revoluţiei, din acel decembrie 1989. Cu alte cuvinte oricare
şef de stat, sau oricare alt român, încăput pe mâna unor astfel
de oameni, poate fi asasinat pe baza unor mărturii mincinoase. Inainte de
22 decembrie au fost 162 decedati, din care 73 la Timisoara, 48 la Bucuresti
si 43 in restul tarii. In ziua de 22 decembre, după ora douăsprezece,
Ceauşescu a ajuns captiv în mâinile puciştilor. Din 18
decembrie, până pe 20
decembrie, a fost în Iran, într-o vizită de stat obişnuită,
stabilită cu multă vreme înainte. Nu insistăm acum asupra
responsabilităţii directe, cine a dat ordin, cine a tras, din ţară
şi dintre infiltraţii de din afara României, până pe data de
22, ora douăsprezece si treizeci de minute. Ne plecăm cu sfiiciune
în faţa celor ce şi-au pierdut viaţa, în aceste zile ale
Revoluţiei. Puciştii ştiau numărul morţilor şi
ştiau că acuzaţia principală este mincinoasă.
Procesul lui Nicolae Ceauşescu nu diferă cu nimic de procesele pe
care puterea bolşevică evreiască din România le-a declanşat
după 23 august 1944. Aşa ceva ne confirmă chiar Silviu Brucan.
Că procesul lui Nicolae Ceauşescu a fost în spiritul iudaic bolşevic
anticreştin şi antiromânesc, poporul român primind Noul Testament
prin propoveduirea Sfântului Apostol Andrei, reiese şi din faptul că
asasinarea preşedintelui ţării şi a soţiei sale a
fost programată şi executată, cu neruşinare, în ziua de
Crăciun, 25 decembrie ( Ziua naşterii lui Iisus), sfidând pe creştini
şi pe Iisus, ca Domn şi Dumnezeu.
Oferim
câteva extrase din articolele scrise de Silviu Brucan, în Scânteia. Despre
politicieni de frunte ai României, membri ai Partidului Naţional
Ţărănesc: „ Da!
Nici o cruţare ”bandiţii manisto-salazişti”( Scânteia, 14
mai, 1947); „Cărţile au fost date pe faţă”( Scânteia,
18 iulie 1947); „ Masele nu vor avea liniştea sufletească, până
când duşmanii nu vor fi nimiciţi”( Scânteia, nr. 873), (
ibidem,p. 623). Si au fost nimiciţi. Şi Iuliu Maniu, preşedintele
partidului.
Mareşalul
Ion Antonescu, conform cercetărilor făcute de Alex Mihai Stoenescu,
a fost condamnat la moarte şi împuşcat, în urma acuzaţiei
principale, premeditat false, cum că ar fi ordonat executarea a 20.000,
sau 25.000 de persoane, execuţia având loc la Dalnic, în apropierea
Odessei. Mareşalul, în timpul procesului, a demonstrat netemeinicia
acuzaţiei, dar sentinţa de condamnare la moarte s-a dat pe baza
acestei acuzaţii. Ulterior, în dosar, scenariştii procesului, au
modificat cifra, micşorând-o până în apropierea numărului
prin care mareşalul demonstra netemeinicia acuzaţiei. Sunt şi
alte argumente relevate de Alex Mihai Stoenescu, în legătură cu
falsitatea acestei acuzaţii.
Mareşalului
Ion Antonescu „i-a fost pus la
dispoziţie, în vederea apărării, o altă variantă a
Actului de acuzare, în care erau 20.000 de oameni duşi la Dalnic. Iată
explicaţia mareşalului: <<Dalnicul se află la 4-5 km de
Odessa. 20.000 de soldaţi încadraţi milităreşte, se întind
pe şosea, pe 20 de km. Patru barăci, a căror dimensiune era
25/16 reprezintă 1.200 m. p. Socotind doi şi chiar trei oameni pe
metrul pătrat, ceea ce este o imposibilitate, nu depăşim cifra
de 3.000 de oameni>>. Intr-adevăr, cifrele nu se potrivesc şi
mareşalul avea dreptate. Acesta este motivul pentru care consider că
în actul de acuzare( varianta 1-1995) s-au operat modificări după
proces, după ce s-a observat că cifrele sunt fanteziste. Folosind
formula de calcul exactă a mareşalului, acuzatorii au optat pentru
cifra de 5.000, care ar fi acoperit complet drumul de la Odessa la Dalnic! Forţat
şi tratat superficial am putea accepta şi că 5.000 ar fi intrat
şi în cele patru magazii”. „Rechizitoriul acestuia dă o altă
cifră a celor duşi la Dalnic-25.000, ceea ce ţine de prostie în
forme vizibile, şi a fost pe bună dreptate ridiculizată de mareşal”.
Sunt necesare unele precizări, în legătură cu varianta 1-1995.
Cititorul se află azi în faţa a două variante, dintre
care una este cenzurată, „prelucrată” după proces şi
publicată cu titlu Procesul
Marii Tradari Nationale în 1946, la Editura Eminescu. Varianta
aflată în Arhivele Ministerului de Justiţie a fost publicată
de editurile Saeculum I.O. şi Europa Nova în două volume, la începutul
anului 1995 cu titlul Procesul maresalului Antonescu-documente,
prefaţate şi îngrijite de Marcel-Dumitru Ciucă. Textul celor
două volume(varianta 1-1995) este compus din documente reproduse fidel
şi din stenogramele transpuse în scris după înregistrările pe
plăci ale procesului ( Alex Mihai Stoenescu, op. cit. p. 404, 411, 413).
Ceea
ce s-a întâmplat din 1944, până în 1948, a continuat între 1948
şi 1952, când puşcăriile din România au devenit adevărate
abatoare umane.
Gh.Buzatu
precizează: „A existat un export de comunism din URSS către România
prin evrei; am găsit în documentele sovietice agenda de telefon a Anei
Pauker în care majoritatea funcţiilor politice ale Cominternului- secţia
română era formată din evrei; în 1948, ambasada SUA la Bucureşti
atrăgea atenţia că la conducerea PCR erau atât de mulţi
evrei, încât se îngrijora de o eventuală reacţie a românilor în
viitor”( Alex Mihai Stoenescu, op. cit. p. 211).
Se
afirmă că „la cererea lui Ceauşescu, o estimare făcută
de securitate( N.A: adică de făptaşi), arată că numai
în perioada 1948-1952 în închisorile şi lagărele de concentrare
ale securităţii, au pierit peste 80.000 de arestaţi politici
(Florin Mătrescu, op. cit. p. 80). Mii de ofiţeri români,
politicieni, oameni de cultură, zeci de mii de români, torturaţi,
lichidaţi. Observaţia că făptaşii au redus, pe cât a
fost posibil, numărul victimelor, este plauzibilă.
Cei
ce au furat documentele din arhivele României ştiau că acestea sunt
probe incriminatorii la adresa evreilor. Este uşor de înţeles ce înseamnă
„activităţile serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României
în pregătirea atacului din iunie 1940” şi toate celelalte, pe
care le evidenţiază pasajul următor:
„In
ce mă priveşte, am găsit file albe şi cadre de microfilme
ale dosarelor M. Ap. N. Pe care este notat doar: filele
x, y, z…au fost ridicate de Departamentul
Securităţii Statului la data de…(filele cu cazul Iaşi au
fost extrase în perioada 1950-1953, ceea ce mă face să cred că
sunt dovezi ale implicării comuniştilor români, evrei şi
sovietici în evenimentele din 29-30 iunie 1941). Alte file lipsesc cam din
următoarele zone:
-lista
membrilor PCR, informatori şi agenţi ai serviciilor secrete române
(Ana Pauker, racolată de Mihai Moruzov, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca,
Teohari Georgescu, adică Biroul Politic al CC al PCR, după 23 august
1944, dar şi mulţi alţii);
-activităţile
serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României în pregătirea
atacului din iunie 1940 şi a invaziei din 1941, oprită de atacul
germano-român; acţiunile diversioniste şi teroriste sovietice cu
sprijin evreiesc la Iaşi, înainte şi după declanşarea
conflictului;
-arhiva
NKVD capturată de Divizia 10 română la Odessa în care se aflau
şi planurile de invazie în spaţiul balcanic, precum şi cele
privind folosirea minorităţilor în acest scop;
-dosarele
medicale din lagărele de la Târgu Jiu şi Caransebeş, Doftana
şi Jilava ale unor înalţi funcţionari comunişti;
-dosarul
Elenei Lupescu, întomit de Mihai Moruzov, care o bănuia că este
agentă sovietică, dar era printre cei puţini care ştiau că
ea nu se consideră evreică, mama ei fiind rusoaică” ( Alex
Mihai Stoenescu, op. cit. p.230 ).
Evreii
„au distrus istoria României …prin sustragerea ( citeşte: furtul şi
transportarea în URSS) a cca. 200.000 dosare privind Basarabia-şi-Evreii!
( după 1990 au apărut câteva copii )- operaţie semnată
de generalul Grişa Nahum, evreu din Ucraina, devenit şef al Direcţiei
contrainformaţii militare- a securităţii R.P.R., se înţelege”(
Paul Goma, op. cit. p. 256 ). R.P.R. însemna Republica Populară Română.
Scoseseră cuvântul România din uzul oficial, cât şi cel de român,
înlocuindu-l cu cel de cetăţean, de clasă muncitoare, muncitor,
colectivist, ţărănime, ţăran, locuitor,
bolşevic, oamenii muncii din fabrici şi uzine, oamenii muncii
de la oraşe, oamenii muncii de la sate, membri de partid, comuniştii,
tovarăşii, etc. „ In privinţă pavoazării, se recomanda,
de pildă, printr-o circulară, din 18 aprilie, 1952, chiar şi
proporţia drapelelor: 75% roşii şi 25% tricolore”( Marius Oprea,
Moştenitorii
Securităţii. Studiu apărut în ANARUL Institutului de Istorie
Recentă, vol. 1, 2002. V. România liberă, Aldine p. IV ). Cum în
timpul rebeliunii iudaice din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul
Herţa, drapelul de stat al României, tricolorul, a fost desfiinţat
si înlocuit cu cel roşu, evreii, după 23 august, l-au adus pe tancurile
sovietice şi l-au impus în întreaga Românie. După opt ani de stăpânire
bolşevică, s-a emis o circulară, ca tricolorul să fie,
totuşi, tolerat, trei roşii bolşevice şi un tricolor.
Din
obiceiul de a fura documentele ne vom mai opri asupra unui caz: „Mai mult,
memoriile lui Wilhelm Filderman, cu informaţii esenţiale pentru
perioada 1939-1945, pregătite să fie publicate de Academia Română,
au fost puse sub cheie de autorităţile israeliene şi interzise
atât publicului, cât şi specialiştilor” ( Ion Coja, Protocoalele
Kogaionului, Uniunea Vatra Românească, Editura Ţara Noastră,
Bucureşti, 2004, p. 39). Wilhelm Filderman, a fost preşedintele
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, în
perioada anilor 1940.
Gheorghe Gavrilă
Copil