DACIA
(numãr festiv), Anul XII, Decembrie 1957
Rio de Janeiro, Brazilia
Numai
legionarii cari au trait vremurile de înfiripare ale Legiunii si numai cei
cari, in tot acest rastimp, dela întemeiere si pâna astâzi, nu s'au clintit
depe pozitia adevărului,
pot cuprinde cu ochii mintii măretia destinului legionar. Cei străini de miscare
sau cei înstrâinati de ea nu vor vedea in istoria Legiunii decât un sir de
izbucniri si convulsiuni, urmate de lungi ani de suferintă. Tabloul succeselor
politice obtinute de aceste energii în mars nu e reconfortant: o victorie
electorala in 1937, anulata dupa câteva zile; o semi-guvernare in 1940; un
guvern in exil in 1944-1945. Lumea care s'a alaturat noua pentruca considera
iminenta o lunga perioada de guvernare legionara, a suferit deceptii crude.
Perspectivele de realizare ale miscarii au fost sdrobite cu regularitate sub
rotile unei noi prigoane.
Judecat
strict rational, acest gen de lupta care depe culmile triumfului apropiat
te coboara in abisuri de suferinta, pare aventuros si lipsit de sens.
Spiritele
realiste, adica oamenii care se orienteazâ exclusiv in functie de conjunctura
in care traiesc, au dreptul sa fie alarmati si sa protesteze. Ei se asteptau
la biruinta legionara, biruinta de atâtea ori promisa si oridecâteori se înălta
la orizont acest mesaj îmbucurator, deatâteaori peisagiul se schimba brusc,
făcând loc unui nou capitol de sbucium si tristeti. Indoielile bâteau la poarta
sufletului. Dorinta de a evada din aceasta zona de primejdii permanente in
care naviga miscarea este umana. Eroismul, luat ca act singuratec, e o manifestare
destul de răspândita a spiritului omenesc; eroismul de durata, consecventa
in urmarirea unui ideal, se intâlneste mai rar. Aceasta specie de eroism e
rezultatul unei intense explorari lăuntrice. Numai legionarii care au
ajuns la un anumit grad de iluminare interioara îsi pot da seama ca exista
si o logica intrinseca a evenimentelor, o istorie mai reala decat aceea care
se desfasora in vazul tuturor, si care, prin natura ei, reclama perpetuarea
spiritului de sacrificiu.
Pentru a interpreta just istoria celor treizeci
de ani de viata legionara, trebuie sa-i descoperim impulsul fundamental. Ce-a
determinat dela nastere cursul ei accidentat? Dece legionarii numai
arareori an avut parte de bucurii si am purtat pe frunte aproape fără întrerupere
cununa martiriului?
Miscarea
legionară a luat nastere din frământârile generatiei care, a pătruns in universităti
dupâ întâiul război mondial. Dar, spre deosebire de alte organizatii politice,
miscarea legionara a depasit tendintele efemere ale unei epoci, cladindu-si
existenta in permanentele neamului. Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul
miscării, a pornit la mobilizarea tineretului in numele unei conceptii
de viata, destinate să transforme individul care ajungea in posesiunea
ei intr'o energie nationala. Individul ere initiat in arhitectura launtrica
a neamului nostru, pentru a câstiga stabilitate interna si pentru a da un
sens constructiv puterilor lui de creatie. Adeziunea individului la miscare
se opera din interior, dupa ce si-a însusit datele fundamentale ale sufletului
si istorei românesti.
Legiunea avea o îndoitâ viată: o activitate politica propriu zisă,
in care se recunosteau semnele distinctive ale unui partid, si o preocupare
educativ-spirituală, care servea de suport celei dintâi. Cuibul, unitatea
de baza a organizatiei, in care isi facea legionarul educatia, era icoana
in mic a patriei. Rezultatul trecerii individului prin aceasta scoală trebuia
să fie câstigarea deprinderii de a cerceta fiinta neamului si de a intra in
dialog cu el, pentru a-i întelege si urma aspiratiile.
Conceptia
de viata legionara stabilea perspectiva justa de realizare a individului,
succesiunea de planuri in care avea sa se desfâsoare viata lui pentru a ajutge
plenitudinea de manifestare a idividul in cadrul neamului; Neamul in cadrul
si in slujba legilor Dumnezeirii, iată formula
la care s'a oprit Căpitanul, pentru a defini esenta filosofiei legionare.
Formula epuizează toate aspectele existentei si se aplica cu egal succes în
societate si în viata sufletului omenesc. In istoria omenirii, tulburările
provin din faptul că unul sau altul din termenii relatiei Individ - Neam -
Dumnezeu nu e pus in valoare sau chiar oprimat, împiedecat să se afirme, iar
în viata lăuntrică a individului subplantarea personalitătii de diverse complexe
sufletesti se datoreste acelorasi cauze. Un individ care nu respecta această
ierarhie de valori, care se pune pe sine in centrul existentei, sau care crede
că se poate dispensa de unul din termenii superiori, Dumnezeu sau Neamul,
se auto-mutilează, îsi amputează propria lui fiintă de o serie de posibilităti
creatoare. Armonia originară a sufletului omenesc e sfâsiatâ si efectele
nefericite ale acestei desordini interne se pot urmări si în viata popoarelor.
Când
se vorbeste de «destinul national», «destinul unui popor», expresiile nu sunt
lipsite de sens Neamurile ca si indivizii au personalitatea lor. Au caractere specifice, după care se disting
untul de altul; in istorie, in cultură,
ele se vor afirma conform acestor predispozitii. Neamurile se nasc cu o zestre
spirituală. «Destinul unui popor»
este trecerea din stadiul potential in stadiul de manifestare a originalitătii
lui creatoare. Destinul national nu trebuie confundat cu un ideal oarecare
si cu atât mai putin cu un obiectiv politic de mai putină importantă. Un ideal,
când este bine ales, reprezintă
o functiune tranzitorie a destinului, un moment de încorporare al lui. Destinul
este proiectia inalterabilului national in istorie; este specificul reactiunii
lui fată de eveniment; e modtul său de comportare in istorie si in cultură.
El reprezintă constatnta istorică si culturală a unui popor si îl
însotestc dela nastere până la disperitie.
Destinul
unei neam decurge asadar din personalitatea lui. Dar nu trebuie să-i corupem
intelesul confundându-l cu notiunile de fatalitate sau predestinare. El e
creatie liberă. Singura «predestinre» a unui neam este să se realizeze conform
geniului său particular, aducând o contributie proprie la cultura omenirii.
Aici intervine munca individului. Responsabilitatile lui depasesc sfera restrânsa
a vietii lui personale si se extind asupra colectivitatii din care face parte.
Individul este chemat sa destelenească ogorul spiritual al unei natiuni. Mărirea
sau pieirea popoarelor atârnă in primul rând de vrednicia lui.
Generatia
de tineri care si-a strâns mai târziu rândurile in cadrul miscarii legionare
venea cu nota distinctiva fata de celelalte partide. Tinerii acestia se atasasera
de fiinta interioara a neamului, îi simteau batâile de inimâ, îi recunosteau
cadenta îstorica si voiau sâ întruchipeze ceva, din tainele si frumusetile
lui. Noua generatie era pusa in alternativa sa se piarda in meandrele paliticianismului
sau sa-si creeze un instrunment propriu de afirmare in politica tarii, care
sa corespunda conceptiei ei de viata. In aceste momente de cumpana, când nu
se stia cari tendinte vor iesi biruitoare, a aparut Corneliu Codreanu. La
semnalul lui s'au i ridicat toate nehotârîrile si noua generatie a optat pentru
politica destinului national.
După
razboiu se punea problema unei noi orientâri in toate domeniile. Rupându-se
de destinul neamului, vechea generatie n'a fost in stare sa dea un nou impuls
energiilor nationale, sa elaboreze un nou ideal
pe măsura necesitătilor schimbate ale vremii. Odata cu realizarea
României Mari, părea că s'a oprit in loc istoria. Pregatirea zilei
de mâine nu turbura constiinta oamenilor politici. «Să păstrăm
ce avem», era tot ce se putea afla ca întelepeiune politică dela vechea
clasă conducătoare. Tinerilor li se recomanda sa se bucure de roadele
victoriei. Atâtea posibilităti li-se deschid. Fiecare sa-si vadă
de rosturile lui, pentrucă a trecut vremea idealurilor. Iar daca îi atrage
politica, sa se aciueze pe lângă cei ce detin puterea. In definitiv,
nu-i mai aproape de trup cămasa decât haina?
Miscarea legionara s'a ridicat contra acestel
mentalitati statice în viata publică,
contra imobilizârii elanurilor creatoare ale natiunii. Imobilismul in politică
e tot ce poate fi mai funest pentru viitorul unei natiuni. Odată cu întregirea
României, nu s'au realizat toate aspiratiiie poporului nostru. A cere unei
natiuni si trăiasca fară ideal, e o absurditate.
Idealurile nu tin o vesnicie - e drept - dar functiunea idealului rămâne
permanentă. S'a implinit un ideal, idealul unitătii nationale; acum
altul nou trebuie să-i ia locul. Constiinta nationalia nu poate fi suspendată
in vid, nu poate fi împiedecată să gândeascâ asupra viitorului.
A transforma o generatie într'o organizatie de acaparatori ai bunului public,
nu e un ideal. E o lichidare a patrimoniului national.
Noul ideal nu putea fi scos din cărti
sau împrumutat de peste hotare. El trebuia si se contureze din consultarea liniilor de fortă
ale neamului. Destinul national trebuia solicitat să-si găsească
o nous, aplicatie, o nouă întruchipare istorica, potrivita, cu împrejurarile
schimbate in care ajunsese poporul român. Ceeace se cerea dupa răsboiu,
era ca nationalismul extensiv, realizat in mare masura, si fie urmat de un
nationalisin întensiv. După satisfacerea revendicârilor teritoriale ale
poporului nostru, trebuia si se pună accentul pe consolidarea interna
a târii; o umplere a acestui spatiu, o descatusare a energiilor nationale,
împiedecate pâna acum să se afirme din cauza
vicisitudinilor istorice. O creatie imbelsugatâ in toate domeniile: economic,
social, cultural. Massele populare trebuiau scoase din inertie, bucurându-se
de o largă solicitudine din partea guvernantilor. Ridicarea nivelului de trai al populatiei
nu-i numai o chestiune de dreptate sociala - cum predica curentele socialiste
. Abia dupa ce multimile sunt salvate din mizerie si nestiinta, genial unui
neam se poate manifesta in toata plenitudinea. Baza de selectie a talentelor
se amplifică. In loc de a reprezenta o pătură restrânsă
din populatie, se largeste pana la marginile unei natiuni.
Aceasta
era directia ce voia sa o imprime miscarea
legionara, statului. Chiar păstrarea
hotarelor nu era posibilă fară de o profundă înnoire a vietii
publice. Numai un popor maturizat politiceste si de înalt nivel creator e
respectat in viata internatională. Vidul politic dintr'o tara atâtă
pofta de cucerire a altor popoare. O Românie Mare «cu
picioarele de lut» nici nu se putea cel putin apăra.
Politica externă
in măsura mai mare chiar decat politica interna
trebuia supravegheata, de spiritui natiunii. In acest domeniu greselile sunt
si mai putin îngăduite, pentrucă pot duce la pierderea independeinei
nationale. Fara îndoială, politica externă, evoluează cu lumea care se
schimbă împrejur.
Dar efortul de adaptare trebuie sa se miste
totusi pe o anumită
constanta si anume, să nu piarda din vedere linia destinului national.
Orice schimbare de politica externă trebuie sa se facă cu garantiile
necesare că aeest destin nu va avea de suferit. In definitiv, rostul
politicii externe este sa fereasca natiunea de alterarea eului sau istoric.
O politica externă nu se face pe bază de expedient. Ea este bună
numai atunci când urmăreste sa creeze natiunii conditiuni optime de desvoltare
a puterilor ei creatoare.
Procesul
de degenerescentă al vechii clase conducătoare era atât de înaintat încât
nu a reactionat nici chiar atunci când a pierdut controlul puterii si o curtezană
de origină străină ajunsese să împartă demnitătile statului si să hotărască
de viata si de moartea natiunii noastre.
Miscarea
Legionară s-a luptat să ridice nivelul politic al tării. Problemele ce le
aducea în dezbaterea opiniei publice Întemeietorul Legiunii, primeneau atmosfera
îmbâcsită a vietii publice. Manifestele lui, discursurile lui, limbajul ce-l
tinea în orice prilej, vibrau de iubire de neam. Interese individuale, partide,
stat, putere, politică externă - toate aceste notiuni încâlcite de politicieni
- erau revalorizate de pe piedestalul natiunii eterne. Legiunea cerea ca politica
tării să se pună de acord cu permanentele neamului.
Acest
fel de a concepe responsabilitătile guvernării izbea în comoditătile de gândire
si de trai ale vechii clase conducătoare .
Cum doctrina legionară exercita o mare atractie asupra tineretului, vechile
partide se vedeau subplantate în existenta lor. Valul de popularitate stârnit
de propaganda legionară ameninta să-i înlăture de la conducere. Conflictul
era inevitabil. El nu putea fi evitat decât în două moduri : sau ca vechea
clasă conducătoare , în fata răzmeritei tineretului să facă un
efort de reexaminare a propriilor ei concepte politice, sau ca noua generatie
să renunte la cucerirea ei spirituală.
Făcând
această confruntare de pozitii pentru a stabili originile conflictului dintre
noi si lumea veche, nu vrem să afirmăm că Miscarea Legionară ar detine un
fel de monopol al patriotismului pur. Departe de noi aceste gânduri. Noi ne
socotim continuatori ai tuturor acelor eroi si martiri ai neamului românesc
care s-au identificat cu destinul lui. Ne simtim solidari cu marile fapte
de arme din trecutul nostru, cu marii domnitori, cu marii revolutionari si
oameni politici, cu vizionarii scrisului si gândirii românesti, cu generatia
care ne-a dat Unirea, cu generatia care si-a vărsat sângele în războiul de
reîntregire. Toate aceste pulsatii ale trecutului le-am absorbit în fiinta
noastră, le-am cultivat si am voit să le perpetuăm . Noi nu ne-am rupt din
făgasul neamului. Hiatusul vietii nationale s-a produs de la conducătorii
de după război. Cu exceptii onorabile, si lăsând de o parte pe oamenii de
treabă, membrii vechilor partide, care însă n-au jucat un rol decisiv în viata
publică, profesionistii politicii românesti s-au înstrăinat de Eminescu si
de sângele curs în transee.
Noi
reluam prin propriul nostru efort vechile traditii, în timp ce conducerea
politică împingea pe nesimtite tara în sfera unor interese străine de neam,
uitându-si de cele mai elementare obligatii fată de el.
Ciocnirea
era inevitabilă. Stat si Natiune deveniseră două entităti ostile. Statul fusese
acaparat - în special de la venirea regelui Carol al II-le pe tron - de o
minoritate antinatională, care se folosea de forta lui de represiune pentru
a înnăbusi elanurile natiunii. Soarta legionarilor ar fi fost cu totul alta
dacă s-ar fi arătat ceva mai nepăsători cu soarta neamului. Dacă Corneliu
Codreanu ar fi acceptat să intre sub tutela carlistă în 1938, dacă în 1940
am fi fost de acord să strigăm : Trăiască Legiunea si Generalul, în
loc de Trăiască Legiunea si Căpitanul, sau dacă în refugiul în Germania
n-am fi văzut nici o dificultate să ne numim miscare national-socialistă
în loc de Miscare Legionară, desigur că legionarii nu ar fi fost purtati
ani după ani din închisoare în închisoare si de la loc de executie la loc
de executie ; dacă oportunismul ne-ar fi călăuzit activitatea noastră politică,
nu ne-am fi angajat în întreprinderea plină de primejdii si fără perspectivă
a guvernului de la Viena, iar, mai recent, dacă legionarii s-ar fi arătat
mai permeabili propagandei comuniste, n-ar fi fost exclusi de la toate amnistiile,
reducerile de pedepse si eliberările efectuate de actualul regim.
Valul
de persecutii prin care a trecut Miscarea Legionară si teribilele ei pierderi
de vieti omenesti se datoreste onoarei de a reprezenta cu consecventă destinul
national. A fost o luptă inegală, deoarece fortele distructive interne, ori
de câte ori au pornit la atac contra noastră, si-au asigurat concursul unei
forte externe.
Dacă
Miscarea Legionară nu ar fi avut un substrat sufletesc, de multă vreme ar
fi închinat steagul. Dar ca instrument al destinului national trebuia să onoreze
această pozitie. Capitularea Miscării nu privea numai propria ei existentă,
ci ar fi avut repercursiuni asupra totalitătii nationale. Odată cu disparitia
Legiunii s-ar fi întrerupt firul imanentelor istorice ale neamului nostru.
Noi am fi fost bucurosi ca această sarcină uriasă să o împărtim cu celelalte
partide, dar cum ele si-au întors fata de la natiune, au rămas singuri
legionarii să străbată acest drum anevoios si să primească toate loviturile.
În
politică, într-o campanie militară, numai succesul hotărăste valoarea unei
actiuni. O actiune impecabil concepută, dacă pe teren esuează, nu poate fi
bună. Mai trebuie să ne lămurim însă despre ce fel de succes este vorba. Succesul
unui individ, succesul unei conspiratii, sau al unui partid ?
Dacă
succesul se resfrânge numai asupra acestora, actiunile de mai sus nu pot fi
clasificate între actiunile politice. Politica are un singur înteles : ansamblul
de mijloace care promovează realizarea istorică si culturală a unei colectivităti
etnice. Politica se face de indivizi, de grupe, dar ca părti integrante ale
natiunii. Un succes politic presupune asadar că natiunea a avut ceva de câstigat
de pe urma lui. În februarie 1938, biruinta clicii de conspiratori din jurul
regelui Carol a însemnat o gravă înfrângere pentru natiune. Dacă plecăm de
la această semnificatie, succesele politice se judecă după un alt criteriu
: după gradul de reprezentare al destinului national, după aportul lor la
înăltarea unui neam în istorie. Dar se mai poate întâmpla si altceva : nu
un succes, nu o mare biruintă, ci o lovitură primită, o mare durere a natiunii
să îndeplinească aceeasi functiune. Tragerea lui Horia pe roată sau uciderea
lui Tudor Vladimirescu au actualizat destinul neamului în constiinta poporului
român cu o intensitate incomparabil superioară unei victorii.
Tocmai prin aceste pilde înfricosătoare de statornicie în slujba neamului
- aceste înfrângeri aparente - destinul national s-a propagat în massa românească
cu un dinamism nemaiîntâlnit până atunci.
Tot
astfel repetatele prigoane pe care le-a suferit Miscarea nu pot fi trecute
printre înfrângeri, dacă destinul national, surghiunit din Stat, nu si-a mai
găsit alt mijloc de expresie decât mucenicia noastră ; pentru a ne usura soarta
ar fi trebuit ca noi însine să dezertăm din frontul natiunii si să facem cauză
comună cu prigonitorii ei.
Politica oportunistă, idolul vechii clase conducătoare , n-a mai functionat
la 23 august 1944. Si ce n-au făcut autorii actului ca să functioneze ! Un
aliat trădat, o tară azvârlită dementei sovietice, satele golite de tineret,
ca după o instructie sumară să moară cu zecile de mii în muntii Tatrei. Si
tot acest tribut sângeros impus din nou natiei, numai pentru a se putea continua
o existentă politică parazitară. Pentru a ispăsi crima aliantei
cu Germania, au găsit tapi ispăsitori tot pe legionarii care zăceau în fundul
ocnelor sau erau trimisi pe front cu ordine de lichidare. N-au crutat nici
pe maresalul Antonescu, acela care le făcuse la 21 ianuarie 1941 neasteptatul
si nemeritatul serviciu să-i readucă la putere.
După
atâtea dovezi de lealitate fată de comunism, formatiile politicianiste ale
tării au crezut că au câstigat bunăvointa noilor stăpâni si că furtuna din
răsărit va trece din nou peste capul lor, asa cum s-a petrecut si pe timpul
când nemtii dominau Europa. De astă dată însă tocmai acest joc usuratic al
oportunismelor, pe care l-au practicat toată viata lor în detrimentul tării,
le-a fost fatal. Ei n-au putut să vadă că la 23 August nu s-a operat o simplă
schimbare de front, ca atunci când si-au căutat salvarea în Berlin, ci au
împins tara în aria de bătaie a unei revolutii. Dacă ar fi fost oameni politici
autentici, meseria lor, formatia lor intelectuală i-ar fi împiedecat să facă
această gresală grosolană. Cum ei nu erau oameni politici, nu puteau citi
pe harta avertismentelor destinului national. În zilele când s-a revărsat
puhoiul sovietic în România, tăranii au dat dovada de mai mult simt politic
decât ei. Si un alt destin, destinul implacabil al unei revolutii, i-a luat
în primire, transformându-i în martiri fără voie.
Ce
moment de neuitat, când puscăriasii perpetui ai Statului român, au primit
în celulele lor transfigurate de suferintă, pe prigonitorii de ieri. Prigonitorii
de toate categoriile politice : prigonitori din vechi partide, carlisti, antonescieni.
Au împărtit cu ei patul, hainele, mâncarea, suferintele si sperantele. Abia
când au poposit îndărătul gratiilor, au înteles ce-i tine pe acesti oameni,
ce fortă uriasă de rezistentă se degajează din comunitatea spirituală cu Neamul
si cu Dumnezeu. Sub actiunea instrumentelor de tortură, chinuiti de foame,
suferind de frig si umezeală, umiliti si batjocoriti, au făcut amara experientă
că nu se poate clădi fericirea personală pe nefericirea neamului. După ce
comunistii i-au despuiat de averi si onoruri, după ce le-au răpit libertatea
si i-au supus la cazne grele, au descoperit însfârsit că închisorile nu erau
populate cu infractorii statului si că în întunericul lor zăcea pus sub un
zăvor însusi sufletul neamului.
Ei
însisi au fost siliti acum să lupte în primele linii ale destinului national.
După ce au căzut în mâinile comunistilor, nu le-a mai rămas alt titlu de afirmare
în fata asupritorilor decât alipirea de neam si credintă în Acela care guvernează
toate popoarele. Suferinta le era usurată, gândindu-se că chinurile lor nu
sunt zadarnice, că prin celule si prin propriul lor suflet trece frontul natiunii
angajate într-o luptă pe viată si pe moarte cu cutropitorii. Destinul unui
popor care, în vremuri de pace, părea o nebuloasă a gândirii, reală doar în
mintea câtorva exaltati, acum, când toate valorile nationale erau supuse unui
proces sistematic de falsificare, pentru întâia oară s-a revelat acestor constiinte
cu o intensitate dureroasă.
Astăzi
Miscarea Legionară nu mai e singură în reprezentarea destinului national.
Functiunea ei în cadrul neamului nostru s-a generalizat. Împrejurările năpraznice
prin care trece poporul român sub ocupatia sovietică a obligat imensa lui
majoritate să se alipească strâns de fiinta lui pentru a-i apăra integritatea
spirituală.
Tragedia
de astăzi a poporului român nu va fi zadarnică dacă unitatea de destin, plămădită
sub regimul tiraniei comuniste din sacrificii fără număr , va deveni, după
eliberarea României, o achizitie durabilă a clasei conducătoare . Partidele
de mâine trebuie să învete ceva din teribila lectie a istoriei: din programele
lor de guvernare să nu lipsească politica destinului national.
Horia
Sima