O M U L  N O U

ELEMENTE DE DOCTRINÃ LEGIONARÃ

de Horia Sima

1949

Pentru a cunoaşte şi aprecia un organism politic, nu e deajuns să analizăm manifestările lui exterioare, aflate într'o stare de continua prefacere, ci trebue să străbatem dincolo de această zonă a nestatorniciilor, până la fiinta lui lăuntrică, până la conceptul său imanent. Atitudinile unui partid sau mişcări politice nu pot rămâne staţionare, pentrucă trebue să se orienteze clipă de clipă, după modificările ce intervin in câmpul realităţilor sociale, după noile constelatii care se ivesc între oameni. Sub învelisul acestui panta rei al politicului, vom descoperi însă o constantă de valori, un mănunchi de idei si energii cu caracter de permanenţă, care tind să se realisese in societate in măsura îngăduită de prezenţa şi rezistenţa altor forte. Numai înţelegerea acestui cadru ideologic intim, ne ridică la justa interpretare a unui fenomen politic.

Mişcării legionare trebue să-i aplicăm acelaş criteriu diferential. O informaţie sigură asupra ei nu se poate obtine decât de la recunoasterea esenţialului legionar. Nu putem aseza pe acelaş plan de examinare elemente de valoare inegalã: acelea cari aparţin organic miscării si cari alcătuesc in totalitatea lor substratul ei spiritual si altele de mai puţină însemnătate, legate de conjuncturile politice impuse adeseori de forţa unor împrejurări cari depăşeau mijloacele ei de reactiune. De altă parte, elementele din categoria a doua, atitudinele politice propriu zise, nici nu-si desvăluiesc întreaga lor semnificaţie, fără de prealabila delimitare a spiritualităţii legionare. O cercetare mărginită la aceste elemente nu poate duce la rezultate mulţumitoare, pentrucă activitatea politică a legiunii nu e altceva decât expresia unei sforţări continue de a realisa idealurile ei, de a da întruchipare concepţiei vii din sufletul legionarilor. Numai cine stăpâneste perspectiva integrală a miscării, poate să urmărească si linia ei politică, să evite conclusiile false si să ajungă astfel la o judecată realistă asupra trecutului ei.

Ideea fundamentală a doctrrnni legionare este crearea unui om nou in mijlocul colectivităţii românesti, care să continue punctul de plecare al unei mari transformări spirituale in viata neamului nostru. Acest individ înzestrat cu calităţi de erou va avea misinnea să trezească energiile amorţite ale neamului, să-l ridice din starea de suferinţă in care se sbate si să-l îndrepte pe căile indicate de mărirea si onoarea lui naţională. Toate încercările de a îmbunătăţi soarta poporului nostru -miscări, partide, curente de opinie, programe, doctrine, forme de stat- cari ignorează realitatea sufletească a oamenilor, sunt neputincioase in faţa gravelor probleme naţionale şi nu pot decât să multiplice numărul decepţiilor si să mărească neîncrederea in forţele naţiunii. "Strigaţi in toate părţile- răsună cuvântul îngrijorat al lui Corneliu Codreanu- că rãul, mizeria, ruina ne vin dela suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebue să se lucreze in momentul de fată. Sufletul individului şi sufletul mulţimii. (Corneliu Z. Codreanu, Cărticica Sefului de Cuib p. III). In cartea lui de căpetenie Pentru Legionari repetă cu mai multă insistenţă si durere acelaşi avertisment: "Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de Programe. Aceasta este părerea noastră. Ca deci, nu programe trebue să creiem, ci oameni, oameni noui... De aceea piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice.» (C. Z. C. Pentru Legionari, p. 285, 286). Potrivit gândurilor ce le exprimă Corneliu Codreanu adevărata luptă a miscării legionare nu se desfăsoară in sfera rivalităţilor politice, ci se poartă înlăuntrul sufletului omenesc. Realizarea obiectivelor politice ale miscării, nu e posibilă decât in măsura in care «omul nou» învinge pe cel vechiu in fîecare dintre noi si astfel iluminarea ce s'a produs in sufletul nostru se extinde in toate ramurile vieţii naţionale. Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică, îndeplineste o înaltă functinne educativă in viaţa neamului nostru, «are mai mult caraeterul unei mari scoli spirituale (C.Z.C. Cărticica Sefului de Cuib, p. III), in care dacă va intra un om, la celălalt capãt va trebui să iasă un erou». (C.Z.C. Cărticica Şefului de Cuib, p. 86.) Scoala «omului nou» funcţionează oriunde există activitate legionară. Toate manifestările legiunii şi toate împrejurările in care se găseşte cineva prins in decursul luptei legionare devin tot atâtea probe selective pentru puterile sufletului său. Succesele sau insuccesele depe scena politică sunt trecătoare, dar ceeace rămâne într'adevăr durabil şi măreşte patrimoniul spiritual al neamului sunt biruinţele sufletului asupra lui însuşi. Mult mai de preţ decât o înfrângere sau o victorie momentană sunt reacţiile cari s'au petrecut in conştiinţa omului şi dacă dintr'o mare furtună s'a desprins un singur caracter luminos, lupta nu a fost zadarnică si rodul nu va întârzia să se ivească.

*

*      *

Ce reprezintă conceptul de «om nou»? In ce direcţie tinde să desvolte educaţia legionară noua făptură românească? Omul nou este într'adevăr -asa cum ar vrea să-1 exprime cele două cuvinte- o apariţie nemaiîntâlnită in istoria neamului nostru? Urmăreste miscarea legionară să creeze un tip de existenţă românească ruptă de toate legăturile trecutului şi zidită numai din năzuinţele demiurgice ale viitorului? O astfel de presupunere nu numai ca nu are nimic deaface cu concepţia legionară, dar o tăgădueste in întregime. Omul nou mărturisit de Legiune este «omul creştin» actualisat in cadrul istoriei românesti a fost vestit lumii acum 2000 de ani de însuşi Fiul lui D-zeu in decursul existenţei sale pământene. Ca numărătoare de ani este vechiu de două milenii, dar ca noutate spirituală, ca putere de rodnicie in suflete, e plin de avânturi revoluţionare şi se bucură de strălucirea unei vesnice tinereţi. Omul nou este dramatica trăire a unei generaţii, care simte crescând in sufletul ei imboldul de a se apropia de Dumnezeu, de a regăsi calea care duce spre El, descoperind-o, după multe rătăciri si desnădejdi, in întoarcerea la adevărurile fundamentale ale vieţii, in reînvierea virtuţilor eterne ale sufletului omenesc, as,a cum ele strălucesc in viaţa Mântuitorului si împodobesc învăţăturile lui. Această direcţie crestină in crearea omului nou a fost întipărită Legiumi din cel dintâiu ceas al existenţei sale. Primele începuturi de viaţă legionară an fost formulate de Corneliu Codreanu in patru proposiţii fundamentale, dintre care cea dintâiu era credinta in D-zeu. «Toti credeam in Dumnezeu. Nu era niciun ateu printre noi. Cu cât eram mai incercuiţi şi mai singuri, cu atât preocupãrile noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu şi spre contactul cu mortii noştri şi ai neamului. Aceştia ne dădeau o tărie invincibilă şi o seninătate luminoasă in fata tuturor loviturilor». (C. Z. C. P. I,., p. 281.) Ion Moţa a lămurit substratul creştin al miscării dela primul număr al revistei Pãmântul Strămoşesc, organul de informaţie si doctrină al noii grupări politice, într'un articol întitulat atât de semnificativ «La Icoană»: întunericul patimelor nu va Putea niciodată cristaliza un focar de lumină salvatoare. Iatã ceeace căutăm şi dorim noi din toată fiinta noastră, e lumina, e înstăpânirea din noi a vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevăr, dreptate, virtute... Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul său am alergat, pentru a primi scânteea vieţii pe care s'o redăm Neamului nostru...» (Ion Moţa, Cranii de lemn, p. 20.) Aceste rânduri, deşi scrise in perioada luptelor din tinereţe, sunt luminate de mari hotărîri interioare si desvăluesc o conştiinţă creştină viguroasă si plină de sentimentul răspunderii. Sprijinul pe care îl caută Ion Moţa in învăţătura creştină, pentru a zidi apoi pe acestă temelie întregul edificiu legionar, nu are sensul generic al unei indepărtate filiaţiuni de idei cu creştinismul, ci este o trăire cutremurătoare a lui, un efort intens si permanent de a-l primi in sufletele noastre si de a-l răspândi in tot ce are el mai adâne si mai consecvent cu viaţa Mântuitorului. Care este măsura creştinătătii noastre, se întreabă Ion Mota într'un articol de mai târziu, scris cu prilejul Crăciunului din 1936, atunci când fiorul sfânt al marei jertfe pe care avea să o îndeplinească, îi inunda tot mai mult fiinţa,-după ce cunoaştem că sufletele noastre s'au apropiat de Dumnezeu?: ...Răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor şi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceeace e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai nedreptătit, ai respectat poruncile in ceeace au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebati dacă a lost ceva viu sufleteşte in noi, vom fi intrebati ce disolutii sufleteşti s'au întâmplat in noi şi ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfã şi de prefacere vie... Viu, sufleteşte viu, ce s'a elaborat in viata noastră interioară? Ce biruinţe asupra poverilor omeneşti am repurtat noi, spre a putea să ne simţim astăzi mai apropiati de Mântuitorul care se naşte? Măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătătii noastre vii, eu o văd mai ales in măsura jertfei personale, liber, cu dragoste şi cu elan consimtite... Jertfa este măsura creştinătătii noastre. (Ion Moţa Cranii de lemn, p. 205-207.) Omul nou postulat de Căpitan ca «piatră unghiulară a Legiunii» nu se poate naste, asadar, decât acolo unde spiritul creştin a rodit in forma lui cea mai pură. Numai ca urmare a acestui proces de încreştinare interioară se desvoltă si calitătile eroului aşezat in slujba neamului. Atributele sale naţionale sunt nedespărţite de fiinţa lui creştină si prind rădăcini in suflet numai după gradul de asimilare al luminii creştine. In visiunea lui Corneliu Codreanu, legionarul trebue si fie «un om in care să fe desvoltate, până la maximum toate posibilitătile de mărire omenească ce se aflã sădite de Dumnezeu in sângele neamului nostru. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai întelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebue să ne dea şcoala legionară! Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptătii, cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile mărirei lui». (C. Z. C. Pentru Legionari, p. 286, 287.)

Modelul de legionar întrevăzut de Căpitan cere transformări lăuntrice atât de adânci si o îmbinare de însusiri atât de armonioasă încât numai putini, foarte putini pot să-l atingă in etapa lui finală. Nu orice individ care-şi face aparitia in rândurile mişcării devine in mod automat şi purtătorul spiritualitătii ei, Miscarea Legionară este o aspiratie spre perfectiune, iar legionaul devine viu, adică dă un conţinut numelui său, numai in măsura in care face progrese pe drumul desăvârsirii interioare. Dacă legionarul, sub identitatea lui cea mai aleasă, s'ar ivi pe o arie întinsă in mijlocul poporului românesc, atunci fără îndoială că fenomenul ar lua proportiile unei mari revolutii spirituale. Această măreaţă privelişte a transfigurării spirituale a unui popor întreg, pe care o întrezăreste departe de tot in viitorul românesc Căpitanul, îi dă dreptate să afirme că un astfel de moment, dacă s'ar împlini aevea, ar da o altă înfăţisare istoriei noastre. «Poate să iasă din ea (din şcoala legionară) ceva mare, cum n'a mai fost, care să frângă in două întreaga noastră istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii românesti». (C. Z. C. Pentru Legionari, P. 287.) Cuvintelor acestora, interpretate disociat, ar putea să li se altereze sensul de către cititori nefamiliarisati cu doctrina legionară, atribuind lui Corneliu Codreanu dorinţa de a vedea mişcarea desprinsă de trecutul neamului nostru si înstrăinată de munca şi direcţia de manifestare a generatiilor anterioare. Am arătat cu ajutorul mărturiilor luate din Căpitan şi din Mota ce semnificaţie are notiunea de «om nou». O răscolire a tuturor energiilor creatoare ale poporutui nostru cu ajutorul celei mai mari forte spirituale cunoscute până azi de omenire: învierea creştină. Această nouă eră a istoriei românesti, pe care o simte Căpitanul apropindu-se din negura vremurilor, ar însemna momentul neasteptat de mare si de frumos, in care valorile creştine, prezente in constiinta neamului nostru, încă dela originile lui, dar turburate astăzi de scepticismul vremii, ar înregistra o ascensiune nebănuită, ar împodobi cu darurile lor mii si mii de suflete românesti si ar înviora astfel din tezrelii întreaga viată natională. Momentul in care neamul, cu ajutorul harului ceresc, ar deveni conştient de puterile «sădite de Dumnezeu in sângele lui» şi de linia pe care trebue să si-o statornicească de acum înainte destinul său.

Din cauza suportului creştin al doctrrnni legionare, am fost învinuiţi, adeseori, de adversarii noştri ca am fi mai degrabă o miscare religioasă, care nu s'ar deosebi prea mult de toate acele curente, secte şi organizatii eclesiastice desprinse ca niste aschii din trunchiul bisericii. Oricât de sumar s'ar interesa cineva de doctrina miscării si nu e dela inceput pornit să o defaime, poate să se convingă, fără greutate, cat e de falsă această părere. Mişcarea legionară nu urmăreşte să înnoiască crestinismul, ci să înnoiască naţiunea. Ea nu vrea să creeze un creştin nou ci un roman nou. Creştinismul atât sub aspectul trăirii interioare cat şi ca, valoare doctrinară şi sacramentală, s'a transmis camenilor prin mijlocirea bisericii lui Cristos. Biserica a fost înstituită de Mântuitorul ca să păstreze si să răspândească moştenirea lui spirituală: dela această realitate intangibilă purcede si mişcarea la înnoirea sufletului românesc, la restaurarea chipului strălucitor al «omului creştin» din noi.  Legionarii cred in misiunea mântuitoare a bisericii, lui Cristos, recunosc asezarea si rânduielile ce si le-a statornicit in decursul vremurilor, participă la tainele ei şi o apără cu sângele lor. Mişcarea legionară şi-a însuşit numai spiritualitatea crestină ca axă de valorificare a realitătilor politice, dupăcum* alte organisme politice au făcut apel la acelasi izvor sau au recurs la fundamentări de alt caracter (filosofia iluministă, marxistă, rasistă, etc.), dar scopurile ei nu diferă de ceeace îşi propun în programele lor alte partide românesti.

 In procesul verbal-tip de constituire a cuibului, unitatea de bază a organizaţiei noastre, citim următoarele: «...credem într'o Românie nouă pe care vrem s'o cucerim pe calea Bisericii lui Christos...» (C. Z. C. Cărticica Şefului de Cuib, p. 73).

 Ea se consideră in serviciul neamului românesc si ţelul ei este să asigure poporului românesc condiţii optime de desvoltare istorică. Cu deosebirea, ca noi nu vedem cum s'ar putea realiza ideea naţională, in toată puritatea ei, şi cum ar putea fi ferit de rătăciri drumul unui popor, fără de acceptarea prealabilă a ideii religioase, care reprezintă adevărul primordial al vieţii. Ideea religioasă închide în sine ideea naţională, o plantează in sufletele popoarelor, o apără de toate impurităţile şi o ridică până la maximum de rodnicie. Nu poate fi cale mai bună şi mai aducătoare de biruinţe pentru un neam decât aceea pe care a păşit odinioară Mântuitorul. «Adevărurile primite prin revelatie -spune Ion Moţa- sunt singurele care pot duce la liman viata de aici.» (Ion Mota, Cranii de Lemn, p. 62.) Mintea omenească are un rol considerabil in organizarea societăţii, in crearea comodităţilor care o eliberează din starea de natură, dar adeseori, dintr'un zel prea mare, când se îndepărtează prea mult de bazele spirituale de plecare, poate să gresească in soluţiile date. Există însă nişte principii infailibile, capabile oricând să corecteze deficienţele înţelepciunii omeneşti: «ne rãmâne totuşi o bază solidă de orientare generală a actelor vieţii, o soluţie posibilă in oyice moment al istoriei, căci in orice moment al ei, viaţa e stăpânită de forta şi legile lui Dumnezeu. Această soluţie generală este conformarea noastră la adevărurile eterne, creştine, la învăţătura lui Isus...» (I. M. C. d. L., p. 79-80.)

Dacă omul nou ar fi numai o problemă de cadru sufletesc, de circulaţie internă a fiinţei noastre, nepăsătoare de ceeace se întâmplă dincolo de sfera mântuirii personale, atunci mişcarea legionară s'ar fi cristalizat sub aspectul unui puternic curent de regenerare morală al poporului nostru, cu efecte probabil prelungite si in alte sectoare de activitate. Misiunea ce i-a fost încredinţată de întemeietori, nu cunoaşte însă o astfel de întrerupere spre lumea din afară, nu se epuisează in luptele interioare din constiinţă, ci îmbrăţişează şi spaţiile vaste ale colectivităţii naţionale. Eroul ieşit din şcoala Legiunii tinde să transforme naţiunea după modelul viu din sufletul său, să creeze o altă ordine socială care să corespundă mai bine cerinţelor lui interioare. Legionarul nu este numai un erou in sens moral adică permanent preocupat să-şi descopere şi corecteze propriile defecte, ci şi un erou in sens răsboinic, pentruca să poată, prin luptă, să-fi impună părerea; erou in sens social, incapabil după victorie de a exploata munca altuia; erou al muncii, uriaşul creator prin muncă al tării sale. (C. Z. C. Cărticica Şefului de Cuib, p. 65.) Urmărindu-l însă pe legionar in activitatea lui socială, să nu pierdem niciodată din vedere bazele lui de plecare, factorul de esentã strict interioară care îi determină personalitatea. Să nu-1 judecăm după conduita externă, oricât de încărcată ar fi ea de succese, ci după puritatea sufletească din care ea emană. Scoala spirituală a omului nou nu este un fel de curs preparator, indispensabil activităţii politice, un fel de şcoală de cadre, ci înseamnă necontenită străduintă a sufletului de a se depăşi pe sine însuşi, de a-şi birui impulsurile inferioare, lăsând loc liber numai avânturilor sale celor mai generoase. Din această realitate imanentă se desprind apoi toate actele vieţii lui, toate preocupările pentru existenţa si viitorul naţiunii, ca nn fel de prelungire din lumea nevăzută in lumea văzută. Ca să întrebuinţăm termeni de circulaţie mai curentă, fenomenul spiritual reprezintă in miscare infrastructura, iar toate celelalte realizări, politice, sociale, economice, culturale, sunt învelişuri cari se adaugă printr'o creştere organică dinlăuntrul sufletului spre lumea exterioară.

Caracterul pe care mişcarea legionară vrea să-l imprime societăţii româneşti e o consecinţă firească a primatului pe care ea îl recunoaste factorului spiritual in organizarea tuturor manifestărilor de viaţă ale unui popor. Cum însă spiritualitatea legionară nu este de origine filosofică, ci si-a ancorat premisele in învăţătura Evangheliei, înseamnă ca principiile creştine, pe care se sprijineste educaţia omului nou, sunt chemate să dea naştere si naţiunii înnoite. Miscarea legionară proclamă necesitatea, fixându-şi obiectivele in această direcţie, că valorile creştine să fie scoase din surghiunul in care trăesc astăzi la periferia istoriei naţionale şi să se extindă aplicarea lor in viaţa politică, economică si socială, adică in sfera de realităţi cari până acum au fost guvernate exclusiv de forţa interesului. Insemnătatea poziţiei adoptate nu constă in expunerea ei teoretică -ideile acestea având multe antecedente in istoria gândirii omeneşti- ci in elanul de trăire care o însoţeşte, in dispositia internă a miscării noastre de a introduce înnoirile proectate in cadrul colectivităţii românesti. Prin această iniţiativă revoluţionară I,egiunea se îndepărtează de conceptia dominantă a epocii şi apucă in mod hotărît pe drumul consecvenţei creştine. Noi nu tăgăduim fiinţa si legitimitatea intereselor individuale si colective -ar fi un lucru absurd să ignorăm trebuinţele omenesti din care ele iau naştere- dar tăgăduim interesului capacitatea de a se disciplina, de a-şi fixa limitele sale rezonabile, de a realiza armonia politică, economică şi socială. Interesul e o realitate, dar nu reprezintă decât un material brut, un prim pas al întocmirii sociale, care pe nedrept şi in mod primejdios a fost ridicat de oameni la rangul de arbitru necontestat al destinului lor. «Nu negăm şi nu vom nega existenta, rostul şi necesitatea materiei in lume -scrie Corneliu Codreanu- dar negăm şi vom nega deapururi dreptul stăpânirii ei absolute.» (C. Z. C. Pentru Legionari, p. 278.)

Marea fortă de atractie a interesului, dar şi marea lui amăgire, stă tocmai in evidenţa cu care se impune minţii omexteşti, in necesitătile imediate ale vieţii pe care le sa tisface şi de care îsi leagă existenţa. Drepturile lui unanim recunoscute sau transformat însă într'un abuz perpetuu, într'o forţă demonică cc ameninţă să ruineze întreaga umanitate. Interesul fiind expresia nesăţioaselor trebuinţe omeneşti, in mod fatal tinde la o expansiune nelimitată, la o acaparare continua de bunuri, prestigiu, forţă şi plăceri. Răinânând pe terenul lui de luptă, niciodată nu vom putea stabili o graniţă justă între interesul bine cumpănit şi derivatele lui degenerate, pentrucă niciodată trebuinţele omenesti nu se pot înfrâna din pornirea lor proprie. Interesul are o tendintă înnăscută spre anarhie. Doboară pe cei mai putini iniţiati in mânuirea lui agresivă şi fără scrupule, nu cruţă nici cele mai sfinte legături omenesti si seamănă pretutindeni numai suferinte, nedreptăti si dusmănii. Un interes strivit de altul mai viguros afirmat nu se resemnează, ci îşi caută recuperarea înfrângerii in alte direcţii, încât devine o forţă devastatoare care se propagă in întreaga masă socială. Dacă totusi rapacitatea interesului cunoaşte si momente de oprire, această frânare nu este meritul lui, ci se datoreşte resistentei pe care o opun alte interese, mânate de aceeaşi goană nebună. Acordurile de interese, când se realizează, servesc tot naturii lor egoiste: deaceea armonia lor e fragilă şi de scurtă durată. Grupele de interese si interesaţi se alcătuesc pentru a combate alte coalitii de interese, mcât rivalitatea se transpune numai depe planul realitătilor individuale in cadrul colectivitătilor.

Interesul e un vesnic isvor de conflicte si tragedii umane. Oriunde s'a inscăunat tirania lui cumplită, curmă liniştea oamenilor si le macină energia lor creatoare. Prosperitatea pe care o clădeste din cumulul nedreptăt lor săvărsite este artificială si aducătoare de alte dezastre. Sub fatada ei somptuoasă se ascund cele tnai mari nemulţumiri, cari îsi descarcă apoi mania in crize economice, revolutii, si rasboaie. Pătrunzând in natura nesătioasă si vicleană a interesului, Corneliu Codreanu a pus miscarea, in stare de perrnanentă veghe împotriva lui: «Priviti in ochii pe cel ce vine şi dacă in ochii lui veţi simţi că scânteiază vreun mic interes personal (fie material, fie ambiţie, fie patimă, trufie), să ştiţi oă aeela nu poate deveni legionar.» (C. Z. C. P. L., p. 299.)

Dacă interesul nu este in stare să realiseze acordul voinţelor omeneşti, el însuşi fiind semănătorul discordei, trebue să facem apel la o forţă mult mai eficace, la un factor de altă esenţă decât substanţa lui egoistă. Interesul este expresia naturii telurice, a omului; factorul de armonie care să-l îrnblânzească şi să-i asigure buna funcţionare nu poate fi decât expresia naturii lui spirituale. Acest element regulator al vieţii politice, sociale şi economice, de esenţă superioară interesului, este dragostea. «Dragostea aplicată însemnează pace in suflete, in societate şi in lume». (C. Z. C. P. L., p. 300.)

Capacitatea dragostei de a unifica divergentele conduitei umane rezultă din specificul energiilor sale, fandamental diferite de ale forţelor pe care le pune in mişcare interesul. In vreme ce interesul se caracterisează printr'o polarisare a activităţii in jurul individului, printr'un simţ ascutit al contractului si posesiunii, dragostea are o direcţie de manifestare de sens opus, îndreptându-şi puterile spre lumea din afară, spre viaţa care începe dincolo de sfera restrânsă a existentei personate. Dragostea îşi oferă serviciile' din bucuria de a face binele, dăruieşte dintr'al său, din ceeace are şi ceeace nu are, fără să se întrebe vreodată de recompensă sau remuneraţie. Ea se poate asemăna unui flux de bunăvoinţe, care pătrunde in fiinta interesului, îi netezeşte asperităţile şi îi dă prilejul să se afirme nestingherit de vecinătatea celuilalt. Dragostea este modalitatea cea mai perfectă de coexistenţă liberă si nesilită a celor mai variate interese individuale si colective.

Intervenim cu o notă utopică atunci când indicăm dragostea in rotul de prim sfetnic al politicii? Dacă am lua de bună această observaţie, ar însemna că însăsi creştinismul să-si aibă rădăcinile înfipte într'o utopie. Nu se poate concepe că învăţătura crestină să fi fost revelată de Dumnezeu numai pentru a servi ca podoabă de sărbătoare oamenilor, iar in viaţa lor obisnuită să nu-şi găsească decât o aplicare n^,eschină. Mărturisirea lui Christos in comunitatea omenească presupune implicita recunoastere a vatorii universale a principiilor statornicite de El, a virtuţii cu care sunt înzestrate cle şi numai ele, de a limpezi si cele mai complicate şi aparent insolubile probleme individuate şi colective. Rolul crestinismului este să îmbrătiseze si să dea directive in toato domeniile de activitate omenească, pentrucă, «în orice moment al ei viaţa e stăpânită de forţa şi legile lui Dumneze». (Ion Moţa, Cranii de lemn, p. So.) Dubla trăire a omului, in două planuri de existenţă, unul pentru grijile sufletului si altul pentru nevoile vieţii, nu e de esenţă crestină şi nu poate satisface pe niciun creştin. Omul de Duminecă întorce faţa omului de toato zilele. In casa Domnului invoacă ajutorul ceresc pentru mântuirea sufletului său., dar îndată ce a trecut de pragul ei, şi a reluat contactul cu lumea, reneagă toată suavitatea simţirilor adunate din rugăciune şi se îmbracă din nou în zalele ferocităţii. Viaţa crestinului de astăzi nu este întemeiată, cum am înclina să credem, pe un compromis întelept între cerinţele sufletului şi cerintele vieţii, ci pe un abis care îi desparte fiinţa in două. Compromis ar însemna găsirea unui modus vivendi, a unei satisfacţii posibile pertru ambele părti. Dar cum poate să convieţuiască, măcar o secundă, dragostea şi negaţia ei? Spiritul de armonie şi spiritul de vrăjmăşie? Sunt două tendinţe diametral opuse, cari se exclud una pe alta in fiecare moment al vieţii. Omul dragostei creştine nu poate face pace cu omul interesului denaturat, căci din aceeaşi clipă ar mai înceta să mai existe. Sau unul sau altul e chemat ca să determine corduita noastră, dar niciodată amândoi. Dacă am avem curajul să ne privim in propria noastră oglindă şi n'am fugi de confruntarea cu noi însine ca de o boală de care nu am voi să ni se vorbească, ne-am înspăimânta de golurile cc le ascundem, de infăţişarea diformă a eului nostru, alcătuit din două părţi neconforme, din două fiinţe ce nu se pot suferi laolaltă. "lndividul de azi -constată Ion Moţa- are sufletul ratăcit, pierdut, sperieat, in raport cu cerinţele sufletului admis de Dumnezeu la viaţa, cerinţele stabilite in criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştină». (I. M. C. d. L,., p. 49.) Cari sunt urmările acestei false trăiri? Desfigurarea spirituală la care ne supunem cu îndărătnicie are măcar efecte salutare in viaţa individului şi a colectivităţii? Culegem depe urma ei cel puţin avantajul unei mai bune întoemiri sociale? Ne-am corupt sufletul, dar am reusit să salvăm istoria? Răspunsul îl citim din feţele îndurerate ale oamenilor, din experienţa amară a vieţii lor. Ispăşirea răului care decurge din compromisurile conştiinţei noastre nu se amână într'o ordine transcedentală, ci începe chiar din clipa efectuării lui aici pe pământ. Omul nu se bucură de imunitate in planul istoricităţii, nu se poate elibera de consecintele dure ale unei vieţi încărcate de erori nici in existenţa lui pământeană. Justiţia imanentă a istoriei este o realitate, dar eficacitatea ei nu poate fi simţită imediat, ci se descoperă numai după lungi intervale de timg. Sentinţele justiţiei imanente prind consitenţă pe încetul, din înseşi liniile de forţă ale acţiunilor noastre, ca un fel de replici date lor, oridecâteori se calcă principiile orânduirii divine. Această censură imperceptibilă si implacabilă a faptelor omeneşti, care nu reflectă decât propriile noastre inconsecvenţe, se exercită atât in viaţa indivizilor cat şi in mijlocul colectivităţilor. Dealtminteri nu se poate trage o linie de demarcaţie între domeniul responsabilităţilor individuale si al actelor de natură colectivă, pentrucă indivizii îndeplinesc şi funcţiunea de element component al familiei, al neamului şi al întregei umanităţi şi in această dublă ipostasă individual-socială, ei zidesc odată cu viaţa lor şi destinul tuturor asezărilor omeneşti. «Dăti seama -scrie Ion Mota unui student aflat într'o tabără adversă de toate nenorocirile, tragediile, desastrele, care vin in viata individului, a familiei, a societãtii şi chiar a statelor, drept consecintă a acestei desordini morale.» (I. M. - Cranii de lemn, p. 5:1.)

Destinul unui popor nu este o fortă oarbă care să se realiseze după socoteli supraumane şi inumane şi să prefacă in pulbere toate sforţările noastre. La împlinirea lui participă toti indivizii cari îl compun. Milioane de vieti dau viaţa unui popor, dar din milioanele de fapte bune sau rele ale acestor suflete se conturează personalitatea lui istorică. Nu există fapte neutrale din punct de vedere social, fapte cari să privească exclusiv pe individul care le-a săvârşit si să nu-si exercite influenta lor asupra mediului unde au apărut. Din momentul ce o acţiune individuală şi-a luat sborul in lume străbate o traectorie atât de îndepărtată şi îsi ramifică efectul in atâtea directii, încât ar fi greu de spus dacă ea se stinge vreodată.

Istoria unui neam este o creatie zilnică. ltioi însine ne făurim destinul din energiile pozitive sau negative ce emană din acţiunile noastre. Justiţia imanentă prelucrează numai zelul oamenilor, face parte dreaptă binelui si răului ce l-au adunat in viaţă si din prevalenţa unuia sau a altuia, îndreaptă pasii popoarelor spre drumul înăltării sau al decăderii.

Iată ce urmări extraordinare are felul de existenţă pe care îl duce omul. Anomalia in care s'a fixat nu prejudiciază numai viaţa lui personală, ci subminează însesi teme hile de viată ale neamului şi ale întregii omeniri. Impletitura de destin între individ si colectivitate este asa de perfectă, ca orice turburare a armoniei originare contribue la destrămarea întregii structuri sociale. Vericirea unui individ care prin acţiunile lui slăbeste solidaritatea natională este problematică, dar răul pe care-1 produce colectivitătii este sigur. Acest fel de om, puţin sensibil la diferenţele de nivel ale conduitei sale -ca să nu mai vorbim de celălalt tip, subjugat in întregime de demonia interesului- este vehiculul principal de descompunere al popoarelor. M nu este o apariţie a timpurilor moderne, ci o veche cunostinţă a istoriei. «Sub domnia lui au murit naţiuni şi s'au prăbusit state», afirmă Corneliu Codreanu. Dacă acest tip de om va continua să mai conducă această ţară, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe...

Desigur că răspunderile nu se impart egal la toată lumea, la toţi indivizii din care e alcătuit un neam, ci există o gradaţie a lor, paralel cu locul pe care-l ocupă cineva in ierarhia socială, cu poziţia mai mare sau mal mica ce i s'a încredinţat, dar de o absolvire integrală a răspunderilor nu se bucură nimeni.

Tragedia acestei vieţi crucificate între două extreme nu stă atât de mult in greşelile pe care le săvârseste, ci mai ,,ales in direcţia ei gresită, in consimţământul zilnic pe care it dam, in aprobarea constantă ce o află in constiinţă. S'a adâncit in noi părerea ca ceeace facem e aproape normal, ca incompatibilitatea nti e atât de gravă, iar peste rarile momente de lucidă recunoaştere a cursului haotic al vieţii noastre trecem usor, gândindu-ne ca toţi oamenii fac la fel şi nu suntem chiar noi chemaţi să îndreptăm lumea. Ne-a scăzut sensibilitatea interioară pentru a putea intui, cu toată claritatea, prăpastia care desparte cele două categorii de realităţi, amăgindu-ne ca le putem servi deopotrivă. Pe deoparte credem într'o ordine mai înaltă decât aceea pe care ne-o oferă simţurile, într'un imperiu al dragostei eterne, pe de altă parte cădem in idotatria interesului, transformând o necesitate a vieţii într'un scop final al ei. O astfel de viaţă nu poate avea niciodată urmări bune. E o vorbă românească: i se întâmplă omului după inima lui. Situaţiile false nu se menţin multă vreme. Dedesubtul ascuns in conştiinţa omului sfârseşte prin a întătura aparenţa mincinoasă şi a da de got, a respira liber... Adevărul sparge învelişul minciunii şi ni se întâmplă: «după inima noastră.» (I. M. C. d. L, p. 63.) Bineînţeles că in viaţa unui neam urmările desordinii individuale nu se văd asa de repede si răsbat deabia in alte generaţii, când răul se adună din miile de pâraie într'o albie mai mare. «Am dori aşa de mult să nu ni se răspundă iarăşi, naiv, dacă nu perfid: ei bine, şi dece mai stã totuşi edificiul national in picioare? Un neam bolnav nu naoare, ca omul in 2-3-ani, ci in secole, iar aparentele de azi nu garantează, contra logicei, un viitor de sănătate. (I. M. C. d. L., p. 5I.) Astăzi suntem încă destul de departe de această nenoyociye. Dar, când oumpătul şi cumintenia se spulberă de vânt un'adicc anii oe aduee ceasul» şi într'a bună zi ne putem trezi in faţa prăpastiei crezută departe.

De-aceea să luăm aminte şi să avem in întâiul rând grija de noi înşine. Altfel, lupta ne e şovăitoare, iar biruinţa primejduită.» (I. M. C. d. L., p. 224.)

Cat e de fragilă această atitudine nesinceră şi neloială faţă de propriut nostru suflet si câte motive de nelinişte închide in ea, ne-o dovedeşte criza care răvăşeşte astăzi întreaga omenire. Nu numai poporul românesc a alunecat dela drumul vieţii adevărate spre tristele meleaguri ale înjelepciunii omeneşti, ci «problema aceasta, cea mai capitală problemă de viaţă a omenirii actuale, există in toate tările sub aspecte poate diferite, ca formă, dar in fond aceeaşi.» (I. M. C. d. L., p. 62.) De efectele ei pustiitoare nu ne mai putem îndoi, pentrucă le simţim in sângete şi in carnea noastră. F, un strigăt unanim de durere care se ridică din ordinea trăită a lucrurilor. Intreaga natură umană pătimeste ca într'o cămaşe a lui Nessus. Pare ca am ajuns la un termen fatal al istoriei universale, de unde numai poate urma decât prăbuşirea apocaliptică. Oriunde ne aruncăm privirile ne întâmpină acelaşi peisagiu întunecat, aceleaşi nesiguranţe şi ameninţări. Fiinţa umană se întreabă, cu strângere de inimă, dacă drumul parcurs până acum de omenire, într'un avânt iresistibil, este într'adevăr drumul progresului sau dacă nu poate sfârşi dela o zi la alta într'o catastrofă mondială. In aceste temeri, in aceste îndoieli se află mai mult adevăr decât in toate celelalte explicaţii cari s'au rostit asupra crizei actuale. Omenirea a creat, in epoca modernă, lucruri pe cari generaţiile precedente nu le puteau imagina nici in visurile lor cele mai îndrăsneţe. Marile cuceriri din domeniul stiintei si al tehnicei au revoluţionat modul de train al omnlui şi an deschis perspective nelimitate setei lui de cunoastere si realizare. Dar toate aceste uimitoare progrese n'au rămas in serviciul imanenţelor lui sufleteşti, n'au contribuit la înnobilarea fiinţei umane, ci an istovit şi mai mult puterea lui spirituală. Geniul omenesc a avut dibăcia să smulgă naturii tainele ei, dar i-a lipsit înţelepciunea să le valorifice după legea lui internă. Extraordinarele descoperiri si invenţii au scăpat de sub stăpânirea lui si an fost luate in posesinne de partea inferioară a sufletului, de interese si ambitiuni, de setea de mărire si dominaţie, încât s'au întors împotriva naturii spirituale a omului şi an devenit un instrument de opresiune al ei. «Masinismul ne-a rãpit cultura suf letească de mai înainte, pentru a o înlocui, nu cu alta mai bunã, ci tocmai cu o falsă cultură pervertitoare şi aducătoare de pierire sufletească». (I. M. C. d. L., p. 247.) In loc ca biruinţele omului asupra naturii să-l îndemne la o si mai mare alipire de ordinea stabilită de D-zeu in lume, recunoscând in minunile tehnicei rodul scânteii divine din el, l-au întărit in direcţia greşită a vieţii sale, l-au aţâţat să persevereze in rău. N'a fost o înălţare spre cer, ci o îmbrăţişare şi mai strânsă a ceeace-l despărţea de împărăţia spiritului.

In golul sufletesc ce s'a produs prin îndepărtarea omului de bazele lui spirituale, au invadat energiile negative, a căror prezenţă se manifestă sub aspectele cele mai variate: dela exploatarea omului de către om până la crâncenele răsboaie de supremaţie mondială. Febra in care au intrat mai toate popoarele, crizele care le sguduie in permanentă, nu sunt decat simptomele unei crize de adâncime care a cuprins însăşi spiritul omenesc. « Omenirea pozitivistă de astăzi, sau mai bine zis cu pretenţii de pozitivism, şi-a pierdut cârma morală»; e diagnosticul ce-l stabileste Ion Moţa crisei actuale. (I. M. C. d. L., p. 62.) Turburarea sufleteler priciniieste si turburările materiale din lume. S'ar putea obiecta că frământări politice, sociale şi economice an bântuit şi in alte perioade istorice si întotdeuna s'au găsit teologi şi filosofi cari să tălmăcească din apariţia lor, cele mai întunecate prevestiri, dar, in cele din urmă, omenirea a isbutit să-şi birue propriile slăbiciuni şi să revină la o existenţă normală. Observatia ar fi justă dacă ne-am afla in fata unei crize cu efecte limitate la anumite popoare sau in anumite sectoare ale vieţii sociale. Ceeace caracterizează însă criza actuală, este forţa compactă cu care se manifestă şi cadrul universal in care s'a amplificat. Nu mai e un popor, o pătură socială, o instituţie care sufere, ci întreaga umanitate, cu toate activităţile şi toate naţiunile pe care le cuprinde. Nu faptul crizei alarmează, ci intensitatea si proporţiile ei. Nu e un anumit rău care ne chinue, ci o avalansă a răului. Nu s'a produs o catastrofă, ci o descărcare de catastrofe. Nu auzim un geamăt izolat, ci o mare de gemete. N'a isbucnit un strigăt de ură, ci un uragan de mânii oarbe. Aceste simptome grave nu pot fi atribuite unui fenomen trecător, ci indică o criză de structură, cu efecte decisive pentru soarta întregii umanităţi. E o scadentã, si nu mai e o etapă.

Omenirea se apropie cu paşi repezi de punctul culminant al experienţei sale luciferice, care a început in Europa acum câteva secole si s'a întins astăzi pe toată suprafaţa globului. In peripeţiile ce le străbate nu se pune la încercare numai forta ei actuală, ci se repetă într'o svâcnire ultimă de orgoliu si durere, toate momentele de înnălţare şi declin ce le-a trait in existenta ei multimilenară. Dacă acest proces de disoluţie sufletească nu va fi întrerupt printr'un gest colectiv de mare eroism si desinteresare, printr'un fapt istoric de epopee, nimic nu mai stă in calea omului luciferic să vehiculeze destinul omenirii pe linia amăgitoare a puterii lui nemărginite. Mânat de permanenta trepidaţie a poftelor şi instinctelor, de nesăţietate, care nu-i mai dă liniste, de voinţa concentrată numai in direcţia intereselor viciate, el va stinge, in cele din urmă si cele mai ascunse vestigii de spiritualitate. In această clipă de opacitate desăvârşită a conştiinţelor, omenirea va atinge un grad de înrăire atât de mare încât întreaga ei existenţă se va transforma într'o vale a plângerii, într'un infern al durerii, al morţii, al cruzimilor şi laşităţii. Nici o adiere de sperante nu va mai bate din acel ceas. Binele uitat in cine ştie ce unghier sufletesc va fi prea neînsemnat ca să mai îndreptăţească existenţa întregului. Atunci va lua sfârşit colaborarea divino-umană pe pământ într'un sens lamentabil pentru om. Cauza lui Dumnezeu, trădată de indolenţa şi lipsa de bărbăţie a omului, va cunoaste un triumf fulgerător prin aparitia oştilor cereşti pe câmpul de bătaie. Ele vor sfărâma domnia Anti-Christului si vor alunga in haosul de unde s'au deslănţuit puterile cutropitoare ale răului.

*

*      *

Ne aflăm in stadiul final al luptei dintre bine şi rău. De aici nu mai poate urma decât o mare înnoire spirituală sau o prăbuşire iremediabilă. Salvarea mai e posibilă atâta vreme cat pârghiile de comandă ale sufletului n'au alunecat cu totul din mâinile noastre, cat timp demonicul nu si-a sărbătorit biruinţa deplină asupra puterilor vii din noi. Un pumn de lumină dacă mai rămâne in suflet şi el poate să depină isvorul unei fulgerătoare renaşteri interioare. Drumul mântuirii este unul singur: acela al regăsirii cu Dumnezeu. Să nu căutăm soluţii pentru resolvarea crizei contemporane, una si aceiasi in individ, neam şi viaţa internaţională, până ce n'am răspuns chemării Lui de dragoste. Să nu ne avântăm in păienjenişul problemelor politice, sociale şi economice câtă vreme cauza cauzelor a rămas nelămurită. Pentru a aduce alinare lumii, trebue să ne vindecăm mai întâiu pe noi înşine de răul care ne mistuie înăuntru, căci turburarea din afară nu e altceva decât reflexul desordinei din conştiinţa noastră. «A reda lumii frâna şi cârma morală, iar nu numai decât o bucată de pâine mai mult şi o economie materială mai bunã, iată calea de soluţionare a acestei vitale probleme umane.» (I. M. C. d. L., p. 68.) Să părăsim, asadar, poziţia falsă in care ne-am asezat faţă de ordinea creaţiunii si să acceptăm cadrul natural de existenţă al omului. Să înlăturăm primatul absurd al interesului din organizarea vieţii omenesti şi să-l înlocuim cu drepturile suverane ale dragostei. Să renunţăm la înselătorul sentiment de atotputernicie pe care ni-l împrumută o gresită apreciere a creaţiunilor umane si să ne facem vrednici de atotputernicia singură pe care ne-o conferă graţia lui Dumnezeu. Să mărturisim nereuşita tuturor încercărilor omenesti pentru o mai dreaptă aşezare a societăţii şi să ne îndreptăm nãdejdile spre singurul mijloc care ne poate mântui măsura creştinătăţii noastre.

Progresul social îl eonstitue «tot ceeace este in armonie cu legile morale», zice Ion Moţa. Una din aceste legi s'a dovedit a fi mai mare decât toate celelalte, fiind aşezată chiar de Mântuitorul la baza tuturor virtuţilor omeneşti: legea dragostei. Servindu-ne de îndreptarul ei, nu vom greşi niciodată pe drumul de înnoire al neamului, pentrucă vom fi călăuziţi necontenit de însăşi puterea lui Dumnezeu. Nu poate exista problemă de organizare omenească, oricărui domeniu ne-am adresa, politic, economic, social sau cultural, şi nici antinomie de interese, oricât de gravă şi insolubilă ne-ar părea, care să nu-şi găsească o deslegare mulţumitoare in cadrul de armonie pe care-l făureşte dragostea. «Dragostea este cheia păcii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Până la sfârşit, ele se vor convinge, dupãce vor fi rătăcit, cercetat şi încercat total, că, in afară de dragostea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletele oamenilor, ca o sinteză a tuturor însuşirilor omeneşti şi trimitându-ni-o prin însuşi Mântuitorul, Isus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtuţilor, nu exisã nimic care să ne poată da linişte şi pace». (C. Z. C. Pentru Legionari, p. 300).

Omenirea a suferit, încă din timpuri immemoriale, de nostalgia unei epoci de aur, care ar fi existat cândva pe pământ si s'ar fi stins apoi din pricina răutăţilor cari an năvălit in lame. In acest vis nostalgic stăruie, de fapt, în conştiinţa oamenilor reminiscenţa existenţei pierdute a paradisului, după cam ne explică unii autori. Epoca de aur nu a existat niciodată pe pământ, dar, dacă o astfel de eră de beatitudine ar putea să se ivească vreodată in istoria umanităţii, ea nu s'ar putea numi altfel decât epoca dragostei.