Nu despre foame, frig, lipsă de aer şi tratament barbar voi avea de vorbit. Acestea, dacă vor fi fost, le-am uitat de melt. Multimea însă de aripi frânte mă mai întoarce uneori cu gândul înapoi şi despre unele din ele as vrea să am putere să scriu.

Când am ajens la Mislea, mi s-a părut că am găsit adunate in acel loc toate fetele pentru care ursitoarele şi-au dat întâlnire ca să se întreacă in a răsturna din sacii cu dureri deasupra leagănului lor. Unul însă, cel in care purtau norocul, se pare că au uitat să-l dezlege şi pentru aceasta ce au semănat nu a ajuns să dea rod.

Le-am putut cunoaşte, am prins ultimul an înainte de sectia închisă. Am trecut din carantină in temnită de Vinerea Patimilor 1952. Ne-a întâmpinat Mimi Pestrini. Am găsit, cu exceptia celor putine care se aflau la secret sau a celor necondamnate, aflate in lagăr, toată închisoarea adunată pentru prohod, în jurul unui piedestal îmbrăcat in negru pe care era aşezată o cruce din lemn ars. De Înviere, acelaşi piedestal a fost învelit in marame colorate şi crucea înfăşurată in crengute de merişor japonez înflorit. Lângă ea se mai aflau încă firimiturile din anafora găsită de fete cu ani in urmă, in biserica transformată in magazie de pânză.

A fost perioada de lucru in ateliere când circulam libere şi ne aflam sub lacăt numai pentru orele de somn.

- Uite, deformare profesională - îmi spunea Cornelia Ambrozie odată când, aliniate, aşteptam numărătoarea in curte - după ce am lucrat o viaţă in bibiliotecă, eu privesc in fată nu şiruri de persoane ci rafturi de cărti.

Nu,' nu era nemai deformare profesională. Prin lentilele ei groase, Cornelia vedea bine. Fiecare din cele care aşteptam acolo in picioare era o carte, o poveste începută undeva departe şi ajunsă să şi mai adauge un număr de file aici in curtea in care se fredonau fară întrerupere două cântece. Ecouri din "zilele-mi trec" şi "răsfoind în cartea vietii" te întâmpinau şi te urmăreau pe oriunde păşeai de la răsăritul la apusul soarelui, de la deschiderea la închiderea noastră. Şi castanii s-au scuturat de multe ori peste tineretea celor ce s-au întâlnit acolo.

Cu care din aceste poveşti adevărate să încep?

Poate cu a talentatei Ileana Anton. Ce zile şi nopti de vrajă am trăit alături de ea in infirmeria de la Dumbrăveni. Făceam in acelaşi timp crize puternice de intestine. Fetele speriate băteau cu fortă in usa:

- Să vină doctorul! Să vină să-şi ia răspunderea!

Ce putea face bietul medic, un evreu foarte cumsecade, ca tot personalul din Dumbrăveni? Aveam nevoie de operatie, spitalul închisorii Văcăreşti era aglomerat şi nu primea decât pedepse mari. Nu ne putea trimite. A găsit totuşi o solutie, nu atât pentru noi, cât pentru liniştea camerei. A introdus câteva paturi într-o altă încăpere şi ne-a mutat acolo. Tot din lumea teatrului a mai fost adusă cu noi încă o Maria Roşca. Ne făceam covrig când aveam dureri şi ne povestea Ileana când ne simteam mai bine.

La vârsta de 23 ani, ea avea trei clase primare. Ştia demult că are talent şi frecventa teatrul. Într-o seară de lunie a văzut-o pe scenă pe Marioara Voiculescu, profesoara ei de mai târziu, interpretând un rol într-o piesă de Ibsen. I-a plăcut atât de mult încât atunci a luat marea ei hotărâre: va face liceul şi va urma Conservatorul.

Liceul l-ar fi făcut demult dacă nu i-ar fi lipsit clasa a IV-a primară. Acum s-a hotărât, va merge in Moldova, îl va ruga pe fostul învăţător să o examineze şi sa-i dea certificatul de patru clase. A plecat chiar in aceeaşi noapte, dar dimineata când a ajuns şi copiii au început să sosească la şcoală nu ştia nici unul de numele învătatorului. Directorul i-a spus că a murit pe front. Nu, nu se va întoarce fără certificat, va merge la sectia de învătământ şi va cere aprobare pentru obtinerea lui. Acolo a aflat că se poate face şcoala primară in particular şi examenul îl poate da in Bucuresti.

Cu cat haz povestea de acest examen! A incept apoi liceul înghitind câte două clase într-un an. Dacă unele materii le putea învăta din cărti, pentru limbi străine avea nevoie de profesori; a muncit mult ca să-i poată plăti. Lucra croitorie care nu-i plăcea dar, având nevoie de bani, o făcea. Impungea cu atâta spor ca şi la Mislea spărgea câte două norme ca să mai prindă câteva cuvinte in engleză de la cele mai neîndemânatice, dar care cunoşteau limbi străine.

Mioara Bălănascu, care era cu noi şi a trăit mult in străinătate, spunea odată:

- Ileana vorbeşte bine franceza, dar se simte că a învătat-o in tară.

 Înainte de a împlini 28 de ani, s-a prezentat pentru admiterea la Arta dramatică.

Vârsta era mult depăşită, dar subtirică şi cu un cap plăcut s-a strecutat la înscriere fără ca cineva să sesizeze aceasta. Un scenariu întreg de film s-ar putea scrie din povestea dintelui ei rupt de copita calului in iarna in care ea şi fratele ei, copii fiind, au stat singuri la han şi au băgat calul cu ei in casă pentru a-l feri de frig.

La preselectie a fost sfătuită să-şi pună dintele şi să se prezinte anul următor. Când declama, se simtea o şuierătură in voce, pentru care nu va fi admisă. Cum anul următor, când ea acum avea prea multi ani? Cum să se mai strecoare atunci?

Tot restul zilei s-a aruncat dintr-un tramvai in altul căutând stomatologi şi tehnicieni. Până seara a avut dintele înşurubat şi a urmat o noapte de recital pentru că limba neobişnuită se împiedica in el.

A luat cu succes examenul, dar nu i-a fost dat să urce pe scenă. În anul III a fost arestată şi a ajuns la Mislea.

Aici, lângă bisericută, la umbra castanilor, în zilele calde de vară şi-a trăit ea rolurile!

- Povesteşte Ileana Anton!, se auzea undeva prin curte, şi in grabă spectatorii ei îşi luau locul pe buturugi, pietroaie sau şorţuri şi broboade aşternute direct pe pământul încins.

Romanelor citite, pieselor şi rolurilor învătate, la toate la venea rândul in interpretarea Ilenei Anton.

Zilele, nesfârşit de lungi prin monotonia lor, lângă ea se făceau mai scurte şi mai frumoase pentru cele care o ascultam.

Nu am fost acolo la "Războiul iilor cu oasele" un concurs de productii literare între atelierele de ii şi scultură in os, dar am auzit mai târziu cat de serios şi-a pregătit rolul pentru piesa in care a jucat.

Pentru acelaşi "război" a compus şi sensibila Cocoloş cântecul "As vrea ca mâna prin zăbrele să poată aduna o stea".

Într-un tabel cuprinzând mortii din toate închisorile l-am găsit pe Mihai Otparlic, fiul ei născut in timpul transportului la cea de-a doua arestare. Fiind gravidă, părintii şi sotul s-au oferit să plece in locul ei, dar nu au găsit întelegere.

Arta dramatică a urmat-o şi serioasa şi frumoasa Gica Fuică. Ea iubea tragedia, dar la fel i-a fost dat să o trăiască, nu să o joace. Cât de matern o ocrotea pe firava Corina Boghici! Amândouă au fost condamnate opt ani, rar au fost despărtite in închisoare, iar in Bărăgan au fost din nou împreună. În Bărăgan, Gica a fost mireasă cu cunună de flori de câmp. Tot în închisoare i-a fost hărăzit dragei mele Genia Petrescu, să-şi fructifice cunoştintele. Proaspăt licentiată, a spus părintilor că nu se căsătoreşte cu Nelu Jijie cu care era de mai înainte logodită pentru că a aflat că e legionar şi nu vrea să-şi petreacă viata cu crăticioara la poarta puşcăriei.

Nu s-a căsătorit şi nu a stat la poartă. Au rămas prieteni, a fost judecată in procesul lui şi a stat in interiorul puşcăriei in două etape 10 ani.

Cele care au întâlnit-o la Interne, spuneau ca a fost adusă in cameră pe brate, zdrobită de cizme. Pe dosarul ei scria "Apolitic vârf moral" şi vârfurile morale atunci se păstrau sub cheie.

Ajuns la o situatie materială bună, după multă muncă, tatăl ei şi-a dorit pentru fetele lui cea mai deosebită educatie. Interesându-se, i-au fost recomandate liceele de pe lângă mânăstirile de maici unde se preda in limba germană şi franceză.

Acolo, la opt ani, Genia a fost dusă la internat unde a rămas până la facultate, deşi numai două statii de tramvai despărteau casa lor de şcoaIa. Ce a acumulat i-a folosit doar să ne predea nouă in închisoare. Avea clase de începătoare şi clase de avansate, lectiile le făcea pe cutii de cremă, pe fundul gamelei, talpa pantofilor, cioburi de sticlă şi tot ce era drept şi se putea unge cu huma înmuiată in apă care se usca uşor şi tot uşor se putea şterge la eventualele perchezitii.

Ca să avem material de lectură pe fundul unui lighean ne scoatea zilnic publicatia "Morgenstern".

Dacă noi celelalte, am mai fredonat "Nu-i temnită să ne'nspaimânte", Genia nu a făcut-o. M-am bucurat când m-am întâlnit cu ea in paginile scrise de doamna Ana-Maria Marin: "Genia, tânără, veselă, blondă şi bună mă ajută". Genia se bucura că o să-şi vadă colegele! Lipsa ei de trei ani, putea să pară o dezertare".

Ce miracol s-a produs, ce transfonnare a suferit. Ea, care nu dorea să ajungă nici la poarta închisorii, să considere acum o dezertare cei trei ani de libertate ce i-au fost oferiti si să o bucure reîntâlnirea cu fetele rămase între ziduri? Nimic altceva decat calitatea deosebită a acestora si materialul rar din care au fost plămădite. Le-a cunoscut, le-a iubit şi s-a asmiliat lor. Sufletul ei avea aceleiasi dimensiuni.

Câte din cele care nu mai sunt îmi bat la poarta amintirii, fiecare cu destinul ei:

Inventiva Simina Grama, tot ce-i ieşea din mână era perfect, nu am mai văzut la a doua arestare câte comori va fi scos cu acul. Doctorita Adela Blănaru cu facultatea abia terminată, după cei zece ani de condamnare a fost oare eliberată la termen?

Am aflat despre ea doar că după eliberare şi-a realizat visul din tinerete: si-a închinat viata meseriei alese.

A fost medic in Câmpeni, apreciată şi iubită de colegi şi pacienti pentru competenta şi dragostea cu care îşi exercita meseria. In ultimii ani de viată, fiind grav bolnavă, o transportau colegii la spital pentru a nu-i lipsi de ajutor pe cei care aveau nevoie de ea. Doamna Liliana Protopopescu, pasionată pentru botanică, ştia toate buruienile cu numele lor latinesc şi popular. Lizica Papasterie, cu diploma de învătătoare, a plecat la Paris şi doi ani a lucrat la patru case de modă ca să se specializeze in meseria părintilor ei, croitoria. În închisoare ne mai învăta pe noi câte ceva. Lucia Coterbic, de toata lumea numită Tândărel, s-a întâlnit in detentie cu Dumnezeu de care s-a îndepărtat in studentie. Întoarsă acasă şi-a impus regim de mânăstire, se ruga şi nu-şi părăsea camăruta decât pentru liturghie şi împărtăşanie.

Doamna Stan din Ploieşti, care ne-a cules la sectia închisă pe toate cele rătăcite prin alte dormitoare. "Domnule Locotenent, pentru ce stau eu aici la pedeapsă grea, am fost judecată numai pentru ajutor legionar, in dormitorul 37 se află cutare sau cutare care sunt legionare". Imediat, cele indicate erau aduse cu bagajut. Bucurie şi îmbrătişări după ce se închidea uşa şi in seara următoare cerea din nou schimbul cu altele până a reşit să fim toate împreună. Doamna Verona Chira, care ne povestea de Panait Istrati şi de interesul acordat de Regina Maria zilelor lui de boală. Curajoasa Lenuta Constantin arestată cu rezistenta din Muntii Buzăului, memora cu atâta uşuintă. Creierul ei ne era un depozit. Din Bucovina, Suzana Fântânaru, apoi tânăra Catrinuta, care a ajuns la închisoare in vara terminării liceului. A învătat la Suceava umblând in portul de acasă. Vara îşi cosea iile ce le îmbrăca in timpul anului. Câte mai ştiu despre Horodnicul ei! Când am cunoscut-o pe ea şi pe Genia, lucram in atelierul de covoare la depănatul unor legături mari de lână. Schimbul greu de douăsprezece ore pe noapte, monotonia lucrului şi nevoia de somn a tineretei lor le-a adormit pe amândouă. Tata Tuta Rizea, care le iubea nespus, bătea repede la covorul ei şi până se odihneau mai trecea de pe vârtelnită ceva lână pe ghemul lor. "Scoală Genioară - o aud pe Catrinel vorbind trezită numai pe jumătate, scoală şi vezi că Maica Domnului ne-a făcut ghemele. Pe Arena Radu, născută Funda, nu am întâlnit-o in închisoare, am cunoscut-o numai după eliberare. Mi-a spus de mai multe ori că cele mai fericite zile in viata ei le-a trăit in Bărăgan. Şi cum putea să nu fie aşa, gândind că la trei luni de la căsătorie sotul i-a fost înghitit de închisoare şi au ajuns să fie împreună abia in Bărăgan, după 15 ani.

Chiar umplând multe pagini, nu s-ar putea epuiza talentele nerealizate, întâlnite prin închisoare. Cine ar şti totuşi să numere, afară, câte zboruri au fost întrerupte, câte aripi s-au frânt. Câti copii dotati au foşt respinşi din şcoală pentru părinti aflati in închisoare şi câti nu au reuşit să urce scările liceului pentru acelaşi motiv.

Cine va fi născocit acea împerechere de cuvinte: "origine nesănătoasă", care a adus atâta rău tării, efectul resimtindu-l şi azi. Expresia a fost folosită timp de o jumătate de secol. Cine mai întreabă astăzi de originea celor care promovează? Atunci însă nu scăpa nimenea de această întrebare. După întoarcere mi-a fost dat să trăiesc alături de Livia Petraşcu pericolul arestării fiului ei Mihai.

M-am întors de la slujbă şi am găsit-o întinsă pe una din canapele improvizate după arestarea fratilor ei când s-a confiscat şi mobila. Locuiam de mult împreună, dar altă dată nu-mi amintesc să o fi văzut culcata. O găseam dimineata lucrând iar seara era ultima care stingea lampa.

- Ce s-a întâmplat Livioara?

In loc de răspuns un oftat prelung. Eu am repetat in altă formă întrebarea, ea a repetat la fel oftatul. Târziu, a putut articula:

- Îl arestează pe Mihai.

- De ce? pentru ce?

Alt cuvânt nu i-a mai scăpat de pe buze. M-am lămurit târziu, când s-au întors băietii. La o verificare, înainte de examenul de stat, Mihai a fost descoperit că nu a declarat la intrarea in facultate că părinţii se află in închisoare. A fost exmatriculat şi somat să restituie in 48 de ore 11.000 lei, reprezentând bursa de merit pentru anii de şcolarizare, in caz contrar, urmând a fi arestat; exista precedent cu un caz similar.

- Linişteşte-te Livioară, va duce banii.

De unde să-i ducă, salariile noastre erau, unul de 420 de lei şi celălalt de 270 de lei şi, întoarse fiind din detentie, rezervele zero. Mi-am amintit că odată mi-a arătat o pagină ce a găsit-o lipită pe dosul unui tablou. Erau îndrumări pe care sotul ei le-a scris cândva pentru copii. Presimtea oare că nu va fi acasă când vor fi ei mari? Între altele spunea "În lupta mea, m-am ajutat de oameni modeşti cu sufletul cât muntii".

De la aceşti oameni cu sufletul cât muniii şi de la bunicii de la tară ai copiilor, in mai putin de o zi, au avut bani, dar Livia nu şi-a revenit curând. Privindu-i zbuciumul, am înteles că suferinta nu-l urmează numai pe cel arestat; ea rămâne şi afară: este a mamelor. Pentru prima dată m-am gândit cu adevărat la durerea ce am pricinuit-o şi eu la rându-mi măicutei mele. Mai întâi cu multe reproşuri mi-a venit in minte un vis. Eram de curând arestată şi am visat că acasă in fata portii, s-a oprit o maşină. Am întins mâna spre patul alăturat să o trezesc pe mama, gest ce l-am făcut de multe ori in cei trei ani de arestare. De data aceasta degetele mele nu au întâlnit trupul obosit al dânsei, s-au izbit în peretele zgrunturos al celulei şi m-am trezit. În curtea securitătii, deasupra geamului meu, o maşină se chinuia să pornească in miez de noapte. O bucurie greu de înteles m-a cuprins.

Binecuvântată fie memoria mamei părintelui Fulea care a venit să o caute ca să o îmbărbăteze. Nu se cunoşteau, două sate le despărtea.

-Am auzit că ti-au arestat fata. Şi băiatul meu este la închisoare, dar eu nu mă plâng, sunt mândră, nu vezi - numai avocati, preoti, studenti şi oameni cumsecade sunt acolo.

Vai de mândria dânsei, dar Dumnezeu i-a dat gândul acel bun să-şi rupă o zi din luna lulie - al cărei pret adevărat numai tăranii îl cunosc, şi să vină să aducă mângâiere.

După vis a venit amar să mă mustre ceva ce s-a întâmplat aievea. Eram încă la Mislea când odată, pe înserate, un gardian a intrat in cameră însotind unul din detinutii de drept comun adus să verifice instalatia electrică. În timp ce acesta înşuruba şi deşuruba becul, el trecea dintr-o parte in cealaltă printre fete. Careva din ele a venit şi mi-a spus încet:

- Gardianul întreabă dacă se numeşte aici cineva Maria Roşca. M-am apropiat de el:

- Dimineată, când eram de serviciu, mi-a zis, mama dumneavoastră a fost aici, a adus un pachet, mâine veti fi chemată la poartă. Ca să plece împăcată, i-am spus că vă ştiu bine şi sunteti sănătoasă. Acum am defectat instalatia şi am vrut să vă cunosc, să fiu linistit că nu am mintit-o.

Toată noaptea am visat o fustă largă de stambă subtire pe o parte albă; pe cealaltă cu desen in aloastru închis, cu tiv lat cusut mărunt. Nu am avut-o niciodată, dar aşteptam să fie in pachet. Socotind că pe partea albă s-ar putea scrie bine cu creionul chimic, desenul albastru ar împiedica să se vadă şi tivul cusut mărunt nu se va apuca nimenea să-l desfacă. De câte ori a plecat careva am comunicat că as dori veşti de acasă şi aşa le-as putea primi.

Dimineata, când m-au chemat, am găsit la poartă o ladă cu haine şi lângă ea o oală cu carne prăjită. De oala, pe care am cunoscut-o, nu au vorbit nimic, lada mi-au dat-o, însotită de o gardiană, să o duc la magazie; deoarece nu este perioadă de pachete şi nu am dreptul la haine. Fusta se afla in ladă. Am insistat şi i-am implorat măcar atât să-mi dea.

- E cald şi acum as avea nevoie de ea, spuneam eu, dar nu i-am putut îndupleca.

Câteva zile am rămas neconsolată, cu gândul la nenorocita de fustă care mi-a făcut mai multă supărare decât bucurie după un an când am reuşit să o descos. Mi-au scris numai de avocatii cu renume pe care i-au angajat pentru recurs şi rejudecare şi de toate sperantele câte le-au dat acei oameni ce se pretau să exploateze necazul familiilor.

Ai noştri, de acasă, rămâneau undeva mai departe in timp, in spatiu. Chiar dacă mama a ajuns atât de aproape de mine, abia tunci, lângă Livia, am urmărit-o in gând cum urca singură cu lada in spate printre dealurile Mislei. Ce dor va fi împins-o să plece la drum? De putine ori a depăşit pe foarte aproape granitele judetului. Ce emotii va fi avut, câte rugăciuni va fi rostit şi câte lacrimi şi sudoare îşi va fi şters cu coltul şortului!

In camera Liviei, pe peretele din fată, alături de geam, era atârnat portretul mare al fratelui ei, lonel Banea, îmbrăcat in costum din Bucovina. Privindu-l am trecut cu gândul de la Măicuta mea, la mama lor. A fost oare mama mai încercată? lonel împuşcat, in acelaşi timp celălalt fiu in închisoare, două fete şi un ginere. Un alt ginere mort; de la toti i-au rămas cinci copii de crescut. Şi cum au crescut!

Uneori, in serile calde de vară, trec prin cimitir. Din fotografia de pe cruce priveşte senină şi parcă împăcată. Atunci încerc după puteri să mă adun într-o rugăciune pentru toate mamele cunoscute şi necunoscute ce au trudit sa-şi salte copiii purtându-i la şcoală iar in locul lor le-a sosit din închisoare o hârtie pe care scria ca aceştia nu mai există.

Peste putin vom merge la ei şi noi cei care am rămas şi suntem chemati acum să depunem mărturie. Nu vom avea multe să le spunem, dar voi, cei mai tineri, care veniti după noi, să nu-i uitatj. Când va sosi rândul vostru să-i întâlniti, să le puteti spune că sacrificiul nu le-a fost in zadar, mormânt lângă mormânt, jertfă lângă jertfâ, au învins!

Maria ROSCA BRAHONSCHI