Lacrima prigoanei: Din lupta legionarelor

Alexandrina TEGLARIU VOINEA

În 1945, fiind nevoită să plec de pe Târnave, am fost trimisă la Bucureşti. Asa am ajuns in casa doamnei Staicovici.

Camarada Lucia Staicovici era de statură mijlocie, brunetă, cu nişte ochi negri, pătrunzători şi blânzi, şi cu părul strâns codite legate la spate. Ea a fost pentru mine o adevărată revelatie; o fiintă cu putere de dăruire fără margini, cu o dragoste adâncă pe care o revărsa asupra celor din jur.

Sotul ei era in închisoarea de la Aiud. Ea locuia cu cele două fetite. I se luase o cameră şi rămăsese doar cu una, o debara şi o bucătărie in curte.

Se dăruise cu totul luptei. Casa ei, micută cum era, devenise încăpătoare pentru fiecare dintre noi. Ea era mereu pe drumuri. In casă stătea Vasilica Bria. Era nevoie de cineva să stea acasă, sa-i primească pe cei ce veneau acolo.

Curând, între mine şi Lucia Staicovici s-a legat o prietenie deosebită. Simteam in ea o soră mai mare, care ma ocrotea şi ma povătuia. Era pentru mine un îndemn şi un exemplu. Ne apucam uneori zorile stand de vorbă in curte. Era vară şi era cald.

Silica era micută, brunetă, slăbută, cu ochii pătrunzători, energică şi foarte ordonată.

O cam enervam, fiindcă nu eram ordonată asemenea ei. Îmi fâcea mereu observatii, care mi-au prins foarte bine.

Era logodită cu Ion Juribită, care plecase in Germania. Fiindcă unii camarazi s-au întors, spera şi ea într-o revedere. Toti cetătenii Bucureştilor trebuiau sa-şi ridice dovada de rămânere in capitală. Noi am sfâtuit-o pe Silica să nu se ducă, căci Siguranta avea lista celor urmăriti pe tară. N-am putut-o convinge. S-a dus după dovadă şi nu s-a mai întors. A ajuns in lagăr la Târgu Jiu. De atunci am poreclit-o "Domnisoara Dovadă".

Nemaifiind Silica, am fost oprită aici. Aşa am rămas la Doamna Staicovici aproape un an.

Aici l-am cunoscut pe Fane Teban, originar din Turnu Severin. Un băiat cu totul deosebit. Slab, brunet, de statură mijlocie, un om modest, care vorbea putin şi era foarte serios. Nu l-am văzut râzând niciodată. Era omul faptei, corect, disciplinat şi activ. Avea o credintă in Dumnezeu de nezdruncinat. Trăia in post şi rugăciune. Aveam foarte multe de învătat de la el. Părea un sfânt desprins din icoană.

Fiind omul de legătură in Bucureşti, într-o bună zi a fost arestat. A fost schingiuit. I s-a imprimat cu fierul roşu garda de fier pe fese. A fost condamnat la 25 de ani si trimis la Jilava.

Lucia s-a dat drept sora lui Fane, având acte corespunzătoare. Deci drumul spre cei din Jilava ni s-a deschis.

Ma duceam şi eu cu dânsa la Jilava, cu mâncare şi îmbrăcăminte. Bineînteles, eu o aşteptam la poartă şi ea intra la vorbitor. Aveam totdeauna emotii până o vedeam din nou lângă mine, astfel primeam vesti de la băietii închisi acolo.

Tot aici 1-am cunoscut la Costache Oprişan, care era şeful Frătiilor de Cruce pe tară. Dacă îmi amintesc bine, a prelust şi activitatea pe care o depusese Fane.

Costache era brunet, de statură potrivită, cu o privire blândă şi visătoare. O fiintă interiorizată, putin expansivă. Un bun camarad, un bun luptător. Avea multă dragoste pentru cei din jur. L-am revăzut la Cluj in 1946. A fost arestat in 1948, dus la Piteşti. A trecut prin toată gama suferintelor şi s-a stins la Jilava.

Într-o zi, mă aflam singură acasă, când cineva bate la uşă. O deschid. În fata mea apare un om obosit, istovit chiar, şi plin de praf. Până şi părul îi ra prăfuit. Se cunoştea că străbătuse cale lungă. M-a impresionat foarte tare figura lui. De talie mijlocie, şaten, cu părul ondulat şi ochi căprui. În tinuta lui se citea multă fermitate.

M-a întrebat: "Mai de mult locuia aici o anume doamnă Staicovici. Nu ştiti unde locuieşte acum?"

- Aici, i-am răspuns şi 1-am poftit in casă fără să-mi iau o măsură de prevedere. Omul acesta mi-a inspirat multă încredere.

S-a aşezat pe scaun. I-am spus că doamna Staicovici nu este acasă şi că trebuie să o aştepte. I-am adus de mâncare şi l-am poftit să se spele. Apoi m-am aşezat şi eu pe un scaun şi ne-am privit fără să scoatem o vorbă. Nu ne cunoaşteam, timpul trecea foarte greu şi Lucia nu mai venea. În ziua aceea a întârziat mai mult ca de obicei. El era foarte obosit. Eu, neştiind cine e, nu i-am spus să se culce. În cele din urmă a sosit şi Lucia. Când a intrat, a exclamat: "Bine ai venit, Ioane!" Si apoi şi-au strâns mâna cu nădejde. El venise pe jos din Germania.

- Ce ştii de Silica?, a întrebst el.

- E in lagăr la Târgu Jiu.

Am înteles atunci că acesta era Ion Jurubită, logodnicul Silichii. Era şi el din Roşiorii de Vede şi condusese judetul înainte de a pleca in exil. Un om de mare valoare morală, un caracter integru, un bun luptător, era şi el omul faptei, nu al vorbei, stimat şi iubit de toti.

Când a ieşit Silica din lagăr s-au revăzut, dar n-au apucat să se căsătorească. Erau prinşi in luptă amândoi. A venit 1948 şi i-a despărtit din nou. Au fost arestati. Ion s-a stins in temnită.

Nu peste mult timp, fiind tot singură acasă, se deschide uşa şi in prag apare un bărbat slab, palid, de statură mijlocie cu sprâncene stufoase, cu părul putin grizonat. Intră in casă, mă măsoară cu privirea şi mă întreabă:

- Unde e Lucia?

- Nu-i acasă, i-am răspuns.

- Când vine?

- Nu ştiu. În orice caz, nu repede.

- Bine că m-ai lămurit.

Eu nu l-am întrebat cine este şi nici el nu s-a prezentat. Apoi mi-a zis: Da-mi ceva de mâncare.

Fără nici o vorbă, am pus masa şi i-am dat să mănânce. Am tăcut amândoi. Ma privea cu atentie şi mi se parea ca se amuză. După masă mi-a spus că vrea să se bărbierească şi să se spele. I-am încălzit nişte apă şi am vrut sa-i pregătesc de spălat.

- Multumesc, mi-a spus el, mă descurc şi singur.

După felul cum se mişca prin casă, mi-am dat seama că a trecut de multe ori pe aici.

- Zici că nici atâta nu ştii, când vine Lucia şi unde este? Ca să-mi treacă mai uşor timpul am să mă culc.

Şi a început să râdă. I-am zis: "Somn uşor", şi am ieşit enervată din cameră. "Ăsta mă fierbe şi se joacă cu mine ca pisica cu şoarecele", mi-am zis.

În sfârşit, soseşte şi Lucia. Îi spun că o aşteaptă un musafir cam ciudat, care nu spune cine este şi se plimbă prin casă ca Vodă prin lobodă.

- Ce surpriză! Ii Mitică al meu. S-a întors de la Aiud. Auzisem eu ceva despre eliberări, dar nu eram sigură.

- Măi Mitică, de ce ai pus fata pe jăratec şi n-ai spus cine eşti? Ce făceai dacă nu te primea in casă ?

- Asta nu se mai putea, c-am dat năvală. Necunoscând-o, am vrut şi eu să văd cu cine am de-a face şi să ştii că m-am distrst copios. La vestes că a sosit Naş Mitică acasă, căci aşa-i spuneau toti, au început prietenii să vină să-1 vadă şi dintr-odată căsuta noastră s-a umplut de veselie. Naş Mitică era an om vesel şi avea mult humor. Unde era el apărea soarele Atmosfera din casă s-a schimbat. Era numai râs şi voie bună. Naş Mitică era un om de o bunătate şi sensibilitate rară. Emana in jurul lui multă dragoste, bun luptător, dârz, cu credintă in Dumnezeu şi in destinul neamului său.'

In căsuta noastră a apărut Victor Enăchescu, frul doamnei Enăchescu, moartă in închisoare, venit din exil. Era înalt, brunet şi cu ochi căpr^-ui. Devenise mare fermier. Închiriase lângă Constanta o grădină foarte mare, unde cultiva legume, cu gândul ca in toamnă să le prelucreze, făcând conserve şi vănzându-1e. În felul acesta s-ar fi strâns o sumă importantă de bani, necesară luptei noastre. El mi-a propus să merg şi eu acolo să supraveghez recoltatul şi fabricarea conservelor. Era nevoie de o fată, spunea el. La grădină se aflau câţiva muncitori plătiti. Eu am acceptat să merg când va începe recoltatul. El a discutat cu Titi, şefa corpului legionarelor, despre aceasta. I-a spus că, dacă vreau, pot merge atunci cand voi crede de cuviintă dar să o anuntăm. Lui Victor i s-a cerut să nu mai ia contact la Constanta cu nici un camarad şi să se izoleze de toţi până la lichidarea gospodăriei, ca să nu riscăm.să rămânem fără recoltă şi fără bani.

Într-o seară, mă pomenesc cu Victor. A venit să mă ia la Constanta. Mi-a spus că ar fi bine să merg acum, ca să nu se mai fure.

- E prea devreme, am zis eu. Mai este până la recoltat!

Se întorcea peste două săptămâni. I-am promis că atunci voi pleca cu el.

Lucia i-a amintit să aibă grijă să nu calce consemnul de a se izola, mai ales că au fost arestări la Constanta şi nu se ştie care-i situatia. S-a cam supărat pe mine şi a plecat, urmând a pleca şi eu data viitoare.

Ajuns in gara la Constanta, noaptea, nemaiavând autobuz până dimineaţa, a călcat consemnul şi s-a dus într-o casă de legătură, de unde gazda fusese arestată şi se postase Siguranta. A fost prins pe loc. Apoi a fost preluat de ruşi şi schingiuit. A murit după multe chinuri. Din grădină n-am mai ales nimic.

Într-o zi, stăteam mai multi in casă. Cineva şi-a aruncat ochii pe fereastră.

- Vai de mine! Vine Sadovan. A ieşit din casă şi s-ar purta să fie urmărit. M-au trimis pe mine să fac ce-oi şti, să nu intre in curte şi, dacă se poate, să nici nu se oprească in fata portii.

Iau repede mătura, deschid poarta şi încep să mătur. Când se apropie de mine îi spun:

- Întoarce-te de unde ai plecat şi să nu ieşi din casă până nu vine cineva să te ia.

- Cine eşti dumneata să-mi dai dispozitii?

- Nu vezi? Sunt cea care mătură prin curte, dar te rog, nu te opri şi urmează-ti drumul, căci aproape sigur eşti urmărit.

- Bine!, a zis şi a plecat bombănind.

Am aflat de la băieti că acest camarad era specializat în evadări. Scăpa totdeauna. Ardea de neastâmpăr să reia lupta şi de multe ori aceste porniri necugetate duceau la noi arestări. Sadovan era tocmai după o astfel de evadare şi nu avea răbdare să stea liniştit unde fusese cazat.

Într-o zi apar doi băieti şi aduc un chivot lucrat la Aiud si destinat Mânăstirii Vladimiresti.

La acest chivot au lucrat câţiva camarazi nouă luni de zile. El a fost expus. Doi americani au vrut sa-1 cumpere, oferind o sumă foarte mare de bani. Băietii au refuzat să-1 vândă. Reprezenta Mânăstirea Curtea de Argeş in miniatură. Era lucrat din lemn de nuc şi din os. O adevărată bijuterie. Nu am cuvinte să-1 pot descrie. Multă lume 1-a admirat, rămânând in extaz in fata lui. In cele din urmă a ajuns la destinatie.

In casa doamnei Staicovici veneau şi fetele. Toate erau mai mari decât mine. Aici am cunoscut-o pe Sofica Cristescu, care m-a impresionat prin privirea ei blândă, prin bunătatea ei nemărginită şi prin dragostea profundă ce o purta celor din jur. Avea darul povestirii. Te întorcea alături de ea in trecut. Nimeni nu se clintea când dansa povestea despre fapte şi oameni din lupta legionară. Pe Titi Gâtã am reîntâlnit-o aici la Bucureşti. Am mai cunoscut-o pe Ana Marmescu, pe cât de gravă şi serioasă, pe atât de apropiată. Am mai gntâlnit-o şi pe Maria Haiduc, o fată bună, liniştită, timidă, a cărei soartă m-a zdruncinat. A avut un şoc şi a înnebunit. Ne-a afectat profund situatia ei. Nu-mi aduc aminte, dar mi se pare că a murit într-un ospiciu. Tot pe aici a trecut şi Lilica Buzdugan, o fire delicată, sensibilă şi apropiată de cei din jur. Pe Maria Ioraş, a,cărei sot era in exil, am cunoscut-o tot aici. Avea suflet bun, tip voluntar, energică şi foarte expeditivă. Mai târziu, după arestare, a lucrat la bucătăria Penitenciarului Mislea şi s-a zbătut ca, din putinul ce i se dădea, să asigure o masă cât mai consistentă şi mai gustoasă detinutelor, frind o foarte bună gospodină.

Când apărea aici Anişoara Rădulescu era mare haz şi voie bună. Toate o iubeau pentru verva ei deosebită şi bună ei dispozitie. Era o adevărată sărbătoare. Drept este că şi nouă ne plăcea să o tachinăm - ca să o stimulăm.

Ni se făcea dor de ea când venea mai rar. Si alte fete minunate s-au perindat pe-aici. Fiecare dintre ele a strecurat o fărâmă de lumină in sufletul meu, îmbogătindu-l.

Nu pot să nu o pomenesc aici pe Lili Mărăşescu. Era de o puritate sufletească şi de o naivitate cu totul deosebită. Era bună ca pâinea caldă şi, asemenea soarelui, îşi revărsa căldura şi dragostea sufletească asupra noastră. Era unică in felul ei. N-ar fi supărat şi n-ar fi jignit pe nimeni pentru nimic in lume. Lili avea o fermă in comuna Militari. Acolo era un mic paradis al nostru. Am fost odată cu Lucia Staicovici şi am stat câteva zile. Ne-am simtit minunat in mijlocul naturii şi a familiei sale. Am fost şi la un Lăsat de Sec, cand Titi a chemat multe fete şi era bucuroasă ca am reuşit să ne întâlnim într-un număr mai mare. Bineînteles, Nana Sofica a începat să toarcă din fuiorul amintirilor şi firele albe şi firele negre. Toate am încremenit ascultând-o. Apoi s-au cântat cântecele noastre. La masă a fost mare veselie şi o adevărată petrecere. Titi era veselă şi fericită. Lili Mărăşescu radia de bacurie că ne-a dat prilejul să ne întâlnim. Pe Lili am regăsit-o in închisoarea din Oradea şi ne-am eliberat împreună in 1964. De atanci n-am mai reuşit să o întâlnesc. A trecut de carând in lumea dreptilor. Dumnezeu să o odihnească!

S-ar putea scrie volume întregi despre fetele şi băietii ce au trecut pe aici. Am spicuit doar câteva exemple, care mi s-au părut mai semnificative.

La sfârşitul anului 1945, am plecat din Bucureşti. De multe ori m-am gândit la Lucia Staicovici, pe care am purtat-o in suflet. De cate ori eram într-o situatie dificilă, mă întrebam: oare dânsa cam ar reactiona! Astfel, găseam solutia cea bună. Am revenit in căsuta noastră in 1947. Acum Lucia îşi reprimise camera pierdută şi era mat mult spatiu. Am găsit aceeaşi atmosferă caldă in această familie a Legiunii. Tot aşa ne apucau zorile povestind. De multe ori îi ceream sfaturi. Aveam o nespusă bucurie când trebuia să vin la Bucureşti. Poposeam la Lucia şi mă întâlneam cu Titi. Ele reprezentau pentru mine izvorul de unde îmi trăgeam seva şi prindeam noi puteri. Vizitele mele la Bucureşti au continuat până in Martie 1948 şi mi-au oferit multe bucurii, constituind un îndreptar pentru viata mea. La câteva zile după ce m-am despărtit de Titit, am plecat la Cluj.

Când mi-am luat rămas ban de la Lucia, amândouă am lăcrimat. A fost un presentiment. A fost ultima dată in viată când am văzut-o. Dânsa a fost arestată la 15 Mai 1948. Drumurile mele la Bucureşti îmi lăsau acum multă amărăciune in suflet. Destinul ne-a despărtit pentru totdeauna. N'am mai întâlnit-o nici in închisoare, nici după eliberare. Astăzi Lucia Staicovici nu mai este pe lumea aceasta. Mi-am pierdut sora cea mare, dar mi-a rămas amintirea unui om adevărat, desprins de materie, de orgoliu şi de interese personale. În drumarile mele voi încerca să te urmez, cu gândul şi cu fapta.

Alexandrina TEGLARIU VOINEA