Nu pot să nu mă întorc cu amintirile in casa părintilor şi a bunicilor aşezată între dealuri, unde am crescut cinci copii, zi şi noapte sub ochii mamei, cu marea dragoste pentru noi şi credintă in Dumnezeu.

Semn al dragostei de neam şi tară l-am avut de la tata. La candela din fata icoanei, era prinsă cu tricolor decoratia lui din primul război mondial.

Alături de fratele meu mai mare şi atentă la desfăşurarea vietii lui, am înteles sentimentele şi credinta ce le avea pentru Mişcarea Legionară. De la el am învătat, copil fiind, primele cântece legionare, de la el am învătat ce a însemnat tabăra de la Carmen Sylva, alături de Căpitan, tabăra de la Susai unde se dorea să fie ridicat un mausoleu pentru cei căzuti in primul război mondial, ale căror oseminte erau împrăştiate pe tot muntele. El participase aici cu alti legionari veniti din toată tara.

Aveam 13 ani (anul 1938) când el a fost arestat. Mânată de dişperarea mamei care toată noaptea a stat plângând in curtea casei aşezată pe o buturugă, a doua zi dimineata am plecat să-l caut. Ştiam pe unde as fi putut să-l găsesc. Îmbrăcată in uniformă de şcoală, m-am dus direct la Politie (Piata George Enescu). Mică de statură şi slăbută cum eram, nimeni nu m-a băgat în seamă. Am intrat pe poartă neobservată. Am cercetat cele două etaje, când deodată l-am zărit la un geam. M-a văzut şi mi-a făcut semn că nu e nimic grav. Am plecat fericită să duc mamei vestea. La câteva zile m-am dus din nou, dar nu l-am mai găsit. Am aflat că l-au mutat. După vreo trei săptămâni de cercetări, negăsind motive de condamnare, a fost eliberat. Acum plângeam de bucurie că s-a întors acasă. Pe unul din peretii camerei se afla portretul Căpitanului şi icoana Arhanghelului Mihail. De atunci am mers pe acelaşi drum cu fratele meu. Dar vremurile grele pentru neamul şi tara noastră nu au înrârziat să vină. Căpitanul a fost omorât mişeleşte împreună cu cei mai buni dintre cei buni. O lume întreagă a suferit, iar alta a triumfat prin nelegiurile ei. S-au făcut arestări.

In anul 1940, in timpul scurt al Biruintei Legionare, când cu adevărat ar fi trebuit să renască tara, trădarea a venit şi ne-a vândut. În acel timp scurt am lucrat la Ajutorul Legionar. Făceam liste cu cei refugiati din Ardeal, ce trebuiau ajutati cu alimente şi îmbrăcăminte. Toate aceste ajutoare erau primite de la diverse fabrici, de la magazine şi de la cetateni. Fiecare oferea ce avea, ce putea. În afară de refugiati, au fost ajutate familife sărace cu copii multi şi bătrânii fără ajutor. Dar toate acestea s-au oprit când lovitura de stat a lui Antonescu a schimbat fata lucrurilor. Au urmat arestări şi condamnări.

A venit războiul care a cerut sacrificii. Atunci l-am pierdut şi eu pe fratele meu, Dumitru, ce mi-a fost îndrumător şi m-a mânat pe drumul spinos al Legiunii. Mi-a fost mereu exemplu de bun roman si bun legionar. Pe frontul din Odessa, pe linia I, a căzut sub gloante şi schije. Peste cimitirul cu cruci de lemn şi căşti militare atârnate, s-au întors tancurile ruseşti.

În perioada antonesciană, am fost arestată de mai multe ori fără să flu condamnată deoarece eram minora. Dar în anul 1943, împlinisem 18 ani când am fost condamnată la trei ani temnită grea pentru activitate legionară. Fiind in celulă cu Mioara Popovici şi Mioara Olteanu, a venit in inspectie col. Petrescu, care de altfel ne şi condamnase. I-am înmânat o cerere prin care solicitarn să fim trimise pe front la Crucea Roşie. A citit cererea. A rupt-o şi ne-a spus că nu merităm; a plecat.

In anul 1945, auzind că la închisoarea Cetătuia veniseră mai multi legionari, m-am dus şi eu la vorbitor la Ion Mircea Samoilă, pe care îl cunoscusem in anul 1939. M-a impresionat Ion Ciupală, care se târa in cârje. În anchetă i-au dat foc la tălpile picioarelor arzându-i-le până la oase. A rămas schilod pentru tot restul vietii. Aici l-am mai întâlnit pe Gicu Albu, pe Nuti Pătrăscanu şi pe altii. Am rămas ataşată de Mircea, crezând că nu ne vom despărti niciodată: Aceste sentimente le-am întărit printr-o cununie religioasă, fără stare civilă, la Biserica Sf. Gheorghe, slujbă oficiată de preotul Tohăneanu. Martor ne-a fost un ostas din escortă. Mai târziu a urmat mutarea lui la Aiud. L-am vizitat la grădina de la Galda. Cu această ocazie, am stat de vorbă şi cu domnul Traian Trifan, fostul prefect legionar al Braşovului.

Mai târziu, Mircea a evadat de la grădină şi s-a stabilit la Răstolita. În 1948, a fost nevoit să plece de aici şi a părăsit tara. Eu am fost arestată la 15 Mai 1948.

În anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica familie cu fetita noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23 August, acelaşi an, să fim arestati. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi altii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au fost trădati, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din contraspionajul britanic, agent al Moscovei in acelaşi timp. Au fost aşteptati chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu ei, sau numai cunoscuti din întâmplare, au fost arestati. Condamnările se cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.

Sosită cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima si cu gândurile mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele, bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost si el arestat in acelaşi timp.

Anchetele au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei si vocea mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la nebunie. Numai după ce m-am întors acasă in anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o înregistrare? Tot in anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei ce ar fi putut veni.

Într-o noapte de anchetă, am fost dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat faţă in fata cu patru câini lupi uriaşi. Am reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.

Într-o altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre fratele meu, Gicu Muscalu, va fi împuşcat. Nu am avut ce spune. Mai târziu m-au scos afară pe coridor de unde am auzit o împuşcătură in camera de alături. M-au atentionat ca este un avertisment. Cu disperare, am strigat:

- Nu cred! Nu se poate!

Credeam realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare, speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A fost totuşi condamnat la cinci ani temnita grea, numai pentru faprul că era fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.

Ancheta se desfăşurase într-un ritm rapid si cu nervozitate crescândă din partea anchetatorilor. Eram la limita rezistentei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu hrănirea artificială si cunoscând acea operatiune, am început si mănânc puţin câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit in prezenta lui, dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai in Dumnezeu. La scurt timp mi s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut. Când m-am trezit eram tot pe jos cu cateva persoane în jurul meu, dintre care unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în sir nu am mai fost scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.

Pentru a se încadra in timpol atribuit anchetei, metodele erau dure si diabolice, încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât cele psihice.

După mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:

- Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.

Am fost condamnată la 20 de ani muncă silnică.

Trecuseră mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne apoi la Oradea unde lucram in ateliere; acolo am primit prima scrisoare de-acasă. Era scrisă de mama si se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos ş să fie cuminte.

În anul 1964 m-am eliberat.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama. Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată voci de copii au răsunat afară.

Se întorceau elevii de la şcoală. Portita s-a deschis si a intrat in curse o fetită blondă, slabă, înalta si vioaie. Mama i-a spus:

- lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?

- M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:

- Uite, mama ta a venit!

S-a repezit in braţele mele si a întrebat:

- Tăticu a venit?

Tăticul ei fusese condamnat la moarte si împuşcat la Jilava in ziua de 30 Octombrie 1953.

Maria MUSCALU BAICU