Am întâlnit-o de mai multe ori în peregrinările mele prin diferite celule şi închisori, multe, pe parcursul anilor, multi şi ei, petrecuti in temnitele comuniste.

Condamnată la 20 de ani muncă silnică, la o vârstă înaintată, marcată de o sănătate şubrezită, doamna Liliâna plătea (pe Iangă atitudinea sa manifest anticomunistă şi prietenia cu Horia Sima) faptul că era sotia eminentului profesor universitar de la Politehnica din Timişoara, I. Protopopescu condamnat la moarte de "justitia" comunistă, ca fost ministru sub guvernarea Ion Antonescu.

Pe lângă toate rigorile inumane ale temnitelor comuniste, doamna Liliana trebuia să suporte şi chinurile arzătoare ale conştiintei, încărcată de moartea sub anchetă a fratelai său, care o ajutase in tentativa, reuşită de altfel, de a-şi expedia sotul in lungul exil, dincolo de cortina de fier. Gândul că nefericita cumnată rămăsese să crească orfanii in conditii atât de vitrege o tulbura şi îi dădea insomnii cumplite. I s-a întâmplat să nu închidă ochii zile şi nopti in sir. O mistuia un dor nestins pentru nepotii rămaşi fără părinte, două fetite şi un băietel. Încerca, sa-şi aline suferinta povestindu-ne despre năzdrăvăniile lor copilăreşti. Nepoţii doamnei Liliana fâceau parte din comuniunea noastră, trăiau alături de noi. Numai că aceşti copii încremeniseră la vârsta la care au fost părăsiti. Înzestrată cu o inteligentă foarte ascutită şi foarte lucidă, doamna Liliana vedea clar, într-o lungă perspectivă, şi nu se îmbăta cu iluzii. Ştia că şansa de a-i revedea tinea de miracol.

Doamna Liliana era o persoană foarte cultivată. Povestea cu un farmec nespus, mărit de accentul său moldovenesc, la care n-ar fi renuntat pentru nimic in lume, tot felul de istorii din cele mai variate domenii.

Îmi amintesc de o frază prin care verifica fără greş dacă o persoană, care se pretindea moldoveancă, era cu adevărat:

- "Dacă eşti moldoveancă, ia sa-mi spui mata ce înseamnă, "o chicat perja din bagdadie ş-o feştelit prostirea di pi oghialul din crivat ".

Desi purta cu sine destui ani, doamna Liliana era tânără sufleteşte. Intra cu plăcere în jocurile noastre, se antrena in polemicile noastre, era enciclopedia la care făceam apel atunci cand aveam nevoie de cunoştinte. Lucra mult, cu migală, cu mult bun gust, tot felul^-de mici atentii; acul său scotea adevărate bijuterii miniaturiale din tot felul de fire destrămate. Sarcina noastră era să o păzim să nu fie prinsă. Era neîntrecută la cârpit. Reuşea să păstreze functional calitatea zdrentelor ce deveniseră efectele noastre. Ciorapii săi de lână, pe care se întretăiau într-o tesătură pedantă toate culorile curcubeului, deveniseră proverbiali.

Atunci când aveam norocul să fie in celulă o componentă bună, procesele literare făceau deliciul serilor de veghe, mai ales iarna, când eram obligate să clăntănim de frig până la ora 22, la culcare... Îmi amintesc un astfel de proces. Eram la Dumbrăveni. Doamna Liliăna ne povestea un roman, noi am ales cine să reprezinte personajele, ele urmau să explice in fata procurorului pentru ce motive au actionat aşa cum au făcut-o in roman. Doamna Liliana a fost aleasă ca erou principal; trei dintre noi, eroinele care i-au traversat viata. Doamna Liliana a povestit atât de viu si şi-a tinut pledoaria atât de convingător, încât si militiencele de pază au urmărit de la vizetă desfăşurarea procesului nostru literar. Consideram ca este o fiintă foarte puternică, intolerantă fata de slăbiciune, trecând peste zilele grele cu o orgolioasă indiferentă. Participa la toate rugăciunile si remarca orice rugăciune nouă care se adăuga la diferite ocazii. Reactiona cu multa spontaneitate la toate provocările si reuşea să impună un anumit respect pândarilor nostri. Imi vine in minte o scenă care ilustrează acest lucru: se schimbase ofiterul politic, noul locotenent îşi luase in primire temnita verificând "carcerele". După ce doamna Liliana a recitat obişnuita lectie in care trebuia să spui cum te numeşti, câti ani ai fost condamnată si articolul din codul penal după care ai fost condamnată, loctiitorul politic a întrebat-o:

- Pentru ce anume ai fost condamnată?

- Mi-am ajutat bărbatul să treacă frontiera.

- Pentru ce a fugit?

- Era condamnat la moarte.

- Foarte rău ai făcut ca l-ai scăpat.

- Părerea dvs! Părerea mea este că am făcut foarte bine. Ofiţerul a măsurat-o din cap până in picioare gata să izbucnească la o aşa de mare îndrăzneală.

Calmă, fără nici o tresănre pe chipul cu trăsături nobile, Liliana îl privea serios, fără aversiune, poate cu un uşor îndurerat dispret. Ce-o fi înteles el din tinuta acestei adevărate doamne nu puteam şti, dar n-a ordonat cele şapte zile de.izolare, cum era de asteptat si totuşi doamna Liliana a suferit enorm, efortul de a înfrunta cu demnitate un regim inuman a fost aproape supraomenesc. Aveam să primesc confirmarea dramei ce se numea "doamna Liliana" si care se mistuia alături de noi clocotitor, sub o aparentă înghetată. Eram la Miercurea-Ciuc, acea nenorocită hrubă, stil Maria Tereza, si eram împreună cu doamna Liliana şase detinute in celula nr. 4, pe culoarul considerat iadul cel mai adânc al iadului mare. Tocmai mă întorsesem dintr-o izolare de şapte zile (o cameră complet goală, in care primeai pentru dormit o saltea cu paie între 10 seara si 5 dimineata. Două zile fără mâncare si a treia zi cu ratia zilnică, in cel mai desăvârşit frig polar) şi colegele ma primiseră cu mici surprize, expresia bucuriei că m-am întors teafără in iadul nostru cel de toate zilele.

Doamna Liliana m-a primit cu un poem din care, spre marea mea părere de rău, nu-mi amintesc decât începutul.

"Mi-e foame, Doamne, tare mi-e foame! / Mi-e foame din gând si din măruntaie / Si sufletul meu moare de foame".

M-am întristat. Mi-am dat seama că sufletul doamnei Liliana a obosit să trăiască in felul in care eram obligate să trăim sau mai bine zis să murim si ca se apropie de o criză. Lipsea o picătură care să dezlăntuie dezastrul si ea n-a întârziat să vină.

Am fost mutate din celula 4 in conditii incredibile, chiar pentru noi, care văzusem nenumerate forme de teroare. Transformaseră in celulă de locuit fosta cameră neagră a închisorii. Celula era aşezată pe colt, fiind cea mai friguroasă. Era mică, cele şase paturi suprapuse, pe două rânduri câte trei, de abia încăpeau. Avea un gemulet mic, 20/20 centimetri peste care, culmea meschinăriei, era bătut un oblonaş de lemn. Ne aflam într-o obscuritate enervantă, nici zi, nici noapte, expresia cea mai condamnată a deprimării. Doamna Liliana ne-a anuntat că va face refuz de hranâ. Grevă făceau numai muncitorii, noi eram bandite si ne era permis numai refuzul hranei, care nici acesta nu era acceptat, deoarece erai hrănit artificial cu furtunul, o crasă barbarie. Motivul pe care l-a găsit era ridicol si nedrept; noi ştiam adevăratul motiv; se hotărâse să moară; mai ştiam că hotărîrile ei sunt de nezdruncinat.

Dar eu m-am decis să lupt. I-am spus că ştiu de ce vrea să facă greva foamei, că nu pot să admit faptul că vrea să dea cu piciorul după atâta răbdare demnă şi că voi sta lângă dânsa şi mă voi ruga şi voi plânge până ce îşi va relua crucea şi o va duce mai departe cu aceeaşi superbă sfortare de până acum.

M-a lăsat să plâng ore, dar într-un târziu mi-a spus: - Încetează, am renuntat!

A urmat o confesiune care m-a cutremurat. M-am speriat când am înteles cât de greu suporta, cu arme din ce in ce mai tocite, această cumplită restrişte, năpustită peste viata ei in amurg, când omul are nevoie de linişte şi împăcare.

Cred că poemul ce mi l-a încredintat exprimă starea de spirit cu care şi-a reluat drumul Golgotei. Îl reproduc aşa cum l-a retinut memoria mea:

Cântec de jale şi desnădejde

Hoo! Gândurile mele, haită de lupi, năpustită in mine;