Am avut fericirea să-l cunosc in timpul vacantelor de Paşti din anii 1945-1946 la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Cu generozitatea cunoscută, accepta să răspundă întrebărilor grupului nostru de studenti călăuzindu-ne prin hătişul "certitudinilor" ştiintifice, spre imensa bucurie pe care ti-o poate da credinta şi rugăciunea. L-am reîntâlnit in vara anului 1948 la Securitatea din Braşov, unde am fost dusă pentru cercetări. Din spusele gardianului Raicu, un om in vârstă, care (după posibilitătile lui) m-a ajutat foarte mult, ocrotindu-mă, Părintele Arsenie era închis in subsolul clădirii. Datorită însă entuziasmului enoriaşilor din Schei care aduceau zilnic, in grupuri compacte, mâncare la poartă, sau poate altor interese, in ultima săptămână a lunii Iulie, Părintele era scos la soare timp de o oră pe zi, pe o terasă a clădirii. La terasa aceasta aveam şi noi acces. Eu şi prietena mea, Ita Tâmpănaru, eram "cazate" într-un birou gol şi la amiază, când era ceva mai multă linişte, puteam ieşi la aer. Părintele Arsenie era îmbrăcat in alb şi părea detaşat de tot ce-l înconjura. Din când in când se uita însă la noi, cu o privire pătrunzătoare. Putinele cuvinte pe care ni le adresa erau pline de întelepciune şi încurajare.

Dimensiunea spirituală a Păritelui Arsenie nu poate fi cuprinsă in cuvinte, iar eu cunosc mult prea putin din tot ce el a reprezentat pentru neamul nostru.

De altfel era ştiut că Părintele Arsenie, arestat ca legionar, nu era văzut cu ochi buni de guvern şi, poate, nici de mai marii ierarhiei Bisericesti.

Totuşi, harul său le impunea respect şi teamă.

În ultimii ani ai studentiei 1946-1947, am început să cunoaştem si la Brasov binefacerile "tinerei democratii" aduse cu tancurie de marele nostru prieten de la Răsărit.

Au început manifestări muncitoreşti, afişe denigratoare, amenintări, defilări cu pumnul ridicat, pumni la înghesuială între manifestanti. Noi, studentii, parodiam in felul nostru lozincile celor care îşi strigau din rărunchi fericirea.

Clădirea Academei, căminul de fete, biblioteca şi laboratoarele au fost ocupate in câteva ore de trupe ruseşti, fără ca să se respecte termenul de 24 de ore promis.

Moblizati, noi, studentii, căutam cu disperare să salvăm chiar hoteşte câte ceva din cărti, din mobilier (îmi aduc aminte de o pendulă care, acoperită, a fost scoasă sub ochii oblici ai santinelei), din inventarul de laborator.

Alături de noi, de revolta şi de disperarea noastră, s-a aflat tot timpul şi asistentul catedrei de limba italiană, profesorul, doctor Pimen Constantinescu.

Îl cunoşteam de la Sibiu, unde elevă de liceu fiind, am frecventat şi cursurile Institutului de italiană de pe lângă Universitatea refugiată din Cluj.

Fusese ataşat cultural al Ambasadei Române din Roma in anul 1940. Era un romanist, recunoscut pentru activitatea şi opera lui in cele mai de seamă cercuri internationale de specialitate. Era însă şi un entuziast luptător nationalist, care trebuia pus la punct şi coborât la nivelul de asistent supus toanelor unui profesor plin, care, din toate punctele de vedere, îi era inferior. Profesorul Pimen Constantinescu era un om iubit. Adesea, datorită înfătişarii şi modestiei lui, era considerat ca fiind un student din ultimii ani. Era însă de-ajuns să te apropii de el, să-l asculti, ca să îndrăgeşti Italia şi minunata ei limbă. Cunoscându-l, îti dădeai seama că ai de-a face cu un om din generatia care dăduse şi urma să mai dea tării atâtea inteligente, jertfe ale tăvălugului măcinător de valori.

L-am reîntâlnit in 1952, umil functionar al muzeului Brukenthal din Sibiu, cu o leafă egală cu a unui om de serviciu. M-a recunoscut şi am fost fericită să regăsesc în el omul pe care teroarea şi mizeriile ce i-au fost impuse nu l-au putut înfrânge.

Pe fratii Novacu îi ştiam de la Făgăraş. Erau copiii profesorului de matematică Novacu. Ştiam doar atât, că erau orfani de mamă, că Gema trebuia să poarte pe umerii ei plăpânzi sarcina unei gospodării, să-şi îngrijească fratele şi tatăl, pe matematicianul cu studii in străinătate, o capacitate recunoscută in lumea cifrelor.

Pe Gema am cunoscut-o mai bine când s-a înscris la Academia Comercială din Braşov. Exista o diferentă de doi ani de studii între noi. Gema era o fată modestă şi timidă, in relatiile cu cei din jurul ei, matură însă in gândire şi in aspiratii. Cercul nostru i-a oferit întelegerea, căldura şi dragostea care ne unea, mănunchi strâns, pregătit a fi de folos semenilor şi a face fată amenitărilor care se adunau cu repeziciune asupra tării noastre.

Au venit apoi anii teribili ai încercărilor. Viata ne-a despărtit şi Gema-Maria, căsătorită Gârda, a cunoscut calvarul anchetelor şi al puşcăriei pentru vina de a fi fost sora lui Gelu Novacu, unul dintre tinerii partizani din Muntii Făgăraşului.

Fiica ei, Mihaela, s-a născut in închisoarea Văcăreşti la sfârşitul anului 1954, şi aşa cum spunea tatăl ei unui ziarist a avut doar 1,900 Kg. A fost înfăşurată in carpe recuperate din ambalajele rarelor pachete primite de detinute. Din recurs in recurs sotul Gemei şi tatăl fetitei, Nicolae Gârda, a reuşit să obtină reducerea pedepsei ei. Gema iese din închisoare slăbită şi bolnavă şi îşi găseşte familia locuind intr'o pivnită, in curtea casei părinteşti din Făgăraş, in timp ce in locuinta profesorului Novacu se lăfăia familia unui ofiter.

Am vizitat-o pe Gema după naşterea băietelului. Am găsit-o bolnavă şi aproape imobilizată in urma unei afectiuni grave declanşate de anchete şi închisoare. Trăia cu familia într-o anexă a casei, care numai locuintă a unei familii cu patru persoane nu se putea numi. Era însă aşa cum o cunoscusem, plină de răbdare şi întelepciune şi până în ultimul moment al vietii ei, patru ani de la eliberare, s-a dăruit cu dragoste şi abnegatie copiilor şi a suferit alături de sotul ei, o supraveghere permanentă şi perfidă a Securitătii.

Încerc acum să reînviu câteva amintiri din timpul petrecut in Penitencirul Brasov.

Am fost dusă împreună cu Ita, la începutul lunii August, de la Securitate la Penitenciar. Celula in care am fost "cazate" era plină de detinute. Unele făceau parte din grupul celor ridicate in 15 Mai 1948, care apoi au fost transferate la Mislea. Restul erau arestate după această dată. Studente care au încercat sa-şi ajute colegii arestati, aducandu-le hrană şi pături (Maricica Mărgineanu). Sotii arestate pentru sotii lor, Cornelia Cursaru, sotia inginerului Cursaru, Aurora Pop, sotia lui Gavrilă Pop, politician şi proprietar al ziarului "Tribuna". Avea două fetite care rămăseseră in grija bunicii şi pe care, prin bunăvointa gardienei Manea, reuşea să le vadă uneori când se duceau la scoală.

Familia Vultur. Au fost ridicati ambii părinti, noaptea, şi cei doi copii mici au fost închişi in casă, la marginea unui sat, fără ca cineva, să fie anuntat de soarta lor. Doamna Vultur era disperată din cauza copiilor şi nu avea habar din ce cauză a fost şi ea arestată.

Apoi, doamna Marin Hentiu cu nora, inginer Jeni Trandabur, cu sora ei, doamna Ionel.

Într-o seară au fost aduse cumnatele Fulicea. Tereza era tipul unei tărănci plină de energie. A venit bătută măr, cu degetele strivite. A doua zi, a găsit puterea să ne povestească cu destul haz cazul ei.

Locuiau in Braşov, fratii Fulicea erau muncitori la o uzină din oraş. Ea nu cunoştea prea multe din activitatea lor. Atât doar ca, din când in când, mai adăposteau nişte prieteni. Într-o zi, un securist venit in aşteptarea celor căutati a avut năstruşnica idee să se ascundă sub pat, unde a fost împuşcat. Tereza ne scăpa de umilinta zilnică a salutului "să trăiti", ea pronuntându-l cu atâta convingere şi putere, încât îi asurzea pe cei care căutau satisfactia de a-l auzi din gura "politicelor".

Era apoi grupul nostru, Ileana Neagu, surorile Oana, Cecilia Comşa, Ita Tâmpănaru şi eu.

Pe Ita o cunoşteam din primul an de facultate, la fel ca şi pe Titu, viitorul ei sot. Eram prietene bune chiar dacă complet diferite ca psihic şi ca aspect fizic. Ea era mignonă, slăbută, delicată şi blondă, eu contrarul ei. Acest lucru ne-a ajutat mult când am fost distribuite să dormim in acelaşi pat, când cojocul de CFR-ist al unchiului ei, botezat "Alemanul", ajuns prin nu ştiu ce miracol şi interventii la noi, reuşea să ne acopere cât de cat şi să ne încălzească.

Despre Ita şi Titu ar trebui să vorbesc mult mai mult, deoarece după ce s-au împrietenit, constituiau cea mai ideală şi admirată pereche de îndrăgostiti. S-au căsătorit in Mai 1948 la Sighişoara. Am participat şi eu la festivitate. În aer plutea deja amenintarea arestărilor masive. In munti se organizau grupuri de rezistentă, o parte din prietenii noştri erau fugiti, altii făcuseră deja cunoştintă cu metodele inchizitoriale de cercetare. Curând după căsătorie a fost arestat şi Titu, apoi a fost ridicată Ita, aşa că ne-am reîntâlnit la Securitatea din Braşov. Titu a fost condamnat la opt ani. Familia Tâmpănaru a cunoscut şi domiciliul obligatoriu in Bărăgan, unde şi-a îngropat primul copil. A urmat apoi o nouă arestare a lui Titu, cu tot cortegiul ei de mizerii şi incertitudini. Au avut doi copii, pe Dan şi pe Doina, copii minunati care au fost mândria şcolii şi a facultătii, iar azi sunt oameni de nădejde, atât in plan profesional cât şi in relatiile cu semenii lor.

Anii de puşcărie şi-au spus însă cuvântul şi înteleptul, bunul şi generosul Tiru, care a cunoscut din plin dragostea familiei şi aprecierea oamenilor, se odihneşte in cimitirul din Deva.

Ar trebui in aceste rânduri să mai evoc şi alti oameni minunati pe care i-am cunoscut: pe Eugen Florea, şeful studentimii braşovene in anii 1945-1947, un talentat muzician şi un om exceptional, dirijor al mai multor coruri bisericeşti, mort in împrejurări încă nelămurite, asasinat la Sibiu de către necunoscuti sub pretextul unui... jaf.

Ar trebui să vorbesc despre prietenul meu, Ionel Sântimbreanu, care a cunoscut ororile reeducării piteştene, despre Gicu Jimboiu, despre Ricu Arapu, despre Mihai Pop sau despre Tică Gontea, care, ajungând in Jugoslavia, a fost din nou predat securitătii române, şi... Doamne, despre câţi altii, prieteni ale căror oase se odihnesc in cimitire fără cruci pe tot întinsul tării.

Între figurile luminoase care m-au ajutat, am să evoc şi pe părintele Stoican, care, asumându-şi un risc imens, a acceptat să facă slujbă de înmormântare pentru tatăl meu, Romul Aroneasa, şi pentru cumnatul meu, Mogoş Marin, ambii morti in penitenciarul Gherla. Loc de frunte in inima mea au sutele de femei, mame, surori, sotii sau doar simple femei din "Tara Făgăraşului, care au frământat, au copt şi au dus pâine "Partizanilor", care au adăpostit, au ocrotit şi au îngrijit pe cei hăituiti, femei care au suferit cu demnitate bestialitatea anchetelor şi închisoarea, femei care, cu ochii arşi de plâns, au încercat să mângăie şi prin rugăciune să umple golul din casele şi din inima lor.

Printre ele, cu o parte din suferinte şi întreaga durere şi disperare, se află încă la cei 90 de ani ai ei, şi mama mea.

Otilia RĂDULET ARONEASA