Pe Spiru Blănaru l-am cunoscut într-o primavară cu mult soare, cu pomi înfloriti.

Se terminase războiul, pe măsură ce armatele germane se retrăgeau de pe frontul nostru, cele ruseşti înaintau.

Se răsturnase o lume, se dărâmase din temelii tot ce până atunci se clădise pe tărâm spiritual şi material.  Nimic nu mai corespundea cu cele ce ne învătaseră părintii: şcoala, religia. Spiru venise rănit de pe frontul rusesc. După vindecare a fost trimis la o şcoală de ofiteri din Lugoj. Acolo l-a prins sfârşitul războiului. De aici s-a alăturat, împreună cu altii, fortelor paraşutate din Germania, pentru a opune rezistentă înaintărilor trupelor ruseşti, lucru ce nu s-a mai întâmplat fiindcă totul a decurs atât de rapid. Ai noştri au fost putini la număr, iar Germania dezmembrată nu le-a mai putut da nici un fel de ajutor. Au stat fugari o perioadă. (Atunci i-am cunoscut pe toti cei ce treceau pe la "sălaşul" nostru). După câteva săptămâni a apărut o amnistie; aşa au putut să-şi reia viata normală. In această vreme a terminat Dreptul la Iaşi şi apoi s-a căsătorit cu sora mea.

Perioada de linişte a fost de scurtă durată - doar o linişte aparentă - fiindcă in culise nu a încetat nici o clipă supravegherea. După un an, toti sunt căutati de securitate. Reuşesc să scape de arestare. Au stat un timp ascunşi. Numărul celor căutati de securitate se înmultea prin toate satele din jur; aşa s-a ajuns la formarea unui grup, la început mai mic. S-au refugiat apoi în munti. Dar iarna in munti, viata era grea din toate punctele.de vedere şi mai ales din cel al aprovizionării. Au încercat să se adăpostească prin sate, pe la casele oamenilor. N-a durat prea mult şi securitatea, mereu in regiune, a găsit o altă formulă prin care puteau fi arestati cei bănuti de ei ca "Primitori-tăinuitori".

Securitatea îşi recruta oamenii tot de prin satele implicate in această lume. Creaseră o atmosferă de frică, nu numai celor implicati, ci oamenilor paşnici care-şi duceau viata cu grijile lor. Rândurile celor in afara legii se înmulteau fie chiar numai pentru un bot de mămăligă. Astfel a început tragedia care a costat atâtea vieti omeneşti. Unii au umplut puşcăriile, iar cei mai războinici au luat drumul codrului. Securitatea îşi întăreşte fortele aducând unităti din Oltenia. Acestea nu au dat rezultatele aşteptate. Au fost înlocuite cu altele, aduse de la Oradea, se spunea că majoritatea soldatilor erau unguri. De atunci au început luptele între fugari şi trupele sosite in regiune.

In anul 1947, după ce am terminat liceul, am rămas un an acasă, păstrând legătura cu fostele colege in mod deosebit cu Gabi, atunci studentă la medicină la Cluj. I-am scris să se intereseze dacă se dă admitere la geografie-istorie. În aşteptarea răspunsului, încercam să aflu de la ea dacă ar fi de acord să plec la facultate in atmosfera de acasă, tăticu fiind fugar. Atât mama cât şi tăticu nu au avut nimic împotrivă. Când am plecat pentru admitere, tăticu a mers cu mine până la Cluj. Îmi aduc aminte că până in gară a mers mama cu mine, iar tăticu, fiind fugar, evita întâlnirile chiar şi cu cei din sat. El a venit pe cărări mai ocolite şi ne-a aşteptat in păduricea de brazi din fata gării. La Cluj m-a aşteptat Gabi, şi tăticu s-a întors acasă. După admitere, am plecat fără să aştept rezultatul pe care urma să mi-l comunice Gabi. Venind spre casă, am început să-mi fac reproşuri, întrebându-mă dacă am avut dreptul să-mi împlinesc o dorintă a mea, fără să tin seama de ce lăsam acasă. Poate le-as fi fost mult de ajutor. Înainte de a pleca la Cluj, sora mea mă dă in grija lui Costică Juberianu, student la Drept, tot la Cluj. Am început să-mi fac planuri, vroiam să-i fac lui tăticu o bucurie mergând pe drumul pe care el mi-l deschisese. Ajunsă la Cluj, Costică nu-şi uită promisiunea facută sorei mele şi mă prezintă lui Bohotici, Dumnezeu să-l ierte, a plecat prea devreme dintre noi. Prin el am intrat in grupul studentelor. Eram la sfârşitul anului, începuseră examenele dar şi arestările printre studenti. Când s-a pus problema ca să însotim un camarad la Bucureşti, m-am oferit eu. Din Bucureşti am plecat singură spre Cluj. Când am ajuns, Gabi ma aştepta speriată. Fusesem căutată de securitate. Deşi eram prietene de atâtia ani, nu-i spusesem nimic. Am plecat in aceeaşi zi la Someşeni să transmit ce mi se spusese la Bucuresti. Am dormit la Marga şi Relu Indreica. A doua zi am plecat acasă; Gabi mă aştepta in gară la Cluj cu bagajul meu. Ne-am despărtit şi nu ne-am mai văzut niciodată. Am plecat din Cluj fară să ma mai prezint la ultimele examene. Vreo două saptamani am trait (toată familia), sub tensiunea zilei care avea să vină.

Într-o noapte se nimerise şi Spiru acasă, cu nenea Ghită, care-l însotea peste tot. In toiul noptii, Spiru s-a trezit neliniştit şi a plecat să se culce la "căzănie", putin mai sus pe firul apei. Aici aveam cazanul de fiert tuică. Un şopron cu multe căzi mari pentru borhot. Acolo te puteai ascunde şi puteai fugi, fiind la marginea satului. După ce a plecat Spiru, nici n-a atipit bine că ne-am trezit cu o multime de militari in camera, in toată casa şi prin curte. Nu am înteles niciodată pe unde au intrat, uşile fiind toate încuiate. Ne-am trezit cu ei in camera pe la ora trei şi jumătate, abia mijea de ziuă. Au mers la sora mea (pe mine nu m-au văzut căci mă acoperiseră cu uşa pe care o deschiseseră) şi au întrebat-o cine este şi unde-i Ana Horăscu. Sora mea a răspuns că nu sunt acasă şi sunt plecată la o colegă, la Lugoj, iar domnişoara ce dormea pe canapea era colega ei învătătoare. Cel care vorbea, am aflat mai târziu, era şeful Securitătii din Lugoj. A plecat grăbit la telefoane să anunte Lugojul. În agitatia lor, eu, foarte liniştită, mi-am luat hainele şi i-am cerut militarului, pe care-l lăsase in camera să ne păzească, să-mi dea voie să ies in camera de alături să mă îmbrac. Ieşită din camera in curte, m-am strecurat in spatele casei prin grădină, unde mai aveam o ieşire. Am reuşit să fug spre cimitirul din deal; acolo, nu departe, avearn o grădină in care Spiru aranjase o claie de fân goală pe dinăuntru. De intrat, intram târându-ne pe jos. Odată ajunşi in golul din claie, acopeream intrarea cu fânul ce-l aveam la îndemână. Nici azi nu ştiu cum am reuşit, casa fiind păzită de vreo 20-30 de militari. Poate nici ei n-au tinut să mă aresteze. Intre timp fusese anuntat şi Spiru. El dormise in noaptea aceea la căzănie. A venit in grădină la claia de fân. Mi-a spus să ies şi să dispărem cât mai repede din prejma satului. Dar eu plecasem descultă şi in cămaşă de noapte. Noroc că la ora aceea, atât de dimineată, n-am întâlnit pe nimeni.

Grija noastră era să ieşim cât mai repede din jurul satului. Ocoleam pe cărări mai putin călcate de oamenii din sat, dar spinii mă deranjau mult. Cu picioarele învelite in batistele lui Spiru am ajuns la sălaşul Maicii Preotese, unde am putut poposi până am primit îmbrăcăminte de-acasă.

Am rămas aici până ce s-a lăsat seara, ştiid că toate cărările erau controlate.

În acest timp, şeful Securitătii s-a întors acasă la noi furios: nu eram la adresa data de sora mea la Lugoj. În absenta şefului securitătii, sora mea l-a întrebat pe şeful de post ce să facă acum, după ce am reuşit să fug. El i-a spus ca ar fi bine să recunoască că am fost eu, dar sentimentul de soră a oprit-o să spună. Şovilă Miloş, aflând de la primărie ca jandarmii vor veni să o aresteze, a anuntat-o să plece de acasă. Peste câteva zile, tot el i-a trimis vorbă să se întoarcă acasă, căci nu are mandat de arestare.

Aşa a început viata noastră de fugari, de partizani, cum le plăcea celor din sat să ne numească.

Vara aceea a trecut fără prea multe evenimente, fiindcă unitătile de olteni trimise pentru urmărire ne-au lasat in pace.

La început, cei fugiti au trait in grupuri mici, pe la stânile de oi, pe la sălaşe şi prin casele oamenilor.

Tăticu şi cu mine am stat toată vara aceea prin sat, pe la casele oamenilor care aveau pentru tăticu şi pentru toti ai noştri unele sentimente. Am avut in sat câteva case de bătrâni care-l apreciau pe tăticu pentru spiritul lui de dreptate, de a fi mereu cu sfatul si de multe ori cu ajutor material.

Se apropia toamna, numărul partizanilor se înmultea mereu. Libertatea celor care ne găzduiau era tot mai mult amenintată. Atunci am luat hotărârea de a ne retrage in munti.

Tăticu şi cu mine am rămas in sat până la Crăciun. Am stat o bună parte din vara aceea la Maria Mioc, care avea casa aproape de cazanele noastre de tuică. Toată ziua eram încuiati in casă, bătrânii plecau la lucru. Mâncare ne lăsa mama Maria când pleca la lucru, ca să nu facem noi foc. Când ni se părea că am stat prea mult într-un loc, ne mutam la alti bătrâni care ne primeau cu aceeaşi dragoste. Nu ştiu după câtă vreme i-am spus mamei ca ar fi bine să-i mai lăsăm pe bătrânii noştri să se liniştească de frica ce o purtau in sufletele lor. Atunci, într-o seară, pe cărări ocolite, am ajuns pe o altă stradă a satului, tot la doi bătrâni, taica Gudulea şi maica Stana. Nu aveau copii. Dumnezeu să-i ierte. Erau atât de buni, muncitori şi cinstiti. Doamne, câtă frică a fost in sufletele lor, cât se trudeau, ca să ne ocrotească pe noi.

Vara era aproape pe sfârşite şi de nicăieri nu se zărea un drum mai luminos. Se obişnuiseră oamenii cu traiul in munti. Ciocnirea se apropia şi era de mirare cu cât de putin se multumea omul numai ca să-şi poată salva libertatea. Un incident regretabil s-a întâmplat. Plecând Spiru la Domaşna, a aflat că grupul deplasat la Teregova după informatii s-a întâlnit la miez de noapte cu unul din spionii Securitătii şi l-a împuşcat. Spiru a regretat că nu a fost de fată ca să oprească acest omor.

Crăciunul lui 1948 l-am făcut in sălasul finului Petru Puschită. A venit mama şi sora mea după mine. A sosit şi Spiru. Zăpadă nu căzuse încă, aşa ca n-au rămas urme după noi. In acest Crăciun s-a împletit fericirea de a fi împreună cu grija zilei de măine. Cum au trecut sărbătorile, noi ne-am întors in ascunzişurile noastre din pădurea Teregovei.

În acest timp s-au schimbat unitătile de securitate şi au venit cei de la Oradea. Ungurii de la Oradea nu ne-au mai menajat, n-am mai trecut pe langă noi fără să ne vadă. Aşadar au avut loc mai multe ciocniri. Făra morti de nici o parte.

Pe la începutul lunii Martie căzuse o zăpadă mare. Am fost atacati de trupe de securitate. S-au dat lupte. Au fost morti şi de-o parte şi de alta.

Ne-a fost descoperită ascunzătoarea de pe malul Timişului şi a trebuit să ne despărtim in grupuri mai mici, ca să ne putem strecura mai uşor. Tot in această luptă a căzut şi nenea Ghită Urdăreanu. Om viteaz şi devotat cauzei. Am făcut in noaptea aceea un drum lug, cu zăpezi in care te scufundai până la genunchi. Nu mai simteam oboseala. Sufletele ne erau împovărate la gândul că ne întoarcem lăsând în urma noastră morti. Noaptea aceea mă va marca poată viata, chiar dacă anii vor şterge din intensitatea durerii, rămân amintiri care ne vor însoti până in mormânt.

Am trecut Timişul cu multă teamă, să nu ne întâlnim cu patrulele. Am petrecut noaptea aceea fără să ştim unde să poposim. Am ajuns deasupra Ruscăi, pe un deal unde am găsit un sălaş părăsit in timpul iernii. Am rămas aici cu tăticu, nenea Ion şi Petre Berzescu din Teregova. Spiru şi Caraiman au încercat să ajungă la Feneş, de unde era Caraiman, ca să ia legătură cu cineva dintre ai noştri. Omul de legătură i-a îndrumat să vină fară teamă. Când s-au apropiat au fost somati. Spiru şi Caraiman au încercat să se apere, dar Spiru a fost împuşcat in picior, iar Caraiman rănit mortal. Cred că nenea Ion Berzescu s-a întors singur in toiul noptii.

Căzuse atunci o zăpadă atât de mare; ne-a adus multe necazuri; mă întreb cum de am avut tăria de a rezista. Pentru mine şi tăticu,  care plângea ca un copil, a fost o noapte cumplită. În fata ochilor îl vedeam pe Spiru mort, însângerat pe albul imaculat al zăpezii, îl vedeam pe Corneliu micut, aşa cum era atunci. Când va creşte mare, va auzi de la noi cum a murit tătăl lui pe care nu l-a cunoscut.

În noaptea aceea am plecat. Nu mai aveam de ce rămâne izolati unde nimeni nu mai ştia de noi. Am coborât la drumul ce venea de la Rusca. La coborâre a fost greu, zăpada fiind mare. Noi nu cunoşteam drumul şi ne grăbeam să nu ne apuce ziua până nu ne găsim un adăpost. Aşa am ajuns la grădina cu brazi. Era o pepinieră a Ocolului Silvic din Teregova. La ora aceea am trecut fără să întâlnim pe nimeni. Auzind un scârtâit de sanie pe drumul înghetat, speriati şi obositi cum eram, primul gând a fost să ne ascundem. Călcând greşit, am căzut in prăpastie. Zăpada m-a acoperit de tot, iar eu ma rostogoleam tot mai adânc. La un moment dat mi-am dat seama că nu mai am aer. Speriată, am dat cu măna zăpada de-o parte, reuşind să respir. Primul gând a fost să încerc să mă prind cu mâna de un copac; astfel m-am oprit din rostogolire. Îmi era teamă că voi ajunge in vale, unde Higeu cobora din munti vijelios. Când am reuşit să mă ridic in picioare, tinându-mă de un copac, am auzit vocea disperată a lui tăticu, la marginea prăpastiei, întrebându-mă dacă pot ieşi singură până la el, sau să vină să mă ajute. L-am liniştit că nu am pătit nimic şi că am să ies singură până la el. Când am ajuns sus, am multumit lui Dumnezeu că mă ocrotise; lacrimile se porniseră şiroaie. Tăticu mereu îmi spunea că dacă şi mie mi s-ar fi întâmplat ceva, s-ar fi aruncat in prăpastie după mine, fiindcă nu ar fi putut rezista să piardă doi copii in aceeaşi noapte.

Ne-am continuat drumul cu sufletele atât de grele, încât parcă aveam nişte bolovani pe piept. Am ajuns la răscrucea drumurilor, unde ne despărteam de nenea Ion şi Petre Berzescu.

Tot drumul până la marginea satului ne-am întrebat unde să ne ducem. Acasă nu era posibil, satul era plin de armată. Îi vedeam la lumina lunii cum patrulau prin sat. Am avut portiuni de drum când eram descoperiti. Luna lumina ca ziua. Atunci ne târam pe zăpadă ca inamicul să nu bănuie că ar fi oameni, ci nişte animale sălbatice. Un alt moment greu a fost când am ajuns la grădina lui taica Ghită şi Maria Mioc. Am bătut la uşa casei. Era încă noapte. Ne-au deschis. Stiau ce se petrecuse. Plângeam toti patru. Am ajuns într-o casă lângă cuptor, unde lemnele trozneau sub vâlvătaia focului. În ziua aceea, a trecut mama pe stradă, ca să o vedem. Nu mai ştiu exact cat am stat aici; ştiu că am mai trecut pe la maica Stana şi taica Ion. Când m-au văzut bietii oameni, ştiind ce teroare se abătuse asupra celor ce s-au întâlnit din întâmplare cu fugarii, au încremenit. Aici am stat toată primăvara şi vara. Când veni primăvara, sora mea îl luă pe Corneliu şi îşi făcu drum la o verişoară, care locuia pe aceeaşi stradă. Îl vedeam pe Corneliu cat era de mic şi ştiam că va trebui să crească fără dragostea tatălui, care îşi făcuse atâtea vise pentru copilul lui, mai ales că el n-a avut parte de dragostea părintilor, rămânând orfan. A fost crescut de unchiul lui şi de tanti Elisabeta, care, într-o noapte a fost dusă într-un vagon de marfă pe un drum necunoscut. Tot satul era înfricoşat.

Înainte de a-i ridica pe mama şi pe topti ai casei, ne mutaserăm de la taica Ion. Începuseră arestările masive. Atmosfera ajunsese insuportabilă. Erau multi care, pentru a-şi păstra locurile ce le ocupaseră cu atâta uşurintă, ar fi fost in stare de orice trădare. Aşa s-a întâmplat cu cel din grupul fostului prefect al judetului Caraş Severin, Ută. Trădările se terminau cu "moartea trădătorilor". De aici şi vânătoarea sălbatică a celor fugiti.

Pentru ca bătrânii noştri să scape de frica cumplită ce cuprinsese întregul sat, ne-am mutat la o bătrânică singură: Petria Românu. Plecarea noastră a survenit in urma ridicării familiei într-o noapte, împreună cu încă o familie cu trei copii. Tatăl copiilor era fugar şi făcea parte din grupul lui Ută. N-am ştiut nimic până a doua zi, când bătrâna noastră ne anuntă că au fost ridicati in timpul noptii, toti, de la Corneliu, de doi ani, până la bunici, care aveau peste 70 de ani. Tot in noaptea aceea a fost ridicată familia Puşdutănăr din Teregova şi sotia lui Maritescu Romulus.

Am trăit atunci, pret de o săptămână şi mai bine, cea mai cumplită durere. Trecusem prin multe, dar niciodată nu am simtit acel gol imens ce se deschisese in fata noastră. Încercam să nu ma vadă tăticu cu lacrimi in ochl, fiindcă el trăia şi simtea toată tragedia unei familii împrăştiate in cele patru vânturi. De toate acestea, el se acuza ca fiind singurul vinovat. M-am luptat mult ca sa-l fac să înteleagă că nu e vina lui, că a avut un crez in viată, că a dorit întotdeauna să-i poată ajuta pe tinerii fără posibilităti materiale. Ne-am zbătut amândoi câteva săptămâni. La orizont, nici o stea nu ne lumina cărarea. Aşa am hotărât să ne predăm, Ajunseserăm la convingerea că pentru noi se încheia un capitol dureros. Cu orice zi care trecea, mai trăgeam după noi alti oameni care ne-ar fi ieşit in cale ca să ne ajute. Ne-am dat seama că nu aveam altă solutie.

Am trimis într-o seară pe Doda Trica, la care eram acum, să cheme nişte verişori de-ai lui tăticu; vecini cu gazda noastră. Ei nu ştiau că eram la doi paşi de ei. Înspăimântati, au venit totuşi. Când au dat cu ochii de noi, n-au mai avut nici grai şi ochii li s-au umplut,de lacrimi. In noaptea aceea trebuia să încheiem acest capitol şi să pornim la drumul temnitelor, de altfel drum ce ni-l alesesem singuri.

În zorii zilei ne-am dus acasă. Curtea era plină de armată, in casă intraseră ofiteri. Am auzit mult mai târziu că veniseră de la Securitatea din Caransebeş. Îmi amintesc că unul dintre ofiteri se pregătea să-mi pună cătuşe. Seful Securitătii din Caransebeş a declarat că răspunde el pentru noi, să nu ne mai pună cătuşele. La primărie am aşteptat până a ajuns un camion sau o dubită. La Caransebeş am stat numai la Securitate. Ancheta mea nu a fost cu bătăi şi înjurăruri. De altfel, pentru ce făcusem la Cluj, fusesem condamnată la Cluj. Nu am avut nici o altă activitate. Din Caransebeş ne-au dus la Timişoara. Aici ne-a luat in primire Moiş. El era in miezul evenimentelor ce au avut loc in regiunea noastră. La noi, la Sălaş şi în jur, se aflau cei paraşutati din Germania.

Am stat la Penitenciarul din Tlmişoara, până în primăvară, când am plecat la Mislea, unde aveam să execut anii primiti din generozitatea Securitătii din Timisoara.

Drumul cu duba, pe o arşită din mijlocul verii, era cumplit. Setea ne-a terorizat continuu. Când am ajuns la Bucureşti ne-au dus la Văcăreşti. Aici eram putine arestate, de fapt erau ca şi noi in aşteptarea unei alte curse care avea să ne ducă la Jilava. Aici, din primul moment, mi s-a părut totul atât de sumbru. Coridorul semiîntunecat spre celulă. Peretii păreau acoperiti cu o mâzgă umedă. Am ajuns in fata unei uşi masive, de parcă dincolo de uşa închisă erau flare sălbatice. Când s-a deschis, am intrat cu strângere de inimă într-un beci cu multă umezeală şi mucegai. Cum am intrat in celulă, de la etaj, cobora pe o scară Mia Vădraru, bănăteanca mea din Mehadia, sat peste deal de linia ferată. Tot Mia m-a primit şi la Timişoara. Ea auzise de mine pe dealurile noastre. A fost condamnată la trei ani închisoare pentru ajutor sau pentru o legătură cu Părintele Imbrescu din Mehadia, cu Părintele Rateg, tot din Mehadia. Chiar din clipa in care mi-a ieşit in cale am simtit o apropiere sufletească; prin ea vedeam dealurile noastre. Din Jilava am plecat cu Mia şi cu încă câteva muscelence pe care le găsisem la Jilava.

La Ploieşti am fost coborâte şi predate militiencelor ce ne aşteptau in gară. Cu bagajele in spinare, am făcut drumul până la Mislea pe jos. Tin minte ca era atât de cald încat bagajele ne încingeau. Dealurile păreau că nu se vor sfârşi niciodată. Cum nu cunoscusem până atunci militience mai cu suflet, am fost de-a dreptul emotionată de gingăşia cu care ne tratau. Când li se părea că am obosit, ne opreau la umbra unui tufiş să ne odihnim. Nu-mi aduc aminte cine a fost dintre gardiencele noastre de la Mislea. După felul cum ne-a tratat, înclin să cred că a fost coana Mărguta - care, după ani şi ani de puşcărie, ajunsese Mamaia.

La Mislea am stat la izolare. De cum am sosit, fetele din temnită au aflat cine suntem. Pentru corvoadă erau câteva detinute de drept comun care ne aduceau mâncarea. Prin ele am primit veşti şi mai ales încurajări din partea lui Pazi şi a celorlalte fete de la Cluj. Când am intrat in sectie, am aflat că fetele lucrau. La ora aceea aveau o comandă de costume cu modele nationale.

După trei săptămâni, Pati şi celelalte au reuşit să o convingă pe maistră să ne scoată de la izolare şi să ne-aducă la atelier. Am fost primite cu multă căldură. N-a trecut mult timp până când m-am bucurat şi de prietenia fetelor din grupul de la Iaşi, prin Viorica Pârnac.

Acum încerc să ma desprind de aceste dragi amintiri. De-ar fi să le adresez după atâţia ani, câte un gând fiecăreia, mi-ar trebui multă hârtie. De aceea ma opresc aici şi le spun tururor că nu le-am uitat. Când mă gândesc la voi, nu pot să nu amintesc de cele ce nu mai sunt. Cu multă emotie, o revăd pe Cocoloş (Roşca Eugenia, căsătorită Otparlic). Şi azi o văd in clipa in care ne-am despărtit, îmbrătişându-ne parcă pentru totdeauna la Timişoara, când de la mine au plecat spre granită. Nici pe Gica Fuică, pe care am întâlnit-o de multe ori. Prima noastră întrevedere după ce am ieşit de la închisoare, a fost la un Revelion pe care 1-am petrecut cu ele la Lăteşti, în judetul Călăraşi, unde se afla cu domiciliul obligatoriu. Am tinut ca revelionul să-1 fac cu fetele in amintirea altor sărbători. Atunci gândurile mă purtau către cei de-acasă, care-şi duceau greul singuri, greul şi singurătatea. Când am avut certitudinea că vom pleca o tristete şi o melancolie s-au aşezat in sufletele noastre. Ne despărteam după atâţia ani in care ne-am bucurat şi am suferit împreună.

Am ajuns la Ploieşti, unde am fost găzduite o noapte la Securitate. Şi azi mi-aduc aminte de noaptea aceea. Ne tulburase atât de mult despărtirea după atâţia ani in care am împărtit şi rele şi bune. A doua zi, altă surpriză ne era pregătită. Cele cu şapte ani condamnare, plecam acasă, iar pe cele cu opt ani le aştepta un domiciliu obligatoriu. Ne-am despărtit cu multă nelinişte pentru cele care porneau pe un drum necunoscut.

Noi am plecat acasă, un grup, spre Bucureşti. Acolo, fetele care erau bucureştence au rămas cu mine până m-am urcat in trenul de Timişoara. Teama că n-am să găsesc pe nimeni acasă, că nu voi avea curajul să bat la uşa nimănui m-a copleşit. Nu mai aveam nici notiunea timpului şi nici nu ştiu cum am ajuns. Abia când am văzut Dunărea la Severin mi-am dat seama că mă apropiam de casă. La orizont se conturau muntii noştri. Am trecut de Herculane, o frică rnă stăpânea pe măsură ce ma apropiam de Domaşnea. De multă vreme nu mai ştiam nimic de cei de-acasă. Nădăjduiam să-i găsesc.

La Domaşnea, când s-a oprit trenul, m-am dat jos, cu putinele lucruri ce le mai aveam, mai tot felul de amintiri. Îngrijorată de cele ce voi găsi acasă, am pornit pe şosea spre sat. Lumea care venise cu trenul nu m-a recunoscut, dar nici eu nu recunosteam pe nimei. Când m-am apropiat de sat, au venit lângă mine şi m-au întrebat dacă sunt eu. Când am intrat in sat, nu ştiam unde să mă duc. Un tehnician de la Ocolul Silvic mi s'a prezentat şi mi-am adus aminte de el. Întâmplarea a făcut să fie o rudenie cu Petre Puşchită, mort in luptele cu armata. Făcea parte din grupul Ută. Emotionat de venirea mea atât de neaşteptată, m-a întrebat la cine ma duc, că cei din Dobrogea nu s-au întors. M-a invitat să merg la ei, fiindcă lumea era la lucru, şi n'am să găsesc pe nimeni.

Vestea că m-am întors acasă s-a răspândit in tot satul: in după amiaza aceea a fost un adevărat pelerinaj. Am fost impresionată de primirea pe care mi-au facut-o.

Am rămas la Domaşnea până când mi-au făcut buletinul de identitate şi, bineînteles, mă prezentasem la Militie. Pentru toate aceste formalităti, verişorii mei m-au însotit pretutindeni. Trebuie să recunosc că totul îmi era străin. Am stat pe la neamuri, nu am avut tăria sufletească să intru in casa care devenise internat pentru copiii din satele vecine şi "Dispensar veterinar". Am trecut doar prin fata casei; la cimitirul din deal. Acolo, socoteam atunci, e tot ce a mai rămas din casa noastră. Când am obtinut buletinul, am plecat la Cuza Vodă să găsesc pe mama şi pe sora mea. Bunicii muriseră acolo. Cum nu aveam bani, când am plecat la mama, neamurile cele mai apropiate au adunat bani şi mi-au dat să am de drum. În cele câteva zile, mătuşile mele mi-au făcut la repezeală câteva fuste şi rochii de vară. Am fost atât de afectată de tot ce-au făcut ei toti, cei care m-au primit cu atata dragoste.

La Medgidia mă aştepta mama in gară. Cu mine mersese o verişoară de-a mamei, ca să nu mă lase singură. Nu pot să redau in cuvinte sentimentul ce l-am trăit atunci, cand am văzut-o pe mama. Mi se părea că nu mai seamănă cu ea. Noi prin închisori, sora mea se îmbolnăveşte şi este operată la plămâni. Copilul mic, bunicii - părintii mamei - mor la Cuza Vodă. Tot in vara anului 1956, după ce am ajuns eu la Cuza Vodă, li s-a ridicat domiciliul obligatoriu şi ne-am întors acasă. Tăticu a venit peste un an. Am tinut să-l aştept la poarta închisorii.

La ora aceea se ieşea la termen. Am dormit in Aiud, cu o mătuşă, ca să nu fiu singură. De dimineată ne-am dus la poarta închisorii, dar nu mi-a fost să-i facem lui tăticu aşa o bucurie. El a ajuns cu două zile mai târziu.

Aşa s-a încheiat lupta a două generatii. Cei ce vin după noi vor face mai mult, ori mai putin.

Ana HORĂSCU OLTEANU