Vara anului 1951 am
petrecut-o in muntii Sibiului la stâna
familiei Rodeanu din Poiană.
In apropierea stânei, într-o pădure de brad, ne făcusem un bordei in
care stăteam. Ne alimentam de la stâna. Spre toamnă m-am îmbolnăvit
şi nu mai puteam mânca. 
De aceea, ne-am hotărât să coborâm in
satul Sebeş-Olt, unde aveam cunoştinte pe familiile Savu, Urzică,
Stănilă şi altii. La Podul
Olt, nod de cale ferată, înainte
de a intra Oltul in trecătoarea Turnu-Roşu, ne aştepta Ratiu
David cu şareta. Era un vechi prieten de-al nostru din Racovită, care
fusese anuntat de Rodeanu ca părăsim adăpostul din munte. Am
refuzat să mergem la el, ca să nu-l punem in pericol. Am mers pe jos
in Sebeş-Olt, un sat apropiat de Podul-Olt, la Savu Vasile, un bun roman.
Într-o
zi, am aflat că
sunt câtiva securişti in sat, care beau cu pădurarii in cârciumă.
Am bănuit că vor să facă o descindere. Savu ne-a spus
că ar fi bine să plecăm in pădurea din apropiere. Ne
găseam lângă muntele Suru. După ce s-a întunecat, am ieşit
printr-o grădină într-o porumbişte. Era o seară
liniştită, luna apărea din când in când printre nori. Foile foşneau
zgomotos pe când treceam pe cărare să traversăm un drumeag de
care. Când am ieşit in drum, o voce de bărbat a strigat:
-
Cine-i?
Eu, care eram de fată,
am zis:
-
Oameni buni!
Acolo ne aşteptau
patru pădurari. La lumina lunii le-am zărit uniformele. În spatele
meu, la doi paşi, venea Nelu Dimitriu (Ionel Gheorghe). Fără
să spună un cuvânt, unul din pădurari s-a repezit la el,
să-l prindă de picioare şi să-l pună la pământ.
Nelu, destul de înalt şi bine construit, nu a căzut, ci şi-a-îndreptat
pistolul automat, pe care îl purta atarnat de umăr, spre cel aplecat la
picioarele lui. Eu, văzând pericolul, am strigat la cei trei din cale:
- Jos armele
şi
trei paşi înapoi!
În momentul următor,
Nelu a tras. Pădurarii ceilalti deja aruncaseră armele şi, dându-se
trei paşi înapoi, au rămas nemişcati. Nemişcat era şi
cel de jos. I-am întrebat:
-
Cine-i Bobanca?
Mi-a răspuns
unul dintre ei.
- Păcat,
vedeti de el, căutati sa-l salvati, am replicat.
I-am lăsat
acolo, trăgând
armele lor de vânătoare după mine. Nelu îi supraveghea. Eu văzusem
astfel de arme la tatăl meu, care era vânător
pasionat de mistreţi, căprioare şi jderi, animale care populau
pădurile Mărginenilor. Armele le-am lăsat rezemate de un copac ce
se găsea la marginea porumbului, la mica distantă de locul
întâlnirii nefaste.
