DIN LUPTA LEGIONARELOR ROMÂNCE: Lacrima Prigoanei, Ed. Gordian, 1994
CIOCNIREA DIN CĂRARE

   

- Rezistenta Anticomunistă din România -

 

Vara anului 1951 am petrecut-o in muntii Sibiului la stâna familiei Rodeanu din Poiană. In apropierea stânei, într-o pădure de brad, ne făcusem un bordei in care stăteam. Ne alimentam de la stâna. Spre toamnă m-am îmbolnăvit şi nu mai puteam mânca. Lenuta Faina-Popa De aceea, ne-am hotărât să coborâm in satul Sebeş-Olt, unde aveam cunoştinte pe familiile Savu, Urzică, Stănilă şi altii.  La Podul Olt, nod de cale ferată, înainte de a intra Oltul in trecătoarea Turnu-Roşu, ne aştepta Ratiu David cu şareta. Era un vechi prieten de-al nostru din Racovită, care fusese anuntat de Rodeanu ca părăsim adăpostul din munte. Am refuzat să mergem la el, ca să nu-l punem in pericol. Am mers pe jos in Sebeş-Olt, un sat apropiat de Podul-Olt, la Savu Vasile, un bun roman.

Într-o zi, am aflat că sunt câtiva securişti in sat, care beau cu pădurarii in cârciumă. Am bănuit că vor să facă o descindere. Savu ne-a spus că ar fi bine să plecăm in pădurea din apropiere. Ne găseam lângă muntele Suru. După ce s-a întunecat, am ieşit printr-o grădină într-o porumbişte. Era o seară liniştită, luna apărea din când in când printre nori. Foile foşneau zgomotos pe când treceam pe cărare să traversăm un drumeag de care. Când am ieşit in drum, o voce de bărbat a strigat:

- Cine-i?

Eu, care eram de fată, am zis: 

- Oameni buni!

Acolo ne aşteptau patru pădurari. La lumina lunii le-am zărit uniformele. În spatele meu, la doi paşi, venea Nelu Dimitriu (Ionel Gheorghe). Fără să spună un cuvânt, unul din pădurari s-a repezit la el, să-l prindă de picioare şi să-l pună la pământ. Nelu, destul de înalt şi bine construit, nu a căzut, ci şi-a-îndreptat pistolul automat, pe care îl purta atarnat de umăr, spre cel aplecat la picioarele lui. Eu, văzând pericolul, am strigat la cei trei din cale:

- Jos armele şi trei paşi înapoi!

În momentul următor, Nelu a tras. Pădurarii ceilalti deja aruncaseră armele şi, dându-se trei paşi înapoi, au rămas nemişcati. Nemişcat era şi cel de jos. I-am întrebat:

- Cine-i Bobanca?

Mi-a răspuns unul dintre ei.

- Păcat, vedeti de el, căutati sa-l salvati, am replicat.

I-am lăsat acolo, trăgând armele lor de vânătoare după mine. Nelu îi supraveghea. Eu văzusem astfel de arme la tatăl meu, care era vânător pasionat de mistreţi, căprioare şi jderi, animale care populau pădurile Mărginenilor. Armele le-am lăsat rezemate de un copac ce se găsea la marginea porumbului, la mica distantă de locul întâlnirii nefaste. Am renuntat la gândul de a merge spre munte şi am coborât pe un pârâu, mergând prin apă, pentru a ne pierde urma. Securitatea întrebuinţa câini in urmărirea partizanilor. Am ajuns la calea ferată. Apoi, de-a lungul ei până la bădia Oancea din Avrig. Aici am aflat ca Bobanca a murit la spital. Fusese rănit in coloana vertebrală. Ne-a părut foarte rău. Se spunea că şi-a revenit la spital şi ca, înainte de a muri, a recunoscut.că el era vinovat, deoarece el atacase cel dintai. Nelu a fost nevoit să tragă, vroind doar să-1 rănească la picior, pentru a ne putea salva. Eram îndureraţi că s-a întâmplat aşa, noi nu am urmărit acest lucru. Fugeam din calea celor ce vroiau să ne robească, sau chiar să ne omoare. Fugeam din calea celor ce ne oprimau familiile şi ne luau bunurile. Bobanca primise o slujbă la stat şi, inconştient, depunea sârg in "îndeplinirea sarcinilor trasate" de partid, de cei fără neam şi Dumnezeu.

Eram trişti fiindcă am omorât un om şi am îndurerat o familie. Nu era el cel vinovat ci Crăciun, şeful Securităţii din Braşov, care in zilele următoare ţipa pe coridoare:

- Ati ajuns să vă dezarmeze muierile!

 

Elena FĂINĂ-POPA

 

 

INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE