După întâmplările de la Mesentea şi Între-Galde, soldate cu morti, răniti şi arestaţi, am plecat împreună cu Mărioara Gligor la Măgina. Trebuia să ne îndepărtăm de punctele fierbinti din Alba.

Eram in căutarea grupului lui Leon Şuşman. Aveam nevoie de un adăpost sigur până ce goana Securităţii după partizani se va linişti. Ne-am întâlnit cu Nenea Victor Chioreanu, care ne-a condus la Leon Şuşman. I-am istorisit tot ce ştiam despre cele întâmplate şi am rămas împreună cu grupul lui.

Leon a hotărât să plecâm din preajma Aiudului şi să ne îndreptăm spre Ocna-Mureş.

Ziua poposeam, mai putin in casele oamenilor, mai mult prin grajduri, şuri şi mori parasite. Noaptea ne urmam drumul.

Am ajuns in cele din urmă într-o pădure deasă de salcâmi. Băietii au săpat un bordei încăpător in pământ. Au făcut şi o sobă. Focul îl făceam numai noaptea, când ne pregăteam mâncare, astfel încât fumul să nu ne dea de gol.

Ne-am instalat aici. Eram in postul Paştelui. Tot eram cu gândul la cei prinşi şi mai ales la cei ucişi.

Neamul românesc urca muntele Golgotei, presărat cu jertfe omeneşti. Nu ne mai găseam liniştea şi ne rugam pentru cei ce s-au dus.

În grupul nostru se afla un preot greco-catolic. Prezenţa lui era ca un balsam pentru sufletele noastre îndurerate. Datorită Părintelui, am avut parte de slujbe şi de o viaţă duhovnicească elevată, foarte potrivită stării noastre de spirit.

Părintele era dintr-un sat din apropiere. Ajunşeserăm in Săptămâna Mare. Cum se lăsa noaptea, el pleca in satul lui, căci păstorul nu-şi părăseşte turma. Făcea slujbe şi îşi spovedea şi impartăşea enoriaşii, care rămăseseră ai nimănui după desfiintarea bisericii greco-catolice şi arestarea preotilor şi nu ştiau încotro să o apuce.

Ziua părintele se ocupa de noi.

Am avut ocazia să ne spovedim şi noi, să ne împărtăşim şi să aşteptăm sfintele Paşti. A fost o săptămână de post şi rugăciune, o trăire creştină la înalte cote. Ne-am lepădat cu adevărat de grijile lumeşti. Ne-am înăltat gândul către Dumnezeu şi ne-am rugat pentru izbăvirea Neamului Românesc şi pentru ca Tatăl Ceresc să aşeze de-a dreapta Lui sufletele celor căzuţi in luptă.

În Joia Mare am avut ocazia să ascultăm cele douăsprezece Evanghelii, iar vineri să asistăm la Prohod.

În Sâmbăta Paştelui, părintele a avut o convorbire lungă cu Leon Şuşman, apoi s-a îndreptat spre sat, in aşteptarea Învierii Domnului.

Noi toti am rămas pe gânduri, cu dorul de-acasă şi cu sufletul îndurerat, alături de cei ce pătimesc in beciurile Securitătii, cu speranta ca cei trecuti in lumea dreptilor ne veghează.

Când a început să se îngâne ziua cu noaptea, Leon ne-a anuntat că ne vom duce şi noi la slujba Învierii. Ne-a rugat să-1 urmăm in linişte, fâră să vorbim şi fără să facem zgomot. Am ieşit din pădurea noastră de salcâmi. Conduşi de Leon, am luat-o pe o cărare ce ducea într-o pădure de foioase. Drumul a durat aproape două ore. Ajunşi la locul ştiut de Leon ne-am oprit. Ne-a spus că aici va veni Părintele cu sătenii lui, să oficieze slujba Învierii. Noi trebuie să fim liniştiti ca să nu ne vadă cei ce vor veni.

Am încremenit pe locurile fixate şi aşteptam cu emotie slujba in mijlocul naturii. Ne simteam mai aproape de divinitate în codru, care in vreme de răstrişte a fost frate cu românul.

Deasupra noastră, mii de stele. Mi-am ridicat privirea pe bolta cerească şi am urmărit constelatiile. Acest drum printre stele m-a înviorat. Când deodată văd cum cade o stea. Mi-am. pus întrebarea:

- Care, dintre camarazi a căzut in luptă, sau a murit in chinuri la Securitate?

Deodată mi s-a părut că stelele au dispărut de pe cer şi în sufletul meu s-a făcut întuneric. Nu mă mai atrăgea cerul. Urmăream drumul suferintei pe care au apucat o parte din camarazii mei şi îl rugam pe Dumnezeu să le treacă mai uşor paharul suferintei şi să nu ne dea mai mult decât pot duce.

Cufundată in întuneric şi deznădejde, aud apropiindu-se paşi şi vorbe in şoaptă.

Apoi răsună puternic vocea Părintelui: - Veniti de luati lumină!

Sătenii şi-au aprins lumânările şi s-au pregătit să-l primească pe Iisus cel Viu. Şi noi eram pregătiti să-l primim pe Iisus, dar fără lumânări aprinse.

Umbre de lumină şi întuneric au brăzdat pădurea. Pe cer, stelele scânteiau, îmbrăcate parcă in veşmânt sărbătoresc, aşteptau Învierea Domnului.

Astfel slujba Învierii a început. Într-un cadru feeric, pe care n'am să-l uit niciodată, s-a cântat "Hristos a Înviat". Vocile pline de emotii ale sătenilor duceau vestea Învierii Domnului peste codri.

Părintele a tinut o predică cu totul deosebită, arătându-ne că drumul Golgotei e greu, dar este încoronat de înviere. Suferintele de pe pământ şi viata întru Hristos aduc nemurirea după moarte a individului şi a neamului, iar neamul nostru românesc va duce crucea cu dernnitate şi va ajunge la un liman.

Apoi sătenii şi-au stins lumânările şi au plecat in linişte spre sat împreună cu părintele.

Ceva mai târziu, ne-am îndreptat şi noi, adânc impresionati de cele trăite, spre căsuta noastră din pădurea de salcâmi, care ni s-a părut un adevărat palat in mijlocul naturii, in această noapte sfântă.

Mai tarziu s-a întors şi părintele acasă. A luat doi băieti cu dânsul şi a revenit cu cele necesare unui Paşti îmbelşugat. Au adus ouă roşii, caş, pască, urdă, friptură de miel şi putin vin.

Părintele dorea ca să petrecem Paştele după datină.

Ne-a dat fiecăruia Sfintele Paşti şi după ce am intonat în surdină "Hristos a Înviat", ne-am aşezat la masă.

La vederea acesfor bunătăti, tristetea a coborât in sufletele noastre. Ne erau vii scenele petrecute de curând cu morti, răniti şi arestati. Nu ne puteam desprinde de trecutul apropiat.

Atunci, părintele ne-a explicat că nu există in lume bucurie mai mare decât ziua Învierii Domnului. Prin Jertfa şi Înviere, Iisus ne-a deschis tuturor poarta nemuririi. Încet-incet, Părintele a reuşit să schimbe atmosfera şi am prăznuit această zi aşa cum se cuvine. Aidoma strămoşilor noştri, care se retrăgeau în codri in timpul năvălirilor barbare şi, neavând biserici, oficiau serviciul divin in pădure, ne-am învrednicit a sărbători Paştele in acel.eaşi conditii. Am purtat de-a lungul întregii mele vieti amintirea acestei nopti sfinte.

Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele preotului. Poate aici nu l-am ştiut. Figura lui mi s-a imprimat in suflet.

În afară de fratii Leon şi Gheorghe Şuşman, aici de numele celorlalti din grup nu-mi amintesc.

Nu peste mult timp, după ce s-a mai potolit furtuna, am părăsit grupul, îndreptandu-mă spre alte meleaguri. Am auzit că Leon Şuşman a murit in luptă cu Securitatea.

Re tot cuprinsul tării, atâtia morti, atâtea oseminte, atâtea dragi morminte.

M-am întrebat atunci:

- Oare veni-va odată ziua Învierii pentru Neamul nostru Romanesc?