Era in Februarie 1961 când am părăsit penitenciarul Craiova şi am ajuns la închisoarea Jilava. În celula vecină cu ciupercăria, sub boltele caracteristice vechiului fort, am poposit circa o săptămână alături de alte detinute încadrate ca legionare.

În vremea aceea, detinutele politice erau împărtite şi izolate pe categorii. Legionarele, sau cele care fuseseră judecate in procese legionare, erau izolate de celelalte. Dar şi in cadrul categoriei respective persoanele care activaseră şi cunoscuseră din plin viata legionară, considerate ca "vârfuri", erau tinute separat, fie pentru a fi supuse unui regim mai dur, fie pentru a nu-şi exercita influenta asupra detinutelor cu atitudine mai incertă sau, probabil, în vederile de perspectivă ale anchetatorilor, mai uşor de reeducat.

La ora la care am aterizat în lumea universului concentrationar românesc am găsit detinute cu experientă îndelungată de temnită. Gradul de specializare in meserie a birourilor de anchetă şi a întregului.personal investit în urmărirea evolutiei detinutilor politici, reuşise să creeze o atmosferă de suspiciune, de neîncredere, mai ales când in celulă sosea un "boboc" necunoscut.

Aveai impresia că fiecare se retrage in carapacea sa şi aşteaptă, studiind cu precautie manifestările noului venit. Atitudinea era perfect îndreptătită, căci trecuseră prin încercări grele şi nu putine au căzut victime informatorilor.

Atmosfera sumbră a închisorii dispărea însă treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precautia. Îndoielile ce îti sfredeleau mintea se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti.

Un colectiv nou îti oferea perspectiva diversitătii sufletului uman. Acolo nu erau numai luptătoare, erau şi destule femei ce ajunseseră din întâmplare. Au fost oameni buni care au căzut, au fost oameni obişnuiti care s-au ridicat neaşteptat de sus.

Viata oferă pretuntindeni surprize.

Acolo am înteles mai mult ca oriunde că resursele de supravietuire, puterea de a invinge răul, puterea de a îndepărta disperarea, trebuie să le cauti in tine, in fortele tale sufleteşti. Tu trebuie să răspândeşti căldură şi bunătate in jur, fară să ceri nimic.

Păşisem cu sufletul deschis in lumea pe care doream mult să o întâlnesc si să o cunosc.

In camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară in minte, o port in suflet alături de marii martiri ai neamului românesc.

Maica Miahela (Marieta lordache), călugărita de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbută, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate; era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă.

Fusese adusă la Bucureşti pentru un plus de ancheta. După o săptămână, aveam să facem împreună drumul la Miercurea-Ciuc. Autoduba ne transporta până la Bucureşti Triaj şi apoi, peste liniile ferate, la vagonul dubă. Episodul acesta m-a urmărit mult timp. Si azi parcă îl am in fată.

Aveam un bagaj respectabil, căci ai mei interveniseră initial să-mi trimită cat mai multe haine, pe potriva anilor pe care cu dărnicie mi-i hotărîse instanta. Maica Mihaela se pare că primise tot ceea ce avusese la mânăstire, legat într-o rasă călugărească. La plecare fusese ferm atentionate: "Nici o vorbă şi fiecare îşi duce singură bagajul". Bagajul Maicii Mihaela era greu, încât abia îl târa peste linii. Soldatul care ne însotea ne grăbea într-una. Maica nu mai putea merge. Am cerut permisiunea să o ajut apucând cu o mână de un capăt al rasei. În fine, am reuşit să parcurgem peste linii drumul care parcă nu mai avea sfarşit. Ne-am urcat in vagonul dubă şi ne-au închis pe amândouă in acelaşi compartiment.

Dacă in celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru rnine o revelatie.

Fiecare făceam parte din altă generatie. Securitatea nu reuşise sa-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simtăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiratii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorintă de înăltare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem.

Drumul a durat in total cca douăzeci de ore. Nu ne-am odihnit aproape deloc. Am stat tot timpul de vorbă. Ne-am deschis sufletele, ne-am împărtăşit idealul, ne-am povestit viata, aşa cum a fost cu durerile şi bucuriile ei, cu amărăciunea şi împlinirile ei.

De origine din Nicoreşti, Marieta Iordache făcuse liceul şi apoi Facultatea de Educatie Fizică (ANEF) la Bucureşti.

Trăise din plin lupta şi tragedia generatiei din care făcea parte. Vibrase profund la toate chemările şi aspiratiile neamului său.

După deshumarea de la Jilava din 1940, s-a retras la mânăstire, să se roage cu sufletul ei curat pentru mântuirea acestui neam. Spirit activ şi întreprinzător, organizase viata de obşte a Mânăstirii Vladimireşti ajutând-o in toate pe staretă, pe maica.Veronica. Deşi in plin regim bolşevic, mânăstirea prospera neaşteptat. Bineînteles, comunisni nu vedeau cu ochi buni acest lucru.

Ca să desfiinteze mânăstirea, a fost sufcient să le implice pe măicute într-un proces de găzduire de fugari, in care să condamne câteva maici. Maica Mihaela căpătase 25 de ani de muncă silnică. Atunci, executase deja şase ani.

Din experienta anterioară, maica anticipa faptul că la MiercureaCiuc ne vor despărti. Colectivul in care eram dusă nu trebuia să se bucure de  prezenta unui om ca Maica Mihaela. Ar fi fost un dar prea mare pentru cele de acolo. Detinutele, trebuiau sortite unei alte experiente.

Îmi vorbise maica Mihaela de multe fete bune care puteau fi luate drept model, dar in mod deosebit mi-a descris-o pe Marina Chiritescu: seninătatea figurii ei.

După doi ani, când am ajuns la închisoarea din Oradea, imediat ce mi-am aruncat privirea in camera in care am intrat, am recunoscut-o. Avea într-adevăr cea mai senină figură.

Aveam aceeaşi profesie ca şi fratele dumneaei. Maica mi-a povestit mult, foarte mult despre el, bădita Nicoară, pe care îl iubise nespus. Inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, dar cu o sensibilitate de poet, se angrenase in luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală. Un om cu total deosebit. Fusese asasinat in noaptea de 21/22 Septembrie 1939, in lagărul de la Miercurea-Ciuc, împreună cu alti 43 de legionari.

Maica Mihaela, parte năpădită de amintiri, parte şi de presimtiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vietii, ca o împlinire logică a destinului ei: "Mă duc sa mor şi eu acolo unde a murit fratele meu".

Si într-adevăr Maica Mihaela avea să moară după doi ani la Miercurea-Ciuc, lipsită de Cel mai elementar ajutor medical, dar izolată şi îngrijită cu drag de doctorita Medeia Hanutiu şi de o altă detinută al cărui nume nu l-am retinut. Dumnezeu a învrednicit-o de martirajul hărăzit celor aleşi.