La marginea satului era o căsută primitoare, o adevărată oază in drumul nostru. Poposeam adesea. Nana Silvia, cu zâmbetul ei bun, ne aştepta in prag. Acolo găseam la orice oră adăpost şi mai ales multă dragoste.  Ne îngrijea şi ne veghea.

La începutul lui Martie 1949, armata şi Securitatea urca spre munte prin fata casei ei. Noi îl aşteptam aici pe Ştefan Popa (Nutu) ca să plecăm cu totii. Era 9 Martie şi Nutu nu se întorsese de la întâlnirea din pădurea de lângă Cricău. Prin satele vecine au început arestările.

Primejdia plutea in aer.

Am hotărît să părăsim casa. Am rugat-o pe nana Silvia sa nu doarmă acasă, pentru ca in cazul in care se întorc băietii să nu găsească pe nimeni şi să nu rămână acolo peste noapte.

Noi ne-am îndreptat spre Teiuş. Spre ziuă, au început să se audă multe împuşcături. Nu ştiam ce se întâmplă. Bănuiam că e o luptă între partizani şi armată. Ne miram cum de au coborît ei de pe munte.

După plecarea noastră, nana Silvia n-a apucat să plece că Traian Gligor şi Traian Mârza s-au întors de la întalnire fără Nutu. N-am avut ocazia să aflu niciodată ce s-a întâmplat in pădure. Cei doi fiind obositi, nana Silvia nu le-a spus să plece şi s-au culcat cu totii. Mâi târziu, se aud bătăi în uşă. Un glas răsuna în noapte:

- Deschideti! Securitatea!

Cei doi s-ar fi putut salva. Prima grijă a fost să o scoată din casă pe nana Silvia, ca nu cumva să fie ucisă. În spatele casei era o fereastră. Totul trebuia făcut repede.

Unul dintre ei a ajutat-o să sară pe fereastră iar celălalt a deschis focul ca să-i deruteze pe securişti. Nana Silvia a scăpat.

Neplecând din Mesentea, a fost găsită uşor şi arestată. Vitejilor nu le mai rămânea decat sa-şi vândă pielea cât mai scump.

Casa a fost înconjurată. Fiecare s-a aşezat la câte o fereastră. Securitatea a deschis focul. Era ca la război. Ai noştri trăgeau şi nimereau in plin. Au fost somati de mai multe ori să se predea, dar au refuzat. Securitatea a trimis după ajutoare. Aveau certitudinea că in această casă sunt multi, căci se trăgea mereu din alt colt al casei. A sosit un pluton şi lupta a devenit mai crâncenă. Spre uimirea tuturor, Securitatea a mai trimis după ajutoare.

Între timp, unul din băieti a fost împuşcat. Celălalt, a ridicat mortul la geam, cu pistolul mitralieră îndreptat spre duşmani, iar el înconjura mereu încăperile trăgând din toate pozitiile. Au fost din nou somati să se predea. Lupta a continuat. Împuşcăturile se auzeau până la Teius.

Lumea toată era îngrijorată.

Înaintea de a sosi ajutoarele, luptătorul nostru a fost grav rănit. Munitia s-a isprăvit. Mai avea un singur cartuş... Cu greu a reuşit să deschidă geamul şi să strige:

- Puteti intra!

Apoi s-a auzit o împuşcătură. Viteazul s-a prăbuşit, dându-şi sufletul.

Armata a continuat să tragă, până ce a observat că din casă nu se mai auzea nimic. S-a făcut linişte din ambele părti.

Au tinut sfat, dacă sa intre, sau să aştepte ajutoarele. În cele din urmă s-au hotărât. Au strâns câtiva localnici şi i-au obligat să intre in casă. Mare le-a fost mirarea când i-au găsit pe cei doi viteji morti - dar şi ruşinea că a fost nevoie de atâta armată pentru doi oameni.

Toată lumea a comentat acest fapt. Oaza noastră din capătul satului a devenit o cazemată a mortii, pentru cei doi băieti cu suflet mare şi viteaz care au pierit aici. Casa ciuruită a stat mărturie, multă vreme, celor întâmplate de 10 Martie 1949, amintind tuturor vitejia românilor pentru apărarea gliei şi vetrei strămoşeşti in fata invaziei comuniste.