Celularul Securitătii
Craiova
de pe strada Pavlov era o părticică din complexul Securitate-Militie
construit recent, cu care se mândreau de câte ori aveau ocazia,
atât anchetatorii cât şi şeful arestului. După ce
rătăcise in localuri improvizate, cum a fost casa Poenaru de pe lângă
grădinita Mihai Bravu, locuinţa unui negustor bogat de la Câmpia
Islaz (fostă Calomfirescu), această importantă institutie, care
era menită să asigure prin orice mijloace domnia netulburată a
comuniştilor, şi-a construit un complex propriu. Cei care au trecut pe
acolo nu pot pretinde că au cunoscut proportiile şi amploarea acestui
edificiu. Ei ştiu numai celula şi biroul de anchetă.
Deplasările se făceau cu ochelari negri, după ce erai învârtit
de câteva ori înjur, ca să nu te mai poti orienta. De altfel, nici acum
nu se ştie cum ştau lucrurile pe acolo, întrucat nu a pătruns
nici un ochi indiscret. Nimeni nu a găsit de cuviintă să dea
explicatii: cine sunt noii locatari, cu ce se ocupă, cine îi plăteşte,
care este soarta echipamentului sofisticat cu care erau dotati îngerii păzitori
ai puterii. Presa locală nu este preocupată
de această problemă, nici de ce s-a ales de cei care au intrat acolo
şi nu au mai fost văzuti niciodată.
Era in dimineata zilei de Paşti
a anului 1960.
După furia
colectivizării şi valul arestărilor, o perioadă de
relaţivă acalmie permitea atât victimelor cât şi
călăilor să-şi sărbătorească Sfintele
Paşti, fiecare in felul şi după posibilitătile lui. Oricat
se îndepărtaseră unii de credintă, obiceiurile pomenite din
moşi-strămoşi, mai pe fată, mai pe-ascuns, şi le
păstrau. Dacă pentru unii Iatura spirituală era neglijată,
partea materiala, adică petrecerea, cu mâncrare şi băutură
din belşug, convenea de minune oricui.
Se
servise masa de dimineată
şi o linişte desăvârşită plutea in celularul
Securitătii Craiova. O lumină cât de cât mai vie intra prin
gemuletul mat al celulei, dând semnalul unei dimineti însorite de primăvară.
Fiecare, acolo, pe marginea patului, se ruga sau poate călătorea cu gândul
spre cei de-acasă, spre arnii de mult trecuti ai capilăriei,
răscolind amintiri dragi pierdute in tumultul anilor ce s-au scurs.
Într-o celulă strâmtă,
fără alt mobilier decat paturile de fier suprapuse, trei femei
stăteau pe marginea patului, aşa cum dicta regulametul. Trei femei in
conflict cu statul marxist ne întâlniserăm aici pentru prima dată:
stareta Mânăstirii Tismana, o vajnică româncă dintr-unul din
satele Olteniei şi o tânără ingineră chimistă.
Mărioara Saizescu din Prisăceaua - Mehedinti, o femeie între douâ
vârstă, exemplu de energie şi spirit întreprinzător oltean,
romancă dintr-o bucată, deşteaptă, harnică, cu frică
de Dumnezu, era dintr-o familie înstărită, dar cu copii multi.
Fratele cel mare era inginer. Pe ea, ca fată, o sorociserâ părintii
ca după cele şapte clase elementare să rămână de
ajutor in gospodărie, deşi mintea ar fi dus-o sigur să facă
şcoală mai departe. Ceilalti frati mai mici trebuiau dati la
şcoală la oraş. Când ajunsese la vremea măritişului,
necazurile curgeau gârlă: mama se îmbolnăvise şi nu mai putea
lucra, iar tatăl era pe moarte. Înainte de a-şi da sfârşitul,
îi promite că va rămâne ea stâlpul casti, că-şi va
îngrji mama şi gospodăria şi îşi va ajuta fratii să
termine şcoala. Se achitase cu prisosintă de obligatia asumată. Se
luptase din răsputeri cu cotele, aşa cum poate nici un bărbat nu
s-ar fi putut descurca. Aşa cum zicea ea: "Îmi lumina Dumnezeu mintea
şi îmi dădea puteri să muncesc şi să mă descurc
cu cinste şi spor in toate". Nu se căsătorise, căci
timp pentru viata ei personală nu avea. Fratii îşi terminaseră
toti studiile şi erau la casele,lor, iar ea trăia din bucuriile
şi multumirea lor. Îşi îngrijea mama bolnavă de ani de zile.
Apăruse colectivizarea. Oamenii se opuneau şi ea alături de ei.
Fusese arestată şi chinuită groaznic să recunoască
atitudinea fatişă contra colectivizării
şi să declare ceva despre cei doi frati implicati într-un
proces legionar. Rezistase eroic la toate presiunile. Ancheta era pe sfârşite.
Ea a apărut în procesul fratilor şi a fost condamnată cinci ani.
Securitatea a amenintat-o până in ultimul moment că nu va scăpa
necondamnată, căci după spusele lor: "Securitatea cheltuise
bani grei pentru urmărirea ei".
Avea un deosebit dar de a povesti anecdote, istorioare cu tâlc
din bătrâni, din lumea
satului in care se născuse şi trăise, legendele plaiurilor pe
care copilărise. Credinta in Dumnezeu îi dădea tărie să
lupte cu greutătile vietii, să reziste chinurilor din Securitate.
Acum îşi
făcea in linişte rugăciunea.
Alaturi, pe margina aceluiaşi
pat, stăteam eu. Făcusem parte din grupul Fratilor de Cruce
mehedintenă "Petre Geacu" care, încadrându-se in frontul
subteran anticomunist, se mentinuse până in 1958.
Tentativa de organizare a unei formatiuni de luptă
in munti se soldase cu trei morti. Fratii Bocarnea şi Eftimiu
căzuseră sub gloantele apărătorilor ordinii comuniste la 31
Martie 1949. Din numerosul grup de arestati in 1958, Haralambie Sgândăr,
tatăl care încercase să-şi salveze fiul, luând asupra sa
materialele găsite, a murit la Gherla in Februarie 1961. Din cei 38
condamnati in procesul ce a avut loc pe 21 August 1959, peste 30 au primit
pedepse între 15 şi 25 ani, acuzati de "crimă de uneltire
împotriva ordinii sociale".
Avusesem îndrăzneala
să abordăm un alt mod de a gândi, nepermis de regimul comunist; să
sperăm in reînvierea
spirituală a acestui neam, să ne organizăm, să purtăm
făclia acestui ideal cu pretul liberătii şi vietii noastre. Cu
toate că după 1949 activitatea noastră se rezumase strict la
probleme de educatie şi nu avusesem nici un fel de actiune fătiş
ostilă regimului comunist, acum eram priviti ca buni de pus la zid.
După spusele anchetatorului şef, Toma Popescu,, numai "existenta
anumitor idei cu potentialul lor era mai periculoasă decât un foc de armă".
Printr-o stranie coincidentă,
cele trei mari valuri represive politice din istoria românească s-au
succedat din 10 in 10 ani: 1938-1948-1958.
După încă
un an de Securitate aveam să iau drumul închisorilor: penitencianrl
Craiova, Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea.
Cea de-a treia locatară
a celulei din Securitate era Maica Tatiana, stareta Mânăstirii Tismana.
Ctitoria lui Mircea cel Bătrân îsi plătea din nou tributul. În
1948-1949, când era lăcaş de călugări, staretul Gherasim
Itcu, participant la o formatie de rezistentă românească, fusese
ridicat şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova. N-a putut rezista
regimului inuman din temnitele comuniste.
Rămăşitele
lui pământeşti se odihnesc in cimitirul detinutilor de pe lângă
penitenciarul de tuberculoşi Târgu Ocna. Tot acolo şi-au frânt
zborul şi alte elemente de nădejde ale dreptei nationaliste din
Oltenia:
studentii Florea Popescu şi Gheorghe Miulescu.
Călugăritele
fuseseră bine reprezentate în planificarea de arestâri realizată de
comunisti in 1958, 1960.
Acuzată
că a oferit hrană şi adăpost fugarilor şi
luptătorilor anticomunişti din munti, Maica Tatiana, ca
staretă, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la
presiuni, constrângeri şi şocuri de lungă durată, care
împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari.
Biroul de anchetă condus de Toma Popescu îşi face cu prisosintă
dătoria fată de partid. In efectuarea anchetelor trecuse de mult faza
începută in 1948 la Securitatea Craiova de cizmarul Constatin Oancă,
cel care a inaugurat dinastia tortionarilor Olteniei. Declaratiile de autoacuzare
erau smulse printr-o tehnică de urgentă, unde domina bătaia cu
parul, cu ranga la tălpi, şocul electric, învârtitul pe fus. Acum
există numeroase echipe de anchetă şcolarizate cu grijă.
Aveau timp nelimitat la dispozitie. Pare incredibil pentru cei care nu cunosc
realitatea că au fost oameni care au trecut prin diverse faze de
anchetă zeci de ani. În locul sălbaticei dezlăntuiri a
cizmarului, se instalase cinismul intelectual şi cruzimea rece a lui Toma
Popescu, care a făcut afirmatia sadică: "Noi nu ne mânjim cu
sângele vostru, vă aducem in situatia să vă omorâti singuri!".
O anchetă prelungită ducea, mai ales la femei, la dezechilibru psihic.
Au fost destule cazuri când cei care au trecut pe acolo nu şi-au putut
regăsi echilibrul pierdut.
Nu se terminase bine investigarea delictelor
politice, când
a survenit o nouă
problemă. Unde este aurul mânăstirii? Singurul care era îndreptătit
să stăpânească metalul pretios era statul, partidul.
Orice detinător
al unui gram de aur era infractor de drept comun. Specialiştii militiei
care se ocupau de această problemă au venit in ajutorul colegilor de
la Securitate. Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica
Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mânăstire
pentru perchezitii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe
biata femeie.
Colegele de celulă
o înconjuram discret cu dragoste şi întelegere, căutând să nu
o lăsăm pradă deznădejdii. În astfel de împrejurări,
un
cuvânt bun, sentimentul că nu eşti singur, părăsit,
abandonat în bratele unor forte neîndurătoare,
că alături de tine bate o inimă de forte, contează enorm.
Săptămâna patimilor
fusese pentru ea o săptămână de supliciu, de groaznică
solicitare. Avea momente când vorbea tare, singură. In dimineata
zilei de Paşti a părut a
fi mai liniştită. Supraveghetorii arestului erau la datorie. La
intervale regulate, ridicau apărătoarele de la vizoare ca să se
încredinteze că in celulă nu se pune nimic la cale, nu se petrece
nimic suspect.
In linistea
şi
pacea acelei dimineti sfinte, deodată, ca împinsă de un resort, fâră
să mai dea nici o explicatie, Maica Tatiana alergă spre uşă
şi începu să lovească cu pumnii strigând cât o tineau puterile:
-
Deschideti, deschideţi
uşa, vine Împăratul Măririi! Deschideti până mai aveti
timp, că altfel va fi vai de voi!
O priveam
uimite, neputincioase. Blocate parcă
de imperativul chemării ei, aşteptam speriate reactia personalului de
pază. Cunoşteam destule cazuri de femei brutalizate. Nu trecuse mult
timp de când tărăncile, care se opuseseră colectivizării
şi săriseră să apare pământul cu cobilita, fuseseră
pur şi simplu sfărâmate in bătaie in beciurile Securitătii.
Maica Tatiana continua să
bată
cu pumnii in uşă repetând chemarea.
Se deschide vizeta
şi caraliul de serviciu se uită nedumerit spre noi. I -am răspuns ridicând
din umeri. Maica Tatiana încercă sa-l lămurească repetând
ordinul divin. Caraliul neştiind ce să facă, închide repede
vizeta. După scurt timp, pe sală se aude zgomot de paşi
şi zvon de glasuri. Se trag zăvoarele şi uşa se deschide. In
prag apare ofiterul de serviciu pe unitate. Era cunoscut ca un om ponderat.
Poate aceasta îi era firea, poate acesta era rolul pe care trebuia să-l
joace; al interventiei conciliante pentru realizarea unei strategii de lucru. La
deschiderea uşii, Maica Tatiana se linişteşte şi-i
întâmpină cu "Hristos a înviat! ". Ofiterul priveşte
întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî
sub duşul rece? O vor pune in cămaşa de fortă? O vor snopi
in bătaie?...
Ofiterul pune mâna la cap in semn că
a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar înconjurată
de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămanem cu urechile
ciulite să prindem o informatie, dincolo de raza vizuală. Încercăm
să facem o rugăciune... Linişte!... Apoi, deodată, de undeva
nu departe, probabil din boxa une se scotea la aer, se aude glasul puternic,
plin, al Maicii Tatiana cântând: "Hristos a înviat!". Melodia pătrunde
dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a
celularului într-o cerească binecuvântare.
L-a repetat
de trei ori aşa
ca la Mânăstire in ziua de Paşti de a răsunat Securitatea.
După scurt
timp, au dus-o in celulă, liniştită, cu fata luminoasă. Din
ochi îi dispăruse deşertul animalului prins in capcană. Groaza
anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lasa să doannă până
spre miezul noptii, când era chemată
la achetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii
dispăruseră.
Ofiterul a chibzuit câteva minute
şi
â făcut semn plutonierului. Uşa s-a închis şi zăvoarele au
fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia
de multumire. Plutea in altă lume. Nu mai era în celula Securitătii.
După câtva
timp, când ne-am
privit nu ne-am mai putut stăpâni lacrimile. Ne-am îmbrărişat
doar din priviri, căci omul Securitătii supraveghea continuu camera
prin vizor. După un timp a lăsat să cadă uşor
apărătoarea metalică şi a trecut mai departe.
Urmarea nu se va lăsa
aşteptată. Securitatea nu va întârzia să-şi
plătească polita cuvenită. Si totuşi, Maica Tatiana va
supravietui., Într-o zi va reveni la mânăstire, unde îşi va
încheia in linişte viata.
Cu ochii mintii revăd peste
ani chipul zâmbitor al Maicii Tatiana, care m-a învătat meditatia pe care
o făcea in fiecare dimineată când se trezea din somn:
"Azi voi fi
silitoare, credinta mea e tare. Voi reuşi
in toate. Calmul, seninătatea, voioşia sălăşluiesc in
mine. Armonia divină cuprinde fiinta mea şi in numele Tău, Doamne,
voi săvârşi tot mai mult bine!"
Dimineti liniştite,
dimineti apăsătoare peste care plutea aripa întunecată a
deznădejdii; repetam meditatia învătată de la Maica Tatiana
şi simteam cum prind putere, cum îmi regăsesc echilibrul şi
linistea sufletească.
"Mare
şi minunat,
eşti Tu Doamne! Multe şi nepătrunse sunt căile Tale!".
Viorica STĂNULETIU
CĂLINESCU