Se terminase ancheta într-un ritm alert; sute de oameni anchetati de zeci de anchetatori români, ruşi, unguri, şi altii.

Toate zgomotele din beciurile de la Interne, uşi, zăvoare grele, paşi târâti in beznă, parcă se duseseră într-un alt tărâm de unde nu se poate afla nimic, niciodată. Cu trupul sfârşit, cu sufletul ars şi gândurile spulberate in cea mai întunecată parte de iad, unde trăiam fără să ştiu dacă e zi sau noapte. Dar, s-a deschis lacătul şi s-a tras zăvorul. Am fost scoasă din celulă, fără să ştiu unde voi fi dusă. Alte culoare, strâmte, alte etaje cu lifturi, ce se mişcau in mare viteză. Din spatele ochelarilor negri, după atâta chin, nu mai aveam nici un fel de sentiment. Trecusem de acel punct al suferintei şi al nedreptătii, de unde nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni şi durerea e sihastră. Aşteptam ca Dumnezeu să facă o minune. Eram ostenită de cât urlasem fără glas.

Am fost introdusă într-un birou. Când mi s-au luat ochelerii, o lumină puternică parcă îmi orbea vederea. Ajutată de cel ce m-a adus, m-am aşezat pe un scaun in fata unei măsute din coltul imediat al acelei încăperi. Ma aştepta anchetatorul Dulberger. Nu mi s-a spus nimic şi nici nu mă aştepta ceva. Puterea mea era atât cât să nu mai pot vorbi. Această tăcere nu-mi prevestea nimic, nici rău, nici bun. Timpul se scurgea fără să am un control asupra lui; aşteptarea se prelungea, aveam aripile unei efemeride. La un moment dat, uşa de vis-a-vis de mine s-a deschis. Înalt cum era, in acea clipă mi se părea mai înalt, cu figura parcă sfintită de suferintă, a intrat Mircea Ion Samoilă. Cu ochii pironiti pe figura lui, o lumină vie, nefirească, mi s-a pătut că a încremenit in ochi-i; pe buzele lui nici un cuvânt, iar graiul meu era zăvorât. Nici un îndemn al odiosului colonel Dulberger de a ne spune ceva nu a ajuns la urechile noastre.

Ni se acordase un ultim cuvânt. În inima mea crucile erau multe, chiar nu lipsea nici una? Aceesta era oare ultima?

A trecut un timp, după care clepsidra s-a oprit. Lumina din ochii lui avea strigăt de copil, fetita noastră împlinea 6 luni de viată. Ne-am despărtit învăluiti de aceeaşi tăcere adâncă şi grea; tăcerea dinainte de moartea lui. În ziua de 30 Octombrie, încă o groapă comună s-a deschis şi pentru el in Valea Piersicilor - Valea Plângerii - Jilava. Eu mă aflam într-o celulă aici la închisoarea Jilava, condamnată la 20 de ani de muncă silnică. Seară de seară aşteptam să aud acele împuşcături ce aveau să curme viata lui Ion Samoilă şi a altora condamnati la moarte in procesul paraşutiştilor. Venise şi el, ca şi ceilalti, pentru lupta împotriva comunismului.

Maria MUSCALU BAICU