M-au îngrozit tancurile ruseşti
ce le vedeam înaintând pe şoseaua cu plopi Calea Bucureşti,
intrarea in oraşul Braşov. Acel zgomot infernal, ce facea să
vuiască Tâmpa, părea un cutremur. Aşa şi
era. Veneau tancurile să ne scurme glia, şi sufletul, credinta
şi datina.
Au început
jafurile, abuzurile, se înstăpânise
o frică generală. Lumea era îngrozită chiar şi pe
stradă. Îmi amintesc un fapt întâmplat unuia din fratii mei. Venind
spre casă de la serviciu, a fost oprit de nişte ofiteri ruşi,
cazati prin apropiere. Cu pistolal la cap a fost dezbrăcat, luându-i-se
pardesiul, banii in ruble şi lei, căci fusese zi de salariu, şi
ce-a mai avut prin buzunare: stilou, ceas, etc... Dar nimic din toate acestea
nu au avut efectul moral al ultimului lor gest: o lovitură cu piciorul in
spate şi înjurat.
Aceasta au meritat
şi
au însemnat românii pentru ei. Toamna au început deportările din rândul
saşilor, tineri şi adulti.
Eu am fost arestată
şi dusă in lagărul de la Hălchiu, judetul Braşov. O
şcoală germană transformată in acest scop. Nu aveam clante
la uşi, nici încuietoare, fără lumină electrică, nu
existau nici întrerupătoarele, totul era smuls de la loc, totul era
distrus de trupele ruseşti de ocupatie. Paza lagărului era
asigurană de soldatii români. Se zvonea deportarea noastră in
insula Serpilor, poate pentru a ne înspăimânta!? Radu Avram, un vechi
legionar, in fata acestei perspective sumbre a evadat.
Aici in lagăr
am întâlnit mai multi preoti din judet. Îmi amintesc de unele figuri ce
pentru noi însemnau mai multă linişte. Părintele
Cărmănuş, care a marit mai târziu in închisoarea de la Ocnele
Mari; preotul Zăbavă care a fost împuşcat in timpul revolutiei
in anul 1989. Venise iarna. Odată cu ea zvonuri ca o comisie va veni pentru
a tria pe cei din lagăr. Eu şi Mioara Popovici am fost eliberate la
primele trieri. Pentru bărbati a luat fiintă lagărul de la
Caracal.
În anul
ce-a urmat, 1946, in urma unor liste întocmite de
comisarul Zgorcea, am fost obligată
să mă prezint săptămânal pentru viză de control. Nu
aveam voie să părăsesc oraşul. Într-o seară, fiind
deja întuneric, ne-am trezit cu bătăi grele in poartă şi
strigăte in limba rusă. Tata nu a vrut să deschidă imediat,
şi-a dat seama că eu sunt în pericol. M-am
îmbrăcat repede cu haine
mai groase, am sărit pe o fereastră, peste un gard, şi am fugit
in pădure. M-au căutat peste tot. Negăsindu-ma, au plecat. A doua oară nu au mai venit şi eu m-am întors
acasa.
Trăiam
într-o lume in care răul împotriva fiintei umane se înstăpânise.
Aveam credinta că, fără luptă, mai binele nu poate
învinge. Această luptă împotriva comunismului era
necesară.
Simteam (şi
sufeream pentru aceasta) că neamul românesc îi căzuse
pradă.
Am crescut învătând,
pe lângă fratele meu mai mare, ce înseamnă conştiintă
natională şi aceea de a alege drumul pe care aveam un rost, poate
chiar necesitatea "unui fenomen de iluminare colectivă (citat din
cartea Pentru Legionari).
Maria MUSCALU BAICU