Primăvara 1948. De câteva luni bune eram plecată din Iaşi, ca urmare a deciziei primite de la rectorat că "se coprimă persoana şi postul". După o serie întreagă de "epurări", a venit şi faza "comprimărilor", care nu ştiu dacă a fost ultima ce urmărea "purificarea" institutiilor. Erăm la Zlatna, unde familia mea se afla refugiată din timpul războiului. De mult nu aveam nici o veste de la prietenii din Iaşi, dar nu eram îngrijorată, căci se apropia sesiunea de examene şi lumea învăta. Pe la sfâşitul lui Mai, am primit o carte poştala de la Victor Tâmiceru (era aproape, in Alba Julia). Îmi comunica vestea că in Iaşi s-au făcut arestări masive. Prin cine ştie ce întâmplare scăpase, dar nu pentru multă vreme. Ma aşteptam şi eu să fiu arestată. Primul impuls a fost să plec de-acasă. Unde? Ştiam că un coleg de-al fratelui meu şi prieten de-al familiei noastre - Spiru Blănaru - era in munti, in zona Domaşnei. Armistitiul din 1944 l-a prins la o şcoală de ofiteri de rezervă la Ineu. Nu după mult timp, am primit o carte poştală in care ne scria textual: "Sunt unde trebuie să fiu şi fac ceea ce trebuie să fac!". Atât. Am aflat apoi că este la Domaşnea, că s-a căsătorit şi are un copil. Ultima dată l-am văzut la anul nou 1948, când am fost la Domaşnea, i-am cunoscut sotia şi i-am botezat copilul. Puteam deci să plec acolo, să mă adăpostesc in munti. N-am făcut-o! Ştiam că autoritătile comuniste, dacă nu găsesc pe cine caută, iau pe cineva din familie in loc. Puteam accepta aşa ceva? Am rămas deci pe loc şi pe la începutul lui Iulie am fost arestată, dusă la postul de jandarmi. După masă, mama mi-a adus mâncare şi un rucsac cu haine. A doua zi dimineată am plecaţ cu trenul escortată de un jandarm. În gara de la Alba Julia a mai venit o persoană însotită de un jandarm. Ca să arate cât e de vigilent, însotitorul meu mi-a legat mâinile şi altfel m-am urcat in tren. Incomodam lumea căci nu mă puteam aşeza pe bancă (aveam rucsacul) in spate şi - la protestele călătorilor - m-am simtit umilită de neputintă şi nu mi-am putut stăpâni lacrimile. L-am rugat pe jandarm să mă dezlege şi abia atunci lumea s-a lămurit ce-i cu mine. La Teiuş, un tânăr care cobora mi-a dat un pachet de mâncare: "O să ai nevoie!" Deci in tară se ştia de arestări. Credeam că ma duc la Iaşi, apoi la Rădăuti, dar nu. Noaptea am coborât la Burdujeni. L-am rugat pe jandarm să dormim la o casă lângă gară, ca să nu ajung obosită şi abia dimineata să mă predea. Aşa a făcut şi a doua zi dimineata am ajuns la închisoarea Suceava. Aveam să aflu mai târziu că aici au fost transportati toti arestatii din noaptea de 14/15 Mai şi din perioada urmatoare din jumătatea de nord a Moldovei. Eram singură într-o cameră goală când s-a deschis uşa şi am primit primul terci din lunga viată de închisoare care mă aştepta. Unul din băietii care duceau hârdăul era Marcel Cazacu, elev - rădăutean ca şi mine - care de altfel era sigur că am să ajung şi eu alături de ei. Ştiam că este arestat căci părintii lui erau şi ei refugiati la Zlatna. Amândoi ne-am bucurat de revedere. (de vorbit, n-am putut vorbi).

Ancheta fusese grea. Fiecare oraş din regiune avea arestatii şi anchetatorii lui; aceştia din urmă erau ajutati de o echipă din Bucureşti şi supervizati de Ciupagea, şeful tuturor comisiilor de anchetă. Iaşul a fost anchetat între altii de Danielevici şi Blehan, ambii de o cruzime nemaivăzută. Îndeosebi Danielevici s-a ocupat de fete şi in loc să caute să obtină ceea ce-l interesa, prin anchete conduse inteligent, să-şi pună datele de acord prin confruntări, a recurs la bătăi bestiale. De ce? Majoritatea erau semidocti şi ca să-şi demonstreze lor şi celor din jur cât de puternici sunt, băteau. Prin bătăi şi maltratări îşi satisfăceau instinctele primare, fiindcă nu erau in stare să ajungă altfel la rezultatul dorit, recurgeau la fortă.

Fetele n-au fost crutate. O tânără, firavă şi delicată, a fost bătută crunt, fără nici o mila. De la o anchetă o duceau in celulă şi o aruncau ca pe o zdreantă pe rogojină; după ce se refăcea, o luau din nou şi chinul începea de la capăt. E de mirare că a rămas cu sufletul întreg şi că nici ura, nici dorinta de răzbuare nu s-au cuibărit in ea. Dar să nu se creadă că numai ea a fost chinuită! Nu! Şi celelalte fete si-au dus crucea lor, şi ele au fost bătute, dar nici una atât de sălbatic ca ea. Anchetatorii aveau liste cu o sumedenie de nume; îşi făceau un scenariu care trebuia confirmat, şi-atunci recurgeau la bătaie. Perioada asta de anchete inumane va rămâne in veci ca una din filele negre alie istoriei neamului nostru. Ce timpuri au fost atunci dacă poporul nostru, cunoscut ca un popor blând şi cu frică de Dumnezeu, a permis să se ridice la suprafată toate elementele acestea negative! Dar ce să facem? Vorba cronicarului: "Nu sunt vremile sub noi, ci bietul om e sub vremi". Şi vremile acestea ne-au fost lovite crunt: au distrus vieti, au îngropat sperante, năzuinti.

Şi-aşa precum spune Dante, am lăsat orice sperantă la poarta închisorii.

Când am ajuns la Suceava, erau aproape două luni de la primele arestări. Ancheta fetelor din Iaşi se terminase, dosarele erau încheiate. Pe vremea aceea se comunica uşor; am aflat imediat care e situatia, şi afară de două palme care m-au răsplătit pentru cine ştie ce nemultumire, n-am avut de suferit nimic in plus. Se plictisiseră de atâtea bătăi? Fapt e că m-au pus in celulă cu nişte fete necunoscute din Botoşani care, atunci când s-au întors de la plimbare (plimbarea se făcea pe etaje nu pe camere) mi-au adus de la Gica o notă scurtă care m-a lămurit asupra situatiei. Eu n-a trebuit decât să recunosc la anchetă ceea ce se declarase.

Şi a început apoi viata de închisoare. Afară de faptul că eram private de libertate, conditiile de viată erau sub orice critică. Închisoarea din Suceava era aşezată in oraş, cred că in aceeaşi clădire cu tribunalul. Partea unde erau celulele noastre - spre apus - dădea către o curte lată de cinci sau şase metri şi lungă cât clădirea. Curtea era despărtită de exterior (o piată) printr-un gard înalt înzestrat cu două sau trei miradoare unde paza era asigurată de jandarmi. Erau aproape totdeauna cărute in piată iar in ziua de târg - Sâmbăta cred - piata era plină de cărute şi de o multime de oameni. Multe din familiile noastre, aflând unde suntem, veneau aici, şi cine a avut noroc şi-a văzut familia, poate ultima dată pentru o perioadă lungă. Atunci se mai putea apropia lumea de închisoare, mai dăinuiau parte din obiceiurile din vremea burgheziei.

Camerele erau mici de 3/4 metri sau mari de 6/4 metri. Poate erau altele şi mai mari, dar noi n-am stat in ele. Patul era comun: un prici de scânduri sub geam unde, cine a avut noroc, a obtinut o saltea goală. Perna era bocceluta cu lucrurile de-acasă; cine venise cu pătura, se învelea cu ea, cine nu, se descurca cum putea. Curătenia ne-o făceam singure, dar marea calamitate au fost ploşnitele. Degeaba opăream scândurile cu apă clocotită, apăreau peste tot. Aveau adăpost şi in coşcoviturile peretilor şi in cele mai neaşteptate locuri. Numai DDT-ul ne-a scăpat de ele. Programul era cel obişnuit in toate închisorile: deşteptarea la 5, deschiderea la 7, închiderea seara la 7 şi stingerea la 10. E un fel de a spune "stingerea", fiindcă in închisoare nu era lumină decât pe culoar, deci n-aveam ce stinge. Si-aşa treceau zilele noastre.

Dimineata terci (socotită mâncarea cea mai bună), la prânz ciorbă cu un chirpic de mămăligă, iar seara altă ciorbă. Mâncarea era făcută de dreptul comun fără nici o bătaie de cap să fie gustoasă: aveau doar pachete regulat, nu trăiau din ratia de la închisoare, din care mai şi furau cât puteau. De două ori pe săptămână era zi de carne: Joia şi Duminica. Se vede că într-o Joi am picat la închisoare căci îmi amintesc şi acum prima ciorbă de carne: o zeamă cenuşie pe care pluteau triumfătoare bucăti de bojoci. Fetele din cameră - tinere eleve - nici n-au vrut să se uite la mâncare. Zadarnic le-am explicat că pentru supravietuire e necesar să mâncăm toată ratia, care şi aşa e insuficientă. Ca să se confirme parcă cele spuse de mine, după putină vreme, băietii au făcut edem de inanitie. Unii au fost aşa de umflati ca aproape nu-i mai recunoşteam. Doctorul închisorii a luat atunci două măsuri radicale - spre disperarea noastră: a eliminat sarea din mâncare şi a mai introdus o zi de "carne". Acestea au fost măsurile preventive. Poate cei cu edem au primit mâncare mai consistentă. Nu ştiu!

Între activitătile zilnice intra plimbarea şi "programul". Plimbarea o făceam in curte, in jurul unui strat imens, pe care erau varză, morcovi, roşii, plantate de dreptul comun. Se făcea pe etaje, încă nu începuse secretomania sau, mai exact, nu ajunsese până la Suceava. Dreptul comun, care avea o cameră la parter, asista la plimbarea noastră şi odată ne-a şi încurajat: "Toate trec val-vârtej, cum spune marele nostru Eminescu".

Programul avea loc de două ori pe zi - dimineata, înainte de deschidere şi după masă, înainte de masa de seară. Ieşeam toate la closet cu tineta in frunte. Acolo era o anticameră vopsită până sus cu păcură şi din ea pleca un mic culoar, din care se intra in două sau trei closete. Anticamera aceasta însă a fost o adevărată comoară. Nu ştiu cine a avut ideea să transpună un salut scrijelind pe perete, o şaradă; i s-a răspuns imediat, ba s-au transmis şi mesaje şi s-a instalat astfel a corespondentă conştiincioasă între fetele şi băietii de la acelaşi etaj. De la noi cea mai pricepută era Cocoloş (Coculeana). Primul lucru care-l făceam când ajungeam acolo era să citim peretele. Aceasta era una din putinele bucurii pe care ni le oferea viata la Suceava. Nu aveam cărti, nu aveam hârtie şi creion, toată ziua trebuiau să ne macine gândurile. Pentru a nu ne lăsa pradă tristetii, ne umpleam ziua cu povestiri, lectii, amintiri, poezii. Poezii vechi, poezii facute acum in închisoare, de fete şi băieti. Tin minte doar o poezie de-a lui Cocoloş, poezie care se şi cânta:

"As vrea să cant despre iubire

Despre noroc sau despre moarte

Dar cerul meu de cer subtire

E prea sărac, e prea departe.

As vrea ca mâna prin zăbrele

Să poată apuca o stea

Dar stelele-s la fel de grele

Ca sufletul, ca viata mea".

Si toată suferinta de care închisoarea era suprasaturată, era alinată de cântec. În camera noastră era o cântăreată - Maria - învătătoare din Dorohoi. Când dorul de casă, dorul de libertate, ameninta să ne sufoce, se urca la geam şi începea să cânte pentru noi, pentru celelalte camere, pentru lumea din piată. Era destul sa înceapă a cânta o persoană, că i se răspundea de la alt geam, de la alt etaj. Gândindu-mă la ce-a fost închisoarea mai târziu, aproape ca nu-mi vine a crede că a fost posibil aşa ceva.

Toată viata asta departe de casă şi de cei dragi a fost grea, dar zilele de sărbătoare au fost foarte apăsătoare. Primul Crăciun la închisoare. Trist, de plumb. În dimineata din Ajunul Crăciunului ne-au scos ca de obicei la program. Noi eram a doua cameră de pe etajul nostru care ieşea. Ca de obicei a ieşit convoiul cu tinetele in frunte, dar fetele erau de data aceasta un grup compact. Cum au ieşit pe uşă au început să cânte "Bună dimineata la Moş Ajun" şi încă alte colinde. Mergeau încet, ca in acel timp să poată cânta mai mult. Cântau pentru toate sufletele din spatele uşilor mute. Gardianul (înca nu deveniseră militieni) stătea la masa lui, măgulit că-l colindăm pe el... După masă, când ne-a adus lemnele, sotul uneia dintre noi, închis şi el, ne-a adus o pungă cu "covrigei pentru colindători". Erau bucătele de zahăr, economisite cu cine ştie ce sacrificii. Ne-a spus că ei s-au trezit în cântecul colindului, parcă acest cor ar fi fost din altă lume, nu aici, pe pământ. S-au cântat colinde şi la geam, pentru cei de-afară, pentru cei de-acasă.

A trecut Crăciunul, a trecut Anul Nou şi la putină vreme auzim mare mişcare in închisoare. Lume dusă la parter, lume adusă sus, schimbări in camere şi între camere. Repede am aflat ce este. Încep procesele. În lupta pentru eliberare se făcuse şi un memoriu; nu mai ştiu ce continea; dar ştiu că n-a avut nici un efect. Am aflat imediat că procesele se judecau chiar la închisoare - tribunalul militar din Iasi se deplasase aici. Cu nerăbdare, am aşteptat primele rezultate, ca să ne dăm seama ce ne aşteaptă. Şi-am aflat. Într-o seară, după închidere, bătăi in perete ne cheamă la "telefon". Vorbeam cu cei de-alături, cei de sus, cei de jos, foarte uşor căci peretii aveau o rezonanţă neobişnuită. Încă nu se învătase Morse. O voce cavernoasă care venea parcă de sub pământ ne-a comunicat condamnările. Se dăduse sentinta in primul proces. Procesul "răzletilor" din Iaşi: X-25 ani, Y-25 ani şi aşa după multi cu 25 ani, au urmat cu 22 de ani, altii cu 20, 15, 10 ani fiind condamnarea cea mai mică. Nu pot descrie atmosfera de mormânt care s-a instalat in cameră (şi cred că in toate camerele), mai ales că sotul uneia dintre noi era printre cei cu 25 de ani. S-au judecat apoi studentii, elevii, muncitorii. Am coborât şi noi la proces. Procedura trebuia îndeplinită. Aveam chiar şi avocat. La grupul nostru se ataşaseră şi două-trei fete din Dorohoi (probabil ca să nu le facă procese separat). Eram douăzeci in lot şi la fiecare patru dintre noi se afla repartizat un avocat din oficiu. Primele patru am fost repartizate la decanul baroului din Suceava - avocat Găină. De la început, a fost cinstit: ne-a spus că nu ne poate apăra. Totuşi, a încercat să spună câteva lucruri bune, să ne apere într-un fel, nu cum am aflat mai târziu că au făcut alti avocati, transformându-se in acuzatori. Am fost, aşezate in sală in ordinea descrescătoare a pedepselor care, urmau să fie pronunţate. Totul a fost o farsă! La ultimul cuvânt nu s-a vorbit nimic. Ce rost ar fi avut? Procesul s-a terminat repede şi-au venit condamnările, care nu ne-au mai mirat: prima 15 ani, eu - 12, apoi 10, 8, 6 ani muncă silnică şi degradare civică 10 sau 5 ani; au venit apoi la rând 4 ani, 3, 2 ani închisoare corectională cu interdictia corespunzătoare. Am avut şi public la proces. Să nu credeti că au fost familiile noastre! Nu! Ele nici n-au ştiut nimic. Erau nişte muncitori aduşi special. Îmi amintesc că unul dintre ei a venit la noi, cele cu condamnările cele mai mari şi - sper că era de bună credintă - ne-a spus că partidul e generos, şi ca prin muncă vom ieşi mai repede din închisoare. Şi-am făcut mai mult, datorită "generozitătii" partidului. Avocatii ne-au făcut cerere pentru recurs, noi l-am semnat, convinse că e inutil, că e doar o formalitate. Dar nu! După câtiva ani - eram deja la Mislea - ne-a venit rezultatul: s-a scăzut pedeapsa de la 15 ani la 12 (dar am făcut de fapt 16 ani), de la 12 la 10 (dar am făcut in total peste 12 ani + domiciliul obligatoriu), de la 10 ani la 8 (ele au făcut in plus doar 2 ani de domiciliu obligatoriu), de la 8 ani la 6 etc. Mai târziu ni s-a comunicat că s-a amnistiat degradarea civică. Ce rost a avut această amnistie, dacă noi după ce am ieşit tot n-am avut nici un drept?

Odată problema condamnării aranjată, ni s-a dat câte o carte poştală pentru scris acasă. Le comunicam că avem dreptul la o carte poştală pe lună, un pachet de cinci kilograme pe lună, un vorbitor, mi se pare, la trei luni. A fost singura carte poştala scrisă acasă in peste 12 ani de închisoare. Răspuns de acasă n-am mai primit, nici pachet; de vorbitor nici vorbă. Beneficiam de noua legalitate a celui mai "uman" regim. Dar lumea se agita. Căuta căi care să ducă la eliberare. Am aflat că la băieti se făcuseră un soi de cluburi, unde se discutau probleme politice, se analiza marxismul, se criticau partidele din trecut şi vechea noastră viată politică. Dar nu toti participau la aceste discutii de reconsiderare a pozitiei politice. Unii au fost mai circumspecti, s-au tinut deoparte de orice fel de manifestari. Bineînteles că şi la noi s-a reflectat activitatea băietilor. Initiativa au avut-o unele fete din Piatra Neamt şi asta la indicatiile lui Pascaru, in care aveau deplina încredere. Camera noastră (o cameră mare) era împărtită in trei grupe: una ferm hotărîtă să înceapă un fel de reedacare, alta neacceptând nici un fel de reeducare şi a treia neutră. Chiar şi aranjarea noastră pe prici respecta optiunile: in stânga uşii, cele hotărâte ferm să înceapă ceva, in dreapta, cele care nu erau de acord iar spre geam celelalte. Totul a început cu autobiografiile critice. Si-au povestit viata, s-au pocăit, au arătat că regretă ce-au făcut. Fiecare îşi tinea monologul, discutii nu au avut loc. În fine, a venit şi rândul nostru, celor din dreapta uşii. Înainte de asta s-au făcut presiuni, acuzându-ne de egoism, ca din cauză noastră nu vor putea fi eliberate cele care vor chiar să facă compromisuri. N-au fost multumite de felul cum am vorbit, de faptul ca n-am acceptat să ne facem o autocritică "constructivă" (termenul nu exista pe vremea aceea). Norocul a fost că dorinta de eliberare - cu toate că a fost mare - n-au reusit că altereze sufletele. Noi nu am avut turnatoare.

Procesele s-au terminat, periodic auzeam zăngănit de lanturi pe culoare. Se pleca. Elevii la Târguşor, studentii la Piteşti, muncitorii la Gherla, restul la Aiud. Într-o zi au fost chemate după o listă aproape toate fetele ce au rămas după proces (unele dintre cele arestate n-au mai avut proces, au fost eliberate înainte). Au mers la magazie, şi-au luat lucrurile personale şi ne-am dat seama că pleacă (ştiam ca destinatia va fi Mislea). Am rămas trei: noi două din lotul Iaşi şi d-na Olga Baliu din Piatra Neamt. Ne-au mutat într-o cameră mică cu trei paturi (nu mai erau priciuri în închisoare). Regimul a rămas neschimbat dar, fiindcă eram numai noi trei femei atât pe sectie cât şi la închisoare, ne mai favorizau la mâncare. S-a instalat o linişte neobişnuită. Primul nostru gând a fost că ne-au oprit aici ca să ne ducă in Rusia. Eram doar la doi paşi de frontieră şi n-ar fi fost singurul caz. După scurtă vreme, închisoarea a început să se populeze. Erau noi arestati. Ce sinistru se auzeau lanturile a două persoane. De două ori pe zi îi auzeam, când ieşeau la program şi treceau prin fata uşii noastre. Am aflat că sunt doi frati Cruceanu, condamnati la moarte. Am auzit mai târziu ca au fost executati.

Din această ultimă perioadă la Suceava, nu prea am multe de spus. Nimic deosebit nu s-a întâmplat. Doar într-o seară, după închidere, in ziua de 8 Octombrie, militianul de pe sectie a deschis vizeta şi a dat o felie de măr tăiată, aşa ca să intre pe micul orificiu. La multumirile celei care întâmplător era la vizetă i-a spus: "Mai stai", şi i-a dat astfel un măr întreg, felie cu felie. A fost un gest cu totul neobişnuit, dar pentru mine, a fost un semn deosebit: era ziua de naştere a tatălui meu. Întâmplare? Nu cred. După cum nu cred ca a fost simplă întâmplare bucata de ziar de pe fundul unei serviete cu prune, aduse unor fete ce au tricotat ceva pentru un militian. Am citit cu aviditate ziarul (era in vara lui 1949, înainte de plecarea fetelor). Dintr-o notită mică am aflat că Spiru Blănaru, împreună cu alti doi, au fost condamnati la moarte şi executati. Am rămas consternate. Multe îl cunoşteau pe Spiru că făcuse dreptul la Iaşi. Mai târziu, la Mislea, aveam să aflu amănunte despre arestarea lui, despre arestarea mai multora din grup şi despre încercările prin care au trecut familiile lor.

A venit şi ziua plecării din Suceava. Ne-am luat bagajele de la magazie, am primit hrana rece şi am fost duse la gară într-un camion deschis - ultimele rămăşite ale celor arestati in 1948. Ne-am întâlnit cu vechi cunoscuti din libertate, cu cunoştinte de la geam, am putut vorbi liber cu ei. L-am întâlnit atunci pe Aurel Gherase, care era căsătorit cu o prietenă de-a mea. Fiind judecat in primul lot, a apucat un vorbitor. Şi-a văzut sotia şi fotografia fetitei care se născuse după arestarea lui; fotografia o avea la el. Am văzut-o şi eu. Drumul n-a fost prea lung. Ne-am despărtit ca să nu ne mai vedem niciodata in dubă, intr'o încăpere mica, am fost puse cu câteva detinute de drept comun. La sosirea in Bucureşti, am fost duse şi noi la Văcăreşti. Tovarăşele noastre de drum au intrat in închisoare iar noi am fost încuiate într-o cameră la poartă. Aici am găsit pachete cu ziare, pe care ne-am repezit avide să le citim. N-am găsit mare lucru, doar un articol in care se protesta vehement împotriva condamnării la 10 ani închisoare a şefului comuniştilor din Statele Unite. Am rămas uimite de neobrăzare. Dar pentru condamnările noastre disproporţionat de mari, cine protestează?

A doua zi am fost duse la Jilava. După perchezitia obişnuită, am fost introduse într-o cameră unde erau persoane destul de recent arestate care aşteptau eliberarea sau procesul. Au rămas îngrozite când au aflat ce condamnări avem. Sperantele lor de eliberare s-au diminuat mult. De altfel, multe dintre ele au ajuns peste un an, un an şi ceva, la Mislea. Între timp, unele au trecut prin noi anchete, au fost judecate, condamnate şi cu toate că aveau pedepse mai mici decât noi, totul era greu de suportat.

Pentru noi, Jilava a fost un interludiu bun. În primul rând am venit in contact cu persoane nou arestate, am mai aflat câte ceva din lumea liberă, apoi am nimerit într-o perioadă cu mâncare bună. Aici am mâncat celebrul arpacaş cu jumări - jumări curate, cu bucăti de carne chiar, de care ne-am adus aminte cu nostalgie in perioadele de înfometare de la Mislea. Cu toate că mâncarea era bună, multe nu o mâncau şi ne priveau pe noi cu un dispret suveran, dispretul omului care mai are rezerve din libertate. Între altele, aici am cunoscut-o pe doamna Mihalache, de putin timp arestată, pe care am întâlnit-o apoi şi la Mislea. Pe vremea aceea, drumul de la gara Băicoi sau Câmpina se făcea pe jos. Aşa am mers şi noi. Am stat la carantină - conform regulamentului - trei săptămâni, împreună cu dreptul comun. La împlinirea sorocului, am intrat in închisoarea propriu-zisă. Am intrat pe poarta pe care nu aveam să ieşim decât după câtiva ani, şi asta nu pentru a pleca acasă, ci pentru a ne muta in altă închisoare. În prima curte, in usa dispensarului medical, a apărut prima detinută politică văzută aici: domnişoara Dorina Cristescu. Imediat ne-a încurajat cu leit motivul: "Plecăm! Vin americanii!". La noi însă afirmatiile astea nu prindeau. Am fost duse la secţia IV, unde erau condamnările mai mari (mai mici totuşi decât ale noastre). Ne-am instalat, am găsit cunoştinte din liberrate, dar n-am stat mult. A doua zi, probabil după ce au cercetat dosarele şi au văzut că suntem din lotul Suceava, ne-au mutat la secţia a III-a; acolo am găsit fetele plecate din vară. I se spunea secţia "copii" pentru că majoritatea erau eleve sau studente. Tot aici au fost aduse si alte eleve de la Oradea. Camera noastră era lungă de vreo zece metri, lată de trei metri. În partea stângă, până in dreptul uşii, se aflau rogojini pe care stăteam noi şi lucrurile noastre. În dreapta uşii, sub geam, se întindea o masă lungă pe care erau gamelele noastre. Poate mâncam la această masă, nu mai tin minte. Seara, după închidere ne duceau la dormitor, in clădire cu dreptul comun. Celelalte două sectii dormeau in cameră, unde aveau paturi. Într-una din zile, la putin timp de la venirea noastră, a venit in inspectie directoare închisorii. Mică de statură, grasă, cu o pieptănătură îndrăzneată şi cu o floare mare cât pumnul înfiptă ostentativ in păr. Stiam că e o veche ilegalistă, licentiată in filosofie si cu renume ca fiind foarte rea. S-a oprit în fata noastră, a celor nou venite, şi ne-a întrebat: ce-am gândit noi, cu logica noastră burgheză, unde vroiam să ajungem? Asta a fost prima noastră întâlnire cu Dirinene (aşa-i spunea toată lumea in particular).

Cele trei sectii se aflau într-o singură clădire lungă. În fata clădirii se deschidea o curte lată de vreo doi-trei metri, împărtită in trei (pentru fiecare sectie o curticică). Aici ne făceam plimbarea. Le auzeam pe vecinele din dreapta şi din stânga, dar nu le puteam vedea.. Într-o zi de vară din 1951, surpriză! S-au dărâmat zidurile despărtitoare dintre curtile sectiilor. De-o parte şi de alta stăteam la zid aşa cum, ani multi mai târziu, au stat berlinezii la zidul despărtitor, aşteptând dărâmarea lui. Ne-am amestecat cu cealaltă lume.

"Copiii" de la Suceava au intrat in masa detinutelor politice. Începea o nouă perioadă.

Astăzi Mislea nu mai există, sau mai exact, nu mai există in forma in care o cunoşteam, Mislea in care au fost îngropate pe ani de zile vieti sfărâmate şi destine - unele tragice.

Fusese cândva mânăstire, apoi închisoare pentru minori, după aceea închisoare de drept comun pentru femei, prin anii'49-'50-'51 înfiintându-se şi sectii pentru detinutele politice, rămânând treptat închisoare exclusiv pentru politice. Loturi, loturi soseau la închisoare: lotul Arsenescu, Biblioteca franceză, călugăritele de la Notre Dame, frontieristele etc. În aceeaşi măsură pleca şi dreptul comun. Poate a vorbit şi altcineva despre Mislea, căci aproape toate politicele vechi au trecut pe aici, dar fiecare a avut alte trăiri, a fost altfel marcată de viata de aici. Am spus că a fost mânăstire, deci înconjurată de un zid, cu poarta, de sud, zid care era dublat in interior cu diverse scări. Şi curtea mare a fost despărtită în curti mai mici: prima, in care se aflau, începând de la stânga portii: brutăria, baia, spălătoria, bucătăria, apoi poarta de trecere in curtea dormitoarelor. În dreapta portii mari era "gherla", curtea unde se aflau lemnele şi celulele de pedeapsă - trei la număr. Era o clădire independentă cu un culoar îngust, din care se intra in celulele de pedeapsă de aproximativ 1,5 pe trei metri pătrati. Am stat şi eu in una din ele. Venea apoi o poartă care ducea la vechea secţie a II-a şi, perpendicular pe zidul atelierului clădirii, dispensarul medical cu infirmeria. Această clădire ajungea până la poarta de trecere (sau aproape) in curtea dormitoarelor, care avea pe stânga o clădire nouă, cu dormitoare destul de bune, urma apoi clădirea veche cu dormitoare la etaj; jos erau magazii. Cred că fusese arhondaricul mânăstirii. Avea o intrare frumoasă, cu nişte clădiri largi de lemn, o intrare gospodărească. Perpendicular pe ea se afla o clădire lungă - sufrageria, lângă care se ridica poarta de intrare in curtea atelierului. În partea cealaltă a curtii, in dreapta portii, era o clădire cu "inaptele" - persoanele in vârstă sau bolnave. Dar minunea curtii era biserica. In mijloc, înconjurată de patru castani falnici, ne insenina viata. N-am intrat niciodată in ea, fusese transformată in magazie, dar am putut vedea catapeteasma frumoasă - se zice că era lucrată de un minor pe vremea detentiei. Azi biserica e dărâmată de la cutremur (se zice!). Multe dintre noi găseam clipe de reculegere in preajma ei. Aici, in fata bisericai, într-o zi era îngenunchiată o femeie in port românesc. Deabia sosise si sufletul ei chinuit îşi căuta liniştea. Cu mâinile ridicate la cer, se ruga, plecându-se apoi cu fruntea in pământ, bătând mătănii. Mi-a tresărit inima. Portul ei era de pe la noi din Bucovina. Când şi-a terminat rugăciunea, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o de unde e. Mândră, mi-a spus - era o femeie înaltă, zveltă, frumoasă -"Din Putna". Şi când i-am spus că şi eu sunt născută in Putna şi că am copilărit acolo, legătura s-a facut imediat. Am aflat de la ea ca mă tinuse in brate când eram mică. Era Maria Cenuşă. Mi-a povestit drama vietii ei: sotul îi fusese partizan, luptând in Muntii Bucovinei. El era din neamul lui Buzâlincă, neam de care auzisem încă din copilărie. Ea a rămas acasă cu copilul ei, un băietel de vreo cinci ani. A fost arestată, eliberată, i-au luat copilul, s-a zbătut umblând peste tot, l-a descoperit la un orfelinat, unde l-a auzit vorbind şi povestind că "azi noapte am visat-o pe mămica", dar nu l-a putut vedea, nu l-a putut lua acasă. Asta era marea ei durere. ÎI va găsi pe Vasilică (aşa se chema băiatul ei), îl va putea lua înapoi, cum trăieste el şi câte alte frământări, pe care numai o inimă de mamă le ştie. Se pare că a avut anchete grele, poate că a fost şi drogată, căci era foarte zdruncinată: era destul de bolnavă, dar de câte ori stăteam de vorbă, subiectul era Vasilică, marea ei durere. L-o fi găsit? Şi dacă da, după câti ani s-a mai putut face sudura sufletească între mamă şi fiu? As dori să se fi regăsit amândoi şi măcar acum să-i fie răsplătită suferinta, pe care, pentru cine ştie ce pricini numai de Dumnezeu cunoscute, a îndurat-o atâtia ani.

A fost Maria Cenuşă detinută politic? După teoria Lenei Constante - nu. Dar ce-a fost?

La 1 ianuarie 1954, mari schimbări in închisoarea din Mislea. De fapt încă de la jumătatea anului 1953 apăruseră modificări negative in viata noastră. Conducerea era nemultumită că nu se depăşeau normele, se ventila ideea de sabotaj, s-au făcut tot felul de promisiuni celor care ar fi acceptat să participe la întreceri (socialiste) in muncă. Şi-au fost unele - foarte putine - care, dornice de avantaje, s-au pretat la jocul conducerii. Au fost răsplătite: s-a aranjat un dormitor mic (dar nu erau decât patru sau cinci), la parter, cu paturi cu cearceaf (noi, marea masă, nu aveam cearceafuri), cu măsută pe care aveau un şah şi nişte table, chiar şi câteva cărti şi - mai ales - o carte poştală prin care anuntau familia că au dreptul la un pachet cu haine şi medicamente. Într-o zi, pe când eram in carte, militianul de la poartă, care ştia că sunt pusă la index (de fapt,; toti militienii şi miliţiencele ne cunoşteau pe cele acuzate in special de sabotaj şi erau - în mod tacit - de partea noastră), mă cheama vesel la poartă.

Primisem pachet de-acasă. Târziu, când m-am întâlnit cu mama, am aflat că-mi trimitea regulat pachet, care in general era returnat. Acum pachetul nimerise într-o perioadă când "stahanovistele" trebuiau recompensate şi altfel am beneficiat eu, de avantajele lor. Ironia a fost că era singurul pachet care s-a primit atunci, căci in foarte scurtă vreme s-a suspendat acest drept. Deci depăşitoarele de normă, care tocmai pentru carte poştală şi pachet făcuseră efortul, n-au fost satisfăcute. De altfel şi dormitorul special a revenit la aspectul celorlalte dormitoare când au văzut că aceste mici recompense nu atrag multimea detinutelor in competitii nebuneşti. Când a venit frigul toameni, ne-au băgat in gherlă (izolare) pe trei dintre noi şi apoi pe alte trei. Seara ne dădeau o rogojină, care se scotea la deşteptare; mâncare: jumătate din portia de la comun. Am intrat toamna şi am ieşit după o săptămână, întâmpinate fiind de zăpadă. Una din noi s-a întors in dormitor, a doua a fost dusă la secret, iar eu am fost scoasă de la atelier şi trecută la inapte (babe). Făceam tot felul de corvezi prin carte. A fost perioada cea mai plăcută din vremea cat am stat la închisoarea Mislea. După ce intra lumea in atelier, curtile erau goale. Împreună cu Gica - fostă studentă la medicină - curăţăm zăpada, tăiam lemne şi - mai ales - ne simteam libere. Ne bucuram de fulgii de zăpadă, de singurătate, de libertatea limitată, care ne amintea că există si o libertate adevărată. A venit 1 Ianuarie 1954. Parte din noi, destul de multe, am fost mutate la "sectii închise" in clădirea veche. După câteva luni am fost chemate la magazie, ni s-au dat lucrurile personale şi am predat efectele închisorii. Ştiam că vom pleca. Şi am plecat. Duba a luat-o spre Ardeal. Pe la două, trei noaptea am ajuns la Dumbrăveni. Era un grup mare: o sută, două sute? Nu mai ştiu. Am fost aşteptate de o gardă puternică condusă de "ducele" - ofiterul politic, cred. Ne-a încolonat milităreşte şi, înconjurate de paznici, eram gata să pornim când a tras in chip de semnal un foc de revolver in aer. Una dintre noi, mai slabă, a lesinat de spaimă. Incidentul s-a încheiat, fata şi-a revenit şi am pornit la drum prin oraşul adormit. Era încă întuneric când am ajuns la închisoare. Aceasta ne-a întâmpinat in tăcere, cu camere curate; chiar de dimineată am aflat că urma să ne încadrăm într-un regim strict: paturile trebuiau făcute milităreşte şi de la deşteptarea de la cinci dimineata, până la stingerea de la zece seara, n-aveam voie să ne culcăm. Şaptesprezece ore trebuia să stăm pe marginea patului sau să ne mişcăm prin cameră. Închisoarea era in aceeaşi clădire cu tribunalul. Mi-amintesc că odată am spălat nişte rufe şi ne-au dus să le intindem in podul tribunalului. Un pod mare, podul care in închisoare nu există, un pod care ne amintea de libertate.

Închisoarea arăta altfel decât cele văzute până atunci (şi după aceea). Camerele erau de-o parte şi de alta a clădirii, cu uşile fată in fată; la o distantă de circa doi sau trei metri. Golul dintre ele, de la etajul I şi II, era acoperit cu o plasă de sârmă groasă, probabil ca să nu se poată sinucide nimeni - cum am auzit că s-a întâmplat la Piteşti. Geamul nostru dădea spre curtea unde erau magaziile, bucătăria, în fine, gospodăria închisorii. Dar uşa s-a dovedit a fi o comoară. Avea o gaură mica (sau am făcut-o noi), o gaură cât o gămălie de ac, care a fost şi fereastră deschisă larg spre parter şi etajul unu (unde eram noi). Aşa am văzut că la parter stăteau două locatare: o camera goală, una ocupată, apoi una liberă şi următoarea ocupată. Cine erau aceste persoane pe care le tineau izolate? Prima era înaltă, cu o tinută mândră, părea să aibă un echilibru interior perfect, vorbea doar strictul necesar cu militianca; foarte rar cerea ceva. A doua se vedea ca e mai putin tare, că suporta singurătatea mult mai greu; cum se deschidea usa, vorbea, vorbea mult. Vedeam că vorbeşte, dar nu auzeam ce. Şi misterul a durat un timp, pană când una din fete - Gigi - a fost prinsă cu ceva nepermis şi pedeapsă cu şapte zile izolator. Pedeapsa a executat-o in prima camera de la parter. Ştiind că o vedem, avea grijă să iasă in uşă când aceasta se deschidea. Gigi era tânără, dinamică şi, bineînteles, a căutat să afle cine este vecina ei, a încercat să ia contact cu dânsa. Şi a aflat. Greu! Initial n-a vrut să răspundă la bătăile lui Gigi in perete, apoi, după multe insistente, a cedat. Au vorbit întâi cu alfabetul greoi: o bătaie pentru A, două pentru B, etc. Era Lena Constante. Până la sfârşit a invătat Morse. I-a spus că şi-a făcut greu un program, ca nu vrea să şi-l strice, că este ocupată toată ziua, ca scrie cărti in gând, etc. Cealaltă era Elena Pătrăşcanu. Legătura lor a continuat şi după plecarea lui Gigi din camera , prin corespondentă. Oricât de severă ar fi fost închisoarea, nu exista camera care să nu aibă cel putin o mină de creion (de circa doi centimetri) şi cel putin un ac.

Am apreciat-o mult pe Lena Constante. Am considerat-o un om echilibrat, corect, cinstit. De aceea m-a durut, m-a contrariat, ceea ce a scris in "Evadarea tăcută" despre Mislea şi in general despre detinutele politice. Lena Constante n-a fost la Mislea niciodată. Ceea ce scrie, scrie din ce a auzit de la persoane care au venit târziu acolo şi care n-au ştiut să-i spună nimic din vremea când s-au lucrat costume naţionale pentru teatrul armatei, de vremea când detinutele "amorfe" coseau stand pe butoi, pietre, scrri, sau cin e ştie unde, şi din mâinile cărora au ieşit costume nationale frumoase, autentice, pe care şi spiritul de artist al Lenei Constante le-ar fi apreciat. Nu ştie ca oasele din supă erau pilite pe pietrele din curte, până ajungeau plăcute mai mari sau mai mici, pe care, cu dălti improvizate cu migală, sculptau un Hrist sau o Madonă, sau cine ştie ce ornament. Şi nu ştie ca manufactura aceasta primitivă a dus la înfiintarea unui atelier de artă decorativă, unde s-au executat lucrări de o valoare artistică deosebită, care numai in închisoare se pot face, in închisoare unde timpul are o valoare diferită de timpul de afară. Şi nu mai ştie că la început munca nu s-a plătit, doar mâncarea a fost ceva mai bună, ca acea cooperativă s-a deschis târziu şi ca accesul in livada cu adevărat frumoasă nu era liber cum lasă să se întrevadă Lena Constante.

La pagina 161 din "Evadare tăcută"Lena Constante, spune: "La Mislea nu se aflau la secret decât detinutele care refuzau orice fel de muncă". Fals. La secret erau vietaşele Lia Popescu şi Paula Ventzel; doamna Maria Antonescu (necondamnată) şi surorile Samueli. Din când in când, după cum era conjunctura politică, treceau la secret, in chip de pedeapsă, şi altele, socotite periculoase sau încondeiate bine de informatoare. Persoanele prea bătrâne sau bolnave, incapabile să lucreze la atelier, erau într-o camera separată. Cine putea, mergea la atelier la scărmănat lână. Nu erau plătite, ci - mi se pare - căpătau mâncare de la atelier. Pe strucrura atelierului de covoare, rămas de pe vremea dreptului comun, s-a întemeiat şi atelierul de confectii care, treptat, treptat, s-a extins. Ceea ce spun eu e tot ceea ce a fost până la 1 Ianuarie 1954. Am aflat apoi că au fost tăiati castanii. De ce? Ca să nu se bucure detinutele de frumusetea lor?

La pagina 160, din aceeaşi carte, Lena Constante, spune: "Nu trebuia să iscodeşti prea departe pentru a regăsi rădăcina tărănească a celor mai multe dintre femeile din penitenciar. Cărti? Hârtie? Condei? Foarte putine femei resimteau lipsa lor". Dacă ar fi fost la Mislea, n-ar fi fost scris aşa ceva. Era o goană nebună după orice material ce putea servi ca tăblită. Se învăta tot ce se putea: engleza, franceza, istoria, geografia, matematica, germana, etc. Cine nu-şi aminteşte de tata Tuta (Elisabeta Rizea), tărancă din lotul Arsenescu, care învăta de zor engleza. Oare, după atâtea suferinte, mai tine minte ceva? Oare aceste femei n-au fost detinute politice? Ele, care alături de sotii lor fugari în munti s-au opus regimului comunist? Dar surorile de la Notre Dame, ori tărăncile din Maramureş care au preferat să intre in închisoare decât să-şi renege credinta? Ce prospetime spirituală au adus ele in închisoare! Oare calitatea de detinut politic e valabilă numai pentru intelectuali? Oare aceasta este optica unui om de formatie de stânga? Dispret pentru multimea celor umili care in felul lor s-au opus tăvălugului ce venea din răsărit? Trist!

La pagina 210 din aceeaşi carte: "Aflând că vecinele mele sunt legionare, mi-au trecut fiori reci pe spinare. Dar mi-am depaşit aversiunea. Erau şi ele ca mine in închisoare şi nu vroiam să fiu judecătorul nimănui". Dar Lena Constante se contrazice. La pagina 216: "Trei din vecinele mele erau foarte tinere, şi in ciuda îndoctrinării fasciste, din fire inocente şi cinstite. N-am îndrăznit niciodată să le întreb dacă ar fi executat ordinul de a omorî un nou născut evreu. Dar sunt sigură că celelalte două vecine mai in vârstă ar fi făcut-o bucuros". Câţi copii evrei au fost ucişi vreodată la noi in tară? Ştie Lena Constante să se fi dat vreodată un asemenea ordin?

Sau (pagina 162-163 op. cit.) "... nu sosiseră decât deţinutele politice condamnate pentru a fi aderat la partidul fascist legionar... Bătăioase, inteligente, conduse cu o mână de fier de cele mai in vârstă şi cu functii superioare in Legiune, ele se infiltraseră in birouri, administratie, contabilitate, dar mai ales in bunele gratii ale directiei sau, mai curând, ale directoarei". De fapt, aşa zisa infiltrare a constat numai din două persoane, una care se ocupa de partea practică a lucrului la atelier, iar alta care întocmea dare de seamă a activitătii din ateliere şi statele de salarii. În continuare Lena Constante vorbeste de o grevă care ar fi eşuat, grevă care nu a avut loc niciodată. Ba, după cât ştiu eu, a fost totuşi o grevă a unei fete care a colaborat intens cu securitatea - la anchetă şi după terminarea ei, - căreia i se făcuseră promisiuni, pe care - bineînteles - nu le-au respectat. Dar greva ei a survenit tarziu, după ce directoarea - Elena Tudor, veche ilegalistă - a fost schimbată.

Revenind însă la cele de mai înainte, e limpede că Lena Constante a preluat sloganurile comuniste şi, cu idei preconcepute, a tras concluziile de mai sus. De ce n-a făcut precum sora Maria Judith, călugărită într-un tânăr ordin catolic al surorilor sociale. Ea era evreică de prin Baia Mare. Prin 1938-1939 se creştinase cu familia sa, fiind încă elevă. Ocuparea Ardealului de Nord o găsise deja in mânăstire, familia ei însă a fost dusă la Auschwitz. Acolo au murit părintii ei, sora, cumnatul şi copiii surorii ei. Toată familia s-a prăpădit şi ea n-a putut face nimic pentru ei. Venită la Mislea, încă din carantină, a aflat lucruri contradictorii despre legionare: şi foarte bune şi foarte rele. După trei săptămâni de carantină, a căutat să afle adevărul. Ea, care a fost atât de crunt lovită de nazişti, ar fi putut considera adevărat tot ce se spunea rău. Dar nu! Ea, cea lovită adânc de bestialitatea oamenilor, s-a ferit să lovească. A căutat adevărul. Rezultatul a fost apropierea ei de legionare şi ataşamentul cald al multora fată de ea. Nici una nu s-a gândit să o omoare sau să-i facă vreun rău, nici ei, nici celorlalte evreice care erau la închisoare. Ba din contră, când cineva, oricare ar fi fost ea, nou venită sau zdruncinată sufleteşte, care avea nevoie de asistentă spirituală, o găsea la sora Judith şi la celelalte, cu care se împrietenise. Solidaritate (cum afirma Lena Constante).    Eu zic că era dragoste creştinească.

Viorica PÂRNAC STĂNESCU