De
odata, invartindu-se in jurul soclului, mirati, zarira un chip care parea coborît
din basoreliefurile columnei: un Dac viu, un Dac autentic, cu pantalonii strâmti,
camasa pe din afara si cu caciula caracteristica. Cine era si ce facea acest
om plin de noroi si obosit, care dormea asa de linistit in noaptea rece de Februar
la picioarele Columnei lui Traian? ne-o spune Stroe Stroescu, in cartea sa:
"Amintiri despre badea Gheorghe Cartan", editata la Bucuresti de tipografia
"Bucovina"; ne-o spune in pagini de un lirism pasionat, fromoase ca
o poesie. E pacat insa ca acest ton înãltãtor, care dã
o aureolã de legenda vietii unui om atât de neobisnuit, nu se pastreaza
intotdeauna si cã povestirea apare deci câteodata trunchiata sau
silita, pierzând din folosinta sa. Insa, in intregime, opera e foarte interesanta, cu toate punctele neegale si lungi ale povestirii; nemolipsita de neologisme straine, e demna in totul de romanitatea curata a eroului: chipul lui badea Cârtan reiese din aceste pagini modest si mare, expresia reala a eroului creat de credinta statornica in idealul patriei. Deci om neobisnuit, naiv si inteligent, modest si mândru, care te face sa te gandesti la caracterul lui San Francesco: ca si el plin de bunatate si avant, era insufletit de frumusetea idealului sau într'atata, incat sa poata lupta singur cu tot si cu totii.
Sa povestesti viata acestui pastor transilvãnean din veacul trecut e ca si cum ai povesti o închipuire eroica; autorul a voit, si adesea a putut, îmbina realitatea cu poesia in asa fel, incat, la intamplarile care par neadevarate, prin citatiile de persoane si datele de fapt ne arata sa suntem in fata unui frumos adevar.
Gheorghe Cartan a crescut pastor, printre muntii Transilvaniei, nestiutor si bun. Misterul mortii, care i s'a infatisat pe neasteptate cu sfarsitul timpuriu al tatalui, il face sa invete la saisprezece ani a ceti Evanghelia pe care preotul i-o daruieste ca raspuns la intrebarile lui minunate; istoria Romanilor de Sincai, pe care el o admira la patruzeci si cinci de ani intr'o vitrina din Viena unde se dusese, in nestiinta sa, sa protesteze la Imparat pentru o nedreptate suferita la iubitele lui oi, îi arata misiunea, din care cauza se va uita pe sine si va deveni "sfântul natiei romanesti". Mirat de cat a putut sa inteleaga din lectura vechii istorii, nu mai poate rãmânea prin munti; adevarul Evangheliei, prima lui carte de lectura, i-a fost intarit si de preot, dar adevarul istoric trebuie sa fie confirmat de probe, si el trebuie sa vaza pe eroii poporului sãu si sa vorbeasca insusi cu persoane ce-l pot ajuta sa inteleaga. Vinde oile sale, pentru cã, bun pastor ce era, n'a vrut sa le lase unui servitor, care i le-ar fi maltratat, si se face "pelerinul românismului". As dori ca toti sa poata ceti frumoasele pagini ale lui Stroescu, in care vedem pe badea Cartan, amic al profesorului Urechia, presedintele "Ligii Culturale a tuturor Romanilor". Ilustrul dascal si nestiutorul pastor se inteleg de minune, pentru ca amandoi sunt insufletiti de o mare dragoste pentru tara lor. Cartan inca nu uita cauza ce l-a facut sa coboare din munti si vrea sa stie daca in adevar Romanii sunt fii ai Romei. Urechia il face sa citeasca istoria lui Livius, care îi confirma acest adevar. Dar nu e de ajuns: el vrea sa vada acum pe "mama Roma si mormantul tatalui Traian" si nu sovaie sa se indrepte pe jos in pelerinaj pios catre indepartata tara care a dat nastere poporului sau. Departarea nu-l inspaimanta, pentru ca e un calator.
Cand soseste, el depune pânea, sarea si brazda de pamant din a sa Transilvanie la picioarele Columnei si face sa se uimeasca bersaglierii italieni care au vazut in el un Dac înviat.
Scrisorile de prezentare ale ilustrului sau amic din Bucuresti il introduc la personalitatile italiene si romane din Romania, care il primesc cu dragoste, caci avantul ce-l insufleteste, bunul simt ce-l calauzeste, cucereste pe toti, si la Roma se simte senin si linistit "ca un copil care si-a regasit mama". Se intoarce inca de doua ori la Roma. Merge in Franta, sora mai mare a Romaniei, dar, cu intuitia calma care iubeste puternic, simte ca nu e atmosfera de la Roma. Un incident il impiedica de a se duce in Spania, sa cunoasca "toata familia latina", dar îi permite sa se duca in Tara Sfanta, la Constantinopol. Primul scopal vietii lui a fost atins, caci calatoriile i-au aratat adevarul istoriei: tara lui e latina, sora a marilor natii occidentale, fiica a Romei Imperiale. In evlavioasele lui pelerinaje in capitala Italiei un lucru mai mult decat toate i s'a aratat: el a putut vorbi cu toti limba sa, a inteles si s'a facut inteles.
Limba armonioasa si sincera a tarii sale trebuie sa fie legatura dintre toti Romanii si, pentru ca tara lui de origine veche, Dacia Traiana, sa nu se piarda, trebuie ca poporul acela de la munti, care nu si-a stricat obiceiurile si limba, sa invete a citi carti romanesti, ca sa-si cunoasca nobila origine si sa se mandreasca la amintirea latinitatii sale. Si iata-l pe Cartan, in tara sa, distribuitor de bune carti. Pare un fapt imposibil ca un om singur, ce nu mai era tanar, timp de patrusprezece ani sa poata atinge pe jos cu saci de carti in spate, locurile cele mai singuratice ale Transilvaniei, pentru a duce acolo lumina sufletului de fier al Romei.
Niciun obstacol nu-l opreste, nici nu-l descurajeaza: este arestat, i se sechestreaza lucrurile cele mai dragi [documente, fotografii, amintiri din faimoasele lui calatorii], dar el reincepe de la capat, cu incapatanarea credintei, ducandu-se pe la toti prietenii ilustri, cerand carti fara sa se gandeasca la sine, la mijloacele propriului trai. Persoana sa, ca aceea a celui care e destinat unei misiuni, nu mai conteaza; putin îi ajunge ca sa traiasca, putina pâne, putin ceai, dar îi trebuie numaidecat multe carti romanesti, atatea cat sa acopere toata tara. Primit de Carmen Sylva, care-i da opera de a sa cu autograf, el, in toata nestiinata sa, îi cere un sac, pentru ca Ea are multe.
Anecdotele din viata lui sunt multe, si de aceea trimitem pe cititori la cartea lui Stroescu: una insa credem folositor s'o citam, caci arata cum a inteles el o mare nevoie: aceea de a vorbi romaneste, contra raului obicei, ce inca domneste in clasele de sus, de a vorbi frantuzeste. Seful Guvernului, Ionel Bratianu, era pe punctul de a iesi din casa, impreuna cu Toma Stelian, cand Cartan soseste pentru aceeasi nevoie de a aduna carti; Bratianu spune in frantuzeste prietenului: "Asteapta putin: îi dau doua sute lei, si-i dau drumul". Dar Cratan, apropiindu-se de usa automobilului, cu glasul indurerat îi spune: "Daca Toma Stelian si domnia voastra suntei Romani ca si mine, ce nevoie este sa vorbiti frantuzeste?". "Ne-ar trebui multi ca el", gandi Bratianu.
Si asa incheiem si noi, si am dori ca acest adevar sincer sa fie simtit si urmat de toti Romanii. Am dori ca figura acestui erou, in costumul lui caracteristic de pastor-delegat al Romanilor participanti la al XII-lea Congres al orientalistilor in toamna anului 1899 ca sa depuie o coroana de bronz la Columna lui Traian sa fie amintita mai mult, ca simbol al dragostei si devotamentului Romaniei catre Roma mumã.