Era in 20 Ianuarie 1941. Zi de Duminica, frumoasa, cu mult soare peste orasul Bucuresti. Ca intotdeauna, in mod traditional, Duminica era ziua in care eu, fralele meu Iliuta, sora mea mai mica Elisabeta si Marioara, sora noastra cea mare, ne intalneam cu totii sub acelasi acoperis al casei surorii noastre Marioara, de care am amintit.
Eu, cel mai mare in varsta, imi faceam stagiul militar intr'un regiment din Bucuresti. Aveam 23 de ani. Fratele meu, Iliuta, avea 16 ani si era baiat de pravalie la "Consumul Carpati", in plin centrul Bucurestiului. Ii placea comertul.
Era ora 1 la amiaza, dar Iliuta inca nu sosise de la pravalie. Asteptandu-l ceva timp si vazand ca nu apare, ne-am hotarit toti trei sa mergem pentru o plimbare in parcul Cismigiu, locul unde ne mai intalneam din cand in cand cu ardeleni de-ai nostri.
Era multa lume pe strazi si in parc. Ne-am oprit sa privim lebedele de pe lac. Deodata, in spatele nostru, fratele Iliuta apare cu o tanara fetiscana care îi era colega de scoala. Ne-a salutat. Era tare vesel.
N'am banuit atunci ca va fi pentru ultima oara cand il vedeam in viata.
Tarziu, dupa ce mi-am condus acasa cele doua surori, (locuiau la "Steaua Romana"), m'am indreptat spre locuinta mea. Eu fiind descazermat, aveam o camera pe care o inchiriasem pe str. Mitropolitul Dosoftei.
Eram foarte abatut. Toata noaptea nu am putut dormi. Am avut numai presimtiri proaste.
La ora 6 dimineata trebuia sa fiu in cazarma.
La
raportul regimentului, Col. Comandant ne citeste un ordin de zi foarte agitat.
Eram prezenti toti sefii de companii si ateliere. Ne spune ca, din acel moment,
suntem in stare de alarma. Nimeni nu mai are voie sa paraseasca cazarma. Toate
companiile vor fi echipate de razboi si vor sta in pavilioane, la ordinul comandantilor
lor. Ordinul, era dat telefonic de catre generalul Antonescu. Intr'o ora, trebuia
sa fim gata echipati de razboi, si adunati pe platoul mare al cazarmii, in careu,
unde se va face apelul pe plutoane si companii. Noi, meseriasii, am fost repartizati
la compania a 5-a.Intr'o ora, am fost chemati de gornisti pe platou. Ordinele, au fost deosebit de severe:
-nici un ofiter nu va mai parasi regimentul
-toata trupa este consemnata in cazarma.
Eu, stiam despre tot ce se intamplase intre general si Miscarea Legionara, fiind in contact permanent cu camarazii din conducerea tineretului legionar. Comandantul regimentului nostru, era un bun prieten al Miscarii Legionare. Pe atunci, eu eram seful grupului legionar din regiment si infiintasem sase cuiburi legionare. Eram foarte mult sustinut de comandantul regimentului care stia totul, si era si bun prieten cu Col. Zavoiau, Seful Prefecturii Capitalei.
Dupa apel, ne-au retras in pavilioane pe toti inarmati. Noi, legionarii, ne-am instalat intr'un pavilion aparte. Cei patru ofiteri care ne comandau, toti legionari, erau foarte agitati, ca si noi dealtfel. Ne-am strans intr'un cerc in jurul lor, discutand despre cursul evenimenteor, in surdina. Toti vorbeau de organizarea luptei. Gen. Antonescu, dorea sa ne impuscam camarazii nostrii de idealuri, de atatea suferinte, pentru a-si potoli ambitia sa de a fi unicul conducator al Romaniei. Ordinul pe care-l primise dela Hitler era clar: Reichul nu are nevoie de o miscare politica, asa cum este Miscarea Legionara, Reichul are nevoie de armata romana. Asadar, sprijinul armatei germane, era asigurat.
Pe la orele 9-10, s'au auzit impuscaturi dese. La ora 12, eu si Lt. Stanescu, suntem chemati de Colonelul Comandant. Ne priveste grav si ne spune ca sa nu facem nici o miscare, caci generalul a cerut comandantilor legionari sa predea posturile.
Daca insa -ne-a mai spus el- va primi ordin dela Col. Zavoianu sa intervina sau dela Comandantul Miscarii, el cu tot regimetnul, va da tot spijinul. Noi, deocamdata, sa nu facem nici o miscare.
A tebuit sa ne supunem. Toata ziua si toata noaptea am stat incordati si am dormit echipati.
A doua zi, 22 Ianuarie, la ora 10, am fost chemat la Corpul de Gada de un ofiter. "-Ce s'o fi intamplat?", m' am intrebat eu. Acolo, surorile mele cu jochii plini de lacrimi. Le intreb speriat ce s'a intamplat.
-Uta [Iliuta], imi raspunde una din suori, nu a mai venit acasa aseara. Pe la 10, ne-am dus la pavalie, insa, era inchisa. Geamurile toate îi erau sparte. Intamplator, un batran, care locuia langa pravalie, ne-a spus ce se intamplase.
La ora 10 dimineata, pravalia s'a deschis.
Pe
cand Iliuta conducea mai multi clienti in magazin, de la un geam de vis-à-vis,
s'a tras o rafala de arma automata. Iliuta, inca un vanzator si trei clienti
au murit instantaneu. Toti cei cinci morti, au fost, -putin mai tarziu ridicati
intr'un camion militar cu ordinul de a fi transportati la Crematoriu. Asta e tot ce stiu, a incheiat cu ochii in lacrimi sora mea.
Le-am spus sa mearga la Gardul Verde si sa ma astepte, in timp ce eu voi cauta sa obtin permisiunea de a iesi din cazarma.
M'am dus iute la Col. Comandant si, explicandu-i ce s'a intamplat cu fratele meu, sa ma invoiasca pentru a merge sa-l înmormântez crestineste. M'a pivit cu lacrimi in ochi si mi-a amintit:
-Sa nu spui nimanui ca ai fost la mine. Odinele sunt stricte.
Stii cum sa pleci, prin spatele unitatii...
Dumnezeu sa-ti ajute!
Am plecat in mare graba, sa-mi intalnesc surorile. De la Gardul Verde, ne-am indreptat cu iuteala spre cladirea Crematoriului. In curte, multa lume. Am intrat intr'o sala mare unde eau mortii insirati cate 15 pe rand si cu numere indicatoare. Erau vreo 10 randuri astfel aranjate. Am privit cateva secunde peste ele, incercand sa-mi gasesc fratele, dupa imbacamintea ce i-o stiam. Deodata, la mica distanta, observam mai multi morti, avand pe ei halate albe. Fratele meu, acolo unde lucra, purta si el unul asemanator. Cum ne-am apropiat, l-am si recunoscut. Era impuscat in cap si in inima. Langa el, celalalt vanzator, tot in halat, o doamna si alti doi cumparatori, omorîti si ei.
Multi dintre cei impuscati, erau legionari. Tineri, in floarea vietii, senini si frumosi.
Cata jale si cata durere era acolo, in sala aceea mare, datorita infatuarii si nesocotintei lui Antonescu, n'am sa pot uita niciodata.
Dupa identificare, ne-am dus int'un birou in care se gaseau doi responsabili si un ofiter locotenent. Ne-au indemnat sa mergem la Pimaria Capitalei, la un birou care elibereaza autorizatii de inmormantare.
-Dar pe cine aveti? m-a intrebat ofiterul.
I-am aspuns:
-Pe fratele meu, care era vanzator de pravalie la "Consumul Carpati".
-Cunosc cazul! mi-a spus el. Eu i-am ridicat. Acolo, arãtã el spe locul in care se gaseau cei cinci impuscati la pravalie, in randul acela se gaseste. Au fost impuscati dela o fereastra de un gup de evrei comunisti, care aveau mare ura pe acel magazin romanesc.
Intamplator, eu sunt comandantul unui pluton si inspectam zona aceea sa vad in ce masura se respecta ordinul de a se inceta focul, pentru aprovizionarea orasului. Auzind de unde se trage, am detectat imediat locul si i-am prins: au fost 5 evrei, patru barbati si o femeie...
-Pot sa-i vad?, l-am rugat eu pe ofiter.
-Da, cum sa nu! imi raspunde el. Va dati seama: cand oamenii mei au descopeit cine a tras, i-au adus la fata locului, le-au aratat ce-au facut, iar un sergent, care nu a mai putut rabda, i-a impuscat pe loc, razbunandu-i.
Apoi, ofiterul, a continuat:
-Noi am gasit mai multe grupuri de evrei comunisti si huligani care, sub protectia gen. Antonescu, au facut mari ravagii in suburbiile si mahalalele orasului. De 24 de ore huliganii si-au facut de cap...
Sunt surprins, a mai adaugat ofiterul, in timp ce ne indrepta spre locul in care se aflau trupurile celor 5 evrei, de ce suntem pusi sa supraveghem numai trei ore sa nu se traga focuri de arma, iar in rest sa nu intervenim!?
Generalul
este nebun, a conchis el. A dat ordin ca toti prefectii si gradele legionare
din amata si politie sa-si predea posturile oamenilor numiti de el, pretextand
ca Miscarea Legionara vrea sa-l rastoarne si sa-l indeparteze dela conducere.
S'au format plutoane intregi inarmate pe strazi si, ca mine, avem ordin sa tragem
focuri de intimidare. Eu personal, spune locotenentul, am vazut grupuri de legionari
imbracati in camasi verzi defiland pe strazi, dar, manifestand neinarmati impotriva
ordinului abuziv al gen. Antonescu de destituire a cadrelor legionare.
Defilau
frumos, organizati. Noi am primt ordin sa tragem mereu focuri sa-i intimidam, si, la caz, sa tragem chiar in ei. Cum sa fac eu asta? Cum? m-a intrebat locotenentul. Eu stiu cat au suferit legionarii de-atatia ani...
Cum sa trag in cei ce sunt cu tot sufletul si avantul lor pentru tara? Cum sa trag in asa o elita? Si mai ales care maifesteaza pasnic? Din regimentul meu, au fost soldati care au tras in legionarii razleti, plecati in vreo misiune.
La final ne-a spus:
-Am stat aici special ca sa vad cine vine sa-i ia pe cei impuscati la "Consumul Carpati"... Eu personal, mi-am facut datoria..
Ajunsesem in locul unde se gaseau numai evrei, surprinsi si impuscati pe cand faceau spargeri si jafuri, pusi la cale de dusmanii Miscarii, pentru ca la urma sa se arunce vina asupra ei. Erau vreo 12-13 evrei.
Ne-am despartit cu ochii plini de lacrimi de acest bun roman. Am mai trecut inca odata prin locul in care se gasea fratele nostru mort si, cu inima catranita de cele ce vazusem si auzisem, am iesit din cladirea Crematoriului.
Mai intai, am plecat la regiment, despartindu-ma de surorile mele, pe care le-am lasat in grija unui prieten, proprietarul restaurantului "Ceoarec" de langa Piata Amzei.
Acolo, m'am dus la Col. Comandant care m'a primit imediat. In birou, se mai gaseau trei ofiteri care discutau agitati. La un semn al Colonelului, cei trei parasira biroul, pentru a putea sta de vorba cu mine:
-Spune-mi Bora, ce s'a intamplat? Ti-ai gasit fratele? m-a intrebat el.
-L-am gasit, sa traiti D-le Colonel. Impuscat in cap si in inima, este intr'un lac de sange la Crematoriu...
I-am povestit totul cum se intamplase, a scrasnit din dinti, si la sfarsit, doar atat a spus: Bestiile...
M'am sculat de pe scaun si am continuat:
-D-le Colonel! Trebuie sa merg la Antonescu sa-mi deie autorizatie pentru a-mi duce fratele sa-l inmormantez langa parintii mei la Sibiu.
-Fa-ti datoria, mi-a raspuns el.
Apoi, dintr'un buzunar, a scos 1000 de lei (stia ca nu aveam bani caci eram copii orfani fara parinti, si eu, cel mai mare, militar). Apoi, mi-a scris un ordin de serviciu special, pentru a nu fi oprit, mi-a dat o banderola s'o pun pe mana cu semnul "P" pe ea, si am plecat la companie multumindu-i pentru bunavointa si intelegerea lui. La companie, Lt. Stanescu si ceilalti camarazi ai mei, mi-au dat roata, iar eu, le-am povestit despre toate cele intamplate.
Ei mi-au spus ca am fost dat lipsa la patru apeluri dar, din ordinul d-lui Colonel, acum nu se mai face.
Le-am spus ca ma voi duce la Antonescu la Presedentie, pentru a-mi da autoriztie sa-mi duc fratele mort la Sibiu. S'au oferit patru sergenti, sa mearga cu mine, sa nu fiu singur.
Fiecare ne-am luat cate o arma automata Z.B. incarcata, astfel ca eram o patrula in toata regula.
De data aceasta, n'am fost opriti la poarta principala a unitatii.
Ajungand la Presedentie in fata, multi ofiteri faceau de paza.
M'am
prezentat si am cerut audienta la Antonescu. I s'a dat imediat telefon, spunandu-i-se
ca un sergent doreste sa fie primt in audienta pentru un caz exceptional, exact
asa cum îi comunicasem eu. In ochii mei, in inima mea, erau mortii toti dela Crematoriu, fratele meu in floarea tineretii, toti cazuti din vina lui Antonescu, datorita ambitiilor sale criminale.
Nu doream in acel moment decat sa ma razbun, pentru toate crimele facute de acest caine rosu, cum era poreclit de armata romana.
Aveam un pistol la centura in spate, in cazul in care garda imi va opri automatul la intrare.
Ofiterul m-a anuntat ca mi s'a aprobat audienta. Inima imi batea de multumire. Asa cum prevazusem, mi s'a luat automatul, spunadu-mi-se ca n'am voie sa merg inarmat in audienta. Am fost controlat amanuntit si, ofiterul gasindu-mi pistolul, m-a intrebat:
-Cei cu asta sergent?
I-am raspuns nepasator putin iritat:
-In aceste zile tulburi, poti sa pleci neinarmat cand se impusca pe strazi ziua in amiaza mare? Asa a fost ucis fratele meu,ieri...
Pe data, mi-am vazut planul zadarnicit. Mai aveam o speranta, baioneta, dar si pe aceasta mi-a confiscat-o.
Apoi, am fost dus la cabinetul lui Antonescu, intesat cu mai multi ofiteri.
Am luat pozitie de drepti, i-am salutat, si, indreptandu-ma spre Antonescu, i-am spus cum a fost impuscat fratele meu, in timp ce aproviziona populatia capitalei, ziua in amiaza mare. Doresc -am continuat eu- sa-mi dati autorizatie sa-l duc si sa-mi ingrop fratele langa parintii mei la Sibiu, sa mi se dea un vagon mortuar si sa mi se faca toate cheltuielile, caci sunt militar sarac si nu am bani ca sa-l pot ingropa crestineste.
S'a uitat la mine, s'a plimbat putin, apoi mi-a raspuns nepasator:
-Cum vii la mine soldat pentru lucruri marunte? Primaria Capitalei se ocupa de acest lucruri. Am dat dispozitii speciale. Cum sergent ai parasit cazarma cand sunteti in stare de alarma?
I-am raspuns:
-Am facut-o pentru fratele meu care a fost impuscat miseleste facandu-si datoria la odinele D-tra. Pentru mine nu mai este consemn. Ce vroiti, sa-l arda la Crematoriu?
Mi-a raspuns foarte nervos:
-Sergent, du-te la Primarie si acolo ti se va rezolva cererea. Esti liber...
M-a condus ofiterul care a ascultat toata convorbirea, mi-a vorbit frumos si mi-a dat numarul biroului care se ocupa cu aceste lucruri.
Ne-am dus si la Primarie. Dar, cererea nu mi-a fost aprobata pentru vagon mortuar. Motivul? Se pot ivi tulburari si manifestatii. Am primit numai autorizatia de inmormantare, pentru un cimitir din Berceni, mi s'a dat un car mortuar, un cosciug si o cruce.
Singura lui dorinta, cat fusese in viata, era ca sa il duc la sedintele de cuib. Ii placeau cantecele legionare si voia sa devina legionar. Mi-a spus ca doreste si el sa imbrace camasa verde, sa lupte cot la cot cu ceilalti, sa se jertfeasca pentru Tara. A murit impuscat fara implinirea dorintei lui, cu visul neîmplinit.
I-am respectat dorinta sa atat de aprig ceruta. A plecat spre ceruri, imbracat in costum legionar.
Un bun preot crestin i-a facut rugaciunile la o capela dela cimitirul Bellu, apoi ne-a insotit la cimitirul dela Berceni. Ca din pamant, au rasarit o multime de colegi si personalul dela "Consumul Carpati", multi cunoscuti chiar din comuna natala care erau in Bucuresti (Serg. Tarcea, Serg. Ilie Macrea, consateanul Ilie Dieu etc.).
Cei
patru Sergenti care m'au insotit cu toate restrictiile peste tot, au fost si
ei prezenti. La fel, cei 42 de militari care faceau parte din cuiburile legionare
din regiment sub conducerea Lt. Stanescu. Cosciugul a fost purtat pe umerii
a sase sergenti legionari, imbracati in camasi verzi. Dupa petrecerea pe ultimul drum a fratelui meu, am plecat abatut la locuinta mea unde am stat trei zile spre reculegere. A treia zi am incercat sa iau legatura cu sediul nostru legionar de pe str. Gutenberg care era sub paza.
M'am prezentat dupa patru zile la regiment. Inca nu se ridicase consemnul.
M'am prezentat Colonelului. Mi-a spus ca este tare suparat si ca traim zile grele. Ajutorul lui de Comandant care era o fire arivista si spera ca poate obtine ceva foloase din partea noii intorsaturi datorate evenimentelor acelor zile, a cerut sa fiu pedepsit pentru lipsa din cazarma, desi cunostea bine cazul. Voia sa-l saboteze pe Col. Comandant.
M'a scos la raport si, cu o satisfactie pe care i-o citeam pe fata, mi-a dat zece zile de carcera.
Asa am fost rasplatit pentru ca mi-am facut datoria mea de crestin, fata de fratele meu omorît.
In fata evenimentelor, Miscarea a cedat in favoarea lui Antonescu, devenit apoi dictoatorul Romaniei. Dupa un an, la presiunea lui Antonescu, am fost trimis pe linia intaia pentru reabilitare. Acolo, am intalnit multi camarazi legionari, si ei trimisi datorita convingerii lor politice, nationaliste, pentru reabilitare. Multi dintre ei, datorita armamentului inferior cu care au fost inzestrati, au presarat stepa calmuca cu tinerele lor trupuri, reabilitandu-se la dorinta Generalului, post mortem.
"Au spus ca lupta pentru tara. I-am trimis sa lupte....", spunea in zeflemea Antonescu. Cu ce sa lupti in fata tancurilor, in prima linie,cu pusti ruginite si gloante scoase din uz?
Asa cum a tradat Antonescu Miscarea Legionara, tot asa a fost tradat si el de oamenii pe care si-i stransese langa el. Cand si-a dat seama, era prea tarziu.
Eu, pe front, mi-am facut datoria de soldat al Tarii, de soldat al Miscarii. Actualmente traiesc in St. Unite, dar sunt tot la datorie, pe baricadele luptei.
Zecile de mii de legionari cazuti in lupta cu opresorul comunist din rasarit, vor ramane in istorie si nu-i vom uita niciodata. Cei mai buni dintre cei mai buni.
Jertfa lor sa ne fie pururi imbold in lupta pe care o ducem in contra barbariei comuniste si sa-i pomenim asa cum merita niste eroi adevarati.
La luptã, pentru România liberã de mâine.