"LIBERTATEA", New York
Director: Nicolae Nitã
Anul V, Aprilie-Mai, Nr. 45-46, 1986

  Toata istoria omenirii este tragica, pentru ca ea este consecinta pacatului. Odata cu caderea in pacat a stramosilor nostri, sirul evenimentelor dramatice incepe sa se desfasoare, coruptia umana se accentueaza, ignoranta se extinde, cunoasterea sfanta daruita lui Adam si Evei se restrange tot mai mult.
  Fara indoiala ca oamenii nu au uitat niciodata paradisul pierdut, ci au privit cu nostalgie spre epoca de aur, cautand o cale de reintoarcere mereu ratata. Istoria omenirii este, in mod evident, istoria mantuirii. Constienta de suferinta ei si in parte, de cauzele care au generat-o, lumea isi cauta propria salvare pe cai drepte sau nedrepte, pe calea spiritualitatii sau a stiintei.
  Venirea Mantuitorului, intruparea, invatatura si sacrificiul Sau absolut au introdus sensuri noi in lume, au sfintit istoria si au dat suferintei un sens salvator. Iisus isi asuma suferinta intregii lumi ca sa ne ridice pe toti la statura barbatului desavarsit care este El. Umilinta Fiului lui Dumnezeu si valoarea invataturii Sale reies din Predica de pe Munte, cea mai sublima lectie de morala care a fost rostita vreodata. Adevarul acestei lectii este confirmat de sangele cel varsat pe cruce de Mantuitorul.
  Fireste ca Isus nu a adus fericirea in lume, in sensul in care omenirea o dorea, o ferictire seculara, o prefacere a pietrelor in paine, o minune continua, o dominatie necoditionata a lumii, asa cum a incercat ispititorul sa-i demonstreze lui Iisus pe muntele Carantaniei.
  Lumea aceasta este o lume creata, ea are un inceput si un sfarsit, iar limitarea inseamna durere. Moartea si constiinta mortii pe care counoasterea umana a introdus-o in intelegerea noastra dupa caderea in pacat, inseamna durere. Iar oamenii fug de durere. In aceasta fuga permanenta de durere, oamenii uita glasul Mantuitorului din Predica de pe Munte. Ei cred ca durerea se anuleaza in placere, dar dupa consumarea acesteia se vad din nou aruncati intr'o durere si mai mare, asa cum spune Maxim Marturistorul.
  Iisus ne cheama insa spre o placere spirituala care nu are revers pentru durere in spirit. Numai materia, carnea sunt contradictorii, spiritul este unitar in durere sau bucurie, caci bucuriile spirituale sunt depline. "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea sa ramana in voi si bucuria voastra sa fie deplina." [In.15, 11]
  Desi vocea autorizta a lui Hristos ne-a spus, fara posibilitate de indoiala, ca El este doctorul cel desavarsit al tuturor durerilor noastre si ca nu putem trai decat prin iubire, tot nu am inteles integral dimensiunea si valoarea acestei iubiri.
  "Aceasta este porunca mea: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata petnru prietenul sau."
  In prezent lumea este net impartita intre cei cre îl iubesc pe Dumnezeu si cei care îl urasc. Regimurile totalitare ateiste reprezinta astazi imparatia lui Anticrist, o imensa armata moderna dotata cu cele mai distrugatoare arme, gata in orice clipa sa invadeze lumea si s'o subjuge.
  Principiul fundamental al comunismului nu este socializarea toatala a mijloacelor de productie. Ideea socialista a existat de mult, ea nu este o creatie marxista dupa cum nici justifacarea ei "stiintifica" nu este creatia lui Marx si a discipolilor sai. Elementul fundamental al ideologiei comuniste este ateismul. De altfel, nici aceasta idee nu este noua, caci dintotdeauna satana si-a avut reprezentantii sai printre oameni, care au negat ideea de Dumnezeu, fie prin introducerea dubiului in inimi, fie prin combatere directa.
  Pentru prima data insa in istoria omenirii, ateismul devine o religie de stat servita de sute de milioane de indivizi gata sa savarseasca orice crima. Pentru prima data in istoria omenirii, mistica materiei devine legea care se impune gandirii si comportamentului uman. In sfarsit, pentru prima data ateismul devine o putere de stat.
  Omenirea este in pericol, omenirea trebuie facuta sa inteleaga ca existenta ei este amenintata intr'un mod foarte serios. Comunismul nu cunoaste decat ura si suspiciunea. Acestea sunt deficientele social-psihologice care, infiltrate prin insinuare sau impuse cu mana inarmata, aduc distrugerea omenirii ca entitate spirituala.
  Este oare Occidentul orb si surd in fata acestui pericol? Si-a pierdut el posibilitatea rationarii pe baza evidentei?
  Din 1945 si pana in prezent, Rusia a ocupat rand pe rand si in mod temeinic, zeci de tari: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Germania de Est, o imensa parte din Asia, Cuba, Orientul Mijlociu, Afganistanul, mare parte din Africa si tari din America de Sud. Aceeasta ocupatie s'a facut, fie manu militare, fie in mod insidios. De aproape 40 de ani, lumea occidentala pierde teritorii si zone de influenta. Rusia ocupa o tara si conform unei practici indelung experimentate, ridica un mic procent din populatia unei tari impotriva majoritatii. Sustinuta de armele Sovietice, aceasta minoritate poate teroriza si extermina o mare parte din populatia majoritara. Pamantul, mijloacele de productie, individul, gandirea si credinta sunt confiscate. O era noua de sclavaj incepe. Tragedia Afganistanului este o demonstratie gata facuta. Rusia invadeaza Cehoslovacia macelarindu-i populatia, iar statele occidentale o invita la masa negocierilor pentru ca Uniunea Sovietica sa mai poata respira in vederea unui nou atac.   Bisericile sunt demolate, credinciosii si pastorii lor sunt persecutati, aruncati in inchisori, torturati si ucisi, constiinta este violata. Presa si literatura comunista inca mai declara public si cu autoritate ca religia este opiul popoarelor si se intruneste in receptii fastuoase cu ierarhii colaboratori ai comunismului, cu ministrii comunisti atei cu care se imbratiseaza si-si fac declaratii reciproce de dragoste eterna, in timp ce milioane de oameni mor de foame si de frig in lagarele comuniste.
  Acesti misionari ai colaborarii ar trebui sa se intrebe daca la banchetele lor beau vin, sau sangele martirilor pe care îi sacrifica pentru o pace iluzorie cu ateismul.
  Sistemele totalitare isi intemeiaza puterea pe teroare, si comunistii au, in aceasta privinta, un plan stiintific stabilit si experimentat de mai mult de 60 de ani pe sute de milioane de oameni de toate rasele. Stalin afirma ca daca 5% din populatia unei tari este pusa dupa gratii, teroarea este instalata si restul populatiei nu mai are curajul sa se revolte.
  In Romania, in cei aproape 40 de ani de dictatura comunista, acest procent a fost depasit, caci au fost perioade in care numarul celor arestati reprezenta aproape 11% din populatia tarii. Multi din acesti martiri anonimi si, adesea, involuntari au murit in inchisori.
  Daca in acest studiu ne vom ocupa in mod deosebit de Biserica in suferinta, nu putem face abstractie si de suferinta altor categorii de oameni. Biserica este o institutie divina pe care Iisus a intemeiat-o in aceasta lume. In mod necesar ea are si o extensiune sociala, trebuind sa se intereseze de treburile cetatii, de suferinta fizica si morala a cetatenilor, numai de cei care conduc si oprima.
  In parabola Samarineanului Milostiv, este evident ca Iisus vorbeste nu numai de suferinta spirituala, ce si de cea fizica a omului cazut intre talhari. [vezi Lc. 10, 30-47]
  In Judecata din Urma, acuzatia pe care o va aduce Judecatorul cel Nemitarnic celor asezati de-a stanga Sa, va cuprinde toate faptele bune pe care acestia nu le-au facut, privind atat milostenia trupeasca -hranirea saracilor, primirea strainilor, etc. -cat si milostenia sufleteasca, cercetarea celor care zac in inchisori, a celor bolnavi, etc. [Mt. 25, 41-43]
  Biserica nu se poate sustrage obligatiilor ei sociale, nici nu le poate mistifica printr'o colaborare cu oficialitatea de stat oprimatoare. Cand preotii si credinciosii sunt terorizati, inchisi, internati in clinici psihiatrice, indiferenta bisericii inseamna complicitate. Fie ca este vorba de o biserica mica, fie ca este vorba de un consiliu ecumenic modial, responsabilitatea este aceeasi. Dumnezeu nu cauta la fata oamenilor, ci la faptele lor.
  Intoleranta regimului comunist din Romania are toate caracteristicile pe care istoria le-a constatat la comunismul moscovit. De altfel, indiferent de micile deosebiri existente intre tipurile de teroare comunista din tarile satelite, este usor de inteles ca ele nu sunt decat experimente ale Kremlinului. Eventualele abateri sunt sever sanctionate si cel care a avut indrazneala sa-si afirme o linie personala este readus la ascultare, sau lichidat [vezi Gheorghi Dimitroff, in Bulgaria, etc.] sau anatemizat, ca Tito.  
In prezent, in cadrul totalitarismului comunist din diferitele tari, Rusia experimenteaza sisteme diferite in diferitele tari pe care le domina.
  In Afganistan metoda este a genocidului; in Ungariaa se experimenteaza un liberalism agrar intern, cu o stricta subordonare in politica externa fata de rusi. In Romania, experimentul este exact invers: in politica externa, Ceausescu are un dârlog ceva mai lung, in schimb, in politica interna, el aplica un regim mai stalinist decat insusi stalinismul. Bulgariei îi revine sarcina atentatelor politice importante, cum a fost cel impotriva Papei Ioan Paul al Doilea. Totodata, Bulgaria este si placa turnanta pentru patrunderea drogurilor in Europa.
  Romania a avut o situatie speciala atunci cand, in 1958, Gheorghiu-Dej obtinea plecarea trupelor rusesti din tara.
  Unii sustin ca Dej ar fi manifestat un inceput de convertire la credinta si ca incetarea brusca a cultului personalitatii sale, ca si decretul general de amnistie pentru detinutii politici ar fi consecinta acestei convertiri. Nu stiu cat adevar a stat in acest zvon si cat adevar a fost in celalalt zvon care afirma ca moartea lui atat de rapida s'ar fi datorat unei masive iradieri la care rusii l-ar fi supus fara stirea lui.
  In luna martie 1965 am trecut pe la catafalcul lui Gheorghiu-Dej. Voiam sa vad in fata mortii pe cel care aruncase in inchisori aproape doua milioane de oameni, asasinase o parte din tovarasii sai, inchisese pe altii. Voiam sa vad pe cel care ordonase torturarea noastra fizica si morala pana la desfiintare, pana la chinurile iadului si care acum nu mai era decat tarana.
  La cele patru colturi ale catefalcului faceau de straja patru barbati cu fete intunecate. Unul din ei, gras si putin cam puhav, plangea cu hohote; lacrimile îi brazdau obrazul ca doua mici suvoaie.
  Inima mi s'a muiat, incrancenarea dura a sufletului meu dupa 16 ani de suferinta s'a topit. Daca un om, unul singur plangea cu atata durere moartea lui Dej, insemna ca sufletul lui fusese rascumparat de inger. Am intrebat cine era comunistul cu fata umana. Cineva mi-a raspuns ca era Gogu Radulescu.
  Trei ani mai tarziu, acelasi Gogu Radulescu care varsase lacrimi fierbinti la moartea lu Dej, si pe care de altfel, il secondase in toate actiunile sale criminale, a trecut fara reticente alaturi de Ceausescu atunci cand acesta l-a declarat pe patronul lor criminal si tot el este cel care declanseaza nebunia cultului personalitatii lui Ceausescu, impingand-o apoi la paroxism.
  Oare cat de salvatoare au fost lacrimile lui Gogu Radulescu pentru Gheorgiu-Dej?
  Ma uit inapoi la istoria noastra din 1945 incoace si inteleg ca exista nu numai un apocalips general, ci si unul de grup, de natiune si chiar de individ.
  Aproape doua milioane de oameni trecuti prin inchisori, lagare de maunca fortata si de exterminare, domicilii obligatorii; aproape doua sute de mii de oameni exterminati prin tortura, foame, frig si disperare; sute de mii de credinciosi condamnati pentru credinta lor; peste patru mii de preoti inchisi pentruca slujeau pe Hristos, preoti ortodocsi, catolici, uniti, pastori protestanti. Din acestia, 63 au fost ucisi in batai, impuscati, torturati. 17 episcopi si mitropoliti isi pierd viata in aceasta persecutie fara sens si fara justificare.
  Ca un omagiu pentru acesti martiri, consemnez aici numele ierarhilor:

Ierarhi Ortodocsi

  1. -Nicodim MUNTEANU- Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, otravit de rusi la 7 Februarie 1948.
  2. -Policarp MORUSCA- Episcop al Bisericii Ortodoxe Romane din America.
  3. -Partenie CIOPRON- Episcop al Armatei Romane. A fost exilat la manastirea Varatec, unde a si murit.
  4. -Irineu MIHALCESCU- Mitropolit al Moldovei, unul dintre marii teologi ortodocsi din perioada interbelica, moare in exil in 1948, la manastirea Agapia.

Ierarhi Romano-Catolici

  1.-Anton DURCOVICI- Episcop, moare in inchisoarea Sighet la 10 Decembrie 1951.
  2.-Iulie HOSSU- Cardinal, moare in exil la manastirea Caldarusani, in 1970.
  3.-Ghika VLADIMIR- Monsenior, moare la inchisoarea Jilava, la 16 Ianuarie 1952.
  4.-Pacha AUGUSTIN- Episcop, moare in inchisoarea de la Timisoara.
  5.-Scheffer IANOSI- Episcop, moare in inchisoarea de la Sighet.
  6.-GLOSSER- Vicar Episcopal, moare in inchisoare la 2 Mai 1950.

Ierarhi Greco-Catolici

  1.-Aftenie VASILE- Episcop, ucis in ancheta la securitatea din Bucuresti la 6 Mai 1950.
  2.-Frentiu TRAIAN-VALERIU- Episcop, moare in inchisoarea Sighet la 17 iulie 1952.
  3.-Balan IOAN-Mitropolit, moare in exil la manastirea Cladarusani.
  4.-Chinezu TITU-LIVIU- Episcop, moare in inchisoarea Sighet la 15 Ianuarie 1953.
  5.-Rusu ALEXANDRU- Eiscop, moare in inchisoarea Gherla, la 9 Mai 1963.
  6.-Suciu IOAN- Mitropolit, moare in inchisoarea Sighet la 27 Ianuarie 1953.

      Nu pot incheia aceasta lista a ierarhilor martiri, fara a pomeni aici doi preoti ucisi de securitatea lui Ceausescu.
  Preotul orthodox Dumitru ZAMISNICU, eliberat din inchisoare prin decretul de amnistie generala din anul 1964. Foarte angajat in predicarea cuvantului lui Dumnezeu, continua lupta impotriva ateismului, fapt care îi atrage repetate internari in clinici psihiatrice unde este supus unor tratamente medicale care i-au distrus sanatatea. Moare din aceasta cauza in anul 1974.
  Preotul romano-catolic Geza PALFI, rosteste o predica de Craciun in care, printre altele, spune ca ar fi bine daca si in Romania s'ar acorda o zi de concediu pentru muncitori de Nasterea Domnului. Faptul s'a petrecut in Decembrie 1983. Dupa cateva zile, preotul Geza Palfi a fost arestat de securitatea din Targul Mures si batut atat de crunt, incat dupa trei luni de zile moare, din cauza distrugerii ficatului prin traumatism.
  In 1965, cand moare Gheorghiu-Dej, este ales ca secretar al partidului comunist din Romania, Nicolae Ceausescu.
  Figurã lipsita de orice calitati intelectuale, el este dotat cu o siretentie primtiva care l-a facut sa parvina la trepte la care nimeni nu credea ca va ajunge. Se remarcase insa printr'o serie de acte de cruzime care i-au castigat increderea lui Gheorghiu-Dej, in special prntru violenta cu care a reprimat opozitia taranilor din Dobogea fata de colectivizare. Partidul comunist hotarise sa colectivizeze intr'un ritm rapid provincia Dobrogei si pentru aceasta s'a trecut la arestarea tuturor celor care ar fi putut constitui o piedica. In ciuda acestor masuri preventive, opozitia este tot mai mare, colectivizarea intampina greutati si Comitetul Central comunist decide trimiterea unui dur. Toate optiunile au fost pentru Nicolae Ceausescu. Din clipa numirii sale, teroarea si cruzimea se instaleaza in toata Dobrogea. Taranii sunt arestati si batuti salbatic, unii chiar mor in batai, altii fug prin paduri si prin baltile Dunarii.
Colectivizarea fortata a avut loc, o categorie sociala libera si fundamentala pentru Romania, devenea sclava. Taranii care facusera opozitie sunt condamnati la pedepse mari, mii de oameni zac in inchisori, teroarea dezlantuita de Ceausescu nu a cunoscut nici limite legale, nici umane.
  In aceasta peioada de teroare, doi tarari din comuna Agighiol, judetul Tulcea -fratii Popa- fug de teama prin baltile lacutui Razlem. Sunt urmariti, haituiti si impuscati dupa aproape doi ani. In acest timp, toti membrii familiilor lor au fost arestati: sotii, copii, veri, fii, fiice etc., pe motiv ca dadusera hrana celor doi fugari. Dupa legile comuniste, parintii trebuiau sa-si denunte fii, fiii pe parinti, fratii pe frati si asa mai departe.
  Dupa impuscarea celor doi frati, din ordinul lui Ceausescu, securistii au adunat toti locuitorii satului si in fata lor au dat foc inimilor celor doi frati Popa, dupa ce au turnat benzina peste ele. Locuitorilor ingroziti, copii, femei, barbati, li s'a spus: "Asa vor pati toti dusmanii poporului, care se opun infiintarii de colhozuri."
  L-am intalnit in inchisoare pe Petrica Popa, un tanar de 16 ani, fiul unuia dintre cei doi frati impuscati. La 13 ani, pazind oile, lãsa in diferite locuri dinainte stabilite mancare pentru tatal sãu. La 15 ani a fost condamnat la 7 ani inchisoare pentru crima de a-i fi dat tatalui sãu sã manance.
  Colectivizarea agriculturii s'a sprijinit pe crima, pe teroare, pe sange si pe suferinta. Nicaieri insa nu s'a ajuns la asemenea acte salbatice -cum a fost arderea inimilor celor doi tarani impuscati, asa cum s'a facut de catre securistii din subordinea lui Nicolae Ceausescu.
  La inmormantarea lui Gheorghiu-Dej, el este ales secretar general al partidului comunist si jura solemn ca "va urma neabatut politica de partid interna si externa a marelui inaintas".
  In 1965. In 1968, intr'o sedinta a comitetului central la care au fost invitati o serie de membri marcanti ai partidului comunist, Ceausescu il declara pe Gheorghe Gheorghiu-Dej criminal, exact dupa procedeul lui Hrusciov in legatura cu Stalin. Cu acea ocazie a fost audiata o banda de magnetofon pe care fusese imprimat "Ultimul Cuvant" al lui Lucretiu Patrascanu -fostul ministru comunist al justitiei, arestat in anul 1948, judecat, condamnat la moarte si executat in 1954.
  In acest utim cuvant, Lucretiu Patrascanu isi afirma inocenta.
  Dupa 14 ani, Nicolae Ceausescu descoperea si el nevinovatia lui Patrascanu, uitand ca in perioada cat acesta era arestat, Ceausescu Nicolae care era secretarul Organizatiei Tineretului comunist, obliga tierii sa semneze motiuni prin care se cerea condamnarea la moarte a lui Lucretiu Pãtrascanu. Noului secretar al partidului i-au trebuit trei ani dupa preluarea puterii pentru a descoperi ca cel a carui condamnare la moarte o ceruse cu atata furie, era inocent.
  Dar toata aceasta piesa se jucase dupa cum o regizase Moscova. Tot ce se petrece in Rusia se repeta in forme identice in Romania, cu o intarziere de zece-cincisprezece ani. Ceea ce Hrusciov facuse in Rusia dupa caderea stalinismului, facea Ceausescu dupa caderea dejismului. Cteva victime din cele 30 de milioane din Romania erau facute stindard pentru orbirea popoarelor, un mort era declarat vinovat, nimeni din cei care condamnasera, ucisesera nu era pedepsit, teroarea comunista putea continua nestingherita sub minciuna unei justitii niciodata respectata.
  In 1968, dupa ce Ceausescu a fost declarat genial, barbatul cel mai demn, tata si fiu iubit al poporului, se declanseaza in Romania primele arestari politice si religioase din timpul noii domnii. Mii de credinciosi care nu faceau parte din cele 14 culte admise de constitutia comunista -nimeni nu stie de ce 14 si nu mai multe sau mai putine- ajung in inchisori.
  In luna Mai 1968 sunt arestat impreuna cu Marcel Petrisor si ni se confisca toata literatura de inchisoare pe care o pusesem pe hartie din memorie. Dar ancheta incerca sa scoata o activitate de spionaj care trebuia fabricata in birourile securitatii. Spre suprinderea noastra, dupa trei saptamani se suspenda ancheata si suntem lasati liberi. Mai tarziu am aflat ca in aceeasi perioada fusese arestat Nicolae Petrascu, in jurul caruia, se pare, se intentionase organizarea acestui proces. Dar Nicolae Petrascu se sinucide la arestare, sau dupa aceea, sau a fost "sinucis".
  In vara anului 1968 are loc invazia Cehoslovaciei, arestarea lui Dubcek, fapt care cu adevarat il sperie pe Ceausescu. Dupa ce constata ca Rusia îi este binevoitoare, el trece la sanctionarea celor care isi manifestasera prea fatis sentimentele antisovietice. In acest fel, Ceausescu isi rascumpara afirmatiile prea grave pe care le facuse sub presiunea spaimei de a nu ajunge ca Dubcek.
  Popescu Ion-Nelu din Craiova, care facuse deja 16 ani de inchisoare si care in acea perioada lucra la o coperativa de arta, afisase in vitrina altelierului un tablou care reprezenta un urias fara cap, Rusia Sovietica, si care zdrobea Romania sub picioare. A fost condamnat la 19 ani de inchisoare si a executat 9 ani. Alaturi de el au fost mumerosi alti detinuti politici [Ighisanu, Caraza, Orbulescu, etc]. Primul decret de gratiere dat de Ceausescu in 1977, la 13 ani dupa cel al lui Dej, din 1964 mii de detinuti inchisi pentru credinta au fost pusi in libertate. Totusi, in anii urmatori, 1979-1984, pe care i-am petrecut in inchisoare, am intalnit un mare numar de credinciosi condamnati.
  Printre detinutii politici pe care i-am intalnit si care fusesera exclusi de la prevederile decaretului lui Ceausescu, se gasea si un fost colonel, agentul special al lui Ceausescu pentru furnizarea de arme tuturor miscarilor violente de stanga din Asia si Africa. Fusese condamnat pentru divulgarea secretului, desi colonelul nu recunostea o asemenea divulgare.
  L-a socotit oare Ceausescu periculos pentru ca stia prea multe?
  Desi cu ocazia vizitei lui Ceausescu in Mozambic, Samora Machel declarase public ca primise arme din Romania, colonelul respectiv a fost eliberat mult mai tarziu.
  In anii 1981-1982 cat am stat in inchisoarea Galati, am aflat de la diferiti detinuti ca in portul Galati au venit de mai multe ori vase chinezesti cu arme care au fost transbordate pe vase cerealiere romanesti si transportate apoi in Arabia.
  Cu ocazia calatoriei lui Nicolae Ceausescu in tarile africane, acesta a "profetit" ca pana la sfarsitul secolului, crestinismul va dispare total din Romania. De altfel, comunistilor le-a placut totdeauna sa profeteasca. In 1949, Stalin proorocise si el ca pana la finele secolului, in Rusia se va instala regimul comunist al painii si al laptelui, adica fiecare va putea sa ia, fara sa plateasca, atata paine si atat lapte cat îi sunt necesare. In anul 1986, Canada si Statele Unite inca mai furnizeaza grau Rusiei care, fara acest ajutor, ar ajunge poate la actele de canibalism de pe vremea dumpingului de cereale si unt al lui Stalin. Cat despre lapte, el este, probabil, to atat de rar in Rusia ca si in Romania.
  Pentru a forta istoria sa-i respecte profetia referitorare la disparitia crestinismului, Ceausescu ordona demolarea unor biserici si manastiri. Primele doua biserici cazute prada furiei sale destructive au fost Biserica Enei din bucuresti si Biserica Domneasca din Focsani, in 1977. De la unii membri ai Comisiei pentru Monumentele Istorice aflasem despre lunga lista a bisericilor care trebuaiau distruse. Atunci am luat atitudine publica impotriva acestor demolari prin perdici, prin proteste scrise, cautand sa arat ca toata aceasta desfigurare a personalitatii tarii noastre nu era actul unui individ ajuns la conducerea tarii printr'un joc al imprejurarilor politice ci consecinta sistemului ateist al comunismului, a carui trasatura esentiala este distrugerea oricarei religii si, in deosebi, a crestinismului si inlocuirea lor cu o mistica a materiei si un cult al personalitatii impins pana la zeificare.
  Una dintre primele manastiri amenintate de genocidul cultrual al lui Ceausescu a fost Cornetu  de pe Valea Oltului. Staretul manastirii, ieromonahul Cristofor mi-a solicitat ajutorul. A scris un memoriu adresat lui Ceausescu. O copie dupa el a fost trimisa si la U..E.S.C.O. In acest memoriu staretul afirma ca prefera sa moara sub zidurile daramate ale manastirii, decat sa asiste impasibil la demolarea ei. Episcopul de Valcea -Gherasim- fortat de securitate, a incercat sa-l determine pe toate caile sa renunte la memoriul sau, printr'o declaratie in care sa arate ca a fost influentat de mine. A refuzat. Manastirea a fost salvata, dar cele aproximativ zece biserici comunale -toate monumente istorice- au pierit.
  Eu am fost arestat si condamnat la zece ani de recluziune din ordinul personal al lui Ceausescu.  
Opozitia mea fatisa a trezit un ecou imens in inimile credinceiosilor, a tineretului in special- fapt care l-a determinat pe Ceausescu sa amane demolarile masive inca vreo trei ani.
  Ca orice tiran, Ceausescu este las; ca orice las el este gata sa savarseasca orice crima, cu conditia sa nu se stie ca el a facut-o. Din aceeasi teama viscerala si-a numit in cele mai importante functii de stat fratii, nepotii, cumnatii, etc.
  Intr'un alt articol, sau poate intr'o carte, voi relata procesul inspaimantator al lui Lucretiu Patrascanu, asa cum mi-a fost el povestit de un martor al acuzarii. Voi vorbi atunci si de Chivu Stoica, tovaras de crime al lui Gheorghiu-Dej si al lui Ceausescu si care a fost impuscat in biroul acestuia de catre Emil Bobu, pe atunci ministru de interne.
  Din declaratiile lui Ion Pacepa, seful serviciului secret al lui Ceausescu- si care s'a refugiat in occident, se stie ca spionajul roman era punctul forte al retelei de spionaj sovietic si ca seful statului roman ordonase o serie de asasinate ale unor personalitati ale exilului romanesc, asasinate esuate prin defectiunea agentului care trebuia sa le execute.
  In luna Martie 1981, pe cand ma aflam in inchisoarea Jilava, un agent de securitate mi-a spus ca Emil Georgescu, redactor la portul de Radio Europa Libera va fi ucis. Am cautat s'o inconstiintez pe sotia mea in speranta ca va gasi o cale sa-l anunte pe cel in cauza, dar era prea supravegheata pentru a o putea face. Dupa trei luni, Emil Georgescu a fost grav ranit cu cutitul de doi francezi care au justificat mincinos atacul lor. La cateva luni dupa aceea, Georgescu moare.
  Nu pot sa nu-l implic in acest lung sir de crime si pe Stefan Andrei, fostul ministru de externe de pana in 1985. Pana la venirea lui in acest post de ministru, atentatele comise impotriva exilatilor romani au fost foarte rare. Cu venirea lui, ele au luat un caracter sistematic. Dupa ce am vorbit la radio Free Europe despre rolul pe care presupuneam ca l-ar fi jucat in aceste crime si despre felul in care s'a purtat cu sotia mea, la scurta vreme, a fost scos din functie. Poate ca nu este nici o legatura intre ceea ce am spus eu si aceasta concediere, dar convingerea mea ramane neschimbata. Ceausescu se debaraseaza de complicii incomozi.
  O parte din oficialitatile americane nu au fost de acord cu parerea mea, in aceasta privinta. Sunt multe deosebiri intre parerile mele si cele ale acestor autoritati si poate ca este mai bine asa. Dar eu tin la experienta mea si stiu ca ma insel destul de rar. De aceea sunt intru totul de acord cu cele declarate de Domnul David Funderburk in legatura cu "smecheria" lui Causescu si cu necunoasterea politicii de totala supunere fata de sovietici a acestuia.
  Toti cetatenii tarii noastre sunt convinsi de acest lucru si numai Occidentul mai crede inca in asa zisa politica de independenta. Datorita acestei "independente", Ceausescu poate trimite la inchisoare mii de credinciosi, poate transforma bibliile in hartie igienica si pote face ca tehnologia americana sa ajunga in Rusia. Datorita acestei "independente", multi credinciosi mor in inchisorile lui Ceausescu, in timp ce autorul lor este primit triumfal in tarile occidentale, iar circa 20 de milioane de locuitori sunt supusi foamei, frigului, intunericului si teroarei. Regimul lui Causescu este cel mai stalinist din toate tarile comuniste. Mai stalinist decat insusi stalinismul. El este distrugatorul a zeci de biserici -numai in Bucuresti au fost demolate 14 biserici- 12 ortodoxe si 2 baptiste- iar unii dintre conducatorii occidentali, desi credinciosi, îi strang mana; el distruge o cultura milenarea, cu truda cladita de un intreg popor, iar academiile si universitatile tarilor europene îi acorda titluri academice; el extermina sute de copii noi nascuti in incubatoarele spitalelor prin frig, din cauza intreruperilor de curent pe care le ordaona, iar oamenii politici îi acorda distinctii pentru activitate umanitara. Numai in iarna anului 1984-1985 si numai in spitalul Grigore Alexandrescu din Bucuresti, din cauza acestor intreruperi au murit 93 de copii, iar cand Ceausescu vine in Apus, grupuri de copii îi inmaneaza buchete de flori.   Tanarul inginer Radu Filipescu zace in inchisorile familiei Ceausescu, iar tineretul lumii il alege pe fiul acestuia ca presedinte al organizatiei mondiale de tineret. Nicu Ceausescu are la activul sau cel putine trei tineri ucisi, zdrobiti de masina sa, fara ca el macar sa se fi interesat cine sunt victimele sale. Printre acesti trei tineri se numara si unica fiica, in varsta de 17 ani, a familiei Hancu din Bucuresti.

-II-

Anul V, Iunie, Nr. 47, 1986

    Si acum, frati si surori intru Hristos, va voi relata despre suferinta bisericii, credinciosilor si a mea, sub regimul lui Nicolae Ceausescu.
  V'am numit frati si surori in Hristos, caci suntem frati prin credinta noastra in Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu Sfantul- Duh; suntem "ca niste pietre vii ca sa fim ziditi in casa duhovniceasca, preotie sfanta,ca sa aducem jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu" [I Pt.2-5].
  Scriu aceste randuri pentru dumneavoastra prin vointa lui Dumnezeu. Acum zece luni eram prizonier al regimului comunist din Romania, supraveghiat -eu si familia mea- de catre agentii securitatii, desi nu facusem nimic altceva decat sa propavaduiesc pe Hristos in biserica in care slujeam.
  Acum doi ani eram detinut in inchisorile din Romania si aceeasi agenti ai securitatii se straduiau sa ma omoare. Eram singur si absolut desarmat in mainile lor, iar ei erau multi. Nici o lege nu-i oprea de la savarsirea crimei, nici un principiu moral nu le statea impotriva; ei aveau puterea, iar eu nu aveam nimic din ceea ce aceasta lume imi putea oferi. Il aveam insa pe Iisus si puterea Lui cea minunata, credinta in Dumnezeu si in bunatatea divina, iar ei nu aveau nimic, neavandu-l pe Dumnezeu.
  Eu aveam dragostea crestina si ajutorul duhovnicesc al semenilor mei prin comuniune de rugaciune cu toata lumea crestinatatii, ei nu aveau decat ura lor. Din aceasta lupta eu sunt cel care am invins, caci ei aveau puterea materiala, dar conflictul dintre noi era de ordin spiritual.
  In anul 1981, pe cand ma aflam in inchisoarea-spital Jilava ma rugam indelung si des. Ma gaseam intr'o situatie speciala si rugaciunea era singura mea consolare.
  Intr'o zi, in timp ce ma rugam, plutonierul major Petre a navalit in celula mea si a inceput sa ma bata cu bastonul de cauciuc pentruca ma inchinam -faceam semnul ortodox al sfintei cruci. El ma lovea peste mainile impreunate pentru rugaciune, dar mainile mele refuzau sa se supuna brutalitatii lui. Lovite si indurerate, ele continuau -prin vointa mea sa faca acelas semn sfant.
  Ajuns in America, am aflat ca mai multe persoane din Wahington, auzind despre ceea ce mi se intamplase, au inceput sa-si faca semnul crucii in semn de solidaritate cu mine, desi unii erau protestanti, iar altii, poate, atei.
  Nu este acesta un lucru minunat? Le multumesc pentru participare.
  Stiu acum -si o stiam si atunci intr'un mod tainic- ca in timp ce ma rugam lui Dumnezeu in celula mea, in lumea intreaga si la ceasuri diferite, oamenii se rugau in acelas duh cu mine, ceeace facea sa se realizeze o rugaciune continua, neintrerupta, adresata lui Dumnezeu pentru mine. Iata dece nu m'am simtit niciodata singur caci toti formam o singura biserica -trupul mistic al lui Hristos- in care fiecare suntem madulare.
  Acum zece luni mi-am parasit tara fara s'o fi dorit. Am lasat in urma mea o viata de 60 de ani, cu tot ceea ce pote umple o fiinta umana: fapte bune si fapte rele, caderi si ridicari, prieteni si vrajmasi si, mai ales, acest imens tezaur de suferinta, cel mai de pret pentru mine, caci este suferinta mea pentru Iisus si pentru Biserica Lui.
  Pentru tineretul crestin din Romania, ca si pentru o buna parte din cel necrestin, eram -fara s'o fi meritat in vreun fel- un simbol al suferintei pentru credinta si un simbol al rezistentei nonviolente impotriva violentarii sufletului tineretului roman de catre brutalitatea ideologiei comuniste. Iata de ce, intr'un sens, ramanerea me in Romania, chiar cu riscul propriei mele vieti, ar fi facut mai eficace sacrificiul meu acolo. Pe de alta parte, Dumnezeu a hotarit ca sa vin in Occident pentru un plan al Lui care nu mi se descopera decat partial si putin cate putin.
  In general, moartea este foarte fascinanta, ca o prapastie adanca si care te atrage si te respinge in acelasi timp. Ea te ingrozeste atunci cand te asediaza din afara, amenintandu-te cu distrugerea fizica, biologica. Dar cand ti-a devenit intima, cand te-a bantuit si te-a locuit ani in sir, este greu sa rezisti chemarii ei.
  In primavara anului 1981 am dorit moartea din adancul inimii mele, o moarte martirica si pe care Dumnezeu mi-a refuzat-o.
  Pe tot parcursul detentiunii mele, in diverse momente, Iisus, multi dintre sfintii Bisericii noastre si unii din mortii mei -mama, indeosebi- m'au vizitat in duh, au vorbit in duh cu mine, mai indelung sau in strafulgerarea unei clipe, pentru a ma consola in suferinta si in singuratatea mea.
  Aceste vizite, cand sunt povestite, capata un aer indepartat, de fictiune chiar, dar atunci, cand le traiam cu toate fibrele fiintei mele, cand eram inconjurat din toate partile numai de ziduri si de rautatea deprimanta a gardienilor, singurele fiinte umane pe care le vedeam, ele imi pareau o binecuvantare divina.
  Daca harul lui Dumnezeu nu m'ar fi invaluit asaltandu-mi inima cu dulcea lor violenta, mai mult decat in vremea libertatii mele, as fi crezut ca lumea era compusa numai din calai si din victimele lor.
  Atunci si durerea si credinta erau foarte fierbinti. Sensibilitatea mea era atat de acuta, incat simteam durerea in carnea mea, nu numai ca urmare a insultei si a loviturilor, dar pana si gandurile rele ale gardienilor imi raneau fiinta.
  Cand profetul Daniil a fost aruncat in groapa cu lei, "Dumnezeu a trimis pe ingerul sau si a astupat gura leilor si ei nu i-au facut  nici un rau, pentru ca a fost gasit nevinovat inaintea Domnului" [Dan.6,23].
  Dar Dumnezeu nu a astupat si gura nedreptilor sai acuzatori.
  Cand eu am fost aruncat in groapa leilor -inchisorile comuniste- Dumnezeu nu a astupat gura judecatorilor si a acuzatorilor mei nedrepti si nici gura leilor. Dar tot El este cel care m'a scos, in cele din urma, viu si nevatamat din coltii lor.
  In plan social, Dumnezeu opereaza destul de rar prin calamitati naturale. Mai frecvent aceasta interventie divina se face prin persoane, sau grupuri de persoane.
  Daca istoria poporului evreu este plina de mirocole, pronia dumnezeiasca fiind mereu peste el, au existat totusi si sanctiuni sau recompense, justificabile istoriceste si care fac parte din istorie: rasboaie pierdute sau castigate, regi sau judecatori care salveaza poporul ales in momentele sale dificile, sclavii, rataciri prin pustie, etc.
  Cat despre mine, Dumnezeu a operat in ambele sensuri.
  Timp de o suta de zile, administratia penitenciarului Aiud s'a sbatut sa ma extermine prin foame, frig si teroare, actiune care s'a declansat exact in momentul in care Nicolae Ceausescu, secretarul partidului comunist din Romania, isi incepea suita sa de vizite in unele tari din Occident. Atunci presedintii tarilor europene si regii l-au declarat prietenul lor si i-au oferit banchete vesele in palate luxoase, banchete ale caror firimituri nu ajung niciodata pana la saracul Lazar, plin de bube si care zace nu departe de poarta!
  Aceasta primire triumfala a determinat pe gardienii mei sa gandeasca in sinea lor cu necesitate ca seful lor era atat de valoros pentru Romania si pentru Europa, incat oricine indraznea sa se opuna deciziilor sale sau nu intra in valul patologic al cultului personal al lui Ceausescu trebuia desfiintat fara mila. Si eu eram unul din acestia.
  Actiunea de exterminare a inceput la 20 Iulie 1980 si a luat sfarsit in luna Noembrie. Eram izolat pentru zece -uneori 15 zile- intr'o celula fara ferestre si aer, desbracat de uniforma mea de detinut si imbracat cu un veston si un pantalon sfasiati fara nasturi si fara centura [eram obligat sa-mi tine pantalonii cu mana, iar hrana mi se dadea odata la trei zile]. Seara, o scandura de lemn era coborita de pe perete si ea devenea patul meu pentru 7 ore. Pentru celelalte 18 ore ale zilei nu aveam decat planseul de beton al celulei.
  Dupa perioada de izolare eram scos si dus la celula mea normala si, doua zile mai tarziu, eram adus din nou la izolare pentru alte 10 zile.
  Acest joc al mortii si al readucerii la viata a durat mai mult de o suta de zile.
  Cel mai rau dintre gardienii care ma pazeau era secretarul de partid al inchisorii. Otravit de ura de clasa, dupa o indelunga indoctrinare comunista, el ma insulta folosind cuvinte atat de vulgare si injositoare pentru mine, incat as fi preferat mai degraba sa fiu batut, decat sa-i aud injuraturile. Pentru el nimic nu era sfant, nimic nu era crutat: nici eu, nici parintii mei, nici sotia si fiul meu, nici preotia mea, nici Dumnezeu.
  De doua ori pe zi trebuia sa merg la closetul comun pentru a varsa continutul tinetei. Aceste doua iesiri erau pentru mine supliciul zilnic cel mai dur. Un fluviu de insulte se abatea peste capul meu si uneori gardianul ma brusca. Atunci scapam tineta din maini si eram obligat sa pun inapoi cu palmele goale, continutul varsat pe jos.
  Acestui om rau i-a legat Dumnezeu gura intr'o buna zi.
  Cata vreme am stat in inchisoare, am slujit sfanta liturghie in fiecare Duminica si zi de sarbatoare religioasa. Gardienii m'au batut la inceput apoi m'au lasat in pace pentru ca, dupa parerea lor, eram nebun. Nebunia mea era insa aceea despre care vorbeste Sf. Apostol Pavel:
  "Cuvantul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi care suntem mantuiti este puterea lui Dumnezeu. Caci scris este: pierde-voi intelepciunea celor intelepti si stiinta celor invatati o voi nimici" [I Cor 1,18].
  Era o zi de Duminica, eram izolat si nu puteam sluji Sf. Liturghie pentru ca nu aveam nici o bucatica de paine -era o zi de foame, fara hrana. Liturghia ortodoxa se oficiaza cu paine si vin, iar momentul ei cel mai important si in jurul caruia se organizeaza tot restul serviciului divin are loc in clipa in care preotul -cu mainile inaltate- rosteste in taina invocarea numita EPILLESA.
  Atunci Duhul Sfant coboara si preface painea si vinul in trupul si sangele mantuitorului in chip real, desi nevazut. Din clipa aceea noi ne comportam fata de Sfintele spete cu umilinta si pietate -cu "timor et amor" pe care prezenta reala a lui Iisus ne-o inspira.
  In inchisoare, vinul nu era ingaduit, dar prin acceptarea "concomitentei", impartasirea mea era completa, prin necesitate.
  In acea Duminica m'am rugat adanc lui Dumneeu -De produndis- ca sa-mi inlature tristetea de a nu putea sluji Sfanta Liturghie, lipsindu-mi painea cu desarsire. Un gand tot mai staruitor ma bantuia: sa cer gardianului bucatica de paine necesara slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rau si stiam ca cererea mea il va infuria si ca ma va insulta atat de grav, incat toata linistea mea sufleteasca va fi distrusa in acea zi a Domnului. Dar gandul absurd crestea in mine tot mai presant, ca o forta irezistibila si atunci am batut la usa de fier a celulei.
  Peste cateva minute, usa s'a deschis cu violenta si gardianul, cu fata congestionata de furie m'a intrebat ce vreau. L-am rugat sa-mi aduca o bucatica de paine -nu mai mare de 30 grame- PENTRU A SLUJI SFANTA LITURGHIE.
  Cererea mea i s'a parut atat de absurda si de neasteptata, incat a ramas cu gura cascata. Dupa aproape un minut de stupefactie, a trantit usa cu aceeasi violenta cu care o deschisese si a plecat. Multi detinuti inflamanziti îi cerusera paine pentru a-si potoli foamea, dar niciodata nu-i ceruse cineva paine pentru a sluji Sfanta Liturghie.
  Sufletul meu era tulburat si-mi parea rau de ceea ce facusem.
  Dupa vreo 20 de minute, usa celulei s'a intredeschis, foarte incet de data aceasta si, prin crapatura ei, gardianul mi-a strecurat o ratie intreaga de paine: 125 grame. Usa s'a inchis la loc la fel de lin si daca nu ar fi fost felia de paine din mana mea, as fi fost convins ca totul nu fusese decat o halucinatie.
  A fost cel mai adanc, cel mai sublim serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodata. Timp de doua ore am ramas ingenunchiat pe betonul rece al celulei si gardianul nu m'a deranjat de fel, nu m'a insultat cum facea alte dati si pe toata sectia speciala unde eram incarcerat a fost o liniste de rai.
  Tarziu, mult dupa ce terminasem Sfanta Liturghie si parfumul rugaciunii inca mai plutea in celula mea, usa s'a deschis la fel de incet si gardianul, fara sa rosteasca un singur cuvant, mi-a facut semn. M'am apropiat si el mi-a spus in soapta:
  -Parinte, nu cumva sa spui cuiva ca ti-am dat painea! Daca ma afla sefii mei, sunt un om pierdut.   -Domnule Plutonier, i-am raspuns, cum as putea-o face? Dumneavoastra ati fost ingerul Domnului care mi-a adus in aceasta celula trupul lui Iisus, caci painea pe care mi-ati dat-o s'a prefacut in Trupul si Sangele Mantuitorului. Prin ceea ce ati facut, ati slujit aici, alaturi de mine. Gestul dumneavoastra s'a inscris in eternitate.
  El nu mi-a raspuns nimic. A inchis incet usa privindu-ma cu intensitate prin crapatura ei pana in ultima clipa.
  De atunci nu m'a mai insultat niciodata si pentru mine, cea mai linistita perioada de izolare au fost cele opt ore in care el isi facea serviciul sau de gardian.
  V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu -suferinta si consolarea divina- pentru ca sa intelegeti ca Dumneeu echilibreaza intr'un mod tainic viata noastrea si ca daca il avem pe Iisus, nu vom fi niciodata biruiti de durerea lumii acesteia. In suferinta cea mai atroce descoperim dintr'o data oaze de lumina si de bucurie Sfanta.
  Doctorul Ernest Gordan spune in cartea sa "Me, myself and we" citandu-l pe T.S. Eliot, ca in trecut oamenii îl paraseau pe Dumnezeu pentru a se intoarce la non-dumnezei.
  Noi insa suntem martorii unei tot mai evidente intoarceri la Dumnezeu, mai ales in tarile unde credinta este persecutata în prezent, tarile comuniste si cele care dau martiri crestinatatii.
  Cu cativa prieteni, am incercat sa intocmim o lista -fara indoiala incompleta- a preotilor morti in inchisorile comuniste, lagare de munca si de exterminare, domicilii fortate, din timpul guvernarii Gheorghiu-Dej si Nicoae Ceausescu. Am reusit sa stabilim numarul aproximativ de 63 preoti si 17 episcopi si mitropoliti, exterminati in cei 38 ani de dictatura comunista.
  In realitate, este foarte greu sa cunoastem numarul exact al preotilor si al crdinciosilor morti in inchisori, cata vreme orice incercare de acest fel si loveste de teroarea comunista care-si ascunde cu gelozie crimele. Oricine indrazneste sa faca cercetari pe cont propriu este arestat, condamnat si -eventual- ucis.
  Poate insa ca din aceste tari, de la acesti martiri si din suferinta lor, un suflu nou de credinta va iesi, un val de pietate umila si fara triumfalismul lezeant al emisiunilor de televiziune americana isi va croi drumul in lumea noastra moderna, mînata de scepticism si de desolatie.
  Oprimati si adeseori inchisi in catacombele credintei, noi asa intelegem crestinismul: sa staruim in credinta, in invatatura apostolica si in comuniune si sa propovaduim pe Hristos cu o vointa necurmata de orice persecutie.
  Daca stapanii acestei lumi ne poruncesc sa nu vorbim, noi avem un alt stapan absolut care ne-a poruncit: "Mergand invatati toate neamurile botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate vam prouncit voua si, iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin" [Mt.28,19-20].
  Minunate si tulburatoare cuvinte: "in toate zilele, pana la sfarsitul veacului".
  Asa ca sa fie!   Imperii s'au prabusit, culturi si civilizatii infloritoare au disparut, stiinta moderna s'a contrazis pe ea insasi. Biserica lui Hristos a ramas insa, si chiar in momentele in care parea inabusita si distrusa se ridica mai vie, intarita de sangele martirilor.
  Scriitorul rus F.M. Dostoievski are in "jurnalul" sau o tulburatoare viziune profetica legata de istoria poporului sau, care este si istoria noastra. El scria inca inainte de anul 1881:
  "Poporul meu va merge foarte departe. El va profana, cu cismele pline de sange, altarele bisericilor. Cu maini blasfematorare va lua potirul cu sangele Mantuitorului si va scuipa in el, dupa ce va fi ucis pe preot inaintea sfintei mese. Va arunca pe jos potirul si, nemultumit de fapta lui, va trage cu pistolul in sangele sfant. Atunci insa crucea triumfatoare va tasni din pamant, si poporul meu se va intoarce la Hristos si la Biserica Lui".
  Daca prima parte a acestei proftii s'a implinit de multa vreme, nu este evident ca si cea de a doua trebuie sa se implineasca?
  Popoare care au apostaziat sub biciul teroarei se intorc la credinta, tinerii isi indreapta privirile insetate de adevar spre Soarele-Hristos.
  Daca lumea ne oprima, Hristos ne mangaie; daca puterea politica a societatii ne ucide, El ne pune pe frunte cununa de martir; daca regii ne arunca in groape cu lei, Fiul lui Dumnezeu leaga gura fiarelor; daca suntem intristati, bucuria noastra este Iisus.
  Credinciosii care au trecut prin inchisorile comuniste sunt foarte numerosi. In ultimii ani, la ordinul lui Nicolae Ceausescu, partidul comunist a dispus ca sa nu se mai faca procese religioase, ci tuturor celor care au fost arestati pentru credinta lor sa li se insceneze procese de drept comun. cei care predica pe Hristos cu prea multa insistenta sunt condamnati pentru instigatie impotriva regimului comunist; cei care raspandesc clandestin biblii in Romania sunt condamnati pentru contrabanda, cei care polarizeaza prea multi credinciosi in jurul lor sunt condamati ca paraziti. Daca motivele lipsesc, ele sunt inventate.   Biserica greco-catolica, traieste in catacombe din 1948. Episcopii ei clandestini dar cunoscuti de militie sunt sub o continua superavehgere si teroare. In aceiasi situatie si tot de aproape 40 de ani, Oastea Domnului, o miscare de pietate populara ortodoxa, isi duce activitatea subteran si in teroare.
  In 1979, un preot ortodox din Banat, in varsta de 84 ani, a scris o scrisoare lui Ceausescu si comitetului central, cerand reintroducerea religiei in scoli pentru a moraliza copiii. A fost condamnat numai la 6 ani inchisoare deoarece codul penal comunist prevede ca la 90 de ani, orice detinut este automat eliberat. Probabil ca, intre timp, a murit de foame, frig si teroare prin inchisorile comuniste.
  Dorel Catarama, adventist, a fost condamnat la 14 ani pentru furt din avutul intreprinderii unde lucra, desi intreprinderea respectiva a declarat, in fata instantei ca nu i s'a furat nimic.
  Sfatcu, predicator baptist, a fost condamnat pentru ca, la arestare, ar fi intentionat sa ucida unul din militieni.   In 1982, doi calugari ortodocsi care tin de calendarul vechi, parintele Valerian si parintele Teodosie, impruna cu o calugarita-sora Maria au fost arestati si condamnati pentru parazistism -ei la cate 2 ani, ea la 6 luni.
  Au fost arestati din fata altarului pe cand oficiau vecernia in biserica lor din cartierul Militari din Bucuresti, dupa ce au fost batuti de militieni si de agentii securitatii. Li s'au smuls barbile in fata tururor credinciosilor si nimeni nu a indraznit sa le sara in ajutor. Au fost târîti de pãr pana la masinile politiei in care au fost svarliti cu brutalitate si nimeni nu a miscat macar un deget sa-i apere. In aceeasi noapte buldozerele comuniste au distrus biserica si nimeni nu a acceptat sa fie ingropat sub zidurile ei. Ramasitele pamantesti ale episcopului Evloghie, intemeietorul bisericii, au fost luate de agentii securitatii si aruncate cine stie unde. Nimeni nu le-a mai putut gasi.
  Suerinta are multe aspecte si este greu sa le poti surprinde integral.
  Cunosc un preot ortodox -Gavrila Stefan- a carui viata este un calvar neintrerupt. Caterisit in 1974 pentru ca a refuzat sa se roage pentru biruinta comunismului ateu, el traieste de atunci in saracie si teroare cu sotia si cei opt copii ai lor, dintre care ultimul abia a implinit un an. Arestat si eliberat in diverse randuri, el traieste numai din nadejdea in Dumnezeu. Pe cand eram inchis, a vizitat-o pe sotia mea de 3 sau 4 ori si de fiecare data a fost arestat de securitate. Ultima vizita pe care a facut-o familiei mele a fost in 1984, cateva saptamani inainte de eliberarea mea. Atunci i-a spus sotiei mele un lucru teribil:
  -Doamna Preoteasa, acum trei zile am taiat ultima noastra oaie.
  Sotia parintelui Gavrila Stefan era insarcinata in luna a saptea. Cum or fi traind ei astazi? Ce o fi mancand pruncul lor?
  S'au scurs de atunci aproape doi ani de zile si parintele cu familia sa traiesc in aceeasi teroare si persecutie, pastrand aceeasi nadejde, niciodata epuizata in bunatatea divina si in generozitatea semenilor lor.
  Ei au nevoie de rugaciunile noastre.
  In 1978, in timpul postului mare, am rostit sapte predici in capela Seminarului teologic din Bucuresti unde predam si limba franceza si Noul Testament. Aceste predici, intitulate "Sapte cuvinte catre tineri", erau adresate tineretului roman pe care marxismul il schilodise sufleteste printr'o filosofie obligatorie si limitata strict la materie si printr'o interdictie absoluta a oricarei preocupari spirituale.
  Desigur, setea dupa adevarul religios crestin era foarte mare la tinerii nostri si auditoriul meu era foarte numeros. Cateodata numarul ascultatorilor depasea 400 de persoane in ciuda interdictiei ridicate de militie si de autoritatile eclesiastice. Cand use bisericii mi-a fost inchisa, am predicat din pridvorul ei, cand intrarea in curtea Seminarului a fost interzisa, tinerii au escalat cuvantul lui lisus pe care eu li-l adresam.
  Dar niciodata nu am presupus ecoul imens pe care predicatia mea il va avea asupra tinerilor, dupa ani, tocmai datorita suferintei mele din inchisorile comuniste ale lui Nicolae Ceausescu.
  Satana nu are perspectiva viitorului -am spus-o de mai multe ori. Daca ar fi stiut consecintele arestarii mele, ar fi cautat s'o evite. Dar Dumnezeu a interzis cunoasterea adevarului chiar si ingerilor.
  Cand am terminat cele "7 cuvinte catre tineri", patriarhul Justin Moisescu m'a alungat din scoala si din biserica, dandu-ma astfel in mana securitatii, lipsit de orice protectie bisericeasca. Reclusiunea mea a declansat insa un val de proteste in tara si in lume. Cativa preoti tineri [Pr. Gage, V. Dumitrescu, Cernat, Avramescu, Vinchici, etc.] au cerut eliberarea mea si pentru aceasta au fost cateristiti. Juristul Patriarh Nicolae Pana, care a declarat ilegala concedierea mea, a fost, la randul lui concediat, arestat si condamnat in doua randuri de catre agentii securitatii. Numeroase asociatii crestine si umanitare din toata lumea au luat atitudine impotriva injustitiei care mi si facuse. "Cele 7 cuvinte catre tineri" au fost publicate in strainatate facandu-ma si mai cunoscut. In cele din urma, multe guverne din Occident, care intr'o vreme îi faceau curte lui Ceausescu, au intervenit pe langa guvernul roman pentru eliberarea mea.   Dumnezeu a hotarit ca aceste interventii facute ani de zile sa devina eficace abia in 1984 -cand am fost eliberat.
  Inainte de arestarea mea, am vizitat mai multe biserici din Bucuresti. Spre surprinderea mea, am constatat ca foarte putini tineri participau la slujbele religioase. In general, bisericile erau pline, dar aproape toti credinciosii apartineau vechii generatii, cu educatia religioasa facuta pana la instaurarea comunismului in Romania. Atunci m'am intrebat pe mine insumi: Unde sunt toti acei tineri care bravau agentii securitatii, persecutati de organele de stat pentru ca ascultau cuvantul divin din gura mea? Oare toate acestea nu au fost decat o aventura, o supapa prin care revolta juvenila contra opresiunii materilaiste s'a depresat?"
  Si m'am simtit coplesit de tristete.
  Dupa cinci ani si jumatate de inchisoare am fost pus in libertate. De data aceasta am gasit bisericile pline -dar o mare parte dintre credinciosi erau tineri. Am intalnit tineri care nu ma vazusera si nu ma ascultasera niciodata, dar se considerau discipolii mei. Ei citisera predicile mele care circulau clandestin printre crstinii tuturor denominatiilor confesionale.
  Si am fost fericit.
  Cuvantul lui Dumnezeu cazuse intr'un pamant bun - "si a dat rod": unul o suta, altul saizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit, sa auda.
  Am intalnit tineri studenti in teologie care nu fusesera niciodata discipolii mei, dar ma considerau ca invatator al lor.
  Si am fost fericit.
  Cateva zile inainte de a pleca din Romania spre America, am primit o scrisoare de la un grup de intelectuali -profesori- care nu ma cunoscusera, dar citisera predicile mele. Ei au socotit ca le-am adus lumina crestina si ca-mi datorau recunostinta pentru aceasta. In realitate eu sunt cel care trebue sa le fiu recunoscator. Prin mine insumi nu sunt nimic, dar Dumnezeu a lucrat prin mine. In ceea ce am priveste, curajul mi-a lipsit adeseori, Dumnezeu mi-a dat curajul necesar pentru a predica, mi-a dat verbul si rezistenta in fata teroarei comuniste. Nu sunt un om curajos, dar Dumnezeu mi-a dat tot ceea ce imi lipsea pentru a-mi putea duce la capat indeplinierea pe care mi-o incredintase.
  Scrisoarea despre care va vorbesc mi-a parvenit pe cai ocolite, caci eram strict supravegheat, eu si familia mea.
  Am reusit s'o scot din tara cu mari dificultati si ea este pentru mine dovada pretioasa ca actiunea mea nu a fost sterila, ca sacrificiul meu nu a fost zadarnic. In momentele mele de descurajare -ades trec prin asemenea momente- recitesc aceasta misiva care-mi readuce increderea si forta tineretului roman.   Este cea mai mare recompensa pentru mine.
  Iat-o:
  "Parinte,
  Constiintele treze ale generatiei noastre -putine cate sunt- au vazut in dumneavoastra icoana exemplara a preotului ortodox: deopotriva o mare constiinta crestina si o mare constiinta nationala, deopotriva un sacerdot si un luptator, coarda intinsa intre vesnicie si veac, pe care canta Arhangelul dreptatii cu spada facuta arcus.
  Ne mahneste amintirea acelui preot tanar care ne-a zis intr'o zi: "Ei si ce? parca parintele Calciu-Dumitreasa -daca a facut ce a facut, i-a ridicat cineva statue?"
  Ne-au indignat vorbele sale, mai ales la gandul ca mai sunt inca multi chiar dintre oamenii Bisericii care gandesc in statui. Si l-am intrebat: "Unde sunt statuile, parinte?"
  Dar mangaierea si nadejdea vin de acolo ca sunt destui si aceea care au inteles ca aici nu e vorba de statui si ca dumneavoastra sunteti si veti ramane, orice vi se va mai intampla de acum inainte, un Invingator. Ati adus aminte lumii, prin pilda vie, ca Hristos a birut-o. Si are neamul acesta sarman o statue in duh, care marturiseste pentru el cu ingerii si cu batranii inaintea lui Dumnezeu.
  Plecati pentru pacea efemera a invinsilor, nu s stie unde, nu se stie spre ce. De buna-seama ca Dumnezeu mai are cate ceva de spus prin dumneavoastra si lumii largi. Veti fi mesagerul lui Dumnezeu, dar si mesagerul constiintei religioase si istorice a neamului romanesc. Avem si noi cate ceva de spus lumii, pe limba si in duhul nostru. iar Sfintia Voastra va fi [o credem si ne bucram de aceasta] vocea adanca a acestui neam care se apropie poate, in ciuda vitregiei vremurilor, de ceasul marei lui Rostiri.   Nu stiti ce va asteapta plecand si nu stim ce ne asteapta ramanand. Dar sa stiti ca duhovniceste vom fi pururi alaturi, impreuna rugatori inaintea lui Dumnezeu si impreuna luptatori, fiecare dupa puterile noastre, pe adevaratele campuri de baltaie ale acestui veac. Intr'un fel tainic, plecati ramanand si ramanem urmandu-va.
  Fie laudat Domul ca ne-a binecuvantat sa traim aceleasi vremuri!
  Nadajduim ca nu peste mult ne vom mai bucura ochii si inimile vazandu-va din nou "acasa", primit cum se cuvine, caci orice cucerire a lumii largi e bine sa se incununeze de o binecuvantata intoarcere la vatra parintilor.
  Faca-se voia lui Dumnezeu!
  Cu recunostinta si dragostea unei generatii-".
  Este o scrisoare generoasa, o scrisoare cu adevarat tanara. Ea mi-a infuzat un curaj nou. Cata vreme poporul roaman va avea astfel de tineri generosi, nu va parasi calea crestina, calea crucii si a invierii.   Aceasta scrisoare vine de la intelectuali. Dar nu pot incheia aceasta tragica si optimista expunere fara sa rechem din amintire un alt eveniment spiritual din viata mea. De data aceasta el tine de intelepciunea profund crestina si nedeliberata a poporului roman.
  Dupa ce am fost alungat din scoala si din biserica de catre Patriarhul meu, eram putin descurajat si speriat. In clipele cele mai grele a le vietii mele, am gasit totdauna un recomfort spiritual la mama mea, o taranca simpla, dar cu o adancime duhovniceasca putin obisnuita. Ea m'a invatat credinta cea adevarata.
  Dar nu mai aveam mama. Cu cativa ani inainte murise.
  Atunci am cautat-o pe soara mea, taranca si ea si la fel de credincioasa si profunda ca si mama. Pe atunci ea avea 70 de ani si nu pierduse niciodata legatura cu spiritualitatea romaneasca si cu conceptia religioasa atat de crestina a poporului nostru. Era in anul 1978.
  I-am povestit totul, i-am desvaluit toata amaraciunea sufletului meu.
  Dupa ce ascultat tot, mi-a raspuns:
  "Dragul meu, vad bine ca esti putin cam speriat. Nu mai ai destula incredere in tine, nici in Dumnezeu. Am sa-ti povestesc o istorioara foarte simpla, o istorioara taraneasca. Tu esti om cu carte si ai sa poti sa-i intelegi chiar mai bine decat mine intelepciunea ascunsa:
  "Cand Dumnezeu a facut lumea, a facut si necazul. Altfel viata ar fi fost mult prea usoara si oamenii ar fi uitat de Dumnezeu. Creatorul lumii avea mult de lucru si, pentru a avea mainile libere, a pus grija pe un pietroi si pietroiul s'a facut praf intr'o clipita. Atunci a pus-o pe un copac si indata copacul s'a uscat. Apoi Dumnezeu a luat grija si a pus-o pe umerii omului si omul a dus-o.
  Si tu ai sa-ti duci nenorocirea, nu ai nici o teama".
  Si eu mi-am dus nenorocirea. Mi-a fost frica toata vremea dar am supravietuit si am biruit, iar dovada este ca stau aici si scriu una dintre cele mai frumoase istorisiri din folclorul poporului nostru.

    Pr. Prof. Gh.CALCIU-DUMITREASA