"LIBERTATEA",
New York
Director: Nicolae Nitã
Anul VI, Nr. 57, Mai 1987
Multumesc pe aceasta cale dlui Sorin Nicolae, care la inceputul anului
1987 mi-a pus la dispozitie cartea drului Ion Nica, Eminescu, structura somato-psihica,
aparuta in Bucuresti, anul 1972.
De cand am terminat medicina si m'am dedicat studiului bolilor
sistemului nervos, am fost sigur ca Eminescu nu a suferit de sifilis, si nu
a avut paralizie generala progresiva. Fiindca in tara nu publicam decat lucrari
semnate de altii, deci am trait ca un sclav in epoca faraonilor, nu m'am putut
gandi sa public o lucrare asupra acestui subiect. Am revenit asupra lui in exil,
sensibilizat de opera lui G. Calinescu "Viata lui Mihai Eminescu"
tradusa in germana, unde diagnosticul de sifilis era popularizat cu o indrazneala
de neacceptat si inca intr'o limba straina.
Fara sa fi cunoscut cartea drului Ion Nica, in 1974, am trimis
spre publicare articolul meu "Suferintele
lui Eminescu" dlui Mirea de la Paris si a aparut in Discursul Contemporan,
anul 1976. Ulterior, mama mea vitrega luand cunostinta de ideile mele, mi-a
copiat unele fragmente din cartea drului Ion Nica, dar in mânã
cu textul ei integral nu am avut cartea pana acum.
Subliniez acest lucru deoarece cei ce vor citi lucrarile noastre
in paralel, vor constata ca independent unul de altul, servind acelasi adevar
stiintific, am ajuns la concluzii apropiate: Eu scriam ca Eminescu nu a avut
o psihoza sifilitica cu substrat organic, ci o psihoza endogena fara acest substrat,
pe cand Ion Nica conclude: "Asadar, Eminesnu a fost victima unui lues,
pe care nici evolutia bolii si nici documentele nu-l atesta, si care n'a putut
sta la baza unei paralizii generale pe care n'a avut-o, poetul prezentand in
ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii si al psihozei maniaco-depresive
clinice mixte".
Trebue sa arat ca studiul lui Ion Nica este unul de inalta clasa,
foarte bine documentat, dupa umila mea parere, se inscrie printre cele mai bune
scrise pana acum, despre poetul Mihai Eminescu. Desigur, in mijocul preocuparilor
sale sta analiza bolii marelui poet, pe care o descrie si o conduce cu inzestrarea
unui ales psihiatru, adanc cunoscator al bolilor psihice, nu numai cum o vad
contemporanii sai, ci si medicii de pe vremea lui Eminescu, merit ce îi
confera o deosebita valoare. Dar cum se obisnuieste, marile calitati izvorasc
tot atatea defecte, de fapt nu numai ale drului Ion Nica ci a psihiatrilor moderni
in gneral, si asta fiindca descendentii lui Niss, Alzheime, Schoz sunt astazi
complet departati de substratul morfologic al bolilor creierului. Datorita respectivelor
slabiciuni, premisele si datele autorului nostru expuse atat de clar si coordonate
in matca rezistenta a clarificaii obiectiv stiintifice la urma se pierd, mai
bine spus se impotmolesc, intr'o delta de concluzii una mai discutabila decat
alta. Poate ca speriat de perspectiva noului Eminescu, Ion Nica s'a grabit sa-si
retuseze observatiile, ca sa nu intre in conflict cu cei ce vorbesc de "marea
intunecime" a poetului de dupa 1883, de aceea si recurge la termenul de
pseudoparalizie generala.
Poate ca de nu ar fi facut acest lucru, stapanii rosii nu i-ar
fi publicat cartea. Nu pot sa stiu cu certitudine, de-aici oarecare confuzie
venita in apararea literatilor, in continuare partizanii sifilisului castigat
sau congenital al poetului (vezi G. Munteanu, P. Rezus si ceilalti).
Oricum, cei ce vor mai sustine o astfel de etiologie sifilitica,
inclusiv paralizia generala, vor dovedi ori prostie, ori rea credinta, alegerea
le sta la dispozitie. Nu mai are rost sa insist, chestiunea este dezbatuta pe
larg de dr. Ion Nica si de mine in multe articole anterioare.
In ce priveste problema de fata, doresc sa o iau sistematic. La
pagina 206, dr. Nica scrie ca "Examenul anatomopatologic al creierului
lui Eminescu a evidentiat leziuni de meningo-encefalita difuza". Iata o
afirmatie scurta, dar cu taria unei bombe atomice, in stare sa-i arunce in aer
intregul sistem findca asa ceva nu exista, dansul este victima unei grave, imposibile
erori. Ne-o elucideaza mai incolo cand la pagina 326 citeaza unele informatii
date de G. Marinescu asupra creierului poetului, multi ani mai tarziu: "Creierul
mi s'a adus dela Institultul Sutu intr'o stare de descomunere care nu permitea
un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorita faptului
caldurii celei mari, probabil ca s'a scos prea tarziu dupa moarte... Creierul
era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta
ca leziuni microscopice o meningita localizata la lobulii anteriori... Din nenorocire
creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea
ce e o mare lacuna... Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu
anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s'a facut in bune conditiuni
altor literati distinsi cari ca si dansul au murit de paralizie generala (Nietzsche,
Lenau, De Maupassant etc.).
Am mai scris-o; in textul publicat de Augustin Z. N. Pop s'a strcurat
o greseala, probabil de tipar, fiindca nu e vorba de leziuni microscopice
ci cum bine se citeste in fotocopia scrisorii publicata si ea alaturat, de mana
savantului, macroscopice, adica cele vazute la examenul cu ochiul liber.
De altfel in continuare lamureste lucrurile cu "nu am facut studiul histologic",
adica cel microscopic!
Descrierea macroscopica a meningitei localizate la nivelul lobulilor
(corect lobilor) anteriori, corespunde unei leziuni nespecifice, mai ales cand,
ca la Eminescu, nu insoteste o atrofie cerebrala, n'are nici o valoare diagnostica.
Microscoic, meningita specifica sifilitica se carcterizeaza prin infiltratii
inflamatorii plasmocitare, leziuni constante, insotite de endangeite si microgranulome
gomoase, leziuni de care Marinescu ar fi pomenit daca le-ar fi vazut, dar asa
ceva nu era posibil fara studiul istologic la microscop, neefectuat pe creierul
poetului, din mare-mare neglijenta!!! De altfel dr. Ion Nica are curajul sa
arate ca Marinescu, pe atunci la 26 de ani, un harnic incepator, nu a avut dreptate
in pretractarile sale, dar spre regretul nostru nu o face decat pe jumatate:
"Cel putin in cazul lui Nietzsche si Eminescu, G. Marinescu s'a inselat".
Mai departe, astfel de ingrosari menigeale apar pe masa de autopsie
foarte frecvent si sunt la fel de nespecifice ca simfizele pleurale, ele nu
pot sta la baza, sub nici o forma, a bolii psihice evolutive prezentata de Eminescu.
Tocmai asa ceva cauta sa postuleze Ion Nica: pe datele anatomao-patologice
macroscopice descrise de G. Marinescu, dar in nici un caz o meningoencefalita
difuza, (oare textul nu a fost revazut de o mana criminala?) sustine existenta
unei pseudo-paralizii generale, inlocuieste substratul organic al sifilisului
cu cel provocat de alt agent si afirma: "Streptococul si nu treponema este
numitorul comun al afectiunilor organice si (probabil) al mortii lui Eminescu".
Ca sa nu-i declar parerile drept fanteziste, doar simplu nefondate,
as aminti ca Ion Nica se refera la atacurile de reumatism din tinerete ale poetului,
la ulcerele de pe picioare (nesifilitice, ectima infectioasa) si erizipelul
din ultima luna cat si la o afectiune valvulara diagnosticata de drul internist
Tomescu. Cea
din urma nu a fost verificata anatomo-patologic, deci de la inceput cade, ca
inexistenta.
Infectia streptococica reumatica nu da leziuni cronice cerebrale,
cel putin ele nu sunt demonstrate, cu toate eforturile de a le evidentia zadarnice,
mai ales ale unor autori belgieni si sovietici. Septicemia streptococica are
o evolutie acuta, deci nu poate fi pusa in legatura cu boala cronica psihica
a poetului, iar in ce priveste determinarile cerebrale din endocarditele lente
(Osler) nu intra nici pe departe, in discutie.
Pentru aderentele menigeale, fibrotice, stabilizate, sechelare
mai probabil, cum reiese din relatarea drului Nica au existat cauze destule,
dintre ele citam otita cronica supurata, traumatismele cerebrale, daca nu cumva
in copilarie o fi avut un sindrom meningeal, trecator, frecvent la o atare varsta.
Deci nu vad nici o legatura intre pseudo-paralizia generala adica
fenomenele probabil dementiale din cursul ultimei internari (1889) si infectia
streptococica.
Ca sa lamurim notiunile, iar suntem nevoiti sa ne intoarcem la
medicina de pe vremea acelor ani. In cadrul psihozelor exista descrisa nebunia
circulara, maniaco-depresiva, inclusiv schizofrenia, entitate nozologica izolata
mult mai tarziu de Krepelin, numite si psihoze fara substrat organic (adica
lipsite de modificari anatomo-patologice) deosebite de marea grupa a paraliziei
generale progresive, psihoze acompaniate de tulburari sensitive, senzoriale
si motorii. Afectiunea ultima era considerata a fi polietiologica, se credea
ca juca un rol important, surmenajul psihic, alcolismul, sifilisul dar si alte
infectiuni, pareri impartasite si de medicii lui Eminescu, diagnosticul de paralizie
generala la ei nu era egal cu infectia luetica cum se va intampla dupa anul
1913 cand Noguchi evidentiaza spirocheta pallida in creierul paraliticilor.
De atunci paralizia generala progresiva inseamna meningo-encefalita sifilitica,
celelalte demente progresive poarta numele afectiunii cauzale, nu se mai uzeaza
termenul de pseudo-paralizie generala si asta fiindca el nu spune mare lucru.
In anii lui 1880-1890, lucrurile se complicau deoarece si nebunia
de tip ciclo-timic putea trece in dementa, numita secundara. Un astfel de caz
este compozitorul Schumann, suferind de schizofrenie trecuta in dementa. Este
inacceptabila teroria americanului Eliot Slater, indiferent pe ce inaltimi il
pune drul Ion Nica, si anume Schumann ar fi desvoltat o paralizie generala sifilitica
grefata pe tabloul unei psihoze endogene. In fond atrofia creierului constatata
la autopsie poate tine de un creier constitutional mai mic, dar tot atat de
bine daca ea este reala, pate sa corespunda unei atrofii presenile, tip Alzheimer
de pilda. Eliot Slater ar mai putea fi dat ca un alt exemplu, de onorabil psihiatru
modern, despartit flagrant de substratul anatomic al creierului.
In cazul lui Eminescu, asa zisa pseudo-paralizie generala cuprinde
notele dementiale prezentate in cursul amului 1889, la ultima internare, cauzate
de o noxa exogenã, deci ar fi vorba pe limbajul nostru de o encefalopatie
supra-adaugata.
Ca sa ne lamurim vom cerceta din nou exceptionalele descrieri ale drului Ion
Nica. Prima criza a lui Eminescu din 1883-1884 cand a fost internat la Dr. Sutu
apoi la Ober Doebing langa Viena cat si recidiva din 1886-1887, internat la
Manastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive,
in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile
intelectuale normale. Lipsa fenomenelor dementiale si a celor organice nervoase,
scrisul normal, fac cu usurinta diagnosticul diferential cu o paralizie generala
progresiva sifilitica.
In 1887 zice autorul ca in tabloul bolii lui Eminescu au aparut
o serie de fenomene dementiale, fapt ce-a permis medicilor din Iasi, Dr. Iuliano
Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorului Francisc Iszac
sa puna diagnosticul unei alienatii mentale provocata de gome sifilitice pe
creier si la picioare, astfel ca incep un intempestiv tratament antisfilitic,
cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme (cure de douazeci
de frictiuni a patru grame de mercur, cand si o jumatate de gram poate sa aibe
actiune daunatoare), cu efecte de-altfel nule in sifilisul nervos (oare de ce
nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.
Doctorul Ion Nica semnaleaza cantitatea enorma de mercur administrata
prin frictiuni si descrie la Eminescu in acei ani fenomene evidente de intoxicatie
mercuriala ca hipersalivatie, tulburari urinare, olinevrita cu dureri in membre,
de aceea iata judicioasele sale insemnari: "Este o recunoastere directa
a influentei negative provocata de medicatia mecuriala, care realiza o intoxicatie
cronica cu rezonanta cerebrala. Tulburarile psihice, ale starii de nutritie,
leziunile renale (cu incontinenta urinara, pe care bolnavul o prezinta) constipatia,
anemia si nevrita periferica, ce-l vor insoti de acum incolo, ne dau cetitudinea
ca poetul a fost victima acestei intoxicatii mercuriale". Sau in alt paragraf:
"Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului.
De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mecur
explica modificarile de comportament, depresiune mintala, insomnie si cateodata
halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887".
Judecatile sunt atat de juste incat nu putem intelege de ce drul
Ion Nica nu urmareste firul pana la capat si abordeaza un alt domeniu putin
motivat, ca cel al infectiunii streptococice. (Oare nu a fost obligat sa o faca?
Pe
undeva se simte interventia unei a doua maini, ea conduce observatiile pe un
drum gresit numai sa nu fie scos definitiv termenul paraliziei generale chiar
si cu prefixul de pseudo. Ceva ne spune ca nu ne inselam deloc).
Dar sa mergem noi mai departe, doar iar sunt nevoit sa arat aici
ca independent de drul Nica, am descris si eu la Eminescu semne de grava intoxicatie
mercuriala, le-am publicat in alt articol, dar le redau acum intr'un scurt rezumat.
Se stie ca in 1888 poetul are o revenire spectaculara, dar nu prin tratamentul
drului Izsac, ci asa ca in anii 1884 sau 1887 datorita caracterului circular
al bolii sale. Ne mira siguranta cu care doctorul Izsac a trecut peste diagnosticul
doctorilor vienezi, fiind sigur ca-l va vindeca pe poet cu frictiunile sale
masive de mercur si cu solutiile de iod. Desi inca din Renastere se stia, cum
povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica,
dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar
si deloc sifilisul localizat cerebral.
In Martie 1889, Mihai Eminescu este internat in sanatoriul drului
Sutu, de pe strada Plantelor din Bucuresti. Vlahuta vizitandu-l in spital, il
gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Cum reese din notele doctorului
Vines, starea lui Eminescu s'a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare
deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare
(la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase
(la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de
mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu
grave efecte secundare.
Eminescu sub influenta tratamentului cu mercur, a facut o polinevrita
si encefalopatie mercuriala. Astazi materialul oferit de drul Ion Nica vine
sa dea un caracter si mai stiintific supozitiilor mele anterioare.
Si asa ajungem la cauza mortii poetului.
Nu avem de ce sa nu-l credem pe doctorul Vines si sa mai atribuim
moartea lui Eminescu traumatismului cranian provocat de-o piatra asvarlita,
in capul sau, de Petrache Poenaru. Dupa atatia ani, in 1926, de ce sa fi mintit
internul de odinioara? El citeaza din notele sale ca in ziua de Joi 15 Iunie
1889 "Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr'o sincopa
si moare imediat". Deci in amble versiuni asupra mortii lui Eminescu exista
un accident si nu o urmare a "sifilisului" sau, cum vroia cu orice
pret s'o demonstreze G. Calinescu.
Am impresia ca erizipelul respectiv era o eruptie medicamentoasa,
din acestea verosimul sa fi avut la Botosani cand Harieta se bucura ca i se
cruta fata, probabil ca i se intampla nu datorita frictiunilor de mercur, ci
tocmai cand le lasa la o parte.
Consideram ca "rapirea" poetului de catre Veronica Micle
la Bucuresti i-a prelungit viata, altfel Eminescu ar fi murit la Botosani sub
actiunea terapiei, ordonate, cu mercur. Autopsia am vazut ca nu confirma endocardita,
in schimb evidentiaza "o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti
fraibili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza
valvulelor aortice cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine din
partea hepatului si a rinichilor s'a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa
considerabila".
Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente,
deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice
pentru o grava intoxicatie mercuriala.
Si ca sa ne instruim va trebui sa citim o carte aparuta in anii
lui Eminescu asupra intoxicatiei cu mercur, in urma administrarii medicamentului
dupa posologia aplicata si lui. Astfel in Pathologie u. Therapie, B IV de C.A.
Wunderlich, Stuttgart, 1856, aflam ca de multe ori intoxicatia devine mai manifesta,
dupa ce se mai prescrie chiar si in doza minima la un interval mai lung de pauza,
exact cum s'a intamplat la Eminescu. Printre simptome se descriu eruptiile hiperemice
si veziculare, accelerarea pulsului, diaree, tremuraturi mercuriale si ceea
ce este de retinut acum, uneori pacientul poate sa moara pe neasteptate, subit
(Bateman).
Eminescu se plangea de slabiciune, dureri in tot corpul, batai
de inima, medicii îi dau un pahar cu lapte (antidot?) apoi marele poet
moare subit; un tablou clinic mai clar, intarit stiintific de observatiile din
1887 publicate de dr. Ion Nica, nu se mai poate inchipui. Doctorul Izsac a sperat
ca prin vindecarea lui Eminescu va intra in analele medicinii, pregatea o lucrare
in acest sens, dar din pacate numele sau va ramane legat de moartea poetului.
Departe de noi intentia de a fi facut toate aceste consideratii
numai din pedantismul medicului de a elucida un diagnostic, si la acest capitol,
Dr. Ion Nica ramane dator cititorilor sai.
Suferind de o psihoza fara substrat organic, Eminescu pana la moartea
sa din anul 1889 nu a avut de ce sa nu-si pastreze puterea creatoare artistica.
In
cartea lui Ion Nica ni se arata pe larg felul cum s'a insanatosit el la Manastirea
Neamtului, mediul i-a fost asa de potrivit incat i-a adus repede inseninarea
dorita. Langa codrul si natura tarii lui iubite, "Eminescu se regaseste
pe el insusi, astfel ca va compune mai multe poezii printre ele "Vezi randunelele
se duc", una din cele mai frumoase poeme ale literaturii romane, din toate
timpurile. De acolo o trimite lui I. Negruzzi, acesta o si pulbica in Convorbiri
literare (1887) iar Onicescu isi aminteste cum a compus-o si i-a dat-o sa vada
daca-i buna. In acelas timp trimite Veronicai o alta poezie de mare frumusete
artistica. Sa sustii ca ele se datoreaza unui mecanism patologic, cum o face
Ion Nica, este chiar mai mult decat riscant. Daca ne vom referi la Kamadeva
si la extraordinara traducere "Lais", vom avea imaginea reala a lui
Eminescu, nicicand departat de poezie, in "marea intunecime", asa
i se marturisea lui Vlahuta cateva luni inainte de-a muri.
Am certitudinea ca daca Eminescu ar fi fost pus sub ingrijirile
unor oameni cuminti, asemenea lui Hoelderlin in celebrul sau turn din Tuebingen,
intr'un cadru ca cel de la Manastirea Neamtului legat de vesniciile neamului
sau, departe de orasele iritante pentru creierul sau sensibil, marele nostru
poet s'ar fi insanatosit complet, cum nu rar are loc la multi ciclo-timici,
semnele sale din resuta a treia nu apartineau unei demente secundare, ca la
Schumann, ci unei baze organice supradaugate prin intoxicatie mercuriala.
Si fiindca nu are rost sa plangem pentru ce ar fi putut sa fie,
cu atat mai mult avem datoria sa ne indreptam atentia asupra ce-a fost si in
acest sens ar fi bine sa incetam a mai vorbi despre marea intunecime a lui Eminescu,
atunci cand ea nu e sustinuta de niciun document.
Numai plecand de la aceste realitati, ne vom putea apropia demiurgica
sa opera, in proportiile ei "uriesesti".
Adevarul asupra lui Eminescu este numai unul si pentru ca lumina lui sa coboare
printre noi, cu toate inexplicabilele ei ezitari, cartea drului Ion Nica constituie
un mare pas facut inainte.
Inchei marturisindu-mi convingerea ca mai toate flagrantele inadvertente
semnalate de noi nu apartin atat autorului, cat presiunilor ce s'au exercitat
asupra lui, tocmai pentru a zadarnici mesajul profund al cartii, pe drumul ideal
al caruia am incercat sa ma inscriu cu multa daruire.
Ovidiu VUIA
Mortii dela Casin
-efigie la centenarul mortii pictorului Stefan Dimitrescu-Pe pamant dorm intinsi ca pe-un catafalc
trei morti.
Cel din mijloc are capul mare asemenea
unui totem vopsit si cioplit in lemnul padurii
de solomonarul satului, zugrav pe sicriile fagilor
descantece ca s'alunge duhurile rele.
Tatal, mama si fata
au fost ucisi de schija aruncata dintr'un avion
pe cand fiii lor erau gata, in transee, sa inceapa
atacurile de la Oituz, Marasti si Marasesti
scrise cu litere de aur in cartea Istoriei neamului.
Sub cei trei morti dela Casin
se'ntind covoarele tesute in cãmara cu peretii albi
purtand pe ei bide si ulcioare de lut,
mirosind a floarea inului curata ca ipsosul
spalat in apele Iordanului.
Pe patru trunchiuri de pomi tineri taiati in gradina
deasupra lor se'nalta un acoperamant din scoarte taranesti
ca stiharul pus peste pocalul proscomidiei:
au fost scoase de langa lavita si cuptorul casei de fiecare zi
pentru sanctuarul ridicat in ograda,
de nastere, de nunta, de moarte, totuna,
Sfintenia oului incondeiat la Paste.
In jur sase femei, trei ingenunchiate,
parca ar fi indoliatele plangatoare ale lui Eschil
in portul mamei ciobanului din Miorita.
Alte trei isi duc mana la gura ca si cand ar cauta
sa-si inabuse strigatul provocat de vedera
pasarii raiului, injunghiate,
lupta lui Iacob cu ingerul.
Mai retras, ca fluxul linistii codrului, in el, batranul,
-fratele inchiesilor aflati in strana-
se roaga si el.
Figura lui, a unui urias din legenda,
personifica o alta Cumintenie a pamantului
sau pe unul din ultimii Berevoi,
ca tabloul Maternitate
unde peisajul desert al Dobrogei
aminteste dealurile Nazaretului,
Maica pruncului, ca
in versurile lui Pillat si Craninic,
este infatisat de-o romanca din partea locului
desenata pe grafitul vesniciei,
asa si in tabloul, Mortii dela Casin,
fiecare dintre ei, in simplitatea si cucernicia lor primitiva,
implineste un ritual,
oficiaza 'ntr'o biserica slujba ultimei cine de taina:
Prohodul la inmormantarea Domnului Iisus Chistos
pe un picior de plai intr'un sat moldovenesc,
Mortii dela Casin.
Taranii artistului sunt prinsi in gesturile lor mitice
care nu mor niciodata,
exemplifica, minune cereasca,
harul divin al sufletului nepieritor,
numit de Eminescu in scrierile sale
CUMINTENIA TRECUTULUI.Ovidiu VUIA