si
cum nu pot exista cuvinte de-a o slăvi, de a o descrie. O!... De-as putea să desenez... As îmbrãca-o cu o aburoasă si mătăsoasă ie tărănească nobilă, ca aceea cu care Matisse nu s'a sfiit a-si îmbrăca mireasa visurilor lui.
O! Tu sfântă Domnită a plaiurilor mele! Ce plânsi îti mai sunt ochii!
Era odata o Doamna din neamul Movilestilor. Furia învinsilor tãtari i-a rupt în bucăti Domnul si Stăpânul, cel care ajutase cu ambitiile lui să cadă meteoricul Voevod al unirii neamului românesc. Dar cine îsi ami aminteste de Ieremia si Elisabeta Movilă? Doar cronicile sfintelor bucoavne, tăcute ca istoria si acuzatoare în judecătile lor ca arătătorul destinului.
Mai apoi, măritei Doamne Tara, i-au fost călcate în picioare si vointa si aspiratiile. Furiile au năvălit în casa stăpânei noastre si s'au autobotezat în stăpâni. Chiar daca si-au spus Carol al doilea ori Rege, Voevod de Alba Iulia [mai apoi decorat până si de dusmanii propriului popor]. O!, frati ai mei. Nu va mirati, au mai existat momente cand pana sus la mâna Mariei Sale Doamna si Stapana Tara, s'au ridicat pigmei, poncisi si stârpituri, erijandu-si impostori in conducatori de neam. Mi-i asez pe un perete imaginar si-i privesc asa precum viul si legendarul Cãpitan al tineretului veacului acesta ne-a invatat: "drept in ochi", fara frica. Si totusi prin comparatie, vechii conducatori aveau o oarecare urma de drept, de legitimism in a cere conducerea, dar, dupa ziua jignitoarei rusini dela 23 August, de spaima unei umane morti, si-au lasat capul si sufletul in mainile satrapilor atei, in mrejele nimicniciei despre care a scris Eminescu, si lasi au acceptat jugul.
Grozãvia
este ca jugul nu-i de lemn si nu a fost orânduit doar pentru netrebnicile
lor gâturi ci si pe gâtul si umerii frumoasei si blandei noastre
-Doamna si Stapana Tara- spre rusinea urmasilor, urmasilor, urmasilor nostri.
Acum, sufletul ei este trist si gol. Trist ca sufletul înfometatului ei popor. Ochii ei sunt plansi si inspaimantati de interminabilele cozi la paine, sapun, medicamente, la oua, branza, carne. Ai fi tentat sa crezi in vorbele unora care spun cu fermitate ca poporul nostru latin, intr'o mare balta slavã, a fost condamnat la disparitia fizica. Dupa caldura furata, hrana drãmãluitã, nedreptul la mijloacele civilizatiei, parca esti tentat sa-i crezi. Oare n'au dreptate?
Ochii blanzi, ochi de imparateasa a sufletelor noastre, Doamna Tara: unde iti sunt copiii cei care nu se speriau de moarte sau lupte, chiar atunci cand stapanii lumii, romanii, venisera sa le ia pe langa bunuri si vieti, si mandria la Sarmizegetusa? Unde iti sunt copiii cei ramasi la Alba Vale dela Razboieni? Cei ramasi la anonima apa a Neajlovului, la Calugareni? Dar cei ramasi spre fericirea neamului tot reintregit prin jertfele lor marete presarate ca stelele cerului la Oituz, la Marasti, la Marasesti, la Razoare, prin toata glia romaneasca cea nesaturata de stralucitor si rubiniu sânge de viteji? Sau cei jertfiti prin stepa Calmuca, sa apere libertatea tarii? Sângele jertfei lor este mândria noastra, ca si al acelora de la Canalul Mortii, ucisi cu bestialitate si sadica ura, ca si al acelora cati au mai putut fi prin pioasa lor haiducie, în vãpatice coclauri si creste de care se apropiau doar vulturii cei de pe steme!
Unde
iti sunt copiii cei iubiti ai tãi de prin temnitele politice comuniste,
spre a-ti sterge ochii plânsi si a-ti alina sufletul?O! Bunã si blândã mamã! Infometate chipuri te privesc, înfrigurate si zgribulite suflete îsi plâng nefericirea.
De-as putea sã desenez.... Mi-as desena mama. Numai ei nu-i mai este frica de nimic. Ea este o manã de vesnicie: e moartã. Firesc s'a inapoiat vesnicului etern. Fiul ei este aici, spre a cere si a spune si celorlalti: Nu sprijiniti moartea neamului vostru! Nu lãsati nici pe altii, strainii necunoscatori, ori dusmanosii, s'o faca. El, fanfaronul criminal, de-ar putea, si-ar trimite spre vânzare Apusului motãitor chiar si propriile urme ale pasilor lui inutili. Stăpânii lui sunt conducatorii Rusiei bolsevice. Ii cer toata mancarea, caldura, lumina poporului. Cu ce s'ar fi putut plati internationalistele gloante ce l-au strapuns pe urmasul Apostolului Petru dela Roma, pe Papa Ioan Paul al II-lea? Cu ce s'ar fi tras in actualul parinte si conducator al Americii? Cu ce s'ar mai plati ucigasii aruncatori de cadavre prin geamurile ambasadei comuniste romane dela Paris? Cu ce bani s'ar mai pune bombe si s'ar raspandi teroarea in tarile Vestului? Cu ce bani s'ar mai omorî in Liban soldatii de ordine americani? Cu ce bani s'ar calca libertatea poporului afgan? Comuniste tancuri, rachete, avioane, helicoptere, mitraliere si tunuri care cotrobãiesc Afanistanul si-l pustiesc costã bani, adica in româneasca traducere, costã hranã. O mancare luata dela gura supusilor Doamnei noastre sfinte -Tara.
As vrea sa te desenez. Nu pot. Plânsetului tãu îi rãspund cu grelele mele lacrimi, lacrimile noastre ale celor fortati sã te paraseasca vremelnic. Istoria neamului meu este însã plinã cu trebuincioase plecãri.
Uitã-i frumoasã si blândã mamã, pe cei ce au napadit strãinãtatile spre a-si umple aidoma inconstientelor rate, gusile, si nu traiesc ca lebedele -lasate de Dumnezeu parca- spre a înfrumuseta lumea si a o face mai blândã. Reginele nu s'au sfiit în Anglia sa le numeasca verisoare regale, iar Ceaikovski le-a pus sa pluteascã în vesnicie pe un imaginar lac. Mancati rate oarecari, mancati si beti. Trãiti-vã inexistentele si inutilele voastre inutilitãti. Sau ca hârciogi, cei de pe lângã fetide bãltoace, strângeti pentru vãgãunile voastre. Se poate trãi si fãrã rate si fãrã hârciogi. Nici ele si nici ei nu fac politicã. Mãnâncã si beau.
Mâncati si beti-vã inutilele voastre inexistente. Niciodatã ratele nu vor apãrea în apanajul voevodalei noastre Doamne, Stăpâna noastră, TARA.