Intru viata si întru moartea Madonei Laura

"LIBERTATEA", New York
Director: Nicolae Nitã
Anul III, Nr. 33-34, Aprilie-Mai 1985

    In memoria Etei Boeriu, petrecând-o din departari, pe ultimul ei drum, am recitit Cantonierul lui messer Francesco Petrarca, opera tradusa de dânsa si publicata in editura Dacia, in anul 1974, cu ocazia a 600 de ani de la moartea poetului italian.
   De data aceasta am parcurs cartea de la inceput la sfarsit, fila cu fila, reusind sa percep in ea o autentica istorie a inimii, cum sunt numite de critici anumite romane moderne de la Flaubert incoace.
    Neîndios poezia lui Petrarca apartine in primul rand epocii sale si mai ales dolcelui stil nuova, initiat, din poezia provensal-siciliana, de Guido Guinizelli, fapt pentru care Dante il va aseza pe acesta cu toate pacatele sale in purgatoriu, vecin paradisului terestru si râului Lethe, elogiindu-l ca de la elev la maestru:

Mi-esti drag, raspuns-am pentru cantul tau
   ce'n limba noastra va fi'n veci slavit
   cat va sa tina obiceiul sau.
   [Divina Comedie, trad. Eta Boeriu].

In acest sens atat Beatrice cat si Laura, inspira de buna seama iubirea, in mod dolce stil novist, a donei angelicata, femeia ce'nalta, purifica si indumnezeieste pe iubitul ei.
   Mai departe insa intre Divina Comedie si cantonier exista fundamentale deosebiri. Dante, -remarcat si de altii, -construieste dupa planul arhitectonic al unei monumentale catedrale romanice, domina la el suflul evului de mijloc, mesterul este produsul comunitatii religioase, serveste idealurile ei, din aceasta cauza multi nici nu au gasit de cuviinta sa iasa din anonimat. Vremurile sunt ale credintei, ale marilor pelerinaje si ale operelor de aceleasi dimensiuni.
   Cu Fr. Petrarca apare artistul, personalitate individualizata preocupat de faima operei sale pe care o va semna cu toata atentia si astfel o vor face mai tarziu si Michelangelo sau A. Duerer. Alaturi de Boccaccio, autorul Cantonierului este parintele Renasterii si nu asi mai avea nimica de adaugat decat doar ca epoca nu poate fi opusa, tendentios s'a facut, celei medievale. Renasterea italiana continua Evul mediu, se naste din el cu o noua conceptie in cadrul religiei crestine si deloc ca o emancipare sub tutela ei, conform invataturii false propagata de urmasii atei ai revolutiei franceze.
   Astfel Petrarca, va corespunde unui invatat umanist asemenea multora din evul mediu educati in limba latina si greaca, deaceea va scrie Rime, termen incetatenit in poezia italiana pana la Carduci, fiindca in prozodia clasica acestea nu existau.
   In cadrul poeziei noi se contureaza cultul eului propriu, introspectia si analiza sentimentelor din launtrul poetului, cantecul interior al sufetului.
   In prima parte a Cantonierului, Intru viata Madonei Laura, Petrarca ne descrie in amanunt aventura iubirii sale. In 6 Aprilie 1327, intr'o zi de Paste o vede pe Laura in biserica Santa Chiara din Avigonon si de-atunci incepe dragostea lui, care tine 21 de ani pana la 6 Aprilie 1348 cand iubita moare si inca zece ani dupa aceea, dar de fapt il insoteste pana la capat. Laura moare de ciuma in epidemia din 1348, al Decameronului lui Boccaccio, se pare adusa de corabiile genoveze din departata Feodosie a Crimeii.
   Femeia il respinge destrul de brutal, ne este prezentata si scena de la fantana unde Francesco dorind sa i se destainuiasca, Laura, casatorita cu Ugo de Sade, un stramos al celebrului marchiz de Sade, suparata, il stropeste cu apa. Nu mai accesibila i se va arata in alte dati, rareori îi acorda o privire mai blanda, dar cand poetul îi fura o manusa il obliga sa i-o restituri urgent.
   Datorita acestor imprejurari, Petrarca insista intr'o iubire lipsita de orice perspectiva de a fi satisfacuta ceea ce a determinat pe multi dintre exegetii lui sa nu-i prea ieie in serios sentimentul considerandu-l mai mult motiv de inspiratie fara un corespondent real. Daca la aceasta mai adaugam pasiunea artistului de a-si trata rimele cu dalta de sculptor, practicand un ritual al formei, sonetul implinit ca pe-o statuie in marmora, avem definitia zisului petrarchism. Acesta ca maniera si poza, s'ar potrivi unor epigoni si imitatori, in niciun caz nu lui Petrarca, el in poeziie sale, chiar daca multe raman reci, nu impresioneaza suficient, ne convinge ca a fost victima unei iubiri imposibile, termen preferabil celei platonice, ultima coborîtã intre timp de pe scolul ridicat ei in Ospatul lui Platon.
   Petrarca iubeste iubirea, aceasta il fericeste cu aureola izbãzirii dupa crezul celui mai autentic dolce novist. Ceea ce aduce original si sincer, este refacerea cosmosului iubirii sale prin cautarea iubitei in natura de la Vaucluse, locul de nastere al Laurei, pe valea Sorgai. Raul Sorga devine pentru el mai important ca Ronul sau orice alt fuviu al gobului, vrajit de mume, un fel de Penteu tesaic din propriul imperiu al himerelor. Parasind Babilonul Avignonului, prefera singuratatea padurii indragostitului, labirint in care isi asteapta iubita pe care, fiindca nu vine, o descopera in pomul laurului, metamorfoza lui Ovidiu se petrece sub ochii nostri aproape ca in marmora lui Bernini:

Ca prin minune
    tot pãrul meu simtii cum se preface
    in frunza ce tanjeam sa ma'ncunune,
    iar talpile ce ma purtau odata
    (ca trup si suflet sa ramana'n pace),
    pornira strai de radacini sa'mbrace,
    crescand pe-un mal semet, printre poiene,
    in timp ce ramuri imi cresteau din brata.
    [Cânt. XXIII]

Laurul va constitui un persistent leitmotiv al versului petrarchian, am zice ca are semnificatia teiului lui Eminescu sau a maslinului sfant elen sadit de Pallas Atena. Petrarca îi vorbeste, îi cantã, de parca s'ar adresa cu adevarat iubitei.
    Lacrimile constituiesc o prezenta continua, poetul gusta suferinta, are chiar dorul ei, intrebuinteaza limbajul romanticilor dintre care Novalis ar fi unul. Prin Petrarca se tanguie individul deznadajduit, asa cum la Dante in Infern plange intreaga Omenire, ceea ce la primul consfinteste o lamentatie uneori prea lacrimogena uzand din nou de partitura romanticului disperat, la al doilea lacrimile izvorate din ochii celor ce indura chinurile Gheenei formeaza raurile iadului, in afara de Cocitul inghetat, aratandu-ni-se incaodata deosebirea de matrice creatoare intre cei doi mari poeti italieni, Dante duce a apogeu o erã pe cand Petrarca deschide alta.
    Laura ne este cantata si adusa inainte prin ochii ei, parul blond, deci asemenea unei siluete imaginata artistic, reprezentata si in portretele lui Simone Martini, carora le sunt dedicate cateva Sonete, poetul sufera grav ca nu va putea ca Pygmaion din mituri, sa o simta langa el, vie. Exista vibratii contraste dela rai la iad, treceri brusce din arsita verii la gheata iernii, atat de caracteristice indragostitului exaltat, iubirii unei Fedre de Euripide, dragostea transformata intr'o boala incurabila.
    Surprinzatoare versurile privind femeia altfel de cum suntem obisnuiti cã o vede in gerneral pe Laura:

Femeia e din fire schimbatoare
    si bine stiu ca dragostea nu tine
    in pieptul ei nici cat in glastrã-o floare.

Aceste oscilatii, nu altfel la Eminescu intre inger si demon, apartin celui pentru care "ratiunea-i moarta, numai simtu'nvinge", de unde inca se poate deduce ca Petrarca isi traieste iubirea pe viu, deloc ca pe un tablou bun de admirat pentru frumusetea lui muzeala.
    Un rol important il joaca gloria si nemurirea ce i-o confera iubitei versurile sale, poezia fiind pentru el -o va sustine si Hegel- superioara celorlalte arte:

Voi scrie deci, dorinta mi-e ispita,
    si te voi da nemuritoarei glorii,
    caci scrisu, nu virtutile culorii
    sau dalta fac fãptura nemurita.

De aici se profileaza emulatia pentru castigarea gloriei proprii pe care o va atinge ca aureat pe Capitoliul Romei, in anul 1341. Petrarca este poetul cetatii sfinte condusa de tribunul Cola din Renzo, dar si al Italiei, maretiei careia îi dedica mai multe cantone dorindu-i un viitor stralucit si conductori de talia lui Scipio Africanul eroul poemei sale Africa. Ii apartine urmatoarea definitie a mortii eroice:

Cand moartea e mareata,
    prin moarte poti rascumpara o viata.

Desigur Cantonierul nu pote fi pana in profunzime patruns, fara partea lui a doua, desi mai scurta ca intindere, Intru moartea madonei Laura.
   Pierderea iubitei schimba suferinta, o inobileaza, adaogandu-i haina catarzisului sublim. Iubirea este urcata la ceruri, inaltata ca'ntr'o veritabila Assunta, acolo ocupa un loc mult mai potrivit ca pe pamant. De multe ori in vis i se aseaza la marginea patului, ca prietenul Noptilor lui Musset, de data aceasta intalnirea este purgata de rugina patimii, calca pe praguri pur spirituale pana la steaua Venerei, numita de Diotima lui Platon, cereasca.
    Doamna din cer reprezinta iubirea casta, Frumusetea logodita cu Virtutea se va oglindi in lucrurile sale cele mai de inima:

Laurul meu ce stie'n ram s'adune
   Virtuti si frumuseti nepieritoare

treptat spre o unica transfigurare, curatenie a curateniilor:

O, grai curtenitor si-ales in care
    virtuti si vraja impreuna-adasta
    izvor de frumuseti ce din aceasta
    inimã-ai smuls orice porniri vulgare!

Este sigur ca pe noua cale Petrarca stabileste canonul idealului de Frumusete, cast si plin de virtuti, innoitor, cum va fi preluat in continuare de artistii quatrocentoului de la Fra Angelico, Filippo Lippi, la Botticei si Leonardo: Madona de quatrocento. Este vorba de prerafaelitismul insusit ulterior de-o serie de artisti europeni ai secolului trecut, printre ei si Eminescu.
    Astfe ne apropiem de finalul extraordinar al Cantonierului. Tot mai constient ca in umbra si lumina ultimului drum al mortii va fi nevoie sa-si spele fiinta de pacate in harul si isopul dumnezeesc, incet, se instraineaza de iubirea pentru Laura, cel putin in forma ei pamanteasca. Ajunge pe varful unde lui Dante i s'a relevat divinitatea si ca si acestuia Fecioara Maria i se ofera intermediara mistica. Dar pe cand Dante prin sfantul Bernard inalta mamei lui Christos un imn de celesta preaslavire, Petrarca in ultima Canzona, CCCLXVI, îi adreseaza o rugaciune fierbinte rostita pe mataniile simtirii, intrebuinteaza din nou drept margele, lacrimi:

Fecioara, tu cu sfinte
   si blânde lacrimi sufletu-mi adapa
   ca plansu-mi in ceasul mortii rugaciune
   sa-mi fie, si cainta,
   nu neputinta si desertaciune.

De Sanctic greseste cand considera ca poemul lui Petrarca nu reuseste sa fie ruga ci elegie, uitand in cugetul sau pozitivist ca de fapt adevarata rugaciune nu rar este in aceasi timp si elegie, de am da Psalmii lui David pilda.
   Asupra celeilalte observatii ca Fecioara Maria ar imprumuta chipul si fiinta Laurei, nu putem sa zicem decat ca vine sa confirme feul cum artistii au pictat-o sub infatisarea femeii iubite, idealizate, si de la aceasta regula nu s'au abatut nici Filippo Lippi, nici Andrea del Sarto sau Lorenzo Lotto.
   Comparand finalul Cantonierului cu cel din Paradisul lui Dante, deslusim ca rugaciunea sfantului Bernard insotita de mainile impreunate ale tuturor spiritelor din Empireu se desfasoara ca intr'o Majesta de Duccio di Bonisegna in timp ce la Petrarca este vorba de o icoana a Fecioarei, reprezentand pe una din Madonele de Renastere. Prin ea Petrarca isi dobandeste mantuirea dar cu totul pe alte cai ca inaintasul sãu Dante.
In cantecul dedicat Fecioarei Maria, traducerea Etei Boeriu, purtata ca pe un covor de ingeri pe ritmuri interioare asistate de viola rimelor interioare, atinge frumuseti ce nu pot fi asezate decat langa Rugaciunea lui Eminescu, podoabe neasemuite ale limbii romanesti:

Se-apropie ceasul si gonind mi-ajunge
   din urma inserarea.
   Fecioara remuscarea
   si spaima mortii inima-mi strapunge.
   Pruncului tau Cristos adevaratul
   te roaga a-mi desface
   in sfanta pace portilor lacatul.

In cele de mai sus am cautat sa demonstrez ceeace i-am scris odinioara Etei Boeriu ca dupa parerea mea Cantonierul messerului Francesco Petrarca este cea mai reusita dintre stralucitele ei opere de talmacitoare.   Raspunzandu-mi, autoarea imi marturisea ca niciunul din nenumaratii ei comentatori romani nu au remarcat acest lucru desi de parerea mea s'a aratat a fi si profesoara Rosa del Conte, mare cunoscatoare a literaturilor italiene si romane. Traducatoarea admirabila a Sonetelor lui Petrarca isi exprima nedumerirea in ;egatura cu tendinta contemporana de a opune sonetele lui Shakespeare celor lui Petrarca. Trecand peste o moda snoba, cu predilectie fata de un presupus tertet refulat din cantecele de lut ale lui Shakespeare, operele celor doi mari poeti nu sufera comparatie, in primul rand fiindca versurile tragedianului englez, descriu un episod, e drept de mare tensiune dramatica dar el ramane oricum neincheiat, asa s'ar fi intamplat si cu Cantonierul lui Petrarca daca nu ar fi reusit sa-l desavarseasca prin experienta sa de o viata. De acest lucru si-a dat seama Vasile Voiculescu, cand sub aparenta de a-l fi talmacit imaginar pe marele Will, il continua proiectandu-i trairile pe orizontul nemuritoarelor teme petrarchiene (am aratat-o intr'alt studiu pe larg) iubirea, moartea, eternitatea, ridicand dragostea trupeasca pe altarul celei spirituale, realizeaza o magnifica sinteza, singura posibila intre cei doi mari titani ai sonetului.
    Pentru cei ce regreta plecarea ei atat de neasteptata dintre noi, Eta Boeriu a tradus urmatoarele versuri din Intru moartea Madonei Laura, potrivite parcã propriului ei destin:

Sa nu mã plangi; eternã tinerete
   traiesc murind si ochii stinsi pe lume
   sorb fãrã sat lumini si frumusete.

Ovidiu VUIA