AL. GREGORIAN: In Crestetul Luminii

- poeme -

Salamanca, 1985

"LIBERTATEA", New York
Director: Nicolae Nitã

Anul IV, Nr. 30-40, Oct.-Nov. 1985

Cu acest volum de poezii Al. Gregorian isi continua numitul Ciclu al luminii. Fiind a treia carte putem vorbi de o autentica trilogie a luminii sau triptic pe un altar al inimii.
   Ansamblul incumba o unitate, ca a metopelor elene inchinate aceleiasi zeitati, deci vom regasi multe din tonurile si semitonurile anterioare, chiar daca poarta pecetea unei alte perioade de creatie. Subliniam intr'alta parte caracterul pictura poesis din Ars poetica lui Horatiu intrebuintat de altfel si de autor la un poem de al sau din Coasta soarelui. Tot atat de evident reese muzicalitatea versurilor sale, murmur de harfa orfica imblanzind patimile prin vraja ei, conform verlaineianului cã înainte de toate e muzica.
   Fara sa fiu neaparat partizanul lui Lessing din Laocoon, analizand poemele lui Al. Gregorian, constatam ca el nu lucreaza, cum reuseste sa ne-o transmita, nici cu pasta culorilor nici atat cu notele portativelor ci materialul sãu il constituie marmora cuvintelor, pe ele le ciopleste cu pana, ca si cand ar fi dalta, prin imbinarea maiastra a vocalelor si consonantelor, prelucrate ca nestematele in munca orfevrierului, izbuteste sa creeze o atomosfera, sa sugereze dupa modelul celui mai tipic tablou impresionist.
   Astfel, prin marina intram in acelasi paradis andaluz unde valurie-s poleite cu "punti de aur si opaluri", noaptea intre muntii albastrii se'nalta "sfesnice ca astrii", iar sufletul sau, ca pescarul sarac al lui Puvis de Chavannes, isi trage luntrea la tarm "ca mi-s grele mrejele de vis..." In Pastel, albe pasari de caral, "harfe line, albe canturi" tes tacerile si ceruri intru seara de cristal "spicul de luna scanteiaza trei cipresi ce tamaie fumuri "catre albastrele zenituri" in timp ce flamingii dorm in laguna. Cadrul colorat straluce incarcat cu lumina intocmai ca in Aquarele unde "incet, fosforescenta, ostia in mers a lunii imbraca'n umbre albe/ si in salbe/ de sidef/ marea, zarea,/ tacerea, palmierii,/ stiiile, lastunii./ In Intre munte si mare "ziua ne parque'n soare/ aromiri de rai si cinabru" iar muntele-si inalta "spinarea pietroasa de zimbru". Cand luna scanteiaza pe cer, ogive albastre, "e ora de rubine/ cand astre/ curg suvoi in fereastra si-apoi/ ne scapara garoafe in glastre".
   De remarcat ca desi mediteranian si solar din rasputeri, Al. Gregorian este ca Eminescu sau Blaga, cantaretul deopotriva si a lunii, deci lunarismul nu-i o insusire eminamente a nordicului, atunci cand de cântatã tot ca o sorginte a luminii si nu a intunecimii unde pot fi gasite mumele goethiene. Al. Gregorian ne-a obisnuit ca si petele sunt de lumina si cu ele la fel tenebrele, ogive albastre.
   Cu astfel de procedee artistul cizeleaza cateva piese de perfectiunea celor visate de Mallarme sau I. Barbu, ne introduce asadar in domeniul poeziei pure a corespondentelor baudelaireiene sau pe insua lui Euthanasius, eminesciana, cu "flori ce canta". Am revenit dupa cum se vede la arta poetica horatiana.
   Dintre cele multe asi alege doua bucati, Cadelnita de aur [luna] si Sonata. In aceasta din urma percepem cu toata taria noaptea cand luna departata ca un schit, isi trimite scara, filigran de vis pe care gandul smerit de seara urca sus in paradis.  De fapt este exprimata linistea si sfintenia momentului cand parca pe locul unde cad razile de luna in mare se deschide in aurul rembrandtrian masa unei cune biblice, a lui Iisus si a drumetilor din Emaus. Aceasta impresie este intarita prin strofa a doua, la adumbrirea de aur a lunii se liturghie intr'o biserica reprezentata de imensul arhitectural al noptii cu luna. Si totul nu are durata decat a unei sonate formate din doua strofe.
   Aceleasi efecte le descoperim si in Pace pe care o redam in intregime:

Cetine de palmier
   leagana ev 'nalt sub cer.
   Unduirea lor subtire
   tese linisti de psaltire
   in chivot de manastire.

Familiaritatea din A inflorit cerul si Infloresc leandrii ne aminteste de magia gradinior lui Arghezi: petalele matasoase anina in portocali candelabre, in timp ce lãmâii, livezi lactee se frang sub greutatea curcubeelor iar puendrii moi de leandru ard in cate-un plicandru zmalturi de agate si rubine.
   Tot ca la Arghezi mediul primeste o deosebita aroma de cazanie veche lasata de trecerea pe-acolo a Maicii Domnului cu cetele ei:

Sclipirea le-o pastrez întreaga'n mine;
   mireazma le-o adun insa -licoare-
   cu roua de lumina, in ulcioare
   si-o dau s'o bea heruvi si caprioare.

De la Coasta soarelui andaluza suntem condusi la cantarea Spaniei, tara de vis, tara albelor catedrale, tara inchinata Sfintei Marii, a ibericului Cid nazdravan, a tristului Quijote de la Mancia, a bravului sau Sanchio Pancia, a iluminatului Francisca Pizzaro si-a sfintei Terezza, tara care freamata "intre cuviosii maslini, in paftale de stele si crini". "Altar peste genune, tara sveltelor giralde" aromestre toata a laur, a portocale de aur, / a cimbru si-a rugaciune./ " Peisajul betic este undeva afara din timp si anotimp pe podgorii solare, catedrale andaluze invesmantate'n vitralii. Rai fara nume, "caravele de stele/ sclipesc, se oglindesc/ in adancuri/ ducand cu ele/ turnuri columbiene/ de vis si profir/ pe Guadalchivir..." Nu lipseste nici Gibraltarul umar de stei iberic, ivit din mit si descant, cu roi de luceferi, hotar ce se rasfrange in oglinzi de argint pe sub luna. [In Corida ne confruntam cu aceeasi tara avand suflet urias "masurat de Cotrus pe Monserat", dar care isi lasa maslinii cerului manjiti de sange]. Pentru deslegarea ei de rau e nevoie de hidalogoul poet s'o descante in iubirea sfantului Ioan al Crucii si al lui Dumnezeu, si de marele profet spaniol, sa-i stinga orgiile de ura. Pe aceeasi apocalipsa a secolului contemporan se inscrie si Litanie, dedicata secetei spaniole asemanatoare cu aceea de pe stepele calmuce din razboi sau de pe campia teleormana. Heruvii albi cerand ploaie,sunt paparudele Baraganului. Comentand pe larg o prima versiune intituata Letanie de seceta, finalul cuprinde versurile: Jos miroase a cant de sfestanii,/ a tamaie si-a sfioase geranii...../ inlocuit in versiunea publicata in volum cu: Jos miroase a isop de sfestanii.
   In prima versiune tabloul secetei aparea ca un cosmar imprastiat in cele din urma de lumina suprapamanteana a Coastei Soarelui. In forma a doua râul este o realitate palpabila langa noi, seceta lumii noastre ce se poate salva doar prin isopul sfintei sfestanii, adica prin religie. De retinut cum un credincios catolic se refera la termenul ortodox de sfestanie, dovedind ca in spiritualitate aceste religii sunt una.
   Desigur, crestet inseama capatul unui urcus, probabil sus pe varful muntelui de albastru, loc de popas si meditatie de unde poti cerceta panorama intinsa la picioarele tale. Ca in noptile de sabat de pe muntele plesuv ale lui Musorgsky, poetul se apropie aici de taina poeziei, de miracolul sacru din Cuvânt cum o marturiseste in miscatoarea sa introducere. Este firul, daca nu de tot nou, dar de-acum predominat al volumului de fata: in veciile din mare boltesc raiuri andaluze "ca'ntr'un inceput de ere,/ vremuiesc din crug mistere/ peste sfere de tacere"./ Iese din timp, parcurge un "nesfarsit de vesnicii" ca insfarsit livezile andaluze cu maslinii argintati sa-i aminteasca de biblicul Ierusalim in aceste umbre si lumini, "tot iti vine sa'ngenunchezi si sa te'nchini".
   Misticismul, mangaierea cu mainile sufletului a Divinitatii ne duce la autohtonismul gandirist, noua retraire religioasa a neamului. Astfel, in Nuntire mistica la ceasul afara din timp si Univers, imbracati in stiharele luminii "afla-vom ca in Tara/ S'a'ntors Cristos si-ai nostri'n padini arã." In acelasi cadru asi orandui Cantec de amiaza, o neasemuit de mare realizare. Intre Mediterana si munti se arcuesc vesnicii, vulturul hispanic isi roteste zborul inat, sihastru, tãcerea miroase a ambrã, cerbii de lumina fug si se cumpanesc in coarne pe coclaur de aur. Sierra este un istm fermecat, aninat intre cer si pamant, afara din geografii, captusit cu alt cer de margean. De buna seama, Al. Gregorian atinge puritatea alba a prerafaelitilor, Judecata de pe urma a fericitilor cand prind clipa comuniunii cu edenul:

   Imi lipesc urchea de maslin:
   aud sfintindu-se mirul, lin,
   lin ca un amin.

   Ca in poezia lui Hoelderlin avem senztia ca poetul reuseste sa-l perceapa in lucrurile din jurul sau, pe Dumnezeu.  Universul poetic este populat cu ingeri ca vignetele Gândirii, ca cei din desenele lui Demian: in Betie mistica ingerii se imbata din cerul tras in urcior, puiul de inger se nutreste cu lumina, poetul insusi fiind un fel de diac al ingerului. In numele acestui gandirism pur, se naste disputa cu Blaga din Recitandu-l pe Blaga. Fara sa diminuam valoarea marelui poet Blaga de care suntem patrunsi, trebue sa admitem ca acesta si-a intros in cele din urma spatele lui insusi ca fata unei monede fata de cealalta, lucru ce mai asteapta sa fie explicat cu toata obiectivitatea.
   Dupa ce citim Recita dedicat Anei incheiat cu: Cantarile, din slavi de curcubeu,/ le dirijeaza insusi Dumnezeu/ in largi spirale/ Si tot El le sculpteaza si le-aseaza/ in aeriene, dalbe catedrale/ , am fi tentati sa credem ca abordeaza panteismul crestin al lui N. Crainic dar se deosebeste de el fundamental fiindca in Crainic panteismul tine de chivotul preotului, are un caracter sacerdotal, pe cand la Al. Gregorian se arata legat de activitatea poetului. Ingerii lui Al. Gregorian ca si la Melozzo da Forli sau Fra angelico, primesc atat azur si aur incat apartin inainte de toate operei artistului si nu actului sacramental cum sunt cei din icoanele bizantine de pilda. Din aceste motive vede in poeti ucenici ai lui Dumnezeu "Caruia îi tes poeme,/ din azururi si din gheme,/ si le canta'n zvon de ceteri/ noaptea, lumii, din luceferi./
   Sufletul poetului nu moare ci desghiocat din taina se face lumina, ca biblicii profeti si anahoretii sacrificati, din cearcanul lunar. Reese clar panteismul poetic al lui Al. Gregorian din urmatorul final, plin de armonii:

Ascultati-i in limpezimea diminetilor,
   in cantecul pasarilor,
   in taceri, in ceteri.
   Ascultati-i cand se crapa de ziua
   pe mãri si'n luceferi.

Desigur e vorba de moartea poetului frate cu pãstorul din Miorita.
   Ciclul psalmilor miruiti "cu zvon ceresc" apar impregnati de naivitatea caracteristica picturior taranesti pe sticla in care Dumnezeu se desvaluie ca un mosneag bun si rabdator gata sa asculte si plangerile cele mai mucalite. Ca s'a inspirat din folcolorul crestin o recunoaste chiar din cuvantul sãu inainte. Din aceeasi sursa cred ca se naste poezia Odata pe inserat, demna de a se face o paralela intre ea si celebra De-a v'ati ascunselea lui T. Arghezi. Si la unul se la celalalt, totul incepe ca un joc "dintr'un oftat": la Gregorian pe inserat, la Arghezi dupa scapatat. In continuare amandoi merg fie pe urmele lui Iisus Christos, fie pe cele ale Sfintelor Scripturi. Pe cand insa Arghezi besteama si se desparte greu de ai lui, la poetul nostru totul va corespunde unei intrupari noi, euharstie biblica:

Doar cant si stihie,
   dincolo de rãu si de bine
   cu ecoul lumii'n mine,
   m'oi pierde in vesnicie,
   in mireasma crinilor,
   si in mirul maslinilor:
   Intr'alta Andaluzie,
   si va fi ca'n poezie...

Cateva poeme constitueisc unitati prin ele insele, de aceea le voi comenta separat, pe scurt.
   Smaraldele ochilor tai cuprinde una din cele mai miscatoare declaratii de dragoste din literatura romana facuta la varsta tuturor intelepciunilor, cand Michelangelo si Vittoria Collona citeau din invataturile sfantuui Pavel, departe de ispita ce le-a adus-o cartea eroilor din Infernul lui Dante, Francesco si Poaolo. Adanca si puternica iubirea devene o marturisire mai apropiata de misterul nuntii ca oricand: "Ochii tai sunt farul sufletului meu/ si cantul meu,/ lumina mea si stema mea./"
Ochii nevazatori ai doamnei Ana îi descopera fata ascunsa a lunii, fara ea viata lui pamanteasca nu s'ar putea concepe, nu ar fi avut niciun contur, nicio cunoastere, nu i-ar fi existat opera intocmai ca Mesterul Manole: Pin ceata lor vad lucind,/ stralucind/ odoarele, altarele, diminetile, fânetele, ostretele;"
   Este confesiunea acelui "tu ai fost totul pentru mine" facut pe limbajul tainei, adica a poeziei, cuvantul cel dintai: Iubit-o, smaraldele ochilor tai/ sunt nestinsele lumini ale ochilor mei.
   In De Profundis urmeaza deodata nu numai acel afara din timp, dar si pe afara din spatiu, drumul interior al lui Rilke si Posteuca: Se facea ca lunecam in noaptea fierbinte,/ adanca, parca'ntr'o mina/ sapata in mine/ ca'n sisturi de stanca./
   Sbuciumul prometeic al creatorului se face intr'o singuratate asemanatoare cu cea a lui Anaxandros, erou pârvanian, in cautarea primului originar din Absolut: Eram singur in haos si'n tainita humii:/ visam ca zburam/ si-mi cautam urmele sufletului,/ de la Facerea lumii./
   Finalul: Jur-imprejur, munti si mari de taceri./ Si Tu, Doamne, nu erai nicaieri.../, este a indoielii, exprimata de Iisus pe cruce, cat si de N. Crainic si Arghezi. Artistul fiinta concreta doreste sa pipaie cu ochii si degetele, ca Toma, sa strige, "Este".
   Opus Litaniei unde domneste generalul si apocalipticul, De Profundis priveste singuratatea individului, cu acelasi iz de paradise in destramare, cantate si de Blaga. De unde se vede ca raiul andaluzian din poezia lui Al. Gregorian are o semnificatie mult mai adanca decat pare la prima vedere. Poezie pura, vis, joc de ingeri, dar toate puse in slujba apropierii omului de o lume in care Dumnezeu nu este mort, asa cum a declarat Nietzsche, tatal existentialistilor.
   In Panteonul de la Italica, locul de bastina al imparatului Traian este intalnit ca ramas pe un taram al trecutului mitic: Iata-ma iar la hotarul stingher/ unde se'nnoada drum cu drum/ in ev, in mister./ Am ajuns la uitatul altar/ al stramosilor./
De-aici, asa cum se cuvine, ansamblul este propulsat pe linia columnei in eternitate, Panteonul reprezinta o cantata de preamarire unica: Se lasa vesnicia'n coroane de pine,/ peste milenarele radacini./ Oh, stiu acum, inteleg/ gandul lor ctitor, intreg.../ Hai suflete'ngenuche, te'nchina/ pe-aceste sfinte racle de lumina!/
   Din cele aratate mai sus se poate deduce cu prisosinta ca Al. Gregorian ramane in primul rand prin toate fibrele sale un poet roman si daca incepe sa fie tradus cu mult succes in limba spaniola, aceasta se explica prin faptul ca verbul sau intrupeaza o sublima intalnire dintre Romania carpato-dunareana cu Spania, "giralda sculptata in lumina vie".
   Ultima poezie a volumului este plina de intelesuri. Se intituleaza Dor, motiv comun cu Doina populara si poezia eminesciana, de fapt contactul cel mai direct cu simtirea romaneasca a taranului teleormanean, de aceea in paradisul de sub geana lui Dumnezeu se intreaba:

Sunt singur si dibui cerul orbeste.
   Doamne,
   si Romania-pe unde mai este?

Terminand scurtul meu comentar asupra volumului de poeme "In Crstetul luminii" al lui Al. Gregorian, asi mai sublinia meritul de a ne fi demostrat intr'o epoca iconoclasta si de criza, ca daca poezia formeaza oglinda sufletului, atunci este ca substanta lui, una si aceeasi, deasupra timpului si spatiului, eterna.
   Aruncand punti catre traditia cea mai specific romaneasca a gandirismului, opera lui Al. Gregorian deschide in perspectivele viitorului, drumul spre izvoarele poeziei adevarate asa cum ne-a fost lasata mosternire de Eminescu si urmasii sai, printre care consider ca Al. Gregorian ocupa un loc de onoare.
   In lumina analizei mele comparandu-l cu Nichifor Crainic si Tudor Arghezi, delimitandu-l de acestia cu toate ca au anumite asemanari, peste orice tendinta de a sistematiza didactic sau goana dupa descrierea a cine stie ce neocurente, bazat doar pe inrudirea lor spirituala, l-asi orandui pe Al. Gregorian intre acesti doi giganti ai literaturii romane, fapt ce vorbeste dela sine despre valorea poeziei sale.

Ovidiu Vuia

Versuri pentru Duminica Minunilor
-poetului Al. Gregorian-

   Sub inaltul zarilor viorii
   Calcand precum sfantul pe ape
   in ubra salciilor plangatoare
   -vitralii de biserici interioare-
   Numai acolo sufletul meu
   isi astampara, ca cerbii setea la izvoare,
   dorul dupa Tine, Doamne.

Te ghicesc in fosnetul luminii
   in miresmele campului de primavara
   cat si in ecourile de lira
   Cadelniti si clopote atarnate de piroanele cerului,
   Stelele noptii.

In razele soarelui
   Vad calea, urcand pe trepte uriase, spre Tine,
   Si'n aurul de luna,
   Chilia proorocului meditand pe margini de-abise,
   Imagini cioplite in lemnul de chivot al Vesniciei.

Cum Te simt pe-aproape
   caut sa Te pipai
   Ca Toma necredinciosul, inviatul trup.
   Ora sfanta
   Cand pasarilor maiastre din Paradis
   li se deschid toate portile.

Prin atingerea Ta,
   inima omului se face masa de altar
   inflorind in maini crinul Bunei Vestiri
   poemul scris cu pana de-azur pe Sfintele Scripturi.

De nu stii daca-i cantec de lume
   sau rugaciune,
   urmele de mirodenii ale unei procesiuni
   prapur si icoana,
   sau chiar sangele din vas al lui Iisus Christor;
   Poate din toate cate ceva.

Taina: in gradini, firele de crin nasc ingeri albi.

                                                      Ovidiu VUIA