Acesta era Gheorgachi Olimpie, mai cunoscut ca Iordache Olimpiotul, originar din localitatea curat romaneasca Vlaholivade, de pe muntele Olimp, pe locul vechii Dodone. Era din neam detinator al unui cãpitãnat autonom de armatoli. Acestia eau luptatori prin traditie. Satrapul turc Ali-Pasa de Ianina isi propusese sa lichideze aceste capitanate aromanesti. Din rezistenta capitanilor cu Aromanii lor, creste o adevarata miscare haiduceasca, apare pleiada vitejilor care peste putin va juca un rol din cele mai de seama in lupta de eliberare a Greciei. Majoritatea au actionat pe meleagurile lor. Iordache insa, mai amenintat dar si mai aprig, a ajuns la Vlahia, cum numeau Grecii si insisi Aromanii Tara Romaneasca. Aci, el isi urmeaza chemarea alaturandu-se ostirilor rusesti care incepusera razboiul cu Turcia in 1806. Dupa ce se remarca in luptele de prin Oltenia, Iordache trece in sudul Dunarii si se alatura sarbilor rasculati. Acestia realizau progrese insemnate in lupta lor de eliberare.
I. Olimpiotul face parte din trupa lui Haiduc-Velcu, erou cunosccut, pus si in cantece, al Crainei Negotinului. Sarb, dintr'un tinut locuit de Romani, Haiduc-Velcu vorbea bine romaneste si in aceasta limba trebue ca a si comunicat cu Iordache. Combatantii lui Velcu erau in mare parte Romani, incat Iordache, fiind printre ei in decurs de niste ani, a cunoscut bine aceasta ramura a neamului romanesc.
Dupa inabusirea rascoalei sarbe si pieirea ui Velcu (in 1813), Iordache se adaposteste in Tara Romaneasca,
in
ajutor venindu-i Tudor Vladimirescu, el insusi fost in lupte la Cladova. La
un moment dat Iordache trece in partile Austriei, la actualul oras Biserica
Alba, unde desigur îi cunoaste pe Romanii banateni. Aci se adaposteste
cu Stana, vaduva lui Haiduc-Velcu. Ea il prefera stiindu-l viteaz, egal cu Velcu.
Stana aceasta, fiind originara dintr'un sat mixt sarbo-roman, vorbea bine romaneste,
incat limba graita cu precadere intre ei va fi fost romana; cu atat mai mult
mai pe urma cand Iordache a devenit comandant al garzii domnesti (sub Ioan Caragea)
si au trait in Bucuresti. Cand Eteria greceasca isi pregatea actiunea de eliberare, Iordache Olimpiotul devine unul dintre stalpii acesteia in Principate. El intra in contact cu Caragheorghe, fostul "vojd" al Sarbilor, aflat in Basarabia, si organizeaza intoarcerea in secret a acestuia in Serbia. Anume, incredinteaza aceasta misiune grea unui aroman de al sau, Naum Carnar din Moscopole. Acesta e pe urma asasinat intr'o padure impreuna cu Caragheorghe, vadindu-se si de data aceasta rolul de sacrificiu al anonimilor aromani. In urma asasinarii lui Caragheorghe, tot Iordache trateazza alaturarea la actiunea Eteriei a noului sef sarbesc Mios Obrenovici. In fine, el stabileste legatura si face intelegere cu Tudor Vladimirescu "pentru promovarea actiunii revolutionare in Tara Romaneasca", pentru eliberare "de sub jugul apasator al barbarilor".
Dela sine se intelege ca in aceasta veme Iordache vorbea curent limba (daco) romana. Aromaneste va fi vorbit cu camarazii sai ostasi, multi dintre ei deasemeni Aromani. Cei care-i auzeau, gresit le-au numit graiul "limba arnauteasca". De scris, Iordache scria in greceste si iscalea: captian Gheorgachis Nicolau, dupa numele tatalui sau. (De unde Sarbii il numeau Nicolaovici).
In ajunul declansarii rascoalei din 1821, Iordache a fost numit de Alexandru Ipsilanti "arhistrateg", adica generalisim al intregii ostiri eteriste. Al doilea om dupa "arhiu" suprem. Pozitia aceasta a lui echivala cu aceea a lui Colocotroni in Grecia rasculata.
Iordache Olimpiotul se dovedeste demn de misiunea incredintata, consecvent in actiunea revolutionara, devotat cauzei eliberarii Greciei si a celorlalte popoare balcanice. In istoria noastra numele lui este deobicei asociat cu fapta de asasinare a lui Tudor Vladimirescu, "Domnul Tudor" al revolutiunii romane aliate. De fapt, Iordache a fost partas numai la dezarmarea lui Tudor si trimiterea lui in fata lui Ipsilanti: iar acesta l-a dat pe mana nedemnului Caravia care l-a omorît. Cu aceste resentimente greu de stapanit, chestiunea trebuie insa privita si din partea cealalta. Conduita lui Iordache poate fi inteleasa din punct de vedere geneal, intr'un moment de deruta in fata primejdiei turcesti iminente. Pentru el prima cauza Greciei, in timp ce pentru Tudor prima interesul Tarii Romanesti. Iordache mai venea si cu mentalitatea lui balcanica mai aspra, vazand altfel chestiunea metodelor de lupta. Las nu a fost deloc.
Dupa ce si "arhiul", Alex. Ipsilanti, dezerteaza fugind in Austria, Iordache ramane pe pozitie de rezistenta, ferm hotãrît sa-si jertfeasca si viata. Intreaga presa europeana, inclusiv cea Scandinava, relateaza miscarile lui de rezistenta prin munti, pana la intarirea in manastirea Secul. Aci in urma luptei acerbe cu fortele turcesti coplesitoare, nevrand sa cada in mana acestora, Iordache Olimpiotul da foc butoaielor cu pulbere, acceptand constient moartea cuventia eroului care si-a facut datoria. Prin aceeasta el produce o impresie puternica in opinia europeana a vremii. Daca n'ar fi fost tradat si daca ar fi avut libertate de actiune de a inceput, ce ar fi fost in stare sa faptuiasca un asemenea om? -se intreba presa amintita.
Aroman capabil de fapte mari si patruns de devotament incomparabil, a scris astfel o pagina de glorie in istoria moderna a Greciei, pe pamantul tarii noastre insa. Istoria o recunoaste: poezia populara greceasca (culeasa si publicata de catre Fauriel si Passov) Ai proslaveste jertfa. La Muzeul istoric din Atena se pot vedea arme de-ale lui Iordache. Grecii insa, cat au scris si scriu despre pesonalitatea acestui erou, ignoreaza, pun sub "embargou" obarsia lui vlaha-aromaneasca.
Istoria este impartiala, istoricii sunt insa adesea partinitori.
Vaduva lui Iordache, Stana, nu s'a sfiit sa protesteze in fata tarului Rusiei pentru ignorarea jertfirii sale in interesul crestinatatii, iar in fata regelui Oton I al Greciei eliberate, pentru ingratitudinea patriei de a ridica eroului monumentul cuvenit.
Astazi exista monument ridicat in locul natal al lui Iordache, infatisandu-l cu torta in mana cum singur a dat foc pulberei. Un fost partizan grec, macedo-slav insa, imi marturisea ca in comuna lui Iordache, Vlahoivadia, unde personal a stat cu cartierul, locuitorii vorbesc aromaneste.
Un camarad de arme nedespatit al lui I. Olimpiotul a fost Iani Farnachi, aroman din Blata. Prins viu in lupta de la Secul si escortat la Istanbul, acesta a inrosit cu sangele sau caldaramul, marturisind astfel si el sfanta cauza a Grecilor si capacitatea de sacrificiu a Aromanului.
Acesti oameni au fost niste "nationalisti crestini", putem zice. "Sub vremi", cum se aflau, n'au putut sa aiba in fata conturata cauza nationala proprie, decat numai inclusa in cadrul cauzei "supreme". Iordache Olimpiotul cunoscuse Romani pe o arie larga, din Basarabia pana in Banat si in Craina timoceana. In vesnica graba la lupta insa, el nu a tras concluzia necesara asupra dimensiunilor neamului caruia îi apatinea si a limbii pe care o graia si in ultimele clipe, dupa marturia izvoarelor. Nici nu stia, probabil, ca aceasta o facuse conationalul sau intelectual M. Boiagi cu cartea sa despre Aromani si limba lor (in 1813, Viena). Cum mai tarziu si calugarul Averchie ajunsese la constiinta de sine ca Român.
Ci,
noi mai stim ca un ascendent al lui von Karaian era secretar (sau contabil )
la o sectie a Academiei de Stiinte din Viena (de unde provine si el, muzicianul).
Cineva scria inca inainte de primul razboi mondial referindu-se la aromanii
care s'au afirmat in Austria, Baronul Sina, Dumba s.a., enumerând pintre
acestia si pe acel Karaian de la Academie.