TRÃIREA SPIRITULUI PUR
-memoriei prof. meu de esteticã Liviu Rusu-*

"LIBERTATEA", New York
Director: Nicolae Nitã
Anul V, Iunie, Nr. 47, 1986

Am convingerea, am scris-o si-o repet acum, cã în epoca dintre cele douã rãzboaie mondiale, am avut o pleiadã de poeti, asa cum de-a lungul bãtrânei sale istorii omenirea numai rar naste. As asemãna fapta strãlucitei generatii cu a rapsozilor antici ale cãror cântece format-au monumentul epopeei lui Homer, ar fi deci o Iliadã si Odisee româneascã.
Descalecati din Luceafarul culturii romanesti, Mihail Eminescu, au atins o perfectã expresie artisticã, de exemplu mestesugul lui Arghezi de-a potrivi cuvintele se înrudeste cu al lui Praxiteles când mângâia ceva mai mult trupul gol, din marmorã, al lui Phryne.
Dar forma ar fi rãmas desartã dacã ea nu ar fi întrupat un suis continuu pe scara spiritului, emulatie cãtre desavarsirea interioara dupa chemarea muzicii sferelor divine, oratoriul armoniilor pure. In acest sens durmul lor lãuntric reia pe cel implinit de Oedipul lui Sophocle, din pãcat si crimã la izbãvirea de pe Colona, trecut prin crestinism, infernul lui Dante dominat de înãltimile paradisului, deci opera lor poate fi socotita si o Divinã Comedie româneascã.
In ea reînvie, sacra Victorie cu aripile desfãcute, bucuria mioriticã de-a se nunti cu cerul a pãstorului dac pe vetrele Carpatilor, Pasarea maiastra a lui Brancusi nu este decat o intruchipare a celei vazute de Eminescu pe umarul fecioarei Dochia coborand din domul sanctuar al Ceahlãului-Kogaionon. In versurile lor se aduna eresul, mitul si credintele neamului romanesc precum in vis bourii modavi in dubravile de fagi la izvoare.
Fara sa vreau sa nedreptatesc pe vreunul, voi alege din parnasul lor doar pe doi cu cateva poezii razlete, faramituri de anafura cazute de pe masa altarului aflata in catedrala simtirilor profunde. Sa lasam Soarele poeziei sa patrunda in noi ca prin vitraliile unor inalte ogive si sa ascultam liturghiile si partitura cantoriilor copiilor-ingeri. Nu vom putea incepe decat dupa ce vom arãta curãtati, albi ca ipsosul, si in jur vom percepe miresmele odãilor lui Dumnezeu.
Radu Gyr publica in Gândirea din Iunie-Iulie 1943 cateva poezii definitorii pentru starea lui de-atunci, una intitulata Capitulare i se adreseaza direct vietii:

Vin, sã-ti depun, cu reverente,
sufletu'n cãrti si ceru'n zdrente,

Tot rumegusul vechei trânte
tãrâta stemelor înfrânte...

Explicabil îi urmeaza Testament cu ultima dorinta ca in pragul neantului sa-i dispara orice strop din urma, cuvintele sunt infiorator de autonimicitoare, suna ca un blestem al fiintei, sagetile sfantului Sebastian transformate in sabii ascutite de Toledo cum numai la Eminescu am intalnit in Rugaciunea unui Dac. Pentru ca este unitara, eonica, asemenea templului sapat intr'un singur bloc de stanca, o redam in intregime:

Surpat sub bozii si ruine,
vreau sa se macine in praf
aripa calda de seraf
care-a fosnit, candva prin mine.

Vreau sa se'ngroape'n mlastini crunte
naluca mea de cneaz ucis
si crinii mei betegi de vis
si raiul putred de pe frunte

Nu-mi ducã veacul nicãerea
cenusa cântului amar.
Din anii mei rãmânã doar
osânda, drojdia si fierea.

Rãmânã spinii si custura
ce'n piept mi-a scormonit adânc.
Pe urmã, antul la oblânc
sã-mi poarte pulberea si sgura.

Ar fi suficient sa se faca o analiza comparativa intre aceasta poezie si Testamentul lui Arghezi ca sa se fixeze fundamentalele deosebiri intre cei doi mari poeti.
Dar pentru ce urmarim noi, incununarea o aduce de-abia poemul Pisc.
Cu prima strofa:

Suferinta, spune
cum sa mi te cant?
Ti-e urcusul sfant
ca o rugaciune.

Ne-amintim de eminescianul "Suferinta dureros de dulce..."
Numai ca Radu Gyr personifica pe aedul intrat in lupta deci se apropie mai mut de Andrei Muresanu, un alt personaj de drama eminesciana, sau de eroii homerici, la ei se refera refrenul de pean, Eu am murit sub zidurile Troii.
Perspectiva ce i-o deschide suferinta este a muntelui imbracat de cer, Olimpul intrecerilor imaculate ca neaua, muntele paradisuui terestru:

Piscul tau inalt
il sfinteste Raiul.

Dincolo de-amiaza si de-amurgul sur,
Doar omatul pur larg te lumineaza.
Jos raman jugastrii,
taratorii jnepi..
Unde tu incepi
soimii sunt alastri.

Astazi cand cunoastem calvarul lui Radu Gyr pana la sfarsit, stim ca Pisc se confunda doar cu popasul crucii ajutat de un Simon din Cirene si ca va mai avea mult de indurat pana cand Isus din celula, martirul, asemenea sfantului Francisc, va primi stigmatele rastignirii.
Destinul lui Radu Gyr, suferinta lui transpusa in trairea spiritului pur, simbolizeaza disigur patimile poporului roman sub comunism dupa cel de al doilea razboi mondial, urmatoarea strofa il priveste pe el, dar in egala masura si pe neamul sau rastignit:

Singur intru toate,
tragic imparat,
intru'nsangerat
in Eternitate.

Al doilea de care m'as ocupa este Vasile Voiculescu. Structural deosebit de Radu Gyr, el reprezinta pe poet in exclusivitate si in cea mai marunta activitate diurna a sa.
Comentandu-i sontele aratam erorea exegetilor care fascinati de modelul genialului Will s'au lasat amagiti sa caute corespondentele unei talmaciri shakesperiene, in fond inexistenta.
Caci V. Voiculescu este renascentist italian, un petrarchian ajuns in quatrocento, elevul academiei platonice din Florenta condusa de Marsilio Ficino sub patronajul lui Lorenzo magnificul, neoplatonismul sau mearistoteic [evit intentionat termenul de antiarestoteic] se formueaza in versurile:

Ca mintea poate fi intunecata,
Inima sa se lumineze si e de-ajuns
[Dincolo de atom]

In conceptia sontelor ca de altminteri in cea voiculesciana in general poetul prin arta sa se ridicã la Dumnezeu, El ca in lumea ideilor lui Platon, exteriorizeaza Frumosul absolut [recunoscut si de Hegel], cunoasterea suprema.
Iatã oezia lui postuma, Mirungere:

Mai scoate din lumestile nãvale
Din iuresul catre izbanzi prin veac
O scanteere a luminii Tale
Si toate dorurile vremii praf se fac

Nu mai voiesc cu lauri sa ma unga,
Nici chip in piatra faimei a-mi sculpta,

Ci inima in crestet sa-mi stinga
Mirungerea cu frumustea Ta.

Fidela definitie a operei Drului V. Viculescu, inclusiv a sonetelor shakespeariene.
O scanteere a luminii Lui il scoate din cele lumesti, poetul renunta la cununa de lauri si la faima chipului sculptat in piatra. Nimic nu are pretul momentului cand inima intalneste Frumusetea lui Dumnezeu si-si unge cu ea fruntea ca si cu mir.
Poetul intrebuinteaza cuvantul mirungere, scurs din miezul esentelor, imi face impresia ca astfel l-au intrebuintat eroii povestirilor sale, solomonarii din jurul ultimului dintre Berevoi.
Nu numai aceeasta poezie arata adanca religiozitate a creatiei lui Vasile Voiculescu, emulul calugarului sihastru Andei Tudor, actul genetic in verb este la el de buna seama un fel de mirungere, ungere cu mir, frumusetea divina.
Muntele lui va fi Taborul biblic, titlul celui de-al doilea postum al sau:

Suflete, fii gata sa urcam Taborul:
Soarele si Luna au orbit in piscuri
Cand, atunci, Splendoarea si-a vazut zaporul
Peste spaimantate, negrele lor discuri.

Ci, pe noi, schimbatii mai presus de ingeri
Vipiile sacre slobozi azi ne lasa...
Doar atat sa spunem, tari, fara de'nfrangeri:
"Noi, copiii Slavei, ne'nturnam acasa".

Recitindu-le de mai multe ori, repetandu-le ca pe rugaciuni, nu ne este greu sa descoperim ca pana la urma V. Voiculescu, o spune Jaspers despre Hoerderlin, a ajuns cu adevarat sa-l vada si sa-l pipãe pe Dumnezeu, trairea lui din versuri respira realul respectivei confruntari, de-aceea este patrunsa de puternici fiori metafizici, aprtine artei cat si Sfintelor Scripturi.
De-aici marea fascinatie si originalitate a stihului voiculescian, el poposeste pe cele mai de sus cercuri ale spiritului pur, aproape se loveste de privirile bunului Dumnezeu.
Desigur este locul sa amintim ca V. Voiculescu il depaseste pe Rilke, considerat prototipul misticismului poetic. In fond, fostul secretar al lui Rodin cauta sa reprezinte divinul in diferite chipuri concrete si nu stiu daca l-a intalnit vreodata chiar daca i-a desenat mainile si scris povestile.
Nu departe se aseaza pe drumul cercetarii dumnezeesti Tudor Arghezi, sofianic pana a-l duce pe Tatal ceresc printre pomii duhovnicesti ai gradinii sale, aici s'ar orandui chiar si panteismul religios al lui Nichifor Crainic sau autohtonismul lui Ion Pillat. Lucian Blaga cultiva in prima parte a operei lui un sentiment cosmic de constructii nebanuite, dar ele se aseamana cu orasele moarte, ruinele lor imprasitie senzatia raiului in destramare si a tristetilor metafizice, Marele Anonim sta ascuns prin cenzura sa transcedentala, pe cand la Aron Cotrus religiozitatea din fata lui Ramon Lull, misionarul, este a lui Horia inchinandu-se in biserica de lemn din Albac, primitiv ca'ntr'o pictura de Stefan Dimtrescu. Vasile Posteuca si-a insusit-o, cuvios, sub umbrele aromate de raiul visului, de la mama lui taranca, bucovineanca, Ilenuta lui Maftei.
Interesant procedeaza Ion Barbu hermeticul. El cauta deslegarea in cuvantul inceputului, Logosul, aflat in al "Evei trunchi de fum". Nu-l uita, nici pe Philippide, lipsit complet de perceptia divinitatii isi considera frumoasele "versuri, statuete de Tanagra in ritm si rima neoclasica, drept prelucrate in aur sterp".
Cel mai inrudit cu Vasile Voiculescu imi pare a fi poetul Al. Gregorian. In peisajul Andaluziei insorite pe muntele de albastru si al Gibraltarului, poetul cerceteaza in dosul lucrurilor, frumusetea chipului lui Dumnezeu. Pana la El, scrie dupa dicteul unui inger pazitor, ca intr'o orgie in care se bea in loc de vin lumina, maslinii sunt cei din Ghetesmani iar asinul cenusiu din Mijas poarta in sfintenia lui, amintirea intrarii lui Isus in Jerusalim. Cu astfel de penumbre serafice, muiate in aur si praf lunar, podoaba personagiilor biblice rembrandtiene, Al. Gregorian este neaparat un profund poet religios de talia lui Vasile Voiculescu si Nichifor Crainic. Chiar titlul volumeor andaluze, Pete de lumina, Coasta soarelui, Pe crestetul luminii, inseamna acelasi suis spre sacra mirungere voiculesciana.
Pentru trairea in spiritul pur a lui si a fratilor de generatie, lasata noua printr'o unica opera poetica, Vasile Voiculescu, mai noteaza pe una din pietrele Piscului, Horeb lãuntric al Taborului, pean de purificare si înãltare sufleteascã:

Atunci scotând sandala mintii moale
Cu sufletul descult prin jarul dur,
Pãsind în vârful gândurilor goale
Voi cuteza sã calc pe spirit pur.

Ovidiu VUIA