de Traian Golea

"Libertatea", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul V, Nr. 48, Iulie, 1986

De zece secole o fractiune redusă a poporului maghiar trăeste in spatiul nostru geografic si de zece secole acesti năvălitori încearcă fără încetare să ne distrugă asezările în Transilvania, împinsi de o ură ancestrală caracteristică năvălitorilor fatã de poporul găsit stăpân pe meleagurile râvnite de ei atât de mult. In cele ce urmează vom insista asupra manifestărilor lor de ură începând cu unirea Transilvaniei cu Patria Mamă.

Incã de la instaurarea autoritătilor române in Transilvania imediat după primul război mondial, Ungurii si-au declanşat ostilitatea prin refuzul de a depune jurământul de credintă fată de statul român. Este vorba desigur de cei în functiuni publice. Multi dintre ei, care nu s'au putut resemna la statutul de grup etnic minoritar in România, au emigrat înspre Vest, unde au început o campanie de denigrsre a poporului român. Dăm mai jos un exemplu aflat chiar din gura Senorei Lorenzo, căsătorită cu emigrantul maghiar Miklos Bencsedi. Emigrat in Argentina in 1920, Bencsedi se stabileste in Buenos Aires, unde are două taxiuri pe piată. Se căsătoreste cu Senora Lorenza si au doi copii: Marta si Nicolas. In 1958-59, împreună cu alte familii de unguri si evrei originari din România, au fost expulzati de guvernul argentinian si familia Bencsedi a ajuns la Cluj. Luni de zile au fost găzduiti în hotelul Astoria, până li s'a dat locuintă si servicii. Bencsedi a fost numit sofer la fabrica de încăltăminte Herbak Janos, un fost luptător comunist ungur devenit erou national in Republica Populară Română. Fata lor, Marta, a fost repartizată la tesătoria Flacăra, iar Senora Lorenza a devenit taxatoare la troleibus. Băiatul lor, Nicolas, de 11 ani, trebuia înscris la scoală. Părintii au stăruit să fie înscris la sectia maghiară pentru a învăta ungureste. A fost înscris in clasa IV-a a acestei sectii de la Scoala Generală Nr. 2 din strada Bob. In aceeasi clădire functiona si sectia românească. Pauzele erau comune. După câteva zile de scoală, Nicolas spune că nu mai vrea să meargă în clasa in care era înscris pentrucă nu se poate întelege cu colegii. El îi preferă pe ceilalti copii din curte si vrea să învete cu ei. Cu învoirea familiei, directorul scolii l-a trecut la cealaltă sectie, sectia românească.

Intre timp Senora Lorenza a învătat româneste, pe când Miklos Bencsedi, născut in Trsnsilvania, a refuzat să învete această limbă. D-na Lorenza a recunoscut că la început s'au opus ca băiatul lor să se înscrie la sectia română, pentrucă dânsa avea foarte defăimătoare informatii despre români, că ei ar fi înapoiati, tigani, răi, hoti, si fără cultură. Dna Lorenza a mărturisit că la Buenos Aires era constituit un grup etnic maghiar pe care-l frecventau si ei. Acolo, printre activitătile culturale se făcea si o intensă propagandă împotriva Românilor si a statului român si asa a ajuns in România cu părerile de mai sus. A recunoscut că băiatul ei se simte bine printre români, că a învătat foarte repede româneste, spre dezolarea tatălui. După moartea lui Bencsedi, dna Lorenza cu familia s'a întors în Argentina.

In ce priveste opresiunea politică, economică si culturală la care era supusă minoritatea maghiară in România între cele două războaie mondiale, o exemplificăm prin situatia oraselor Cluj, Oradea, Satu Mare si Târgu Mures, pe care le cunoastem. Comertul, băncile, meseriile si proprietătile urbane erau aproape toate in mâinile ungurilor. După întregirea tării, administratia românească le-a lăsat asa cum le-a găsit, afară de bunurile absenteistilor si marile latifundii. Este suficient să se răsfoiască rolurile de impunere fiscală precum si registrele cu evidentele proprietătilor urbane pentru a te convinge că peste 60% erau in mâinile ungurilor, fie ca proprietate individuală, fie obstească, fie a bisericilor, puternicul Status romano-catolic reusind să supravietuiască pânã la venirea comunistilor.

Status-ul romano-catolic detinea in proprietate străzi întregi de clădiri cu locuinte particulare şi institutii, ca strsda 6 Msrtie, înainte numitâ strada Iuliu Maniu; clădirea Institutului Marianum, de pe strada Regele Ferdinand, azi Horea, unde acum este Facultatea de Filologie. Tot aşa şi clădirea în care era adăpostitâ Episcopia Reformată şi cea Unitarianâ. La fel strada M. Kogalniceanu şi prelungire pe Petoffy era in proprietatea lor. Casele românilor erau pe la periferia oraşului, cu străzi nepavate şi neluminate. Abia târziu primăria Clujului s'a îngrijit in oarecare măsurâ şi de aceste cartiere.

In cursul celor 21 de ani, pânâ la 30 August 1940, au început şi Românii s"i construiascâ case mai arătoase, dar numai in cartierele mărginaşe, centrul fiind detinut, după cum am văzut mai sus, de unguri încă de pe timpul stăpânirii austro-ungare. Nu se cunoaşte niciun caz de confiscare abuzivă a vreunei proprietăti particulare a cuiva care detinea cetătenia românâ, indiferent de nationalitate.

Aproape in toate oraşele Transilvaniei erau proprietăti ale diferitelor fundatii ungureşti cu şcoli confesionale de grad mediu. La Zalãu era liceul reformat Weszelenyi, un cuib de iredentism. Liceul Bethlen in Aiud, cu o bogatã bibliotecă, un muzeu de ştiinte naturale cu colectii rare de pe toate continentele, era o puternicã redută a ungurimii. Administratia românească nu le-a stingherit cu nimic activitãtile lor "culturale". Aveau ziarele lor in fiecare oraş. Clujul avea nenumărate ziare şi reviste, printre care şi ziarul Ellenzek, care-si fâcea un titlu de glorie din a publica toate nemultumirile şi criticile inventate şi izvorîte din ura nestăpânitâ împotriva a tot ce era românesc. Nu s'a cunoscut niciun fel de cenzurã sau de suspendare a acestui ziar sau a vreunui alt ziar unguresc pe toată durata României Mari si Libere.

In Cluj Ungurii mai aveau o editurã numită Lepage, a cărei activitate era răspândită in toatã Transilvania şi care constituia o fortă culturală şi economicã cu nimic diminuată in timpul administratiei româneşti. Prosperitatea economicã a minoritătii maghiare o vădeşte şi faptul că n'au pierdut nimic din proprietătile şi bunurile lor materiale. Ba dimpotrivă, ziua nefericitã de 30 August 1940 i-a găsit in oraşe în superioritate fată de români, pentrucă la recensământul proprietătilor private şi ale celor confesionale, ei au însumat 65% din totalul clãdirilor(citat din ziarul Szatmar Megyei Kozlovy). Pe această puternicã basã materială s'a desvoltat şi mişcarea lor culturalã.

Autoritãtile româneşti nu le-au stăvilit relatiile cu Budapesta. Legăturile lor cu Ungaria nu cunoşteau nicio restrictie. Indemnurile iredentiste insuflate de Budapesta şi îmbrăcate in sprijinul ei material operau in România ca'n rai.. Guvernele româneşti aveau alte preocupări, "mai serioase", decât să-si piardă timpul şi să-si irosească energiile priveghind la pericolul ce ne păştea de peste Tisa.

In acest timp la Cluj românii aveau o singură librărie, Cartea Românească, mai târziu Cioflec, în vitrina căreia se vedeau şi cãrti in limba maghiarã editate de Lepage, pe lângă cele in limba românã. Apoi a mai apărut o editurã, Patria, cum se numea şi ziarul românesc local, în clãdirea ridicată de partidul national tărănesc din strada Regina Maria.

Viata culturalã a Românilor şi a Ungurilor se desfăşura total separat. N'am întâlnit nicio figură, oricât de anonimă ar fi fost - de cele reprezentative nici nu mai vorbesc - a societãtii maghiare la vreun eveniment cultural românesc, cum erau concertele, conferintele, teatrul, opera sau orice alte manifestatii. Au fost total ignorate de către maghiari. Noi, românii, le frecventam teatrul, concertele şi alte evenimente culturale. Sărbătoarea Invierii la romano-catolici se celebra la ora 6 PM în Sâmbăta Paştilor. Cum biserica romano-catolicâ a Sfântului Mihai era clãdită în perimetrul patrat al pietii din centrul oraşului, liber de orice clãdire in jur, se putea face ocolul ei cu mult fast. La ora Invierii toate şcolile romano-catolice din Cluj erau încolonate şi luau parte la procesiune. Cu această ocazie politia locală asigura ordinea pentru buna desfăşurare a acestei datini creştine. Noi Românii participam in număr mare şi urmăream admirativ desfãşurarea ceremonialului Invierii.

Ideea unei nevoi de bună întelegere între poporul român şi cel maghiar a încoltit şi în mintea câtorva oameni de culturã maghiari. Aşa de exemplu, scriitorul Desso (Desiderius) Szabo, a scris o carte in trei volume, intitulată "Segitseg" (Ajutor). A fost tradusă si in româneste si s'a bucurat de o bună primire printre români. Intelectualitatea maghiară însă a dus o campanie de minimalizare a vslorii acestei lucrări, declarând inoportună si neavenită teza lui Szabo. Pe atunci Ungurii intraseră deja in prima fază a activitătii revizioniste maghiare pe plan international.

Aceste aspecte fragmentare din viata Transilvaniei, si in special din cea a Clujului - declară omul nostru - "le-am trăit Şi cunoscut direct. A firm cu multă durere ca de multe ori mă revolta îngăduinta autoritătilor româneştă fată de evidenta dusmanie a minoritătii maghiare." Lăsând la o parte cei patru ani de stăpânire maghiară asupra Nordului Transilvaniei, cu toate atrocitătile comise de autoritătile unguresti, de care trebue să se ocupe îndeaproape istoricii si sociologii nostri, să ne limităm la experienta unui român oarecare care a fost martorul comportării unngurilor după 23 August 1944, si mai ales vom insista asupra incidentelor iscate cu ocazia reîncorporării Transilvaniei de Nord. După eliberarea Clujului, In Noembrie 1944, când armata română si rusã înaintau spre Oradea, locuitorii maghiari te huiduiau dacă trecând pe stradă te auzeau vorbind româneste. Spre sfârsitul lunii Noembrie a venit la Cluj Regele Mihai, cu Vîsinsky si Gheorghe Tătărescu. In careul pietii, latura dinspre Nord, s'a ridicat o estradă pentru înaltii vizitatori. S'a adunat multă lume, români si cu preponderentă maghiari. In tot timpul vorbirii lui Tătărescu a fost o rumoare si o neliniste. Un grup de maghiari masiv si organizat, s'a plasat in fata estradei si a scandat puternic numele lui Stalin. Când a venit răndul lui Visinsky, scandarea a fost si mai puternică. In piată nu se auzea decât Stalin, Stalin, Stalin... Toată piata si întreg orasul fremăta. Nu s'a mai putut întelege nimic din ce s'a spus mai pe urmă, grupul scandând ca obsedat Stalin, Stalin, Stalin... Restul a fost înecat total in acest vacarm.

In timpul campaniei electorate pentru o guvernare de larga componenta democratica, a venit la Cluj Lucretiu Pătrăscanu. A iesit din nou lumea pe stradă pentru a fi martoră la acest eveniment. După mai multe interview-uri cu reprezentantii ambelor părti, s'a organizat o conferintă publică in sala Prefecturăi din strada Motilor. Studentii si elevii români si unguri, însotiti de populatiile respective, s'au încolonat unii de-o parte si altii de alta, formând un coridor lung din piată până la Prefectură. Românii nu purtau niciun semn distinctiv, pe când ungurii aveau brasarda tricoloră maghiară la brat si cocarda maghiară la butonieră. Când Pătrăscanu era pe punctul de a intra în Prefectură, îngustându-se spatiul dintre cordoane, iese din grupul ce-l însotea si se apropie de coloana din dreapta, a ungurilor, si punând degetul pe o cocardă, îi spune tânărului în româneste: "Pe asta să n' o mai porti, ca situatia s' a schimbat." Din cauza zgomotului n'am prins ce-a mai spus Pătrăscanu. Se pare că din acest incident i se trage moartea.

Imediat după 23 August s'a organizat local si partidul comunist, din conducerea căruia făcea parte si un oarecare Jordaky, un vechi militant comunist ungur. Acest Jordaky făcea o intensă agitatie împotriva reintroducerii administratiei românesti în Nordul Transilvaniei. El, Jordaky, a fost acela care a organizat si înarmat muncitorii unguri de la fabrica Dermata să meargă împotriva studentilor români cazati in căminul Avram Iancu si să-i scoată din Cluj. Intr'o seară tărziu s'au trezit studentii cu o multime zgomotoasă manifestând în fata căminului lor. Ei strigau lozinci în ungureste, la care studentii răspundeau în româneste. La un moment dat multimea de muncitori unguri, înarmati cu răngi de fier, a încercat să intre in cămin. Studentii au reusit să baricadeze usile. Ciocnirea a fost de mari proportii. A doua zi ne-am dus să vedem urmările. Poarta principală de la intrare,. de stejar masivă, era ruptă, geamurile sparte si camerele de la parter total devastate.

Pănă aici sunt redate relatările "unui român din Cluj", al cărui nume încã nu-l putem divulga, dar îi păstrăm depozitia cu semnătura la dosar.

In rândurile ce urmează redau notele din jurnalul fratelui meu Ion Golea, cu data de Marti, 7 Mai 1946, perioadã în care el era student la Medicinã la Cluj:

"La Conferinta de la Paris puterile occidentale, în ciuda tuturor masinatiunilor perverse ale Ungurilor, au recunoscut revenirea definitivă a Transilvaniei la România. Când s'a comunicat acest lucru la radio, studentimea si restul populatiei româneşti din Cluj, într'un entuziasm fãră margins, au manifestat pentru Rege, Coroană, Armata Română si Aliati. S'a cântat Cu noi este Dumnezeu, Deşteaptă-te Române, Hristos a Inviat si altele. S'a jucat Hora Unirii în jurul statuii lui Matei Corvin, pe care s'a ridicat steagul tricolor. Era numai suflet. Luceferi noi s'aprind pe cerul românesc."

"10 Mai 1946. Este ziua celor mai bogate înfãptuiri din istoria noastră natională. Azi Clujul a devenit din nou românesc. După atâtea jertfe, această zi a căpătat o aureolă neobisnuită. S'au încheiat cinci ani de război in care aceasta zi a fost mereu umbrită de nesiguranta evenimentelor ce planau pe cerul românesc cum planează vulturul deasupra pradei sale."

"Pentru moment s'a fãcut lumină si totul s'a îmbrăcat in straie de mândrie românească. Totul a fost ca o sfântă descătuşare de puhoiul ce ameninta să-şi iasă din fire."

"Românii au fost prezenti. Prezenti cu trup si suflet. Studentimea, dinamul acestei multimi in tumult, a fost si ea la înătime. S'a trecut peste diferentele de crez politic si s'au unit toate inimile în torentul vânjos al românismului. Nimeni si nimic n^'a putut rezista elanului tineresc şi românesc ce pulsa in lungile coloane sub faldurile tricolore. Palidele fractiuni separatiste s' au descompus de cu vreme. Nu-i lega probabil nimic de ele înafară de banal trădării si al vânzării. Conştiinta românească în clocot se orientează spre alte zări. Sunt zările aprinse de mormintele albe împlantate în Răsărit şi'n Apus. Momentul izbăvirii trebue să vină. Si va veni!"

"Mânăşturul, acest cuib de lei, a fost la înăltime. S'a întrecut pe el însuşi. Lanturile ungare au căzut. Cinste si mândrie lor, Mânăşturenilor !"

Aici se terminã notele din jurnalul lui Ion Golea si revenim la clujeanul nostru de mai inainte, din care citez:

"Intâmplarea a facut ca să cunosc pe un profesor ungur de matematică, V. Torok, provenit de la liceul Wesseleny din Zalău. Stia bine româneşte. Acest profesor locuia pe strada 23 August. Era un bun profesor, dublat de o mare doză de generozitate. Ajuta elevii la matematică în mod gratuit. Intr'o camera avea o tablă mare aşezată pe un perete si avea uşa deschisă după masă, între orele 4 si 7, oricui ar fi avut nevoe de ajator in acest studiu. Cum am avut nevoe să lămuresc anumite probleme de geometrie si mi-a fost recomandat, m'am dus la el cu un însotitor, tot profesor de matematică."

"Dl Torok, printre altele, ne-a mărturisit că a fost si este membru al partidului comunist si că el regretă că n'a putut influenta evenimentele ca să ia alt curs, favorabil lor. Aşa am ajuns să vorbim si de forma in care ungurii au protestat cu ocazia vizitei la Cluj a Regelai Mihaă cu Vîsinsky si Tătărescu. L-am întrebat de ce, cei grupati masiv in fata tribunei in tot timpul discursurilor au ovationat pe Stalin si i-au scandat numele cu atâta înflăcărare?

Răspunsul lui Torok, redat fidel, a fost: "Noi, Ungurii, preferăm să fim sub Ruşi decât sub Români." Discutiile ce-au urmat au fost sincere, deschise si au reuşit să ne convingă ca asta era starea de spirit a populatiei maghiare din Transilvania. Intâlnirile ce-au urmat ne-au mai convins ca este aproape imposibil să se întindă o punte de convietuire între români si unguri."

Guvernul lui Groza a înlesnit ungurilor să-si realizeze toate interesele, pe orice plan, fie politic, fie administrativ sau cultural. Cu îngăduinta s'a mers atât de departe încât la reorganizarea administrativă a orasului s'au inlocuit denumirile străzilor in felul următor: străzile lungi au fost impărtite in două, o jumătate cu denumire maghiară, si cealaltă jumătate cu denamire românească. De exemplu, strada care duce din centru si până la gară (odinioară strada Regele Ferdinand) se numeste acuma Horea până la hotelal Astoria, si de acolo până la gară, Doja. Fosta stradă Avram Iancu s'a înjumătătit si ea. De la cimitir si până la strada Republicii, o portiune foarte scurtă, se numeste Avram Iancu. De la cimitir si până la strada Feleacului (o portiune foarte lungă), se numeste strada Petoffy. Noi ne-am indignat de această lipsă de echitate. Este adevărat că amândoi sunt figuri de luptători ai revolutiei din 1848, dar analizând personalitatea si conduita fiecdruia, lui Petoffy nu i se cuvenea locul dat in viata istorico-sociala chiar si a unei republici populare române, si iată de ce: Petoffy este un poet maghiar, dar nu de origine maghiară. Poeziile lui exprimă o mândrie exacerbată de maghiar, cu îndemn la luptă, la dominare. Românii care au învâtat la scoală poeziile lui Petoffy îsi amintesc de una întitulată "Elet es halaf", adică Viată ori moarte, poezie care nu apare in toate editile. In această poezie Petoffy vorbeste despre lupta ce trebue s'o ducă poporul maghiar cu dusmanii ce-l înconjoară. Poporul maghiar, spune el, este un popor cu renume, care până acuma s'a luptat cu leii, lupta fiind pe măsura lor si a adversarilor lor. Dar azi, (se referă la anul 1848), este revoltător ei că trebue să lupte cu Croatii, Slovenii, Sârbii si Valahii. Un popor falnic să lupte cu păduchii. Bravo pentru comunistii Români care consideră ca poet revolutionar pe unul care-i face pe Români si celelalte natii enumerate pãduchi, si nedemni pentru a le fi adversari, si totusi îi pun la loc de cinste, înaintea lui Avram Iancu.

După reforma învătământului din 1948, s'au înfiintat sectii maghiare la fiecare scoală, chiar dacă nu exista numărul îndestulător de elevi. Numai scoala din cartierul Iris, a tiganilor, a rămas fără sectie maghiară.

Eroii comunisti sărbătoriti la Cluj se chemau Breiner Bela, Ocska Terez, Haia Lifschitz. La început toti sefii de securitate la Cluj erau unguri. Toti ofiterii de securitate si militie erau unguri si evrei. Seful militiei orasului Cluj era Eugen Keleti, fost ziarist la Ellenzek, pe numele real Weiss. Acestia au umplut închisorile cu elita politică si culturală a românilor. Anchetatorii în zdrobitoarea lor majoritate erau unguri şi evrei. Cei care au scăpat cu viată din închisori si lagărele de muncã nu-si amintesc de vreun nume de ungur sau evreu să fi fost cu ei.

La opera maghiară din Cluj se programează operele lui Erkel Ferencz, care a scris imnul lor national, si ale lui Hunyadi Laszlo, care preamăreste trecutul glorios al poporului maghiar, si-i pun în scenă toate operetele ca Janos Vitez, Csardas Kiralyno, care toate exaltează virtutile maghiare, deci contribue la adâncirea prăpastiei dintre Români si Unguri. Propaganda ungurească se duce pe orice tărâm si cu mijloace înlesnite chiar de actualul guvern. Pa planul vietii de toate zilele, când te duci într'o prăvălie si te adresezi româneste, vânzătoarele, cele mai multe unguroaice, se fac că nu te aud. Lumea românească este revoltată de această sfidare obraznică, cu manifestat refuz de a vorbi româneste si cu o purtare atât de necuviincioasă.

Povestirile de mai sus ale omului nostru din Cluj, au avut loc prin anul 1981. Nu credem că între timp s'au schimbat multe înspre bine în relatiile noastre cu Ungurii din Transilvania.

Scandarea atât de impertinentă a numelui lui Stalin în împrejurările descrise si într'o vreme când toată suflarea românească era îngrozită de jafurile si omorurile armatei ruse in trecere, cât si a celor peste 150.000 de dezertori care operau in România ca'n codru, oglindeste fãră putintă de tăgadă sau de minimalizare hotărîrea lor de a nu accepta in niciun chip ca Transilvania să treacă din nou la Români. A fost o tragică si desperată exprimare a lui Nem, nem soha!. Nu este oare venit timpul ca si noi să luăm act de acest Nem, nem soha! al lor? Consecventa cu care de sapte decenii este enuntat acest dicton nedeghizat si în toate împrejurările posibile, ar trebui să ne fie suficientă pentru a învăta si noi această lectie. Să ne intre odată în minte seriozitatea si gravitatea acestei pozitii a lor pentru a nu ne lăsa surprinsi din nou ca in 1940, pentrucă prea multi fii ai neamului nostru au plătit cu grele umilinte, cu suferinte si cu siroaie de lacrimi si sânge vărsat de-a lungul veacurilor de experientă amarnică în convietuirea cu acest popor. Mã gândesc desigur mai ales la aceia dintre noi (în special dintre politicieni), care încã îi mai consideră pe Unguri ca pe ori care alt popor din Europa, care întelege să trăiască în armonie si bună vecinătate cu toată lumea.

Trebue să ajungem, în raporturile noastre cu ei, să le demonstrăm egala noastră hotărîre de a nu ceda nimic din drepturile noastre, nici in limbă, nici in scoli, nici in viata socială. Numai o atitudine fermă a noastră îi poate convinge pe Unguri că zbaterile lor revizioniste sunt zadarnice. Orice sovăire a noastră este pentru ei o încurajare ca să-si intensifice activitătile revizioniste. Trebue să demonstrăm odată mai mult cã apa trece, pietrele rămân.