"Libertatea", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 6, Nr. 58-59, Iunie-Iulie. 1987

  Se naste la 2 Ianuarie 1910 in comuna Cuciurul-Mare (Cernauti). Terminand liceul Aron Pumnul din capitala Bucovinei, isi ia licenta in teologie dupa ce-a urmat studii de litere, filozofie si drept.
  In fruntea unui cerc de tineri entuziasti, infiinteaza in anul 1931 gruparea literara ICONAR, inzestrata curand cu o editura si revista. Ani de zile a fost conducatorul si idealul ante-mergator al miscarii cunoscuta in istoria culturii romanesti sub denumirea Iconarismului.
  In portretul in penita semnat de pictorul Rudolf Rybiczka, îi admiram chipul taiat parca in lemnul fagului din Codrul Cosminului, avand trupul de lebada al lui Lohengrin, descins din eresuri si drept cununa, intr'un peisagiu suind, doua turnuri de biserica valaha, simbolul goticului moldovenesc, intru a carui implinire a muncit, El, artistul. Respectiva notiune nu corespunde celei incetatente in istoria artei romanesti privind prezenta unor ferestre sau portale gotice in constructia lacasurilor sfinte din nordul Modovei, ci se dorea expresia unui urcus vertical pe treptele spritului spre desavarsirea sufletului.
  Autor a mai multor volume de versuri, avea in 1938 o multime de romane in proiect cat si doua librete de opera: Mesterul Manole pentru muzicã de Paul Constantinescu si Zamolxe pe muzicã de Liviu Rusu, amandoi artisti iconari.
  Prin poezia sa Mircea Streinul, impreuna cu Traian Chelariu si Vasile Posteuca -cei mai bine cunoscuti de mine -alcatuiesc un adevarat triptic statuar al Bucovinei.
  Fiecare insa cu propria pecete a duhului sau creator: Tr. Chelariu realizeaza intrebuintand regla si compasul ratiunii o autentica arhitectura a ideilor imbracata in purpura poeziei, modelul sau este clasicizantul modern Paul Valery, materialul de lucru, nu rar, zapezile de pe inaltimile iernilor vesnice. Desi il venera pe Tudor Arghezi, nu era un mestesugar al cuvintelor potrivite, in primordial il preocupa cizelarea perfecta a ideii dupa exemplul pasarilor brancusiene, de unde bogatia neologismelor in text si uneori a ritmului si rimei asonante, caci Trainan Chelariu intrupa ganditorul, in egala masura, cu poetul.
  Cu toate ca drumul sau a reprezentat o spinoasa Golgota, opera sa asigura pe cititor ca fiinta Poetului si-a gasit lumina marei impartasanii de pe culmile Cerului, transformat in Sfant Sinai interior.
  Vasile Posteuca, opus flagrant lui, recurge cu precadere la armoniile sentimentului curat si plin de culori precum zarile aurorelor celeste, instrumentul prediliect este fluierul pastorului, deci poeziile lui ne apar -asa le si intituleaza-drept cantece de fluier, dar mai exerseaza si pe vioara fermecata a Craiului-nou, Ciprian Porumbescu. Nu intamplator, o povesteste in Bãiatul drumului, copil fiind a inceput sa-si ciopleasca in lemn, o vioara.
  Vasile Posteuca, imprima stihului sau o unica muzicalitate, inrudita cu tilinca mioarelor albe de la stânã si trilul ciocarliei din cranguri, prin aceasta serafica insusire se apropie de arta marelui poet Octavian Goga: îngerii muzicanti din Quattrocento coboara din cadrul nemuririi lor pe plaiurile satului de la poalele Raraului sau ale muntilor albastrui ai Sibiului, lacramati si in ochii lui Aron Cotrus. V. Posteuca a stiut sa-i poarte in inima lui in intreaga lume, pe drumul lung al exilului, Rilke contemporan al muzicii rock, pana in departata America.
  De aici impresia coplesitoare a lecturii sale astazi: versul lui apare uns magic, el conduce ca un mistic De Profundis in stafunduri si prin ele la izvoarele de la origini, paradisiace.
  Langa ei, Mircea Streinul ne surprinde cu o nota cat se pote de particulara si originala. Astfel poezia sa se cristalezeaza ca urmare a unei explorari in zonele de dincolo ale visului, potrivit definita intr'un titlu de carte: Itinerariu cu anexe în vis.
Dar visul nu este ca la Traki, -poet din care a talmacit si s'a considerat ca l-a si influentat- domeniul unor paradise artificiale baudelairiene provocate prin eter sau alte narcotice, ci cu radacini profunde in omul primitiv al naturii, pastor sau vanator, totuna.
  De-aceea Tarot sau cãlãtoria omului, un alt volum de poezii, ne va trece pragul catre o tara cu totul imaginara, de vis, dar nu a basmului, feericul existent totusi, izvoraste din trairea intr'un mediu lipsit de legile spatiului obisnuit, timpul oprit in durata sa incremenita ca in eternitate, astfel ca nu mai stim daca este in sufletul omului sau al plantei ori salbaticiunii codrului, ori in toti deodata cazuti din cunoastrerea lor exterioara intr'una launtrica abisala.
  Dintr'o astfel de experienta, onirismul lui Mircea Streinul imprumuta o accentuata tenta suprarealista, termenul despicat in componentele sale, il cuprinde mai fidel decat o fac fata de elucubratiile dadaiste sau inversiunile constiente si artificial manevrate de catre discipolii si epigonii lui Andre Breton.
  Prin aceste noi împerechieri suspendate intr'un vid al inimii, aflat pe firul vietii depasite in absolut, desvaluim la poetul nostru corespondente nespus de proaspete, limbaj imbogatit cu inedite mistere ale lumii, astfel ca putem afirma, daca Lucian Blaga a insuflat lucrurilor din jur un deosebit fior metafizic, Mircea Streinul face ca ele sa primeasca in jur o aureola tainica, ridica intr'un suspens intins pana la un tragism inabusit, actul de cunoastere, pe tãrâmul inconstientului, al poeziei.
Simtirea artistului devine un vas comunicant al mediului sãu, nu-i vorba de o contopire panteista ci de o alta modalitate perceptiva, prin astfel de senzatii trece eremitul cand printr'o serie de indelungate exercitii ajunge sa-si piarda corpul, in favoarea spiritului pur.
  M. Streinul compune liturghii agreste pentru ritualul dictat de religia poeziilor superioare, peisagiile visate au contururile estompate in aburii meditatiilor cum in aceasta halucinanta Descriptie:

   Stau caii ca nãrile'n aburi de râu.
  Tufisuri cu noapte cresc. Stepe
  Viseaza. Miroase a varã si-a grâu.
  Prin umbrã mai fluturã coame de iepe.

  Si iata prima strofa din Logodnã misticã, inel cu nestemate pentru degetul Fecioarei din icoanã:

   Astfel fu: crepuscularã
  tristeta toti ciobanii luminarã
  pe-a muntilor singurãtate
  si-a inimilor.

  De fapt, chemarea trupului se transmite, dupa confundarea planurilor spatiale amintite, stejarului:

   Fata sta'n genunchi
  si glorios stejarul
  simtea'n rãrunchi
  omeneasca dupã trup chemare.

  Viziunea ia proportii uriesesti, primeste incarcarile inceputului si sfarsitului de veac, crepuscul de zi si seara, moarte si nastere, rai si iad, intr'una:

   Stejarul fremãta
  si îngerilor le venea ca tristeta
  sau bucurie a ei
  lumina soarelui.

  In vale putrezeau cerbii
 cu picioarele'n lut.

  De partea cealalta flãcãul, perechea fetei, nu are nici altar nici mireasã pentru el:

   Numai flãcãul, care
  strângea stele, la târg, din sudoare,
  n'a stiut cã fata era la stejar.

  Dupã o pauzã minorã aflãm cã împlinirea totusi a avut loc, lemnul s'a închis,

   Când lemnul s'a închis,
  frunzele în sângeriu s'au dat
  era stejarul ca un împãrat-
  si totul s'a fãcut de vis.

  Ca in lucrarile suprarealiste ale lui Picasso, si in poezia lui Mircea Streinul elementele ni se infatiseaza disparat -ca o aruncata in aer Guernica- cititorul va fi nevoit petnru a gasi intelesul si mesajul sa le aranjeze el, in forma ceruta, astfel ca va descoperi in Logodna mistica redarea Sburatorului, mit popular, legatura dintre fatã si bãiat trecuta prin rostul ei autohton in paza stejarului-stapan, de unde prezenta cadrului pitoresc si al padurii descantate la luna ar putea corespunde primilor pasi facut de muritor pe pamantul tare, totemurilor strabune din picturile lui Tuculescu.
  Acelasi mit al Sburatorului a constituit tema unui poem de I. Heliade Radulescu si a lui Cãlin, poveste mirifica in versuri de Mihai Eminescu.
  A mai fost caracterizat M. Streinul ca un slujitor al Thanatosului, adica ar fi cultivat moartea cu voluptatea unui preot al ei, i-ar fi adus pe altarul frumusetii cele mai alese dintre ofrande.
  Nimic mai fals! Cum reese din poezia Fragmetnarium, atitudinea sa este cea a baciului din Miorita, de altfel din descrierea de pana acuma nici nu se putea sa fie altcumva. Desigur cantecul mioritic filtrat prin fiinta proprie, va duce mai prountat prin nunta cosmica la resemnare finala, in Dumnezeu:

   Când m'or coborî'n mormânt,
  fiecare frunzã va fi cuvânt,
  ochii vor lumina în amintire,
  ca sa dea serilor de stire:
  tara heruvimilor sã vadã
  cum le vine fratele'n livadã,
  logodit cu soapta vântului
  în umbra pãmântului,
  între noapte si zi,-
  iar cine va auzi
  suisul sângelui
  la tâmplele muntelui,
  sã se uite cum trupul meu
  s'a asezat în inima lui,
  la dreapta soarelui,
  la amiaza de bine si rãu-
  cum a hotãrît Dumnezeu.

  Ce urmeaza constituie de fapt, apoteoza Mesterului Manole, Demiurgul-scriitor, încununat cu propria sa luminã;

   Avorbitorul s'a declarat învins si-a intrat în luminã,
  iar îngerii s'au stins
  în focurile din grãdinã,
  peste cari luminau
  ploile cumpãrate din pãdurile inimii.
  pe când scriitorul îsi ridica fruntea,
  simtindu-se ca Dumnezeu dupã despãrtirea apelor.

  Redãm integral fragmetnul final al poemului ca sa se vadã încãodatã toate caracteristicile matricei creatoare ale autorului nostru, relevate si accentuate de noi mai sus, Visul tãrii lui Tarot, calatoria omului pe drumul intoarcerii sale la pamantul stramosilor vii inca, in inima lutului, in trandafiri, biserici si izvoare:

   Fratii de cruce spuserã:
   "Te-au cumintit
  zãpezile pe frunte,
  ciobane pe la cerbi desprins;
  pãdurile s'au depãrtat si'n locul lor doar ochii ciutelor te-au nins
  cu tristeti.

  La horã te prindeai cu stelele
  si focul ni te-a mistuit;
  dar gândul nostru-i: de-azi
  pãmântul sã te creascã înmiit-
  din toatã puterea lui nemãrginitã,
  în fluierul muntenilor,
  depãrtãrile te-audã,
  aburul gurii tale
  sã cadã vânt
  pe frunza udã
  a diminetii de pãdure,
  în pâcle -toamna-, suflete,
  sã te resfiri
  si sângele
  sã-ti curgã'n trandafiri,
  bisericã în'nalturi sã te urci
  si'n isvoare sã doinesti
  acum si'ntotdeauna
  sub cerul larg al tãrii românesti".

  Apoi au'nceput
  dealurile sã-l pomeneascã
  pe'ntelesul lor,
  sunând din inima pãdurilor.

  Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi cuprind rugaciunile poetului. Se face referinta la Sfantul Francisc fiindca acesta e poet, a scris poemul inchinat soarelui si pamantului, exegetii il aseaza printre primele poezii ale literaturii italiene si-l considera pe autor ctitorul Renasterii, deschizatorul noii epoci. In afara de aceasta, fericitul Francisc a implinit destinul unui poet si in faptele sale de fiecare zi, in cele din urma a ajuns sa cunoasca graiul pasarilor, astfel ca porumbeii albi veneau si i se asezau pe umeri, ca pe stresinile cerului.
  Redam prima parte a celui de Al Zecelea Cuvânt:

   Si-acuma, Doamne, am rãmas cu Tine
  sã stau de vorbã. Inima-mi tresare,
  iar glasul-mi scade si-i atât de bine,
  ca'n suflarea ta de-albastrã glie
  mã simt ca pãcuraru'n dulcea înserare,
  când somnul ni-i prieten si'n cãrare
  dulãii îl asteaptã cu lãtrat de bucurie.

  Posibilitatea de a se simti'n rasuflarea albastra de glie a lui Dumnezeu ca pãcurarul asteptat de dulãi pe înserate, corespunde celui mai tipic sofianism blagian, transcendentul coborît ne aminteste pe Dumnezeu lãsat ca o umbra printre noi, al lui Tudor Arghezi din poezia Belsug.

  Este locul sa subliniez ca in conceptia filozofului Lucian Blaga sofianismul, perspectiva lui Dumnezeu, cel ce coboara pe pamant, constituie o categorie abisala a spiritului sãu creator romanesc si ortodox, ea semnifica perceperea lui Dumnezeu asezat intre lucruri, langa om.
  Recent in Mitologia romana, Romulus Vulcanescu in tendinta sa de-a desfiinta caracterul crestin ortodox al neamului nostru si a-l ancora cu radacini ancestrale doar in paganismul daco-roman sau mai anterior indo-european, sustine ca in credintele populare vechi de cele mai multe ori transcendentul urca, iar bizantinismul tardiv a introdus cu Sofia lui, aspectul transcendentului care coboarã descris de Lucian Blaga.
  Cu siguranta criticul filozofului roman, etnologul Romulus Vulcanescu, arata o completa instrainare fata de ideile primului. Lucian Blaga opunea sofianismul ortodox romanesc catolicismului, la acesta legatura dintre Dumnezeu si om se face pe orizontalitate prin intermediul preotului, pe cand la protestanti cautarea Domnului este o continua neliniste spre ceruri, mainile intinse se amplifica in turnuruile inalte ale catedralelor gotice, dar de cele mai multe ori cerul le ramnae inchis, gol, de unde tãgada si ateismul confesiunii respective.
   Reprezentarea raportuui dintre Divinitate si om nu are nici o legatura cu imboldul continuei inaltari prezent la toate popoarele, Olimpul la greci, Dogaionul la Daci, Ceahlãul si Muntele Gãina la Romani, de fapt se realizeaza prin suisul pe varful crestelor, progresiva reintoarcere la locul paradisului pierdut, ecou ce dureaza in inima muritorilor ca o amintire, anametisul platonic, dupa gradina fericirii pierduta candva, la inceputurile biblice.
   In lumina acestor date s'ar putea postula ca romanul ortodox se inalta la cer cu Dumnezeu in inima, catolicul condus de marele preot unde protestantul se duce singur cu mari indoieli pana la angoasa pastorului Kierkegaard.
   Mircea Streinul prin Al zecelea Cuvant mai vine odata sa intareasca sofianismul nostru ortodox.
   Presentimentul mortii invie atmosfera din De-a v'ati ascunselea de acelasi Tudor Arghezi:

Rãcoarea serii aspre mã'nfioarã
   si'n aer ca si când o liturghie
   s'ar pregati. Vrea robul tãu sã moarã,
   Doamne.

   Transfigurarea sa, unirea cu roadele ogorului pânã la pâinea frântã pe masã, îl atinge pe Nichifor Crainic din Cântecul potirului:

   Vrea'n arbori iar sa treacã, iar în grâne
   sã circule, spre lauda Ta, si'n rouã
   sã-si abureascã rãsuflarea, pâne
   sã-i fie inima, ca'n douã
   sã i-o frângi.

Intalnirea cu Dumnezeu apartine unui Hoelderlin roman, nu mai putin miscatoare si plina de miresme duhovnicesti in hotarele ei capato-dunarene, coviltir la podoabele caruia, sacru acoperamant de tara, a lucrat cu maiestrie si cantaretul Floricãi si miorcanilor, Ion Pillat:

  Pãtrund de-acum apropierea
   de floare-a fruntii Tale înstelate,
  de-acuma inima, ce'n pieptu-mi-slab mai bate,
   e-a Ta -si-a Ta e si tãcerea
  ce-mi urcã umerii cu aripi de eternitate.

  Punctul cel mai sus emanã raze divine, fosniri ce se releva tot în cosmosul sofianic de jos al poetului:

  Odaia Doamne, plinã-i de tãmâie
  si când vesmintele-Ti adie
  ca vântul slobod la câmpie,
  Te simt trecând prin grâie
  si prin vesnicie.

  La urma cand descinde in rai, visul se sparge deodata, astfel ca in loc de spini, Domnul îi va pune pe suflet scai. Ar fi de socotit totul un joc daca sangele de pe frunte nu ar dovedi urmele pasilor duhului sfant trecut peste dansul:

  Aseazã-mi, Doamne, sufletu'ntre scai-
  Lumina lor sã-mi sângere pe frunte.

   Cadrul este bucolic, asa ca'n idilele lui Teocrit, desfãsurate pe plaiurile Bucovinei cu oamenii ei îmbrãcati în alb, gurã de rai, odaie a lui Dumnezeu. Pentru peretii ei, mana poetului a tesut caerele soarelui de langa apele unde se aduna cerbii dumbrãvilor, minesterguri si covoare imprastiind miroase de stele, biserici si trandafiri ce-i poarta sangele, poemele sale: Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi.
   Dupa aceste cuvinte scrise pe marginea poeziei lui Mircea Streinul, monument de arta romaneasca, sunt nevoit sa pomenesc ca poetul a murit in conditii foarte tulburi, mi-a fost greu sa aflu ceva precis despre sfarsitul sãu, astazi cand cronicele aduc slave si laude doar celor ce s'au pus in slujba Leviatanilor.
   Au fost vremuri intunecate, foarte intunecate, atunci în Austria primului an dupã terminarea rãzboiului. Dar s'a gãsit încã atâta luminã sã i se încropeascã pentru trupul neînsufletit un giulgiu, mai fin decat foile de crin si astfel sã i se pregateascã ridicarea la ceruri dupã ceremonialul lui Oedip la Colona petrecut pe ultimul sãu drum de Tezeu; pentru Mircea Streinul ultimul sãu convoi îl formãm cei ce-l iubim si ne dãm mâinile inimilor noastre ca sã-l purtãm voevod pe patul sãu cioplit în lemnul pãdurilor de fagi bucovinene: reîntoarcerea spiritului sãu, acasã, în vesnicie.
   Moartea poetului a incheiat calatoria Omului, Tarot,dupa disparitia sa, a intrat in lumina Visului si a Legendei, Mit.
   Dincolo de vremuri, pentru noi si toti fratii sãi, iconari, ne adreseaza Sfintele, Cuvintele:

   Totus, poate cã sufletul nostru va sta dovadã,
   frati iconari, pentru toate cerurile.

Ovidiu VUIA