"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 7, Nr. 60, August (I), Sept. Nr. 61, (II), 1987

- I -

  In ciclul Poeme pentru Templul Frumusetii, poetul se defineste în prima stantã intitulatã atât de semnificativ Despotopire, cãci iesirea din potop înseamnã si cristalizarea seninã întru izvorul reînviat din haos al Phoenixului luminii, modul euritmic de aparitie al artei, din taine.

  Chiagul formei se înfiripa "Sub lãuntric imbold, aripat si trimis / Cutreier tot largul spre bolta cea 'naltã; / De cum frumusetea 'nzorind peste-abis, / Nou soare-al meu zilnic spre nalturi mã saltã, / De-mi culminã viata-azuratã de vis;"

  Setea dupa nemarginit si sublim se arata coplesitoare, excursia fantastica intre doua universe infinite îi oferã uneltele de lucru, de fapt extazul insusi devenit obiect de mânuit,duhul cuminecat cu aurore imaculate: "Pe drum ca din plaiuri de basme deschis / De spatiu imens, care splendid se'nvoaltã, ? M'afund în extaz de pene si de daltã;"

   Clauze îi sunt zeii tuturor legendelor, fãuritorii artei sau a tragediei antice dupa Nietzsche: "Apolon din coarde mã însue si Dionis- / când unul imnic jubila, celãlalt tresaltã / Si'n ritm cuceritor de timp mã tot exaltã;"

  Sa se observe ca inaltimea constituie un motiv persuasiv, fenomen de plina emulatie spirituala inscris in dimensiuni cosmice ca sa iveasca geneza, minunea cuvantului scris: "Cuprind in zbor pamant si cerul dupa-oalta- / Si, iscusind cuvantul meu, in aur smalta / Spre-a fi tipar pe totdeauna scris / Prinos zeilor si frumusetii laolalta!"

  De buna seama poezia naste asemenea misterelor eleusine, din strafundurile organizatoare de armonii, canon al Heladei antice. Astfel ca actul poetic, jertfa pe altarul frumusetii, este si o ruga indreptata zeilor, include in el solemnitatea hieratica a religiilor prime, daruri pentru tezaurul Templului Templelor din interiorul omului-cer.

  Asupra formei cizelate pana in cel mai mãrunt amanunt, voi reveni mai încolo.

  Prezenta imperiilor supraterestre se desvaluie aproape la fiecare pas, in noaptea strabatuta de "roiul stelar din genune": "In hora de nimfe-azurate, spre vãmile ce cheamã si întramã": "Si'n ton ca din zvon de stupinã / Mã leagãnã lin, mã'nsurdinã / Efluvii de muzicã finã / Murindã suav de luminã, / De-a totului nuntã divinã!"

  Continuata prin Imnul luminii "Cea mai splendid înstemata / Zenitca diamantinã / Cascadã de luminã-a vietii / Si-a frumusetii, desnoptatã / Din sânul iezmelor tristetii / Si al mortii, negurã'nghetatã" pânã la cea mai evlavioasa eucharistie desfasurata intr'o poiana a desavarsirii: "Sa sorb din sânu-ti fãrã patã / Deliciul din prima zare / De lamura strãluminatã, / De soare calm, de-a ta splendoare, /De-acolo sus, din slava toatã, / Oglinda fruntii creatoare / Ce-adâncul meu imens desfatã, / Ecou de cosmicã-adorare!"

  Astfel de constructii imaginate pe tãrâmul "azurat" al visului ne amintesc de poezia lui Lucian Blaga, numai ca tristetile metafizice, totul constituie un imn adus luminii, lãcasurile apartin heruvimilor cu "trâmbite de parã" în care trãieste apoteoza sorinã adicã solarã, apolinicul întãreste unul din caracterele fundamentale ale creatiei sale.

  Ansamblul ofera o traire in spatiile imense siderale ale Frumusetii, beatitudinea adica fericirea poetului aflat in "lanturile frumusetii", se exprima in note de-o adanca rezonanta pre-rafaelitica; "In tine cred, respir in urma ta de mir; / Mã'nvultur si razboinic beau tãrie; / Mã urc spre piscuri din tinos nadir / Spre tot mai nalte trepte de mândrie".
Artistul condus de " ingerul luminii" atinge nebanuitele inaltimi din "patria ancestrala a poetului" unde "harfele a gintii de soare " scandeaza vaste rapsodii si unde perceptele sunt asemanatoare cu ale sfantului învins de viziunea sa apocaliptica de la Patmos,  aici numita Nostalgie de azur; "Ilumianata de luceferi, o, zariste seninã! / Priveghi de tainã arde astã-noapte'n cer, / Sobor de îngeri imn suie'n surdinã, / Pios fior, prinos de harfe ce suspinã".

  Nu are niciun moment teama cãderii, "Pegasul anapestic muzical" suie in el "din genuni si pan'la stele", deci va domina incantarea laureatului pe podiumul cel mai de sus al lumii, bucuria Apoteozei lui Homer de Ingres: "Nehotar din mine, spulber de eterica gradina, / Cea mai vasta cosmica 'nflorire de lumina, / Diafane oceane de incandescente feerii, / Unde tot mi-apar ca instelate marturii, / Care noaptea tainic înziilind o ilumina / O'ncomoarã'n straluciri si o'nsurdinã / Pretutindeni in delir de melodii!"

  Si daca totusi la fel ca Taantal in chiniuri îi va fi scris sa se prabuseasca, nu va improsca venin din buze, nu va plange, caci: "Tu, de sus, mi-ai dat esenta ta cu tot parfumul, / Tot rascumparul durerii ce m'ar frange".

  Neaparat serenitatea si echilibrul olimpian ale celui poposit nu departe de tronul zeilor, izvodeste pe vecie drumul spre implinire a poetului, suntem la hotarele lui Hyperion de Hoelderlin sau al lui Eminescu, pe cand incerca sa-si rascumpere nemurirea: "Genuni, o verb, nemuritor simbol, / Inspira-avantul vizionar boem / Ca numai in orfeic sanctuar putem / Trai acord suprem, cantand in rituri, / Din care'n chip spontan de zei creem / Poem de mituri vii, de simfonii, / Etern ecou de infinituri!"

  Si fiindca l-am comparat cu Hoelderlin, despre care Jaspers sustine ca prin poezia lui a reusit sa-l pipaie cu adevarat pe bunul Dumnezeu, aspect valabil si pentru George Murnu, intr'un acelasi periplu pe caile spiritului pur se impune o paralela si cu Vasile Voiculescu, mai ales ca cele mai multe poezii au fost compuse tot la varsta patriarhilor biblici.

  Dar diferenta dintre ei este esentiala, poetul Sonetelor talmacite imaginar dupa Shakespeare intrupeaza pe un renascentist, eul sau se purifica trecand prin toate pacatele lutului, este cat shakespearian cât titianesc din Amorul profan si Amorul sacru, dualitatea trup-suflet insumeaza o permanenta inrobitoare, de-aici si efectul major al ultimei adulatiuni. Pentru Geoge Murnu paradisiacul "Intrare'nlimãnitã'n paradis" alcatuieste elementul sau primordial unde purificarea nu-si are nici un rost, de aceea nu-i practicata. Autorul nostru nu este nici atat de neoclasic ci un antic ce-si gusta linistit nemurirea "plasticului vis", "Vecia ta,simbol de soare mitic", deorece conditia lui apartine unui locuitor al edenului, deci este supraumana: "maestru corifeu / M'avant, launtric mire, / Risipa de uimire / Din lira, un Orfeu / Imens in aiurire / De-atotdezlantuire / Cuprins intr'o zeire: / Sunt pretutindeni eu / Si tot al meu. / Sarut nemarginire, / Pancosmic empireu".

  Experienta orfeica -vom mai reveni asupra ei- se arata a fi tot atat de caracteristica matricei creatoare a lui G. Murnu cum este cea faustica, subliniata de Liviu Rusu, in a lui Lucian Blaga.

  Cu exceptia poate a lui Parvan, prin ale sale cutremuratoare dialoguri platonice, nimeni in literatura noastra nu reuseste sa exprime suflul autenticei Helade antice de cum o realizeaza autorul de fata, in poezia sa.

  Alti poeti romani ca Ion Pillat sau V. Voiculescu in cantecele lor despre Grecia antica se opresc la limitele neoclasicismului adica sunt poeti moderni ce se refera si intrebuinteaza motive antice, nu altfel ca Stefan George sau Carducci de pilda, pe cand George Murnu exprima chiar spiritualitatea originara a Heladei vedchi, "taina frumusetii ei" din Poema suverana sau acordurile "Maialelor bacanale" exersate si pe portativele lui Euripide: "Rapindu-ma cu ata stelara / Imaginara zestre de trofee, / Prin luminis de vrajiste lunara / Ma porti spre altarul unde, statuara / Ofranda, magic liniara, / Cu ochi ce ard, mocnind in para, / M'astepti, o, vis e palida carrara, / Triumf de masca vizionara!"

  Chemarile de vis, "cosmica maiestritura", "Netunica inviforare", "legenda vie" din Poema antica, îi aduc "ca un taifun trecator, atractiile umbrelor abatute peste un biet argonaut": "Si mari sa-afund tot mai departe, / Fugar de maluri si de sine, / Tot mai orbis, tot mai afund / In sorb de valuri si de prund, / In umbra ta de fum, cu tine / Strafund in care ma cufund..."

  De mentionat ca marea, desi numita si in alte parti, nu face parte din cadrul universului sau luminos, intervine ca un element neptunic, nelinistit, formator de geografii si geologii, cum figureaza si in Faustrul nordicului Goethe. Nu altfel este descrisa marea si la Homer, vesnic framantata de tridentul lui Poseidon daca nu-i stapanita de demonii ei, ca cei ai Scilei si Caribdei.

  Pe cararile haladuirii Ad Astra nu uita sa inchine un omagiu farului urias numit Mihai Eminescu, incheiat cu versurile: "Calauza tu esti, spre a culmilor poarta- / Ca un fulger suprem, ce prin bolta de nor / Pretutindeni fãclia triumfului poarta- / Plutitor peste valnica vreme si soarta".

  Semnificativa este ultima poema a ciclului: Domnul etern, "Straluminata'mparatie / Eterica de-azur si soare".

  In acest spectru scos din viziunile paradisului dantesc, transhumate in gradinile propriei constiinte, ochii i se umplu de-o aratare stralucitoare: "Supraumana revelare / Din paradis de nostalgie / De vis, a sufletului zare, / Rãsfulget din terestra floare, / Launtrica iluminare / De-astrala apoteoza vie, / cum n'a mai fost, cum n'o sa fie / Focar mai sacru de inspirare / Ca taina frumusetii care, / Imensa lirica'nzestrare / Mi-o ulmã'n mine adanc fiinta".

  Ne face impresia ca suntem intr'un fel de Parnas asezat in poiana raiului, de-acolo izbucneste focul sacru al inspiratiei, vatra Muzei si magica ei frumusete: "In unde stravezii si clare, / Stabate'n lut desrobitoare / Si in serafica inaripare / Ma despãmântã cu dorinta / Din patimi negre de'ntinare / Si ma cufunda ca'ntr'o mare / De calma cosmica vibrare / De muzica in biruinta / De-atotputere creatoare / De bine".

  Sub acest nimb, ca un curcubeu intins pe bolta domului concretizand Vesnicia, poetul doreste sa se identifice cu lumina lui Oedip la Colona, deci sa-si gaseasca sfarsitul inaltat la cer: "Imi caut liman in fiecare zi / Zi sub dom de purure-adorare / Si-mi culmina dorinta si credinta / Sa'nchei vecia'ntro'o cântare!"

  George Murnu se arata a fi poetul absolut si in ultima clipa, a mântuirii sale.

  Desi am vorbit pana acum mai mult de fondul comorii poetice murniene, din multele versuri citate s'a putut deja constata grija data de el, artei de-a lucra cuvantul, ca si cand ar fi un material de lucrat cu penelul sau dalta, pentru nobilul sau travaliu a si gasit un termen potrivit mestesugului, "mãiestritura".

  Manifestul sau poetic il are trecut in poezia Frumusetii prin ea il atinge pe Budelaire din Imn frumusetii. Cuvantul este tratat ca un logos inchis intr'un fel de marmora, el asteapta clipa egala eternitatii, sa fie adus la lumina, sa i se dea duhovnicia vietii: "O, viu metal melodic al cuvantului! / Miraculos ecou de indefinituri, adlere /  Din parcul Muzelor de gratii si putere / A mii de forme si culori de efemere, / Supraumana inspiratie-a pamantului!"

  Deci este un artist, Benvenutto Cellini al verbului, nu altfel de cum se vrea si Tudor Arghezi, mesterul Cuvintelor potrivite.

  Dar George Murnu cauta sa patrunda mai adanc in esenta lucrurilor, exploreaza cele liturghice in care se celebraza, El, Miracolul: "Aprind in noapte candelabre de imagini; / In loc de scris, incrusta nestemate'n pagini / Si'n sunetul lautei lor culeg odoarele, / Si nu mai obosesc de-a te canta si-a spune: / Tu frumusete, tu minune, tu, minune!"

  Asadar se apropie de hermetismul lui Mallarme, Paul Valery sau Ion Barbu la noi, cultiva mirajul poeziei pure, dar hermitismul sau nu este atat un descantec interior rostit de vrajitoare sau domnisoara Hus la festivalul Uvenderodelor cat mai mult o incercare de-a recrea o noua limba a poeziei, actiune comparata pe buna dreptate cu aceea a lui St. George si el cu aceleasi preocupari, paralele.

  Dar marea orginalitate a lui G. Murnu rezida in faptul ca el recurge la lexicul popular, aroman si carpato-dunarean, astfel ca descopera cuvinte noi sau reînnoieste pe altele uitate. Iata cateva mostre, al caror inteles, mai sigur, se cere cercetat in indicele anexat la sfarsitul cartii: alm -hranitor, binefacator, desfermeca -a limpezi, desotrava -antidot, fricosie -infiorare, hila -valtoare, noian, hau, inlira -a adulmeca, a presimti, zapor -revarsare, si inca multe altele.

  Numai cunoscand aceasta munca a poetului cu cuvantul, cum era lupta lui Iacob si ingerul sau a demiurgului Michelangelo in marmora de Carrara, vom fi in stare sa pricepem geniul artistic al lui George Murnu, traducator al lui Homer in limba romaneasca, socotit ca unul din cei mai mari homerizi ai tuturor timpurilor, a recreat epopeea Iliadei in graiul nostru popular, umpland pe aceasta cale un gol al culturii romanesti.

  Respectiva insusire a stihuiorului Murnu de-a construi in cuvinte ca ochii arhitecti in piatra panteliconului, templele dorice, o vom urmari cu atentie, mai departe, in al doilea ciculu intitulat "Poeme pentru iubita din stele".

  Din prima poezie Dedicatie, reiese ca de "sub pulbere de stele si soare unde a fost sa'nflor: " Iubitei ginte cantarete / De doina, suflet iubitor / Si slavitor de frumusete" isi inchina viata "Falos de faptele-i marete".

  Acelasi autohtonism peren exprima si exceptionala, Apoteoza Cosanzenei, pe care o redam in intregime;

Incins de-al Frumusetii cult fara hotar

Sub nou descantec de sirene dunarene

Ursitei mele datu-i-am viata in dar;

In turnul meu de maiastru iconar,

Neodihnind de truda mani si gene,

Cioplesc in aur avatar.

In loc de masca unei Venus Anadiomene,

Icoana celei mai maiestre Cosanzene,

Mantuitoare prin fermecatoru-i har

Al sufleteor noastre pamantene.  

  Cosanzeaza reprezinta un arhetip platonic, o idee ridicata peste aparenta umbrelor, decat un ins anume mai mult un ideal ar intrupa, cand tara mult indragita, cand pe iubita din stele, un astru dintr'o constelatie a lui Venus urania si nu o fiinta oarecare.

  Infatisarea este inrudita, prin vasta si inalta pancrama spatiala, cu cea a lui Dante urcand cerurile Paradisului, empireu aurit, langa Beatrice, regina reginelor si îi da viata, ca pe-un eon specific murnian, slefuit la marea tensiune a perfectiunii demiurgice, cum isi lua avanturi inaripate din craterul clocotind al inimii, facut vers scris, pe anafura simtirii, iubitei din stele:

Dar, sora de suspine,

Tu singur sol de bine,

Destaina de nespus,

Te-ai indurat de mine

Lucerferind de sus.

Ca magii peregrin,

Calauzit deplin

Sub raza ta statornic

Zambita din senin,

Am semanat alin,

Tipar ca de pristornic

Deasupra vremii, fin,

Scumpet luceferin

Din care'n suflet ma'ngradin

Spre cer crescand namornic.

(aolin-binefacator; pristornic -inscriptie pe prescura; luceferin -de natura luceafarului; namornic -urias).

  Citind si rascitind aceasta poezie auzi parca cum se apropie de tine cantecul departat al stelelor, armoniile harfelor ceresti, sferele Domnului.

  Aceasi atmostera incarcata de puritati angelice, flori de crin ce-si scutura polenul ca pe niste ploi crepusculare batute in rubiniul curcubeului mag, transpare in irizatiile drumetie / Pe treptele'nvierii si'nlunarii mele / De muzica intre pamant si stele, / Femia, beatitudine maladie / De molcoma traita monodie / Nuntita in somnia mea senina / Sub luciu de beteala din amnar solar, ? Pareai cumuna frageda peste gradina / De lamura florina, ce-a mai plina / De-a vietii nada, cautata in zadar".

  Melodiile sunt executate pe viori necunoscute noua, reprezentate ca'n niste oglinzi de culori, in mainile ingerilor cantareti de artisti inzestrati sa vada si cu ochii sufletului. Acestui viatar de "lacrima stelina" îi este sortita menirea Diotimai, preoteasa lui Socrate din Manineea sau a lui Manole Mesterul, Ana din legenda: "Deasupra noptii mele, data tie / Feeric sa domnesti in turn stelar, / De unde'nfluturatã Muzã serafie, / Sã te cobori în ziua mea noptie, / De tine sa am parte legendar".

  Dar recunoastem ca un astfel de discurs liric nu se poate duce decat in cadrul desmarginirilor cosmice, la Hotar de stele: "Hotar de stele turnul mi-am cladit, / Camin de-azur, de cantec, de lumina / Din soare a meu ce'n tina mi-a'nflorit; / Seraf din mine acolo te-a'nslavit".

  Mistica apartine preotului dac de pe Kogaion sau din sanctuarul Cabirilor de pe ostrovul salbatec, Samotrace, totul este pretractat dintr'o stea asezata pe inaltimi cufundate in azurul cerului, de unde, starea de pierdere in necuprins o clipa inainte de a-l vedea pe Dumnezeu: "Zambind mi-aprinzi luceferi peste-abis, / Desfunzi in viscol nopti de patimire / Si larg prin tine drumul mi-e deschis / Spre zariste de feerii de vis; / desmarginit ma'nspulber de uimire!"

  Carnalul învins, ca balaurul de sulita sfantului, victoria este praznuita printr'o exuberanta orgie spirituala, din cupe se bea nectarul si rodul viilor crescute pe muntii ce-au servit drept oratorii superbelor schimbari la fata, unice întãiniri pe carari nevazute, indicate prin semnele stelelor puse la cumpene si rascruci de ape interioare: "Imens elan de orchestra mã'nsurdin, / Te imnuie'ndoita-mi simfonie; / Din cer melodiaza taini a cor, / Pamantul orb si pasul lor spre culmi, nestins tezaur / De nostalgie'n vers, nemuritor / Simbol, o lira magica de aur!:"

  Dupa cum se marturisea si tomitanul Ovidiu, asa si la G. Murnu, orice incerca sa spuna se transforma pana la urma in poezie, marea rezolvare a tuturor enigmelor aflata pe "corola de minuni a lumii".

  Risipit ca pulberea primaverilor insorite, chtonismul sau panteisic, se ingreuneaza din potmolul cuminteniilor sfinte ale pamantului, asemanatorare cu cele din mistica, Pietà sãpatã în lutul campiilor muntene, al poeziei lui Nichifor Crainic: "Mi-e inima imprastiata / In aer peste tot o revarsare, ? Suflare nenfranata, / Ce raura ca de betii de floare;"

  Iata si acea comunitate de rechizite insusite de poeti de la taranul inchinat in fata icoanelor ca un apostol scoborît din evanghelii: "Oriunde scump elan de primavara / Si viata pridadeste si rasare / Sadita-i si rodita a mea visare, / Plugar din mine secera si ara / Si in recolta lui e o comoara / De aur adunat din largi ogoare / Fantastice de luna si de soare."

  Culoarea dominanta e albul imaculat, al miresei din taina nuntii, simbolul curateniilor nepatate, nu facute ci nascute, obiectul admirat e mâna, ca'ntr'o cadra ferrareza executata de-un primitiv: "Chiar mana ta, alboare pura / Ca de petale ce se'ncrina, / Mi-aduce fiori, spicuitura / De roua dalba, ce mi-o'nchina / Si zic" a ta'mbiere fina / E toata fragezimea tainuita / Din tine, duh rodit, lumina / Eteric inflorita din gradina".

  Este o noua declaratie de dragoste facuta intre personagille banchetului lui Platon, un duh iubind pe altul isi cauta dintaia contopire, intoarcerea in el insusi, Unul: "Nu poate fi precumpanita / De nici o scumpatare, rasarita / Din maruntaiele de tina. / De aceea mi-esti nepretuita, / Din toate cea mai nestraina / Si'n tot launtrul meu marita, / Fiindu-mi singura iubita".

  Acestei diaschize revelatorii, atat de fina in nuantele ei iesite din spectrul comun solar, deci necesarmente componenta a unei alte lumi, poate fi opusa Odei pentru neasemuita. Rezonanta-i  concreta, prin intrebuintarea motivelor, ar urmari doar sa vizualizeze lucrul in sine dupa bunul obicei al artistului plastic sau al parabolei din pestera platoniciana, joc de umbre aruncate pe un perete din adancul realelor esente: "Cum o litanie arzatoare / Din floare lanceda spre soare / Si'nsmirna ruga de suspine, / Din ochi de-azur primind lumina / Blajina, care totul înseninã / Si'n raze de'nviere plouã, / Tot astfel jindul meu, ardoare / De rug, adun si'nstrun spre tine".

  Obiectivizarea provine din trecerea subiectului in regnul vegetal, o practica si Eminescu in unele poezii privind pe Mãria sa, Codrul, asa se impune impresia mai puternica de universal, se transmite repetatul sentimen cosmic, constant prezent si in poeziile populare: "Ma simt tulpina ce lesina / De sete si se'nvoalta'n roua / De viata si virtute noua, / Tie, din toate cea mai fina, / Mai alba'n tina si mai plina / De-avutul vietii, ma supui / Deplin ca pomul ce se'nchina / Cu toate ramurile lui".

  Motivul plantei ce-ascunde un suflet in ea, il gasim si la Vergil, preluat apoi in Infernul lui Dante. Sau dediteii vineti ai lui Blaga, lumina mortilor!!

  In amandoua poeziile de mai sus timpul nu-i cel obisnuit, il masoara ornicul orit al vesniciei.

  Eternitatea poate sa fie si clipa culeasa din ciclul marei treceri, l-a preocupat ca un motiv obsesiv pe V. Voiculescu dar pe cand la el era un scop de atins, asezat undeva sus si departe, la G. Murnu, in poezia sa, formeaza o permanenta constanta, vesnicia, o repet, inlocuieste timpul de fiecare zi.

  Haladuim in acelasi rai al visului harazit sa cultive vlastarele de foc ale poeziei, departatele Oglinzi de azur: "Cum tot spre tine zborul meu navale, / Sa-mi fii aevetu, sau jocul Muzii? / Tot nimbul, neprihana fruntii tale / Nainte-mi stau, le simt materiale / Si totusi tremur cã sãrut iluzii. / De cum dispari, tu nu esti nicairea; / Te'ndura, lasa'ncremenita aproape / De mine'n umbra ta sa-mi port uimirea, / Ca'n taina care'n ochii tai incape, / Oglinzi de azur ce se deschild sub pleoape, / Mi s'a desoblonit nemarginirea/ Si'n mine tot încord inchipuirea / Imensului de drag ce ma cotroape".

  Forma acestui poem intareste in propriul sau tipar momentul unic cazut ca o aschie stelara din inima ce-a atins nemarginirea, unica metamorfoza poetica plamadita in receptacol de minuni.

  Poezia este cantata ca un dar nestemat: "Scumpatate daurita / Ca din mituri pilduita / Stea de noapte pamantie / Ochilor mei oglindita;"

  Nu-i neglijat nici instrumentul predilect al lui Orfeu, lira: "De ar fi tot astfel sa ma tie / Cadenta blanda armonie / Deplin acord sa-m curga mie / De cea mai biblica solie, / S'aduca noua sufletie / Cum n'a mai fost, cum o sa fie / A frumusetii tale vrere, / S'adoarma noaptea-mi de-agonie, / Sa-mi fie cantecul vecie".

  Iata Pomul Muzei aflat poate pe Helicon langa izvorul Hypokrene al lui Pegas: "Din raiul gradinii / Destaina'nfloririi, / Destatul luminii, / Pradã mireazmã / Din fantazma / De pom al Muzei".

  Revenim la Destaina eternitatii murniene: "Esenta neintinata / Destainã care'mbatã / Si-adoarme'n mine o gloata / De dusmãnii haine / Si nu se mai dezbata / Din tot sorbitul bine, / Eternul de altadata / Ramas tipar in mine/ Din clipa neuitata".

  Desigur fiecare poem, chiar cuvant, ar merita sa fie desfacut in partile sale componente, ca sa se vada arta deosebita, misterul demiurgului, infaptuirea dumnezeiasca a lucrului vazut: "Cu ce polei de floare / Din mine te pot scrie/ Ca din ceresti izvoare, / Serafica magie. / S'o urc in cer, sa-m fie / Cantata melodie/ De stea luminatoare, / De suflet care'nvie".

  As mai aminti Igemãnare adica intalnirea a doua fiinte asemanatoare, inca un exemplu ca poetul trateaza contopirea de pe tãrmul castigat de-acum al nemuririi, unde omul e numai cheag de substanta vie, locul unde cresc din fluidul azur florile poeziei pure. Recunoscut si in Viziune muzicala ca un imperiu unde nu a ajuns decat muzica, apropierea poeziei lui Murnu de aceste limane nelocuite este data nu de sunetele externe verlainiene ale versului ci de zvonul tumultului rasturnat in tacerile veciilor, deci prin comunitate de mesaj si vraja sugestiva: "Leganis ma poarta si m'avanta / Si m'afunda si ma'noatã / In suis pe drum de stele, / Raiul adormirii mele, / Cum e'n zodie instelata".

  La un alt pol ar sta Inlimãnire, salvarea Albatrosului baudelairean ferecat in portul destinului vulgar: "Beata'n zbor de fericitã / Imnuie al meu singur bine, / Milostivã a mângaierii / Darul, care azi mi-alina / Chinul setei de lumina / Cumpãnã de-ajuns durerii".

  Asa descindem la Cosânzseana cerului pe care am s'o citez integral, tocmai pentru a constata, incaodata, direct, procedeele maiastre uzitate de autor intr'o alta declaratie de iubire invatata de la o profetesa cu sediul pe tronul Pieiadelor sau al furtunosului dar mândru Orion:

Din tarm de amurg si asfodele

Cum triste imprejur s'aduna

Fantasme de surori rebele,

Duios melodiind sa'nschele,

Poema visului pe o struna,

Nestinsul dor de-a fi'mpreuna

O zbor de patima nebuna!

Am secerat manunchi de stele,

Beteala din lucori de lunã.

Si'n templu, unde psalmi rãsunã,

Din harfele'nlunãrii mele,

Deplin te-am poleit cu ele.

Pe frunte ti-am încins cununa.

Ca din ecouri de vioara

Sau de ghitara ce in surdina

Vrajind serafic stau sa moara,

Facut-am coarda ce suspina

Sa-mi fie muzica stelara.

Iar cum in cruce'nchipuirea

Mi-a tors pe drum necontenitul,

Tot astfel mi-a crescut uimirea

Si-am scris in tine infinitul!

  Desi foarte succint, totusi cred ca am reusit sa arat de ce George Murnu este fauritorul unei arte deosebit de elevate, avand proportii cu adevarat hoelderliene, formal se alatura binecuvântatilor maestri, lucratorii cuvintelor divine ale poeziei pure, locul sau in literatura romana apartine unui mare poet, de egala valoare cu cei cu care l-am comparat: Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Ion Barbu.

  Intr'a doua parte a studiului meu, am sa caut sa intru mai departe in profunzimile versului murnian, astfel ca am sa descriu de unde a pornit, din ce pamant isi trage seva pasarea maiastra a creatiei sale.

  Pentru realizarea acestui obiectiv nu voi face altceva decat sa urmez, in continuare, pe poet si istoria inimii sale.

- II -

  Poetul nostru, macedonean de origine, dedica pamantului sau natal cel de al treilea ciclu de poezii, intitulat "Cantecul plaiurilor noastre". (Toate cele trei capitole analizate pana acum fac parte din volumul "Poeme de George Murnu" aparut in editura Minerva, Bucureti 1970, sub ingrijirea Sandei Diamantescu si Radu Hancu. Mie, cartea mi-a fost pusa la dispozitie de Biblioteca Romana din Freiburg ).

  Poemele de fata se deosebesc fundamental, prin fondul lor, de cele ale lui Bolintineau, macedoneanu prin parinti dar nascut in Romania, prin urmare isi va descrie tara de obarsie ca un calator, ceva mai apropiat de obiceiurile localnicilor desi si printre straini s'au aflat multi stapaniti de sentimentul bardului roman, de ar fi sa ne gandim, in primul rand, la Weigand, savant de renume mondial, autorul celebrei carti asupra Aromanilor.

  George Murnu, ca unul ce-a vazut lumina zilei la poalele Pindului, unde-a ramas pana in pragul maturitatii, va canta meleagurile respective cum se cuvine unei dulci si iubite patrii, versurile sale nu rar sunt patrunse de fiorul instrainatului din poemele lui Octavian Goga, fara sa ajunga la litaniile biblice ale acestuia. De data asta olimpianul din ei, nu poate evita o oarecare melancolie, mai ales ca le zugraveste cu ochii si simtirea fiului pierdut, ale carui intoarceri din ce in ce mai rare, sunt facute apoi doar pe aripile visului si ale memoriei, incarcate greu de promoroaca toamnelor tarzii ale amintirilor.

  Pe alocuri G. Murnu da impresia ca este un Proust al poeziei, are voluptatile agreste, uneori cu jubilãri copilaresti ca ale lui Fr. Jammes din Orthezul Pirineilor, echilibrat insa, ca mediteranianul Paul Valery prin luciditatea gandirii clasice, niciodata, insa, la el rece, deoarece fiintarea lui poseda ceva din armoniile drepte ale Panateneelor sapate in marmora luminii.

  In cel dintai poem numit chiar Cantecul plaiurilor noastre, ca in visul copilului de altadata îi apare muntele cu coama de nori, "cu umere'n zale de-argint si ninsoare, / Spre tine port ochii mei tot calatori, / O tara de plaiuri marete, meleag de pastori"; "Din bura de codri rasuna chemare, / Din glasuri de pasari, de frunze, de crengi, / De soapte lungi, de fantani, de izvoare / Cu lacrimi de umbra, cu zambet de soare; / Si clopote aud, cunoscute talangi / De turme razlete pe vãi si pripoare".

  Ritmul este al unui imn vechi, vergilian, Teocrit cu dorul tarii lui siciliene, in firea unui pastor traco-roman: "Sub turnuri de stanci, adapost de furtuna, / Cuibare de vulturi se'nalta sirag, / Durate de piatra ce culmea'ncununa. / Cum fumul lor azi de departe mi-e drag, / Sta vatra mea'ntemeiere strabuna, / Cu prejmet de zid si culori de livada, / Gradina mea, casa-mi uitata de mult, / Camin de durere, a stafiilor pradã: / Din nou tot acolo mã vãd si m'ascult / Sub stresini de ardezie si prin ogradã".

  Pe prispã, seara sub luna, îl vede pe bunicul proptit de perete: "O, cum el din glas si din lira a cantat, / Iar eu aninat de a lui gura stam beat / Din fata privind la caruntele-i plete".

  Ii apare si mama "scumpa mea mamã tesand la rãzboi / Duios îngânã ca un murmur de jale. / Si-acum te vad mamã iubita de noi, / Si viersul ti-aud, parca pica sivoi / De fragede lacrimi pe buzele tale".

  Si dintre toti acestia dragi, nu putea lipsi, tatãl: "Iar tata venea, carturar, din straini, / Si casa mea toata' mbracata'n covoare / Râdea ca biserica in sarbatoare, / De jocuri, de line cantari si lumini, / Sub straja padurii de fagi si de pini, / Sub miristea plina de mosc si de soare"

  Finalul, al bucuriei apuse, poarta in el ceva din ambianta trecutului fericit, transmis ca un ecou peste ani, ton propriu si prozei lui Ion Creanga, licariri din arginturile lunare al sentimentului neprihanit, curat ca un izvor de munte.

  In aceasta poezie G. Murnu de buna seama il egaleaza pe G. Cosbuc in ce are marele cantaret din Hordoul Nasaudului, mai de pret!

  In poezia Veria, scrisa prima oara in dialect macedo-roman, ni se marturiseste chiar de la inceput: "Se cheama Veria locul unde am vazut eu ziua, / Cetate veche, strunga de turci si de grecime. / Aci cresc flori de rodii, belsug de vii pe dealuri, / Si vuie mori, tot macina bucate si susanul".

  Cadrul ne este prezentat ca de-un peisagist atent la fiecare amanunt: "Rasuna ape multe, verzi poduri arcuite / Cu bolti de piatra, cale de turme si caravane / Si arunca brate despere pe râpi de maluri sãlcii / Spre râul drag ce pleaca voinic in tari straine".

  Predomina arborii cetatii ca pinii din Urbina in lucrarile lui Rafael: "Vezi oblii chiparosii, in larga lor umbrata / Vezi uriasi platanii, cuibar de mii de pasari; / De mari, de nalti, de falnici, ei n'au pereche'n lume; / Cu mintea-i vad si astazi si-mi par ca o minune".

  Descrierea e topografica, facuta sa recunoastem fiecare colt, cu farmecele si ritualurile sale: "Gradina din Veria, culme de har si fumusete / De pomi si poame, verde padure de racoare / Unde suspina voce de dulce dezmierdare, / Parechi de dragi guguce porumbi si turturele; / Guguce, a ta oftare, ce limpede-mi ramase!".

  Suntem purtati prin piata, pe "strade stramte" si "hardughii de case", "cu toti ai mei, cu neamul, cu viata-mi petrecuta", langa cei ce vin, celnicame din munti, "din plaiuri si se'ncuiba, in cercul de greci si de turcime": "Si famura si-o implanta'n castru pacurarul, / Si'ncet inneaca Veria suvoiul romanimii".

 Tabloul este impresionist, pestrit in culori de parca am admira o cadra de Aman sau Grigorescu, deslusim fara greutate portul national inflorit pe la margini al ciobanilor condusi de celnicame adica ceinicul, fruntasul pastorimii: "Vedeai dulami si sarici, cãciule, barbaruse / Româncele cu baltul de mandrã'mpãunare; / Voinici erau barbatii, femeile barbare / Si'mbujorate fete si smede si bãlane / Dar mai presus de toate mi-era Marusa scumpa / Si Tasa draga noastra, bunicul si bunica, / Si tatal meu si maica, mai dragi ca lumea toata / Si acolo mi-era dorul si nostalgia toata".

  Peste toti se lasa perdeaua dura a timpului si regretul celui ramas in urma, singur, sa recunoastem ca accentele tristetii murniene sunt cu totul noi, le-au exprimat si poetii antici, printre ei, Mimneros din Colofoniu si Pindar beotianul dar sa nu-l omitem nici pe Sophocle tragedianul: "Azi nimeni nu m'asteapta. Furtuni trecura grele / Batranii mor, ruina ni-i gradina si Veria e straina / Si ai nostri plang cu totii, iau drumul lor la vale, / Pustiu ramane locul si cainii urla'n dealuri".

  Sa mai adaugam pe "La iernatic", cantec aroman, a si fost compus intai in acest dialect, se ocupa de transhumarile pastorale executate de secole ca o procesiune si ritual la fel de sacre ca mersul soarelui si al stelelor in noapte, azi ca in timpurile prehomerice, fideli vetrei si spuzei scânteietoare de sub ea: "Drept mari gramezi de galbeni s'asterne acum frunzisul / Si culmi se'mbracã'n nouri si vãi in strai de brumã, / Abia zambeste raza in stropii desei ierbi / Si'n raristea pãdurii s'aratã un cârd de cerbi".

   Dupa introducerea statica, vroind sa reprezinte nepasarea majestuoasa a naturii, zarva pregatirii de plecare apare mult mai zgomotoasa, intentionat se apropie de un hohot cosmic: "Pe lungi carari pastorii voinici cu ghebe'n spate / Duc turme dupa turme spre campuri depatate; / Duios rasuna'n codri tãlãngi cu mii de graiuri, / Pustii ramase'n urma plang stânele pe plaiuri. / Vuiesc de-alungul muntii de tropot si nechezuri / De-a roibilor salbatici ne'ncapatori in lume, / De-a oamenilor larma si de urlatul cainilor / Cum zguuie pamantul purcesul aromanilor!"

  Actinea in continuare este alerta ca un scherzo simfonic urmarind sa imite tropotul cailor, ca apoi sa se lase deodata cu somnul noptii linistea unui De Profundis recitat pe corzile unui adagio crepuscular adica din ce in ce mai incet pana la stingerea mortii: "Acum la deal se suie, acum cobor la vale / Si dezmierdat li-i mersul si viersul plin de jale. / Astfel mereu aromanii calatoresc zi si noapte / Si la popas fac corturi, din corturi fac calive / Caii slobozi umplu pajistea si auzi un dulce amestec / De al greierilor cantec si sunete de clopot, / De glas de om, de vite ce pasc, de câni ce latra, / De gloata ce se strange si doarme langa vatra. / Doar stele privegheaza cu pleoapele deschise / Cand ei adorm in corturi si satu-si vãd in vise, / Si inima li-i trista..."

  Durerea este  celor ce s'au retras definitiv in iarna astfel ca nu vor mai putea merge niciodata pe drumurile turmelor albe pana la stanele lor de sub crugul zenitului rourat: "Dar s'or intoarce iara / Cand inverzi-va plaiul sub alba primavara. / Batranii bietii jalnici pasesc cãtre iernatec, / Adesea si'ntorc privirea de lacrimi inecata / Si-umbrind cu palma funtea, vãd cea din urma data / Calivea draga, care piere'n ceata departata".

-(baltul - coafura caracteristica putata de femeile aromane; calive - sat de vara).

  Am putea socoti, cele trei poezii, ca formand un triptic, monumente ridicate de George Murnu in spatiul minoritic al spiritualitatii aromane, asa cum Brancusi il are pe al sau la Tg. Jiu pentru cel din nordul Dunarii: si Poarta Sarutului, si Masa Tacerii si Coloana fara de sfarsit, cioplite in cuvantul si graiul macedo-roman.

  Indepartarea de acest colt de paradis o va plange in poezii ca, Instrainare, sau Desradacinare, in ultima, scrisa la 1892, descoperim inrudiri cu destaratul si sensibilul Iosif: "Iar cand ramas-am singur, instrainat departe, / Partas in goana vietii, m'am tot zbatut de moarte / In lupta pentru bine si truda / pentru carte. / Am castigat stiinta cu plata grea de sange, / Dar mi-am pierdut credinta si-am invatat a plange".

  Autentice  cantece de jale, doinind pe frunza sau la naiul taiat din trestia cântãtoare a râului!

  Totusi, glasul venit din adancimile vremurilor vechi, nu-l lasa prea mult in mlastinile disperarii ci il readuce pe Coasta de argint, tara de "dincolo de veacuri", astfel ca versurile sale se desfasoara marinimos dupa tactul ritmului pindaric intr'o lauda adusa Greciei antice pe limba poeziei cele mai pure: "De argint si marmura ti-i stavilarul, / Mareata poarta antica. Dinspre larg / Talazurile'n pragul tau se sparg / Si'n freamatul surd s'aude nehotarul / Albastru, unde triumafal orice catarg / Desvijelit saluta'n tine farul / Si straja geniului ce'nfrânã amarul".

  Sunt prezente toate elementele, nehotarul albastru, cerul instelat dar si soarele si marea, mai ales marea mangaiata cu setea infrigurata a  pelerinului venit din amurgul miazãnoptii: "O, templu inschelat ca de un lunatic demiurg; / Cum roinic peregrinii din amurg / De miazanoapte, insetati de sanctuarul / Luminii, dornic tot spre tine curg! / Ca din Ciclade stramutata floare / Splendoare revelata din vultoare, / Se'nchina tie, sacru taumaturg / Izvor termal de soare, de'ntremare / Si prennoire a fortei care moare".

  Viziunea-si capata proportiile gigante, "uriesesti" din himerele eminesciene pe calea absolutului, parca am asista la un concert de infinite orchestre intonand pe desmarginirile suinde, imnul Bucuriei din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, coruri cuprinzand universele toate: "Cum malurile tale o sa rasune / De un imn de glorie, nou Carmen Saeculare, / De orhestre, care vin sa le'ncunune, / O, cult al marii si al puterilor stelare! / O soare nou, ce stralucind rasare, / O, renascuta-mi patrie, o, minune!".

  Aceeasi panorama domina si in "In Cumpãnã", dar mult mai personala, redusa la "Fapturi si lucruri, viata, pamantul ce-am iubit". La ele indarat, ca si condus de firul nevazut al Ariadnei, se reintorcea mereu, fiindca acolo se regaseste ca'ntr'o oglinda a sortii, fara mainile lor de olari sufletul sau nu ar fi fost nicicand cizelat si nu ar fi inteles rosturile vietii asa cum le-a inteles: "Si satele-aromite pe margini de arãturi,  / Cu turnuri de biserici ivite din pãduri / Si cumpene departe pe sesuri la fantani / Si nopti ce dorm sub luna si auit de cani, / Vecernie de greieri si de privighetori / Si tipãtu'nvietii ce-auzi la cantatori, / Cu dor de vesnicie si dor de infinit; / Risipa de petale ce ard la rasarit / Si prin gradini de aur pe bolta se distern / Vestind triumful vietii si-al binelui etern!"

  Iata ce l-a manat pe poetul nostru, pe drumul suitor al Destinului: dorul de vesnicie si de infinit cat si triumful vietii si-al binelui etern! Binele adaogat Fumusetii, ne duce iar, la idealul Kalokagatiei, anticei Helade.

  Astfel, nu mai mira pe nimeni  ca incheierea poemului "In Cumpana" se face nu in crescendoul alãmurilor ci în lamentoul viorilor cum plang, sub apele inrouratului de lacrimi, crepuscul: "In sir vedenii toate pe coarde agonizau, / Cu glas parca de frate si de surouri cântau, / De asa mi-erau de scumpe si-afund ma'nduiosau, / Cu fruntea-mi grea de umbra mi-am rãzimat in geam / Si'n hohot surd, ca'n fata mormântului, plângeam".

  In acelasi context amintim poemul, dedicat Tianei, "Zana plaiurilor mele". El isi propune sa reconstruiasca un mediu corespunzator celui pe care Poussin dupa ce l-a pictat, a scris dedesubtul lui: Et in Arcadia ego! mottoul ales si de autor, de altel.

  Pentru o astfel de dificila intreprindere recurge la mijloace cat se poate de simple, iar sa ne rememoram cuvintele lui L. Blaga cand zice ca Dumnezeu cu picioare ca ale noastre a umblat peste ape sau, as adaoga eu, cu maini ca ale noastre a facut minunile.

  Metrica adaptata corespunde troheului popular, atmosfera e de basm turnat, in ritmul baladei lui Leonore de Buerger, sau Craiul ielelor de Goethe, ori al celor din inchisoare semnate de N. Crainic si Radu Gyr: "Dupa grea instrainare De fecior fugar calare / Dus pe plaiul tarii mele / Inganat de nori si stele, / Cum ferice'n departare / Bat in codrii mei carare / Si ma port pe la fantana / Langa vatra de la stana / Pana'n casa mea din zare, / Unde plainica mea zânã / Cea mai falnic intrupata / Bunatate'ncoronata, / Ca din basm mi se nazare / Ochilor mei fermecata, / Leganata'n umbra verde, / De-a pururi sa ma desmierde / Viata'n plina desfatare;"

  La autorul nostru evenimentele se insenineaza, devin de-o puritate cereasca prin aparitia femeii, de fapt vestalã a Dianei sau Artemis, sora lui Apolo, in slujba ei a murit si curatul Hipolit, cel iubit de pacatoasa Fedra: "Eu nu stiu nenorocul / Ce la porti de aur bate / Orb de patimi si pacate / Si e doamna aci'n tot locul;"

  Poposim in plina dragosta pastorala, nepamanteasca, a lui Daphne si Cloe, basmul sugereaza pe coarda versurilor curatenii ideale cuprinse in forma credincioasa a tiparului prim, entelehie aristotelica identica sie insasi: "Muntii sunt a ei cetate, / Cuibul ei de libertate; / Si cand trece ea senina, / Pastorala mea regina, / Turme si paduri se'nchina, / Lacuri, sipote, izvoare, / Apa cea mai cristalina, / Frumusete-oglinditoare / Din valcele si poiene, / Ii saruta lin piciorul, / Pe cand ea, privind pastorul, Dragostei nepamantene, / Plange'n vai, din fluier, sfantã / Doina, lacrima ce cântã".

  Superba definitie murniana: Doina, lacrimã ce cântã!

  Pana la urma visarea magica ne duce la Fat-Frumos din tei al lui Eminescu, incantatie de-o vraja, nespusa, decat celor hraniti cu ambrozia si nectrul de la masa zeilor: "Si cand viersul sta s'o'mbete, / Pe covor florin se'ntinde / Cea mai gingasa'ntre fete, / Inima de dor cuprinsa, / Tot asculta pe'ndelete / Si de drag se lasa'nvinsa / Si-adormita'n val de plete, / Sub noian de floare ninsa!"

  Iubitelor "umbre neuitate" le va dedica versuri ca scrise pe prescura sfintita, deci pristornice. Surorii Mãrusa, un Threnos apolinic, pe cand lui Carissimae îi adreseaza un poem cu adanci vibratii sufletesti; il redam in intregime pentru a exemplifica o alta implinire murniana, eon fara fisuri, asemenea Maiastrei sculptata de Brancusi, prinos pe altarul Frumusetii si al Binelui:

Cum ea, domnita, care mi-a purtat cumuna

De mirt a vietii, tot mai singura si una,

Icoana asupra mea veghind peste paragina

Mormantului, tot mi-apare'ntr'una

Ca luna din sodom de nori, imaginea

Alesei mele scumpe pamantene

Din sfinte plaiuri blande moldovene,

De care gales m'a legat pe totdeauna.

Ea n'a fost basmul unei cosanzene,

Nici farmecul ametitor ca de sirene

Ce tot exalta patima si struna,

Ci darul bun cum nu mi-a fost nici una,

In vrere si'n facere fapta vie,

Virtute de launtrica traire, 

De cea mai sigura si-afunda temelie

Ce nu o clatina din loc furtuna,

Un suflet, care'ngemanat cu mine,

Unit in cea mai trainica armonie,

Neobosit in truda, ca din stup de albine,

Slujit-a in sanctuar comun de bine.

  Tatalui sau, cu un citat din Goethe, "Ein guter Mensch und eben deswegen gross", îi inchina miscatorul poem "Comemorare":  "Tu, care simplu'n schima si'n cuvant / Pareai de bun si mare ca un Dumnezeu / De binecuvantare a vietii pe pamant, / Si drag mi-erai mai mult ca mie insumi eu. / O tatã, fãclier al sufletului meu, / Plang astazi singur si'n genunchi te cant".

  Nu stiu sa se fi scris in literatura romaneasca ceva sa se apropie de acest gen, purtat de pana bardului nostru pe culmi nebanuite. George Murnu pluteste intr'adevar acolo unde-i elementul sau, adica in lumea ideilor din stele, a lui Platon: "Adulmec pasii tai pe drum oriunde, / Tu nu mai esti. Te vad numai in mine / Dezvaluit din negurile afund / Leit cu fata lina, cu priviri senine, / Cristal de oglinda ce nimic n'ascunde".

  Om de mare cultura, profesor, cu lucrari apreciate in filologie, tatal a fost de buna seama, cel ce-a dat forme, ca unei statui in lutul Tangarei, sufletului copliului sau. Acesta da exemplu de iubire in spirit, cu radacini in eternitate: "Tu chip duios, evlavios, uimire / De nalturi, parcã de urcus de munte, / Intre pamant, si cer duratã punte, / Asa maret infatisat si peste fire, / Naltat deasupra vietilor marunte, / Te-am cunoscut pastor in omenire".

  Si bustul plamadit in marmora neperisablila a cerului continua: "Nu te-ai temut de suflete misele, / Increzator fara prepus in orisicine, / Ca pe-un copil puteau sa mi te'nsele, / Si oricat erai de zguduit in tine / Cu ochi netulburi, ridicati spre stele, / Tu tot nesovaind credeai in bine".

  Portretul parintelui intrupeaza vesnicia idealului pur, catre el tindea tanarul supus imboldului launtric al poetului: "In zile negre de'ntuneric si de tina / Ramai tot astfel, farul meu de abise, / Vegheaza'n mine, straja de lumina, / Desfunda-mi pasii, noaptea mea'nsenina / Si-aprinde'n fata-mi candele de vise".

  Se mai demonstreaza ca pentru romanul macedonean, ca pentru romani pe vremea Corneliei, mama Grahilor, familia avea universalitatea intinsa a cosmosului si o tinerete fara batranete, asemenea eroilor din Olimpia, imortalizati in odele lui Pindar.

  Curatenia si puritatea sufleteasca a poetului este si a bastinasului aroman, in ultima analiza el practica cel mai subtil autohtonism, prin el glasuieste vatra parintilor parintilor sai.

  "Cantec de apoi" ar fin un fel de "Mai am un singur dor" al lui George Murnu: "Doamne a toate, Tu atotcuprinzator, / Cand muiate pleoapele-mi vei aromi / Si adormit la sân mã vei primi, / Culca-ma pe obositul calator / Langa prundul care plange din izvor / Viers de leagan ca de maic-alinator, / Unde-i strunga fratelui meu, bun pastor, / Si-mi tot freamata din frunza pururi verde / Ramul fratior sa ma dezmierde, / Tainic sa inspic tacut din negrul lut; / Soarele bujor de-altar sa mai sarut / Si din nou durut de drag sa ma'nfior / Sa ma'ntorn cu tot ce fusem in trecut".

  Descantecul reprezinta contopirea urmasului pastorului mioritic cu natura sfanta din jurul sau: "Cand amurgul serii, lotru din senin, / Trama de'ntuneric va destinde / Si'mprejur va impanzi si va cuprinde / Vaile, costisele cu pasul lin / Si tot plaiul si tot raiul va fi plin de / Slava muta-a stelelor si-a lumii, / Culmile, rasculmile minunii; / Si'n biserica de aur a tacerii, / Va incepe'n taina dorul / Si pastorul cantecul durerii / Turmele adunand sirag din suier, / Codri leganand de drag si fluier; / Fa porunca ta pe aripile vantului / Sa dea zvon de buciume pamantului, / Sa tresar si eu din pat de gheata!"

  In aceste versuri se ghicesc ecourile cantecului zis pe fluier de celnicul trac, inainte de venirea Romanilor, semnifica reintoarcerea blagiana mult inapoi pe cararile sangelui, la ciuta calcand pre moarte, a strabunilor.

  Parca ne-ar desfata fiinta unui Eminescu aroman: "Dus afund, inlacrimat ca mai de mult / Sa-mi cufund auzul beat, sa mai ascult / Glas de frate ca un plans pornit domol, / Viersul drag al codrilor, strabuna / Lacrima ce'n taina o descanta luna, / Tuturor cantarilor fiind cununa; / Si de vrei apoi, din mila ta ma'ngroapa / ca sa dorm tihnit/ peste pamant si apa, / Suflet potolit pe totdeauna!"

  Gestul ultim este cat se poate de simplu, face parte dintr'un ritual strabun infasurat cu giulgiul doinei mioritice, pentru transfigurarea eternei inaltari, spre Panteonul veciilor.

  Rapsodul luminii, al soarelui, al primaverii imaculate, al "raiului crescut din tina", isi reface acelasi univers absolut de pur, cand cu "suflet sovaieninic ca un val, / M'afund la vale sau ma salt spre stele", fiind convins pana la capatul vietii -si ca el au fost mai toti marii artisti ai omenirii,- ca mandretea sfintei arte o sa-l desfete in tara fermecata de dincolo de moarte, viziune ce au avut-o credincioistii lui Zamolxis pana la pastorul Mioritei.

  Prin urmare forta creatoare si de viata îi raman nealterate, nici la adanci batreaneti sufletul nu îi este atins de neguri: "Sirep de basme'naripat / Sa urci pe culmea ce te cheama / Pan'la zenitul instelat, / Unde sublimul e'ntornat / Si geniul se înpanoramã / De-a fi cu tine om de seama, / Intre barbati cel mai barbat, / Ca n'ai avut de moarte teama / In zborul cel mai greu de-urcat". Este vorba neapart de-un eroism al spritului in ascensiune spre perfectionarea launtrica, pe drept isi descrie o autobiografie eroica sau isi termina Poema astfel: "Te'nconduri, vrere de granit si nu'ncetezi asaltul, / De stau in fata ta uimit. Mi-esti scump ca nimeni altul, / Tu fiu barbat, martir slavit, tu, marele si naltul!"

  Acest suflet mare de aroman si-a iubit cu aceeasi patima nobila si tara carpato-dunareana, tara lui Kogalnieanu, Nicolae Balcescu, Eminescu, marile sale modele si nu in cele din urma avea o netarmurita dragoaste pentru taranul roman caruia îi este dedicat sonetul Mihai Viteazul. Pe langa statuia'n bronz calare a domnului, drumarii trec orbi de nepasare, pieputul li-i mort, el nu tresare cucernic, trambitele sfinte nu-l invie: "Sta numai un fecior din sat. Fiorul / Il biruie. Se'ncrunta de uimire / Privind, Si'n ochii 'ncinsi de dorul / Strabunilor, ne'nfrânata lor ostire, / Cetesc credinta si'nteleg izvorul / Minunilor din vremuri de marire".

  Din foarte multe puncte de vedere, opera poetica a lui G. Murnu reprezinta locul slavit de intalnire dintre poporul aroman si cel carpato-dunarean, uniti intr'o expresie columnara, monument gigant, dainuit cu sange pe cerui inimii neamului. O marturiseste de nenumarate ori ca de exemplu in fragmetnul lasat de noi anume, inca necitat, al "Cantecului de apoi": "Renviat in zori de nouã dimineatã, / Sa rasar sub stralucirea ta mareata, / Zarilor, cararilor in zbor sa dau ocol, / Sa ma'narbor tot mai sus, sa ma involt, / Sa ma'nramur peste lunci de Dunare si Olt;"

  Deci daca in primele doua cicluri se ridica spre inalturi din plaiul sau stramosese, in acesta de-al treilea se'narbora si se'nramura peste Dunare si Olt ridicand punti ce nu vor cunoaste niciodata rugina, catre natala sa Veria, de la poalele Carpatilor la cele ale Olimpului, din valea Frumoasa a Sebesului la mai celebra Vale a Tempei, permanente indestructiblile realizate prin duhul cealnicului peste cãlivele literelor lui George Murnu.

  Inchizand ultima fila a cartii lui George Murnu, vom mai avea de adaogat cate ceva.

  Spiritul Helladei antice atat de autentic prezent in poezia de fata, apartine de buna seama unui autohton milenar, descendent al tracilor si Romanilor, de-alungul viei Egnatiei si a Traciei antice, bastinasi ca Daco-Romanii in spatiul carpato-dunarean, si ei, pe pamantul stramosilor pomeniti la loc de cinste inca de Homer in razboiul Troadei, din Iliada. Dreptate are Th. Capidan, intarit si de savantul filolog Sever Pop, poporul roman s'a nascut pe teritoriul intins de la Carpati pana la Marea Egee, despartirea vitrega este o vina a istoriei si nu a oamenilor, bietii de ei.

  Retragandu-se spre munti, aromanii au pastrat cu fidelitate nestirbita traditia strabunilor, din cele mai indepartate timpuri. In prima expeditie greaca, a Argonautilor, tracii erau reprezentati de cantaretul Orfeu iar la Ilion erau principalii aliati ai troienilor. Episodul jafului cailor regelui trac Rhesos de catre banditii Ulise si Diomede, relatat in Cantecul al zecelea al Iliadei, Vergil il indulceste cu un adoaos mitic: Helen -cel ce impreuna cu Andromaca vor intemeia in Epir dupa moartea lui Neoptolemos o noua Troie- le-a prezis grecilor ca nu vor ocupa cetatea daca mandrii cai ai regelui trac vor ajunge sa pasca din iarba campiei Troiei si sa bea din apa Scamandrului.

  Secole de-a randul langa poporul grec, de cele mai multe ori ca inamic redutabil, tracii au reusit sa le cunoasca sufletul ca nimeni altii. Asa se explica marea realizare a lui George Murnu. Adaptand limbajul popular, pastoresc in Iliada sa, tradusa in romaneste, de fapt a talmacit exact pe Homer, doar in vremea Odiseei, Eumachos prietenul regelui era porcar, iar Laertes tatal, gradinar, deci eroii mitici se afla mai langa pastorii Pindului de azi, ca frati ai lor, decat regii si imparatii,cunoscuti de mai tarziu.

 George Murnu reface itinerariul anticei Helade nu ca un helen ci cu spirtul tracului de totdeauna. Grecul contemporan lui Pericle, cum il descrie Aristofan, si cand se ridica in nori, zideste acolo tot o cetate pamanteasca, se arata a fi antropomorfizant si rational, totul se desfasoara pentru el in lumea omului de pe pamant. Idealul urcusului in spirit pur al lui G. Murnu, apartine lui Orfeu tracul, urmat apoi de invatatura lui Pitagoras din Samos, straina spiritului grec dar comuna zeilor daci si profetului lar Zamolxis.

  Poezia lui George Murnu este prin excelenta orfeica si pitagoreica, traca, tinde cãtre ascezã, si prin ea la atingerea divinitatii, unde spiritul din om devine nemuritor.

  Mai concret, pozitia lui G. Murnu fata de cultura greaca e cea a lui Orfeu aflat pe corabia Argonautilor. Cand acestia sunt adementiti de glasul zeesc al sirenelor, scrie Apolloninius din Rhodos ca sotilor Iason nu le-a astupat urechile cu ceara si pe el nu l-a pus sa-l lege de catarg cum a facut-o Ulise. Iason l-a rugat, pur si simplu, pe Orfeu, sa cante din lira, astfel prin melodia sa a izbutit sa intreaca pe aceea a sirenelor, fiind mult mai frumoasa.

  Un atare Orfeu modern este George Murmu, poezia lui se naste din tainele si destinele mitologiei elene, trecute si reinviate prin sufletul sau traco-roman. Cantecele sale au ramas in urma caravanelor pastorale ale Veriei coborand la vale sau urcand la munte, ca si constelatiile cerului instelat, sau urcand la munte, ca si constelatiile cerului instelat, deci intru vesnicia trecerii lor pamantesti, munca de stralucit homerid.

  Pe acest trepte de templu, geniul îi pune pe frunte cununa marelui poet, al poporului sau si al literaturii romane.

  Calatorul-peregrin, de vrea astazi sa mearga pe urmele lui George Murnu, poate sa-si inceapa urcusul din Tesalia, numita odinioara Valahia maior. Va trece prin vestita vale a Tempei, brazadata adanc intre peretii masivi ai muntilor Ossa si Olimp. Jos de tot Peneusul isi poarta apele glãuce incarcate de pulberea legendei. Pe sub umbrele copacilor se mai aud pasii lui Apolo venit sa se spele de sangele pitonului sau ai nimfelor cu trupul svelt, feciorelnic, adunate la fantani ca un manunchi de nuferi albi. Acest Peneus, credea Goethe in noaptea Walpurgiei clasice, cã poarta blestemele vrajitoarelor tesaliene, fulgutatii magice, cum mai pot fi auzite, murmur departat venit din stele, daca-ti  pui urechea pe trunchiul copacilor si-asculti: in ei bate inima pamnatului si cu ea pulsul tuturor tainelor.

  La intarea in Macedonia iti iese in cale, chiar la poalele Olimpului, vechiul Dion, resedinta intr'o vreme si a lui Filip al II-lea. Archelaos din Macedonia a inaugurat aici festivalul inchinat muzelor, acestea isi mai aveau lacasul dintai pe Helican, si apoi pe Parnas unde le-au mutat mai tarziu romanii. Nu departe, ziceau localnicii ca s'ar fi afalat si mormantul lui Orfeu.

  Toata maretia regiunii, o da prezenta muntelui Olimp, Panteon gigant ce poarta pe crestetul sau, drept acroter, tronul izapezit al lui Zeus. Aici la Dion parca te gasesti intr'o gradina mare a lui Zeus.

  Ruinele orasului dateaza din epoca helenisto-romana, dintre ele se disting o Via sacra cu pecetea in piatra a rotilor carelor de altadata ca la Pompei, un teatru si alte incaperi pavimentate cu mozaicuri. Impresionant deste templul lui Zeus scufundat in apa, pe unul din altarele sale ar fi jertfit Alexandru cel Mare, inainte de-a porni impotriva persilor.

  Intreaga solemnitate a Dionului apartine casei lui Zeus, Olimpul, pierdut in neguri si vai prapastioase parca s'ar ridica pe unul din abisele lumii.

  De departe, Veria iti apare ca o cetate asezata la poalele muntelui. De aici se urca la Selia si celelalte sate aromanesti. Rasfirata generos pe o culme usor suinda poti sa distingi, si chiparosii si platanii insirati ca niste sfinti de icoane bizantine, reverbere scumpe ale peziei lui G. Murnu.

  Cu cat te apropii, ca mii de lumanari aprinse in candelabre, apar de pe balustrade si balcoane, florile multicolore, scanteietoare, sfesnice imprastiind fumul aromelor proaspete: Natura se mai pastreaza neschimbata ca intr'o eterna feciorie, maial bachic, orgii de lumini si farbe de curcubeea.

  Dar in oras de-a lungul promenadei cu bela vista si izvorul curat, asemenea firului parcelor din Lancramul lui Lucian Blaga, nu mai descoperi nimic din marturiile cantate atat de patetic de poetul nostru, autentic notate pe la sfarsitul secolului trecut in jurnalul sau de calatorie, de marele exeget al aromanilor, iubitorul lor, savantul Gustav Weigand.

  Peste tot nu-i decat grecime asa ca te intrebi daca esti in Veria cea cautata. Abia dupa ce treci prin pravalii si strazi mai laturalnice, dai se de localnicii aromani. Batranii, mandri de originea lor romana, stau bucuros de vorba, tinerilor le este frica, iti intorc spatele.

  Nu e greu sa descoperi ca impotriva acestui popor, harnic si plin de calitati, se duce o sistmatica actiune de grecizare, genocid de care se pare ca nu au auzit domnii care se lauda ca apara drepturile si libertatile popoarelor.

  Este aproape absurd ca trebuie in respectivul context sarbatoresc sa ma refer la o astfel de neomenie. Neamului aromanilor, bastinasii de milenii pe meleagurile respective, -sub greci o duce mai rau decat sub ocupatiea turceasca,- nu i se da dreptul sa-si afirme constiinta nationala, campania de grecizare calca cele mai elementare legi democratice, apartine evilor barbari si intunecati. Desi cum o arata exemplul lui George Murnu, grecimea nu ar avea decat de castigat, asa ca odinioara daca nu ar fi sunat cantecul tracului Orfeu, expeditia argonautilor ar fi esuat. Cat ar fi avut de castigat si salbatecul popor albanez daca in loc sa fi distrus Moscopole i-ar fi lasat sa se devolte pe macedonenii deveniti principalii piloni de desvoltare a statului austro-ungar.

  Ca sa se vada ce importanta are in viata unui popor dreptul de a-si cultiva limba si traditiile, as sublinia ca poate George Murnu nu ar fi existat in proportiile actuale, daca la initiativa macedoneanului Bolintineanu nu s'ar fi infiintat o serie de scoli romanesti in Macedonia locuita de aromani. La una dintre ele a fost profesor tatal poetului, iar elevul George Murnu a venit in contact cu comorile spirituale ale poporului sau. De pe bancile acelui liceu romanesc, a scris tanarul elev o scrisoare lui Eminescu si o poezie la moartea lui Mihail Kogalniceanu. Tot atunci a venit in contact cu lucrarea "Istoria lui Mihai Viteazul" de N. Balcescu, hotarîtoare in desvoltarea dragostei pentru limba romana; ea a contribuit, dupa propriile lui confesiuni la formarea stilului sau de scriitor si invatat.

  Iata de ce peregrinul roman trece astazi in Veria printr'o experienta foarte dureroasa, asa cã la plecare îsi face legamantul solemn, sa nu-l uite pe fratele sau macedonean, sa lupte neabatut petnru sfanta sa libertate, petnru drepturile de a-si cultiva limba si trecutul atat de minunat.

  In fruntea protestului, as scrie cu litere mari, asa ca s'o stie toata lumea, si sa fie auzit si de poetul aflat in tara de dincolo de moarte: AZI IN VERIA LUI GEORGE MURNU TOATE CÂNTECELE TAC! 

Ovidiu  VUIA