LIBERTATEA, New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 7, Nr. 63,  NOEMBRIE, 1987

   Citind “Românul Liber”, oficiosul U.M.R.L., am ramas stupefiat de afirmatiile d-lui Dr. Micle A. cu privire la 23 August, considerat ca “un exemplu de solidaritate”, dat exilului, asa cum s’au “solidarizat” atunci, toti “patriotii”.

   Intre acesti “patrioti”, bineinteles ca Bodnaras, dezertor din armata romana si indoctrinat in Rusia, precum si partidul comunist, care figurau la loc de cinste la faurirea acestui “act”, prezentau o garantie suficienta, ca Uniunea Sovietica va respecta principiul de neamestec in viata poporului roman.

   Dar sa luam pe rand aceste puncte de vedere, devenite in mintea unui roman, act de “salvare nationala”.

   D-l Micle se pare ca a descoperit cauzele celui de al doilea razboi mondial. Foarte simplu, din cauza “lipsei de prevedere politica a marilor puteri occidentale, dupa primul razoi mondial”.

  Sa nu uitam insa, ca aceasta “lipsa de prevedere” a marilor puteri, era contestata de “cooperarea” trusturilor financiare, care determinau politica internationala, ignorand, atat hotare ideologice, cat mai ales cele geografice.

  Romania a fost una din aceste victime, unde o generatie intreaga a fost decimata, la “sugestia” insistenta a acestor interese oculte, pentruca s’a opus planurilor lor.

  Tot acestei “lipse de prevedere”, dupa d-lMicle, ise datoreste si aparitia acelor doua curente antagoniste: bolsevismul si hitlerismul, protagonistii conflictului.

  Daca ne referim la anumite evenimente istorice, vom fi suprinsi de a constata ca aceste doua curente nu erau tocmai atat de opuse, doar cã interesele lor nu coincideau in acelas timp.

   Germania, de totdeauna ravnea granarul Ucrainei, iar Rusia, fie tarista fie comunista, o iesire spre mãrile calde, prin Dardanele, tendinte care cuprindeau in fase, germenul unui conflict. Deci, tendinte de expansiune, din motive diferite dar identice ca fond.

    De alta parte, Rusia avea nevoe de tehnica germana, iar Germania de perspectiva exploatarii bogatiilor susesti.

   “Drang nach Osten”. Expansiune spre Est, nu a fost inventata de Hitler. Aceasta tendinta a existat din timpul lui Bismark dar ea a devenit mai presanta, dupa pierderea coloniilor.

   Avand un punct comun, expansiunesa, cele doua curente n’ au eziatat a parcurge o bucata de drum inpreuna. Ideologiile, oricat de opuse erau, nu au fost decat camuflarea unor intentii bine definite.

   Acordul dela Rapallo, din Aprilie 1922, consemna un interes comun, inarmarea secreta, simultana, Rusia furnizand teritoriul si mana de lucru, iar Germania tehnica. Uzinele instalate de industriasii germani, fabricau armament pentru amandoi partenerii. Fabricarea armamentului era completata de reorganizarea serviciilor de informatii sovietice, precum si instruirea cadrelor de comandament militar, de catre specialistii germani. Gerneralul Jukov, unul din comandantii de mari unitati, a fost formant in Germania.

  In 1933, Hitler ajuns cancelar, a mostenit curentul dela Weimar, de substanta comunista si nu a ezitat o clipa, sa inregimenteze acesti comunisti in partidul National Socialist. Sa nu uitam ca acest paritid se intitula NSDAP (Nazional Sozialistische Deutsche Arbeiter Partei), deci, partid socialist, de substanta atee, chiar daca purta si emblema de national, deci o afinitate de fond cu cealalt partid “revolutionar”. Socialist, denumit comunist.

   In 1933, dupa C.E.I., Hitler deschide portile NSDAP-ului comunistilor, sustinand ca: “Noi ne simtim mai mult legati de bolsevism, decat deslegati de el. Exista mai presus de toate, un veritabil sentiment revolutionar... Am dat ordin de a a accepta imediat in partid, pe vechii comunisti”. Mai bine de jumatate din cele 50.O00 de camasi brune, numai la Berlin, proveneau din partidul comunist german.

  Desigur, ca acest sentiment “revolutionar” a gasit un ecou in randurile partidului National Socialist, iar efectul acestei apropieri, n’a intarziat sa se manifeste.

   De retinut faptul, ca fondurile acestor operatii proveneau din bancile comerciale ale marilor industriasi occidentali si ca, Statele “lipsite de prevedere politica”, consimteau acest trafic.

   Faptul, iarasi, ca Hitler, “opus comunismului”, a cazut de acord, peste antagonismul ideologic, fara mari dificultati, cu Stalin, in 1939, pentru a imparti Polonia si, un an mai tarziu a ne rapi Basarabia si Bucovina, ne dã dovada cã cele doua ideologii, nu se împiedicau de scrupule de doctrina, atunci cand interesele coincideau.

   In 1941 interesele divergeau si atunci conflictul nu a intarziat sa se declanseze.

   Un alt punct comun îi apropia: lichidarea oricarei opozitii, prin masuri radicale. Dachau, Auschwitz, Buchenwald, Oranienburg, Sachsenhausen... nu aveau nimic de invidiat gulagurilor sovietice.

   Daca Germania national-socialista ar fi respectat fiecãrei tari, nationalismul ei, atunci cand ea facuse din acest fenomen un argument major al politicei ei, atunci ar fi permis acestor curente sa se manifeste. Scopul ei secret era cu totul altul. Acest curent risca sa devina un obstacol in perspectiviele ei si atunci a decis lichidarea lui.

   Petlura, seful nationalistilor ucrainieni, cel care ar fi putut mobiliza impotriva comunismuluui pe toti cei supusi lui, cu sanse multe de a zdrobi catusele unui popor, a murit in lagarele germane.

   Germania avea nevoie de gauleiteri, gen Tiso in Cehoslovicai sau Quisling in Norvegia si nicidecum de o forta nationala, care ar fi fost capabila sa le dejoace planuritle.

    Miscarea Legionara, acuzata de acesti politicieni corupti de sucursala a nazismului, dupa ce a fost gonita dela carma tarii, prin complicitate cu marele Reich, a “beneficiat” de aceeasi “ospitalitate”, ca toate celelte curente nationaliste, in lagarele naziste.

  Ca “oaspete“ al Fuhrer-ului, mi-a cazut in mânã o carte, intitulata “Das Banat”. Aici am descoperit premizele crearii asa numitei “Donau Land”, (Tara Dunarii) care ar fi inglobat in ea o parte din banatul romanesc, cel ungar si jugoslav, unde exista o populatie germana numeroasa, acei “Volksdeutsche”.

  Desigur ca aceasta proiectata tara, urma sa fie, ca Austria sau tara Sudetilor, incorporata Reichului. Astfel ar fi rezolvat si problema resurselor de produse alimentare, gratie granarului acestor regiuni.

  Aceasta carte a fost scrisa in epoca de glorie, cand steguletele victoriilor pe campurile de bataie, se deplasau pe harta Rusiei cu o viteza vertiginoasa. Victoria finala deja ireversibila.

   Iata deci, ca cele doua ideologii nu erau atat de antagoniste, cum pretinde d-l Micle.

   “Romania a avut aceasta trista soarta, de a fi obligata sa lupte in alianta cu Germania, pentru a ne cuceri provinciile acaparate de Uniunea Sovietica”, continua d-l Micle.

   Dar, Romania de ce a ajuns in situatia de a nu mai avea de ales ? D-l Micle ar fi bine inspirat, daca ne-ar prezenta si alte motive, pentruca numai “lipsa de prevedere” a marilor puteri occidentale, nu safisface poporul roman, ajuns rob de cateva decade.

    D-l Micle si partidul caruia el era afiliat, au acceptat aceasta “trista soarta”, ba chiar a furnizat voluntari din o anumita anvergura, pentru a participa la acest razboi sfant. Mihalache, vicepresedintele partidului, a fost unul din acesti voluntari, pentru a recuceri teritoriile pierdute. Dar, odata aceste teritorii eliberate, democratii nostri ua schimbat, in secret, de partener. Au intrat in contact cu Aliatii, si nu au ezitat sa le aduca “servicii”, prin cadrele statale care aveau acces la secretele Marelui Stat Major al armatei, acesti discipoli ai scolii titulesciene, in timp ce soldatul roman sangera dincolo de Nistru. Ei au justificat mai tarziu aceasta pozitie, pe care, credeau ei, ar fi putut sa o exploateze in ziua victoriei.

   Romania, in mintea acestor “oameni politici”, nu mai era indreptatita sa continue lupta, dincolo de teritoriul romanesc. Patriotismul lor era de nuanta subtila.

   Intr’un razboi, pe viata si pe moarte, asa cum il angajase poporul roman, el trebuia dus pana la nimicirea dusmanului, a-l neutraliza impiedicandu-l de a reveni, cu forte reînnoite, sa intoarca verdictul si sa anuleze atatea jertfe consimtite, pentru securitatea hotarelor firesti.

   De ce Romania a fost obligata sa lupte alaturi de Germania? Pentruca, politica tarii noastre, politica aservita oficinelor occidentale, era o politica de improvizatie, un dans al mortii pe o sarma plasata la inaltimea riscurilor majore, o miza hazardoasa, care punea in cumpana vitorul natiunii romane.

   Responsabilii acestei aventuri n’au precedat niciodata evenimentul, nu l-au intuit sau banuit macar, pentruca se plasau pe o pozitie de iresponsabilitate, uitand sau fiindu-le indiferent, ca cineva va trebui sa plateasca pagubele si acesta a fost, ca intotdeauna, bietul popor, obisnuit sa o faca de atata vreme.

   Romania, in rastimpul celor 20 de ani dintre cele doua razboaie, a avut parte de conducatori straini de intersele nationale, aserviti total unor forte din afara, care dictau politica noastra, exploatand fara nici un scrupul bogatiile tarii si ucigand pe cei ce se opuneau devastarii ei, elemente atat de necesare dupa actul unirii la consolidarea interna, pentru a fi in stare a face fata cataclismului ce nu va intarzia sa rabufneasca.

  Domnia lui Carol al II-lea, cu asentimentul si sprijinul democratilor “istorici”, a secatuit tara si in ziua fatala, cand s’a decis la Viena de catre cele doua curente “antagoniste”, faramitarea teritoriului national, Romania era mult prea slabita ca sa schiteze un minim gest de protest, susceptibil de a fi luat in seama. “Nici o brazda” ramane parodia unei mari tragedii in istoria neamului nostru.

   Generatia care s’a opus cu jertfe enorme la delapidarea bunului national, a fost prigonita, asasinata din ordin venit din Occidentul “neprevazator”, Romanii nemaifiind liberi de a decide singuri de destinul lor.

   Iata acum si perla inconstientei, germenul tradarii! “Analizand valoarea istorica a acestui act, ajungem la concluzia logica, ca el a fost un act de salvare nationala"!!! afirmã d-l Micle.

   23 August nu a fost altceva decat urmarea inevitabila a unei politici de aservire permanenta, unor forte exterioare, fie statale, fie – si ceeace este mai grav - particulare, marea finanta, care, dupa ce a corupt clasa conducatoare, a exercitat santajul, controland fara retinere, sectoarele vitale ale tarii: economia si implicit, orientarea politica.

  Si atunci, cand Corneliu Codreanu a lansat avertismentul ca o astfel de subordonare unor interese straine, conduce tara spre prapastie, cei ce nu au gasit o alta solutie, dupa ce au vaduvit neamul de elita de maine, s’au refugiat in aceast act de “salvare nationala”.

  “Daca acest act salvator, nu ar fi reusit –continua d-l Micle-, poporul roman ar fi trecut prin focul si sabia sovietica…”

   Nu stiu unde se gasea d-l Micle, in momentul cand acest act “salvator” si-a demascat intentiile si “eliberarea” s’a trasformat in cel mai crud genocid. Un popor intreg poate marturisi urgia, crimele fara numar, inceputul unei ere de apocalips, ce nu-si mai zareste nici azi sorocul

   Desigur ca se poate invoca orice presupus argument, in sprijinul acestui "act”, insa, comparat cu tot calvarul pe care l-a indurat si continua sa-l indure natia intreaga, ar fi fost el mai groaznic decat acest tribut de sange, ce depaseste orice inchipuire?

  170.000 de soldti romani predati cu atata usurinta Sovietelor, gratie acestui “act salvator”, alti 170.000 morti in campania din Vest, fara ca jertfa lor sa fie recunoscuta ca o contributie reala la prescurtarea razbiului si deci crutarea atator vieti “aliate”, fara a uita cele peste doua milioane de romani, asasinati pe tot intinsul tarii, prin inchisori, la Canal sau disparuti in noapte dela casele lor. Decenta ar impune minimum de retinere, in fata acestui genocid, consecinta fatala a acestui act de “salvare nationala".

   Si calvarul nu s’a terminat, el îsi urmeaza cursul funest. Numai Dumnezeu stie cand va lua sfarsit.

   Multi dintre cei care au participat sau au impartit ideea acestui “act”, dupa un proces de constiinta, in fata acestor hecatombe de vieti rapuse, pierderi ale substantei romanesti, s’au retras intr’o adanca tacere, refuznd sa-si mai asume covarsitoarea responsabilitate.

   D-l Micle insa, considera ca un punct de onoare, ca la “aniversarea" a 43 de ani, din ziua cand poporul roman a fost rastignit, sa ureze romanilor din exil, ca acest “act” sa le fie exemplu de solidaritate, asa cum s’au solidarizat la 23 August 1944, toti "patriotii”!!!

   Dar, acest exil nu este si el victima acestui act de “salvare nationala” sau mai just, de condamnare la expatriere nationala, fara dreptul de a se mai intoarce vreodata? Ajunsi la limita biologica, chiar si resturilor lor li se interzice repatrierea, sa-si odihneasca oasele in pamantul in care s’au nascut. Dar acesti morti printre straini, vor invia odata si vor cere socoteala.

  Mi-as permite si eu sa schitez o presupunere, privind pe cei ucisi la Sighet. Daca azi spiritul lor ar reveni printre noi ar mai indemna ei oare pe urmasii lor, sa le urmeze exemplul? Peste mormintele lor planeaza aceeasi indoiala!

  Sa nu uitam ca unii dintre acesti “patrioti” purtau nume si simtire straine de sufletul romanesc. Ana Pauker, Luca Laszlo, Teohari Burah, Liuba Chisinevski, Lothar Wurzelbaum (Rodaceanu) si un roman Bodnaras, sa fie acei patrioti, care au pregatit neamului nostru, in complicitate cu capeteniile “istorice”, aceasta “salvare nationala”  care a impresionat atat de mult pe d-l Micle, incat sa o recomande si exilului? A sugera romanilor din exil sa urmeze exemplul de solidaritate cu cei dela 23 August 1944, inseamna a-i impinge la tradare!

  23 August 1944 apartine istoriei si va fi judecat fara crutare, iar fauritorii lui vor purta un nume peste veacuri, pentruca au antrenat dezastrul tarii, pe un timp inca nedefinit. El va pruta pecetea tradarii, oricat s’ar insista depre inconstienta unor supravietuitori ai lui –si d-l Micle este unul din acesti neconditionati- a-l situa printre actele de “salvare nationala”.

   Sunt patru secole de cand tradarea a rapus pe Mihai Bravul, unificatorul tuturor romanilor, aproape doua secole, de cand Tudor Vladirirescu a cazut de aceeasi miselnica fapta si sentinta istoriei dainuieste din generatie in generatie, transmisa din cronica in cronica, din gura in gura, ca un cantec de jale, pana la noi si dupa noi.

   23 August 1944 se aliniaza acestor uneltiri impotriva fiintei nationale, pentruca tradarea a intrerupt cursul firesc al vietii unui popor. Ea va fi de-a pururea urgisita si sanctionata, ca cea mai abjecta fapta omeneasca.

   Ca un putregai, acest act a prins pojghita timpului. Sunt insa nostalgicii unei vieti de huzur, care vor sa sparga coaja, sa infecteze si exilul. Dar, acest exil nu are el o alta imperativa misiune de indeplinit, o datorie sacra, fata de acei ce sufera cumplit urmarile unui act necugetat? Nu este timpul a-l abate din drumul lui, cu riscu de a-l incalci in itele urzite de conspriatia subterana a Bucurestilor. Sau poate, aceasta este si intentia d-lui Micle?

   Exilul este angajat intr’o lupta titanica, de denuntare a actelor de exterminare prin foamete si suplicii a poporului roman si de daramare a tot ceeace aminteste identitatea neamului nostru!

  Nu aude oare d-l Micle, de departe, plansul copiilor flamanzi, al mamelor, ce prefera sa-si vanda copiii strainilor, pentru a nu fi obligate sa asiste la dispraritia lor prin foamete sau sa-i stie robi?

  Ne piere Neamul!

  Nu priveste oare d-l Micle, ce a mai ramas din Bucurestii de altadata, fruct al “gloriosului act de salvare nationala”? Un bulevard de 120 m. larg si 1 km. De lung, botezat cu emfaza de marele “patriot”, bulevardul “Victoria Socialismului”, taiat in inima cetatii lui Bucur, pe ruinele bisericilor voevodale, lacasuri de pioasa aducere aminte, sa ingroape odata cu ele prezenta noastra de milenii pe acest pamant. Nu asta o dori oare d-l Micle?

  Si daca totusi ar fi ispitit sa sarbatoreasca acest funest act, care a coborît doliul de 43 de ani peste tara, cu sgomot si fast, dece nu s’ar alatura acestor “patrioti” de altadata si de azi, sa defileze impreuna pe largul buevard al marei “victorii a socialismului”, sa se adevereasca intelepciunea romanului ca: nãravul din fire, nu are lecuire?!

Filon VERCA