I. Laus vitae. II. Dios violaris. In memoriam Constantini Erbiceanu. III. In memoriam. La mormantul lui Dimtrie Onciul. IV. Rosalia. Au cazut pentru libertate. Un cantec de jale si un cantec de biruinta. Memorial in onoarea camarazilor cazuti in razboiul pentu unitatea nationala cetit in ziua de 20 Noemvrie 1918, la redeschiderea cursurilor de istorie antica. V. Parentalia. Inchinare imparatului Traian la XVIII veacuri de la moarte. VI. Laus Daedali -Tacere-, Memorial cetit la 20 Aprilie 1921.
Fiindca asa cum se obisnuieste, in Romania de astazi nu se pot duce anumite lucruri pana la capat, am gasit oportun sa fac cateva completari exegezei parvaniene si pentru a epuiza întrucâtva obiectul analizat l-am impartit in doua subcapitole: primul priveste pe Vasile Parvan ganditorul cum reiese din primele lucrari mai sus citate. In continuare Anaxandros, memorialele din acestea mai ales Rosalia si Laus Daedali imi vor sevi sa-l prezint pe Vasile Parvan poetul, intr'o postura aproape inedita.
Ca titlu am recurs la cuvantul Lauda de la Laus duap modelul chiar al autorului, cat despre Parentalia, cuvantul inseamna veche sarbatoare in cinstea mortilor.
Conceptia lui Parvan asupra istoriei depaseste cadrul precis delimitat al filozofiei istoriei cum a fost de pilda desvoltat de A.D. Xenopol, membru al Institutului francez, teoreticianul legii seriilor, caci prin studiile sale ne confrunta mult mai larg, cu un sistem filozofic ridicat de un arhitect al gandului dupa proportiile perfecte ale templului elen de pe Acropole.
Societatea nu este o entitate biologica ci una ultrabiologica, spirituala, istoria se ocupa cu fortele spirituale ale individului si ale colectivitatii, de unde deductia ca unde nu e viata spirituala nu exista nici istorie sau cu alte cuvinte, pentru istorie cultura e singurul obiect posibil.
Contrar
materialismului istoric marxist si leninist impus dogmatic de toate regimurile
comuniste postuland ca materia impreuna cu mijloacele si relatiile de productie
formeaza infrastructura ce pune in miscare suprastructura ideilor, la Parvan
raportul se arata chiar invers, elementele pozitive propulsoare sunt ideile,
in timp ce materia contine chiar pe cele negative, inerte. Asadar relatia dintre
materie [economic] si spirit [istorie] se schimba total, ideile pure dupa Parvan
hotarasc soarta umanitatii, istoria asadar, va fi necesar sa se tie seama in
primul rand de factorul spiritual, caci el participa la devenirea suprema, da
nastere ideilor creatoare in toate domeniile inclusiv cel politic si economic,
unde tot ideile economice si politice joaca rolul precumpanitor si nu conditiile
regide, greu de pus in miscare, materiale. 
Parvan deosebeste doua modalitati de a face istorie: una empirica, inregistreaza faptele carora i se cauta cauza si efectul si a doua atitudinea istorica, legata de devenirea superiorara a ideilor si valorilor istorice.
Notiunea introdusa de Parvan a devenirii istorice cuprinde ritmul, vibratia si ondulatia, proprietati ale unui timp etern diferit de cel unanim cunoscut. Pe drept exegetii parvanieni subliniaza ca prin aceasta conceptie Parvan îi precede pe o serie din elevii lui Dilthey cat si pe Heidegger cu celebrul sau Sein und Zeit publicat in 1927. Ca sa fim drepti va trebui sa-l citam neaparat si pe filozoful roman C. Radulescu-Motru cu lucrarea sa Timp si destin tradusa si in limba germana.
Restrângându-ne la filozofia istoriei propriu zis îi descoperim puncte comune cu G. Vico, cu acei corsi si recorisi din evolutia istorica, iar termenul ondulatiei ne aminteste de sistemul filozofic al lui Conta influentat cum se stie de evolutionismul lui H Spencer.
V. Parvan considera ca devenirea istorica se desvolta de la instinctual si biologic la rational, de la animalitate spre spiritual, fluxul rational creator intrupat de personalitatea creatoare hotarasc pana la urma marea devenire, scopul final fiind fericirea, nemurirea, Dumnezeirea, implinirea armoniei cosmice.
Ajungem astfel la nucleul pe cat de original, pe atat de impresionant al gandirii ui Parvan.
Ritmul istoric se supune legilor cosmice generale, ritmului cosmic, intre fiinta umana si univers are loc o interdependenta, in sensul existentei unor impulsii transcedentale eterne si infinite: "Astfel ritmul vietii cosmice isi are ritmul vietii omenesti continuie paligenezei antropomorfe: societatea, dreptul, statul, arta, lupta inre indivizi, marile ondulatii ale gandurilor care agita multimile, toate sunt simple aspecte umane ale unor forte eterne ale Universului ceea ce aceste forte reconstruiesc in Cosmos... construim si noi pe pamant, creand viata umana ca atare fara inceput si fara sfarsit, caci fara inceput si fara sfarsit e si esenta ei generator-generata."
Considerand sufletul in om drept idee, reaitate obiectiva -realism opus nominalismului filozofic preconizat si de Nae Ionescu- Parvan ne poarta in lumea ideilor absolute ale lui Platon, eterna si divina, si ajunge sa calce pe urmele solide ae lui Hegel: "Noi am spune ca ideile nu sunt decat forme active ale spiritului universal, vibrand si in noi, ca in intregul Cosmos, ca energie specifica lumii organice, in care energia unica, general-cosmica, devine suflet, in vreme ce in lumea anorganica ea e lumina, caldura, electricitate ori gravitatie..."
Dupa cum vedem îl depaseste pe Hegel, subliniind existenta unei energii cosmice universale, spiritul ca lumina si caldura este o forma de vibratie a acestei forte. Din aceasta energie cosmica se naste sufletul-ideea-spiritul, rasfrangere a infinitului in finitul din launtrul omului, cãmara horebului interior al lui V. Voiculescu, tinda spiritului pur.
Libertatea este o conditie de desvoltare a spiritului si a instincteor sale religioase, metafizice, dreptul acestora la existenta il va sustine mai tarziu si Nae Ionescu in metafizica sa, bazat pe aceleasi principii a luptei pentru mai mult gand si spirit contra rationalismului feroce si necreator al materialismului modern.
Nu ne este greu sa constatam ca V. Parvan opune materialismului istoric marxist perspectiva idealista a ritmului istoric conform invataturii lui Platon si Hegel, deci poate fi incadrat printre neoplatonicienii si neohegelienii contemporani. Admitand un energetism cosmic generator al tuturor fenomenelor spirituale, motor al materiei inerte, descopera cel de al treilea element pivot al sistemului dialecticienilor moderni, deci le poate fi considerat premergator. Acesti filozofi, printre care l-asi aminti pe ganditorul roman Lupascu, isi desvolta sistemul pornind de la teroria quantica a lui Max Planck, intre spirit si materie intercaland tertul energetic.
In viziunea sa asupra ritmului istoric in continua ascensiune, chiar daca stagnarile pasive ale materiei nu sunt de evitat, prin rationalismul sãu idealist-creator, V. Parvan crede in posibilitatile omului de a putea intr'o zi descifra misterele adevarului absolut.
In cadrul ritmului si devenirii influentate de ritmul cosmic prin ideile sale eterne si infinite, natiunea apare ca o devenire organica subconstienta iar ideea nationala "e o stare de constiinta despre o necesitate absoluta, transcendenta a vietii colective, necesitate imutabila prin simpla vointa a individului ori a colectivitatii."
Vorbind despre un instinct creator si chiar stil national, Parvan este un precursor al filozofiei culturii lui L. Blaga si anume al categoriilor abisale si al subconstientului creator de stil colectiv national preconizate de cel din urma. Scopul suprem al societatii este spiritualizarea marelui organism cum e natiunea, nu in sovinism sau strict nationalism ci ca o desvoltare in cadrul general al omenirii fiindca: "Nu romanizarea noastra feroce, intru vegetativul etnografic, ci continua noastra umanizare intru sublimul uman, va crea suprema splendoare a culturei creatoare romanesti."
Rolul principal in procesul de spiritualizare il detin academiile si forurile cultrale cat si reprezentantii acestora. Intre cosmos si omenire ca factor de legatura apare personalitatea creatoare, geniul, martirul, eroul. Respectivii oameni deosebit de inzestrati, dedicati lumii aparte a ideilor, se inspira din sursele vietii adevarate si astfel influenteaza prin activitatea lor marea devenire istorica.
In aceasta parte V. Parvan se alatura conceptiei romanticilor si idealistilor germani despre geniu, impartasita si de Eminescu, la fel si de teroria supraomului a lui Nietzsche sau mai ales a eroilor lui Th. Carlyle.
Esential sistemul de gandire al lui V. Parvan se rezuma la spirit si spirtualizare, originea cosmica a sufletului, suprematia ideii asupra materiei.
Prezentat cu totul succint sistemul sau filozofic nu ramane inchis in limitele speculatiei si teoriei ci cum se cuvine unui profet sau preot slujind pe altarul umanitatii de talia lui Brand de Ibsen, va coborî intre semenii sai ca sa ia parte la lupta lor de fiecare zi ca cel mai fidel contemporan al lor. Subliniez faptul ca studiul "Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane" a fost redactat in 1918, prag de pace mondiala tulburat de revolutia bolsevica din Rusia. Analiza vremilor de rascruce o realizeaza, desfacand-o in parti, precis si didactic, pe intelesul tuturor, de parca ar intrebuinta bisturiul de disectie din Lectia de anatomie a lui Rembrandt.
In decursul anilor remarca el, societatile omenesti s'au desovoltat unele considerand pe oameni egali deci aplicand egalitarismul comunist, altele plecand de la realitatea ca indivizii sunt inegali respecta diferentierea individului si circulatia elitelor. Despre societatea comunista desi abia incropita, scrie randuri de-a-dreptul vizionare: "In adevar, cel mai desavarsit colectivism nu poate impiedica, ba dimpotriva este nevoit sa creeze, pentru conducerea societatii comuniste, o noua aristocratie inca mai trainica decat cea a statului actual, intrucat nemaiexistand clase sociale deosebite si deci partide politice deosebite, nu va mai fi nicio infranare si nici un control al autoritatii conducatoare, care in plus, va avea si pretentia -absolut necorespunzatoare realitatii- de a lucra, adica de a porunci, in numele intregii societati."
Referitor la societatea democrata aceasta practicã un liberalism josnic, individualist si materialist in care individul prin desvoltarea capitalismului va deveni un automat ambulant, standardizarea ucigându-i eul, il va barbariza. Insul se va transforma intr'un aparat inteligent manat doar de ideea utilitarista, astfel ca masinismul modern intrebuintand doar folositorul si adevarul dã la o parte frumosul, binele, idealul, naste sistemele filozofice moderne ca pragmatismul, activismul, relationismul, pozitivismul si altele de acelasi tip. De notat ca mult inaintea lui Orwell, Pârvan descrie perspectivele intunecate antiumane ale societatii tehnocrate, avuta in vedere si de trotchistul Orwell, luptator comunist in Spania, si nu atat cum fals se interpreteaza astazi cartea lui "1984" ca o critica a comunismului. De unde se mai poate vedea ca celor ce luptau in 1937 pentru victoria comunismului in Spania nu li se cuvine scuza ca au facut-o din idealism ci cu toata stiinta urmareau instaurarea dictaturii proletariatului.
Ideile lui Parvan sunt cu atat mai de luat in seama cu cat dupa cel de al doilea razboi mondial starile s'au delimitat si mai precis, fapt prevazut din urmatorul citat: "Capitalismul biruitor in apus calca dispretuitor in picioare toate idealele pentru care intelectualitatea solidara cu poporul, a crezut ca trebuie sa lupte in razboiul cel mare. Socialismul biruitor in Rasarit -cel putin ca experienta trecatoare politica- incepe prin a distruge tot ce nu e primitivitate si bestialitate amorfa. Pentru ca e fara putere fizica, pentru ca e putin numeroasa, pentru ca e suparatoare in cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmarire a idealului, inteligenta creatoare contemporana e in totalitatea ei zdrobita: de masivitatea impertinentã a bogatasului care asuda grasime si de brutalitatea groaie a proletariatuui care nu se gandeste decat la mai multa paine."
Cuvinte cutremurator de adevarate si astazi mai actuale decat in 1918!!! Dar V. Parvan nu critica destructiv, nu e un caracter malefic, din contra, observand ca omenirea se afa intr'o mare criza cauta sa o ajute propunandu-i solutia de salvare.
Desigur punctul de plecare, singurul posibil, este societatea democratica si libera in care insa intre individ si societate va fi necesar sa se creeze un echilibru, materialismului individualist capitalist sau colectivist comunist îi opune o conceptie real-idealista, indivividul va fi aparat de tirania societatii si societatea de abaterile individului, lucru ce se poate realiza prin spiritualizarea suprema a individului social. Admitandu-se ca ideile constituiesc forme umane, se vor intari in primul rand instinctele idealiste ale umanitatii. Se va tinde la crearea de valori sociale bazate pe crezul intelectual, etic, estetic, religios, odata cu tendintele idealiste se vor instaura si imperativele de ierarhizare ale valorilor. Practic se porneste dela premizaa ca numai in libertate se poate intari personalitatea individuala si sociala, consolidandu-se etica sociala, esenta societatii fiind etica. Astfel se va desvolta omul cu personalitate si caracter, eroul, martirul.
Crezul materialist economic, social-istoric domina omenirea de 100 de ani, postand viata si problemele ei intre polii capitalului si muncii. Orice idee e valorificata dupa interesul ei pragmatic, mlastina materialismului vulagar deschide portile ei doar afaceristilor celor ce s'au ingrasat in razboi, necesitati pentru care calcarea cuvantului dat este lege. Telul suprem va urmari deci spiritualizarea materiei, cultul ideii si al idealului national in sanul caruia pentru noi romanii un loc important il ocupa taranul daco-roman. Numai prin munca si solidaritatea celor gata sa se jertfeasca are o societate viitor: "Sa muncim in libertate, sa creem in libertate, e sa cantam vietii cel mai frumos imn pe care l-ar putea sufletul nostru cuprinde in adancurile lui." Parvan ridica muncii un adevarat imn pindaric.
Scopul vietii este de a trai in spiritualitate ceea ce inseamna a sustine viata impotriva mortii, spiritul si ritmul contra materiei si inertiei: Viata e o emanatie energetico-spirituala quasi infinita, ea trebue armonizata cu cosmosul purtator in esenta lui a vietii nepieritoare.
Dupa cum constatam V. Parvan construieste un al treilea tip de societate deloc utopica de fapt corespunzand credintei fiozofului si omului cinstit de rand: o democratie in care omul sa fie retruibuit dupa munca si valoarea sa, fiind pretuit caracterul, spiritul individului, frumosul, binele, idealul si nu utilitarul cu profitul economic. Parvan trece prin sita criticii atat comunismul cat si liberalismul individualist-anarhic, fals democratic al oamenilor de afaceri si de bani ceea ce a provocat la timpul sau o serie de reactii demne de semnalat.
La noi dupa primul razboi mondial s'a adoptat un liberalism importat din Apus, teoretizat de Zeletin si aplicat de politicienii liberali in frunte cu Vintila Bratianu. Forma lipsita de fond a acestui liberalism dupa clasicele principii ale lui Titu Maiorescu si ale Junimii, a fost critic analizat de C. Radulescu-Motru in cartea Romanismul, un fel de catehism al natiei pe care nimeni nu l-a citit si langa el va fi oranduit desigur si sistemul de gandire social-filozofic al lui V. Parvan.
Impotriva acestuia din urma ca aparatori ai noului liberalism romanesc au intervenit o serie de intelectuali dintre care voi aminti doar doi.
Primul este M. Ralea, reprezentantul europenizarii noastre cu orice pret, nu intamplator din ministru si membru al partididului national-taranesc al lui Iuliu Maniu va ajunge serv al regimului comunist, oferind o mostra din calitatea cameleonismului ce se ascundea sub masca zisei "europenizari".
Al doilea reprezentant al culturii liberale este fara indoiala E. Lovinescu, -strict E.- pretinde el si nu Eugeniu ca acesta prea ar insemna "Eu-geniu".
Total
sceptic asupra trecutului nostru, seful cenaclului Sburatorul nu dadea nici
o sansa de afirmare autohtonismului romanesc si puterii creatoare nationale
preconizate de V. Parvan, L. Blaga, N. Crainic si gandiristii lui N. Crainic.
Este de parere in schimb ca numai imitarea servila a Apusului conform sincronismului,
percept fundamental al invataturii sale, poate sa ne ofere perspectiva de a
ne desvolta cultural. Absurdul tezei se desvaluie eclatant in zilele noastre
cand pentru a fi sincroni cu Apusul va fi nevoie sa imitam exercitiile demente
ale practicantilor de antiartã cât si mai ales pornografia cu peep-showurile
importate direct din USA. Pentru a fixa odata pentru totdeauna caracterul disolvant al activitatii lui E. Lovinescu, reabilitat si el bineinteles post-mortem de regimul comunist, este suficient sa citam parerile lui despre V. Parvan, vazut ca "un mucenic al ambitiei", devorat de "vointa de a ajunge", un caz tipic de pitiatism [alt termen pentru histerie, de la Pitia-pitiatism] si de grandilocventa retorica. Urît ca infatisare "mic si siamesc, adus de spate, cu umerii obrajilor iesiti" el si-ar fi construit o fizionomie amara, volteriana.
Iata ce elemente lucreaza celebrul portretist, admirat de ciracii si mai ales ciracele lui de la Sburatorul, cei ce au avut grija sa-i inventeze o falsa reputatie de mare nedrptatit, plasa a mistificatiei in care au cazut printre altii I. Petrovici si chiar Pamfil Seicaru.
Metoda de a ingrosa defectele fizice ale unui om cand nu ai cu ce sa-l combati la masa ideilor, nu apartine, cum se insinuiaza, lui Saint-Simon ci lui Lenin din Empiriocriticism. La noi nu Lovinescu ci Stere ar putea fi apropiat de celebrul memorialist francez.
Sarind peste ani in epoca noastra de sfarsit de secol ar fi cazul sa meditam asupra situatiei celor doua tabere biruitoare. Capitalismul apusean nu a ajuns in 1984 la previziunile automatizarii lui Parvan sau Orwell si asta fiindca a reusit intr'o mare masura in tarile sale principale sa rezolve multe conflicte dintre capital si munca, sectorul bestialitatilor capitaliste sunt aproape inexistente -nu si in lumea zisa a treia- asa ca economic si social nu mai este prezent pericolul acut al revolutiei proletare, odata ce proletarii au disparut, muncitorii viseaza sa devie fiecare un mic capitalist.
Toate
aceste progrese s'au facut in mod unilateral, societatea actuala nu numai ca
este utilitara dar profund economica si materialista pana in cele mai mici amanunte
ale ei. Omului îi este garantata libertatea cetateneasca dusa pana la
individualismul cel mai extrem, deci nu priveste autentica sa libertate, dupa
Parvan, cea spirituala. Societatea capitalista de astzi nu mai produce decat
valori economice, interesul si profitul dicteaza raportul dintre oameni, si
ele constituiesc esenta societatii si nu etica. Omul are valoare sociala
numai doupa contributia sa economica, productia si profitul cantarit in bani
si procente, alta ierarhizare a valorilor este total necunoscuta. Locul bisericilor
si a forurilor de cultura este luat in respectiva societate de consum de zgarie-norii
bancilor. Societatea de azi, ar zice Parvan, nu spiritualizeaza materia, in consecinta nu este creatoare de cultura, aceasta sarcina este lasata pe seama unui anumit sector intelectual ce-si exercita meseria dupa tipicul oricarui specialist, opera de arta a devenit o marfa ca oricare alta, ideea nu mai e o forma umana a spiritului ci expresia materiei si legilor ei inerte.
Deci dam dreptate lui V. Parvan ca actuala societate capitalist-individualista se aseaza pe aceleasi trepte cand pretracteaza viata exact ca cea comunista de unde avem explicatia de ce a fost posibila -lucru considerat pana atunci de multi ca irealizabil- intelegerea si impartirea lumii la Yalta, intre doua regimuri social-politice atat de diferite dar cu aceiasi viziune stramt materialista. Vorba ceea a lui Creanga: "Spune -mi cu cine te pui la masa ca sa-ti spun cine esti."
Fiindca in comunism nu exista libertate nu se poate desvolta nicio cultura libera conform spiritului omenesc, dar in schimb s'a instaurat dictatorial o ideologie marxist-leninista.
Aceasta din urma este exportata ca arma principala de cuceriere in tarile capitaliste si in timp isi i da roadele. Deocamdata lipsiti de un sistem de gandire propriu, multi intelectuali apuseni isi insusesc ideologia marxista corespunzatoare unei viziuni materialiste nu straina de felul societatii lor aculturale, pe cand toti cei ce incearca sa lupte contra infiltratiilor marxiste sunt etichetati drept fascisti, de dreapta sau suferind de un idealism gaunos.
In lumina aceestor date exilului romanesc i-ar reveni cateva datorii sfinte. Si anume lupta noastra va trebui sa urmareasca, conform principiului spiritualizarii lui V. Parvan, promovarea unei culturi romanesti cu adevarat libere pornita din sufletul neamului neatins in niciuna din esentele sale de rugina comunista. Ce este greu sau imposibil de realizate in tara putem noi infaptui in lumea inca libera, bineinteles daca avem o constiinta curata.
De-acum se intelege cat rau savarseste actiunea ziarelor, asociatiilor si mecenatilor din exil -sunt prea cunoscuti pentru a-i mai cita- care cu voie sau fara voie introduc otrava ideologiei marxist-leniniste printre noi. Pe aceasta cale ne intuneca spiritul, impiedicand regasirea noastra intru armonia ritmului cosmic si contribuie la robia in continuare a spiritualitatii neamului romanesc. Mesajul creste in proportiile sale daca amintesc incaodata ca studiile lui Parvan comentate de mine au aparut in tara deci chemarea, o putem sustine, vine de undeva din inima poporului carpato-dunarean.
V. Parvan mare savant si democrat -asupra acestor insusiri nu exista niciun dubiu- prin conceptia sa asupra istoriei cauta sa aduca salvarea libertatii unei societati cazute intr'o grava criza, incepand de aproape un secol.
In slujba acestei mari opere de mantuire accepta rolul Profetului servind omul si omenirea.
Constient ca nu va fi ascultat decat poate intr'un viitor tare indepartat, in alt veac, iata cum isi descrie misiunea ca erou al natiunii si patriei sale si prin ele al Umanitatii: "Ci noi trebue sa ne socotim nenorociti daca murim neintelesi. Care om a contemplat vreodata floarea crescuta pe marginea prapastiei in inaltimile ametitoare?... Pentru noi singura biruire a bestiei din noi -singurul scop al vietii- e lucrarea pentru aproapele; suprema sanctificare a vietii e moartea pentru aproapele: cu atat mai mult insa pentru fiinta ideala, prin excelenta spirituala, care e patria; suprema caritate e darea vietii tale spre a pastra viata celui iubit: cu atat mai mult a pastra viata patriei tale."
Ca si cartile Profetilor din Biblie, lucrarile lui Vasile Parvan sunt mereu actuale, bucurandu-se de vesnicia Ideii si a Spiritului.
Anul IV, Nr. 39-40, Oct.-Nov.1985
Fiindu-i elev si-apoi colaborator la scoala din Roma -al
carei director a fost V. Parvan- G. Calinescu a avut ocazia sa-l cunoasca de-aproape
astfel ca a reusit sa-i faca un portret, impresionist e drept, dar in culori
puse pe panza cu maiestria lui Velasquez, deci prin ce a avut mai bun autorul
Bietului Ioanid. 
Cu
aceasta ocazie figura profesorului real vine sa lumineze aula academica din
romanul imaginar populat de niste figuri grotesti, intense ca de gumilastic
in jurul pivotului mai stabil, eroul, caragialesc poreclit, asadar de tragedie
hilara, Jan Pomponescu, dupa unii intruchiparea lui Ion Petrovici.
Iata-l pe Vasile Parvan vazut de G. Calinescu in Istoria
literaturii romane de la origini: "Daca geniul lui Iorga era viforos sau
sagalinic acela al lui V. Parvan era muzical si solemn. Cand dupa cateva clipe
de asteptare, studentii priveau spre usa ce se deschidea, aparea in fata lor
Brand. Pastorul Brand al lui Ibsen, cu haina neagra incheiata pana sus, calcand
pe un ghetar. Insa vazut de aprape, pastorul n'avea in ochii sai patrunzatori
duritati nordice iar tristetea incruntata intr'o ironie grava îi dadea
infatisarea unui actor tragic. V. Pârvan isi potrivea foile in mana -caci
avea sa citeasca cu acea incruntare visator-ironica a fetii-, apoi astepta.
Si in vreme ce sgomotele se potoleau unul cate unul, privea pe fereastra pe
cerul indepartat sfaramarea ideala a norilor. Apoi canta:
"Tot lui G. Calinescu îi revine meritul de a fi
descoperit in proza recitata solemn a lui Parvan ca pe margaritarele ascunse
in fund de mare, urmele de lumina ale unor poeme, cantate monodic din lira lui
Apollo sub aurii inteleptei Ateria: Era liniste ca pe camp. / Cipcanee bateau
surd in dalti / Iar marmora rupta / Rasuna ca argintul. / Eram obosit si trist.
/ Si din tacerea intinselor campuri / Mi-am tras linistea gandului / senin si
stapanitor, / Tacerea e centrul lumii. / Spre tacere se aduna toate, / Ca apa
spre prapastia neagra / Se îndeasã toti împrejurul linistei
/ spre a-i gasi intelesul. / Si toti se linistesc împrejurul ei / si asupra
tuturor se asterne / stapanitoare/ Tãcerea. /
Din Memoriale, rugaciuni funebre inchinate mortilor unde
Brand protestantul este intregit de un Bossuet ortodox, psalterionul din bratele
lui David cu titera pindarica, psalmul intarit de ritmurile grave ale imnului
pagan, ne vom referi in cele dintai la Rosalia, un cantec de jale si un cantec
de biruinta, memorial in onoarea camarazilor cazuti in razboiul pentru unitatea
nationala, rostit in ziua de 20 Noembrie 1918 la redeschiderea cursurilor de
istorie antica.
Pe prima pagina am pune mottoul: "Nu e alta gorie decat
aceea de a-ti da viata ta pentru altul".
Imnul de preamarire suna vijelios ca vantul Kogaiononului
dacic trecut din cartile sfinte si cazaniile vechi bisericesti prin pana cronicarilor
la tactul major de simfonie a neamului, Cantarea Romaniei de A. Russo: "Ci
tu patria mea, aveai si tu gandurile tale, visurile tale".
Un fel de Tuba mirum, apocalipsa a Istoriei Romanilor: "Se
incheiase secerisul. Se adunau snopii. Peste marea de aur dintre Carpatii violeti
si pontul albastru, se lasa seara. Sunau clopotele pentru Sfanta Maria. Cum
se ridica ciocarlia, pana in tariile cerului, umpland vazduhul cu cantecul ei
de bucurie pentru rasaritul soarelui, asa se inalta deasupra satelor dacoromane
in dimineate Sfintei Marii, sonor ca trambitele invierii: "Am trecut muntii".
Slava eroilor se transforma intr'o cantata adresata tuturor
celor ce au murit fara cruce la capatai, fara nume, fara lacrimi, fara glas
de clopote, fara cantedc de vesnica amintire, pusa astfel candela in mausoleul
ce va cuprinde si pe soldatii jertifiti pe stepele intinse ale Rusiei din anii
lui '40, cat si pe toti martirii temniteor comuniste de mai tarziu. Asa simtim
cantul de preamarire in inimile noastre, pentru nedespartitii unii de altii,
Eroii patriei.
Se vorbeste de o tradare valabila peste timpuri de la fapta
lui Ieremai Golia tradatorul lui Ion Voda cel Cumplit, la regele si acolitii
lui generali si politiceini ai anilor 1944, luna August 23: 
"Ci
pentru ei, cei morti ai nostri, noi trebue mereu sa ne intoarcem sufletul la
vremea tradarii..."
Cuvintele se rostogolesc grele ca'n rapsodiile lui Aron Cotrus,
parca au pornit pe jos, pe vãi, glasurile mortilor ca bolovani uriasi,
bucati de cer amestecate cu sange si lacrimi: "Pe mormintele noastre nu
s'au ridicat semne, amintirea noastra nu e cantata -cã oamenii nu cântã
decat pe cei ce biruiesc, iar nu pe cei infranti -neapropiati, singuri, uitati,
parasiti, noi sutele de mii de pe campurile de lupta si din ocoalele de boala
fara scapare, noi armata mucenicilor inselarii si rusinii, cerem amintire, cerem
usurare."
Ca o jelanie de tragedie antica apare acel "ce trist
e ca putem uita" straluminat deodata de schimbarea la fata a lui Oedip
la Colona "caci ne putem reculege in toata serenitatea". Autorul intrebuinteaza
pe "ci" ca un leit motiv gregorian, maret prin repetarea lui monotona,
parca ar fi ecoul de lemn al toacei ce bate in turnul unei manastiri peste care
nu trece pasarea timpului, asezata fiind pe unul din limanele raiului.
Uneori pune mana pe biciul cu care Christos a alungat zarafii
din templu si e iute la manie asemenea preafericitului Antim Ivireanu din Didahii:
"Ce urias e instinctul de conservare la cei stupizi si netrebnici! Cum
stie drojdia soceitatii, in valtoarea tragica a razboiului, sa-si gaseasca culcusul
cel mai cald, adapostul ce mai sigur!"
Nu scapa nici conducatorii, cei ce hotarasc soarta omenirii:
"O mana de mediocritati ambitioase si meschine conduc omenirea si omenirea
suporta sacrificiul oribil al ducerii la taietor a tot ce sufletul contemporan
avea mai nobil, fara ca praful si cenusa sa se fi ales de acele mediocritati,
inca inainte de infaptuirea crimei."
Iata de unde se ridica vizionarul, istoricul romantic al
lui Michelet sau Hasdeu inflacarat de idealurile eroilor lui Carlyle si pune
o intrebare decisiva pentru viitorul nu mumai al tarii sale: 
"Cine
va alcatui acum "noua generatie? Cine va hotarî de gandul întraripat,
spre cele vecinice ale acestui neam? Preotii jertfei ori preotii hranei?"
Auzim Profetul urcat pe Horebul inalt al spritului de unde
cuprinde cu ochii intreg pamantul si cerul, acestea îi servesc loc de
oficiere pe altarele fericitului Zarathustra ridicat de la dionisiacul Nietzsche
pe zarile aurorelor apolinice: "Cine va da natiunii noastre suprema sanctificare
a scopului vietii spirituale, acordarea intru sublim a scopurilor individuale,
cu cele sociale si cu cele universale; cine va releva natiunii noastre sublimul
vietii spirituale active, ca biruire a mortii celei a toate distrugatoare; cine-i
va releva armonia eterna dintre legile neschimbate din cosmos si legile dupa
care se ritmeaza gandul nostru, omenesc?"
Finalul aduce apoteoza lui "Bucur si Brailoiu si Stroe,
Badiceanu, Ghica si Albulet si Stoica si Pantu si Balcescu" nume citate
ca din intamplare de pe o placa a amintirilor. Stapaneste deodata atmosfera
de biruinta "urieseasca" din Apus de soare al lui Barbu Stefanescu
Delavrancea, jertfa primita la cer se contopeste cu "simfonia interplanetara
a stelelor care se rotesc in abis" intru eternitatea îndumnezeirii.
Si parca tot acest imn a fost scris pe muntii, dealurile si campiile tarii luate
drept lesepedea sacrului cenotaf al neamului.
Rosalia lui V. Rarvan inchinata memoriei soldatilor romani
reprezinta un monument al Victorie sãpat in piatra cuvantului, unul ce
poarta in el suflul sublimului eschilian desfasurat in cadentele solemne si
grave ale Eroicei lui Beethoven. Cantec nemuritor iesit la lumina de undeva
din stratul mumelor, vrednic De Prfundis romanesc.
Anaxandros este un dialog platonic ai carei eroi sunt Anaxandros,
Theoxenes, Callicrates, denumiri descoperite de savantul arheolog pe stelele
funerare de la Histria unde de altfel se si petrece actiunea, intr'o noapte
cu luna in turnul lui Aristagoras de pe malul Pontului, botezat de grecii vechi
veniti din Sud, cel stang.
Un mic ospat -symposion- platonic in tara dacica, dupa modelul
academiei neoplatonice din Florenta, vizitata de Lorenzo Magnificul, Angelo
Poliziano adunati in jurul lui Marsilio Ficino.
Dupa ce Theoxenes defineste tragedia conform vederilor lui
Aristoteles ca pe o modalitate de mantuire a sufletului ridicat in eternul ideilor
platonice dupa dorul sãu de a se uni cu nemarginitul executa un salt
in absolut, iar Callicrates o considera ca pe cea mai mareata armonie dintre
toate frumusetile, Anaxandros, dascalul, isi desvolta pe alte cai comentariul.
Astfel considerã gandul tragic ca pe strigatul de durere al singuratatii.
Din tristetea nimicniciei vietii provocata de zidul de singuratate ridicat intre
om si cer, întãritã de forta oarba a Destinului asupra muritorului,
s'a nascut sentimentul, atitudinea, creatia tragica. Eschil, Sublimul, Sophocle,
Armoniosul, Euripide, Chinuitul cauta sa salveze omul, prin trairea altor suferinte
sa-l scoata din singuratatea lui trista, de aceea tragedia nu-i viata ci arta,
patos, intamplare impartasita cu vibratii ce contin tãrii divine. In
dosul operei se afla autorul tragic, el apartine vietii, gandului solitar inaltat
tot mai sus: "Sufletul omului e un izvor. Singuratatea e fantana in care
apele lui se aduna, spre a se face mai mari. Lasati izvorul sa-si adune puterile
si tot ce strange va fi o bucurie cu atat mai mare pentru voi."
Pe aceste locuri interioare construite dupa formele Euritmice
ale timpluui lui Apollo din Delfi, se izvodesc marile creatii, Eros invinge
pe Eris, viata iese invingatoare inaintea mortii.
Monologul lui Anaxandros este asadar dedicat singuratatii
omului ales, marelui solitar. Rostul tragic s'a stins su Eschil, prin Euripide
a aparut drama, in schimb nu au pierit solitarii, demiurgii gandului si ai cuvantului.
Plasmuitorii de vise din iubire pentru cele eterne se refugiaza in singuratate.
Acolo in linistea solitudinii cei cu har aud crescand iarba, inteleg simtirea
florilor amintindu-ne pe acel ce percepe in poemul lui Lucian Blaga razele de
luna lovind geamul.
Totul devine nevinovatie si pace, murmurul armonic este prezent
in lucruri, infinitul coboara in finit, sufletul omului se uneste cu tãrmul
universului fara capat, îsi însuseste experienta desmãrginirii
lui N. Crainic.
Trairea lui Anaxandros este cea superioara si unica, a lui
Dante Alghieri ajuns in apropierea lui Dumnezeu.
Sau mai autohton, dacic, repeta actul din mitologia pastorului
mioritic de a se contopi cu stelele cerului. Este nostalgia implinita dupa muzica
sferelor visata si de tanarul Eminescu pe cararea ce duce la stramosi inapoi,
de la Miorita la Luceafarul se consolideaza idealismul absolut al spiritualitatii
romanesti.
Pe un picior de plai, pe o gura de rai unde "florile
canta" se savarseste poezia originara, miracolul genezei dintai. Iata cum
naste ea din tiparul prozei ca sclavii neterminati ai lui Michelangelo din marmora
de Carrara: "Singuratate grava / ca clopotul rar in noapte / Singuratate
buna / ca izvorul rasarit in pustie / Singuratate larga, / ca zborul sperantelor
noastre; / tu ne trezesti la viata / tu ne inveti ce e moartea / tu ne arati
iertarea / tu ne impaci cu Destinul, / tu esti intelesul vietii ca forma a lumei."/
Si finalul: "Cetatea lui Apollon odihnea invaluita in
lumina. / Din portul cel mic spre Halmyris/ pescarii. / Marea murmura eternul
ei ritm / magaind temeliile zidurilor. / Era pace, seninatate, ermonie./
Prin Anaxandros, V. Parvan de buna seama compune un dialog
platonic de nivelul celor din Symposionul marelui atenian. Citindu-l te stapanesc
fiorii Hyperionului eminescian, celalalt mare Solitar si Demiurg al gandului
si Formei.
Singuratatile lui Anaxandros: dorul dupa intalnirea celor
eterne si in veci armonioase. Absolutul. Dumnezeu. Salt si Inaltare. Respectiva
creatie a lui Parvan, poem in proza, poate fi socotita printre cele mai frumoase
scrise vreodata in imba poporului carpato-dunarean.
Laus Daedali e ultimul memorial [1921] inchinat sapatorului
de piatra, chinurilor creatoare ale lui Alegenor.
De data aceasta actiunea este transpusa la Atena si Delfi,
in Elada antica, astfel cantata in Dies violaris [sarbatoare in cinstea mortilor,
zi de ritual] memorial dedicat lui C. Erbiceanu: "In tara unde chiparosii
stau de paza la capetele celor întru vecinicã pace adormiti, unde
maslinii cu frunzele lor argintii imbraca muntii ce se oglindesc in marea nemarginita,
unde bolta cerului se inalta pana in infinit, iar lumina soarelui patrunde toate,
dandu-le lumina din lumina, acolo omul are sufletul mai simplu si mai clar,
seninul cerului si al marii îl însenineaza si pe el si gandul iubitor
de lumina se avanta in visare spre inaltimile albastre cu Platon, ori pe marile
de smarald si safir cu Homer".
Fragmentul are frumusetea celebrelor pasagii recitate de
corul din Oedip la Colona de Sophocle.
Solilocviul lui Alegenor i-a fost inspirat desigur ca o meditatie
in preajma ruinelor pe care nu le canta ca Volney cau Cârlova si Heliade
Radulescu la noi, ci fiindca are pasiunea esentelor ca Eminescu in Memento mori,
se va referi la legenda creatiei, la zbuciumul creatorului, fãrâmã
ruptã din vesnicia sufletului universal.
Daca Anaxandros a fost Miorita clasicizata a lui Parvan,
Laus Daedali priveste pe Mesterul Manole devenit Daedalus vestitul arhitect
al labirintului lui Minos din Creta. Se stie ca in balada populara a Mesterului
Manole, episodul lui Icar nu se afla decat in vesiunea romaneasca ceea ce ar
putea reprezenta de-acum o influenta directa din mitologia greaca, de unde apropierea
posibila intre Daedalus, tatãl lui Icar si Mesterul Manole si in conceptia
pârvanianã.
Sapatorul in piatra Alegenor se plange de saracia faptei
exprimate in materie, doar cateva "semne de aratare si altora a tainei
din noi": "Omul nu poate spune decat lucrurile potolite, imputinate,
facute trup, ale vietii launtrice. Nici marea bucurie, nici mare durere, nici
fericirea, nici moartea, nu se pot spune in niciun mod simitit, pipãiat,
altuia."
Clasicul Parvan se joaca cu idei de care n'au ramas straini
artistii cei mai moderni si avantgardisti ca de pilda Kandinski cand sustinea
ca el urmareste prin arta lui abstracta sa exprime graiul interior al inimii.
La Alegenor: "Nu pot sapa ce n'am vazut sapat de nimeni
inaintea mea. Lupta de veacuri care trebue, spre a gasi prin dibuiri, inselari
si suferinte de zeci de generatii infatisarea de piatra a miscarilor ascunse
ale sufletului, la noi inca nici n'a inceput."
Neputinta artistului de a trece peste fruntariile marginitului:
"noi sapatorii in piatra, incercam, cu cele cateva gesturi si masti ale
trupului, sa dam vedenii vecinice ale nesfarsiteor miscari ale sufletului."
"Marea iluminare interioara e necomunicabila".
(!!!)
Ce a insemnat pentru Anexandros singuratatea, este pentru
Alegenor tacerea: "Si Alegenor gandi ca viata cea adevarata e tacere iar
nu exprimare."
Din aceste pagini a luat G. Calinescu randurile citate la
inceput, pean al sufletului cazut ca o frunza de aur in apele castalice vrajite,
lupta cu marmora sau cantarea Muzelor pe muntele Parnasului, ne duc la chinurile
genezei transformate in sonet de divinul Michelangelo.
"Dar tacerea e destinul pe care-l purtãm în
inimã", cu alte cuvinte Sufletul in matricea sa inainte de a fi
turnat in forma pietrei sau cuvantului.
Simbolizand permanentele antichitatii si a miturilor ei,
apare Daedalus pe umar purtand aripile de raze ce i le-a implantat Eros. Indragostitul
de fata regelui Minos, revine mereu la munca sa de mester neintrecut, urmarind
imaginea unei zeite cu trupul de fildes, parul de aur, intruparea idealului
sãu.
Astfel Daedalus reprezinta pe artist cu toate maretiile si
zadarniciile lui.
Hãlãduind prin livezile de maslini de la portile
Penteliconului cel cu cantece de privighetoare in racoarea diminetii, sufletul
sãu se lanseaza spre cer asemenea unor sageti, modeland chipul ce se
vede al lumii, constatã cã geniul ca lumina zilei e claritate
si armonie.
Marea enigma a creatorului sarutat pe frunte de zei, îi
dã puterea sa asculte in inima, imnul adorarii Luminii de zi, dupa simtirea
cea mai obisnuita a mediteranianului si de tipul lui Paul Valery. Armoniile
launtrice ating varful ctedralei spiritului cel de mai sus, caci cioplitorul
in piatra este de fapt un executant intru luminã. Tactul lovirii in marmora
mitului corespunde tactului însusi al tãcerii: "Marea schimbare
a lumii, dintru noapte întru zi, s'a împlinit în larga domnie
a tãcerii tãriilor."
Si parca pentru a fi readusi la meditatia dintre ruinele
orasului mort ni se descrie ca incheiere lasarea noptii, disparitia ultimelor
raze de soare "ca vârful unui catart în abis".
Aceasta stingere are o vibratie neasemuita metafizica in
ea, ca'n adagiourile lui Mahler semnificã moartea si neantul. In contra
lor pentru viatã si triumful ei nobil se ridicã cioplitorul în
piatrã, Alegenor.
Desigur Laus Daedalus, prin unele parti mai hermetice, isi
asteapta exegetul, eu nu am facut altceva decat sa atrag atentia asupra lui.
In incheiere, subliniez, clasicismul lui Vasile Pârvan,
comuniunea sa helenã, apartine unui mediteranian slujitor al luminii
si soarelui, motive ce i-au atras si pe nordicii, Hoelderlin si Goethe.
Sã nu se uite cã împreunã cu G.
Murnu, V. Pârvan este initiatorul unui valoros cult al antichitãtii
la noi, neoclasicism practicat în poezia lor de I. Pillat si V. Voiculescu
printre altii.
Scrierile analizate în lucrarea de fatã ne prezintã
pe poetul V. Pârvan, pe lângã care de-acuma nu ne va mai
fi permis sã trecem indiferenti si mai ales nestiutori.
Ovidiu VUIA
La
înmormântarea lui Vasile Pârvan, Bucuresti, 1927
Pe
drumul de veci...