A treia întrebare, din ciclul:

,,SOMNUL CU INTERMITENTE"

"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 3, Nr. 33-34 Aprilie-Mai 1985

    Insfârsit, în transee!
    O, cât de mult mi-am dorit sã fiu dincoace de ziduri, dincoace de lacãte si bariere, de lanturi si cãtuse, de gratii si cãluse! Am trecut de ele scurmând cu unghiile si umerii, cu pleoapele si respiratia, cu fiinta si duhul... si iatã-mã! Iatã-mã la luminã, strãpungând cortina de întuneric, scãldat în soare si aer, în roua binefãcãtoare a vietii pãmântene.
    Insfârsit, în transee!
    Imi staruie încã în nãri mirosul greu de putreziciune, îmi strãpung încã pleoapele lucirile ochilor de jivine, îmi zgândãre încã timpanele grohãitul lugubru al spurcãciunilor care ne-au cotropit casa. Casa noastrã, care nu mai e a noastrã, masa noastrã, care nu mai e a noastrã... Dar eu sunt la luminã! Sunt în transee! Insfârsit, în transee!
    Mainele imi sunt descatusate acum, mi-am smuls calusul din gura, bratele le-am incordat si-s gata de lupta. Tintesc cu sete cetatea de hidosenie si minciuna a sobolanilor si-s gata sa golesc tolba de sageti care sa pulverizeze si starpeasca cuibul de jivine din cotropita noastra casa. Sagetile mele? Sagetile nostre: flacara cernelei tâsnind din condeie ca sa improaste cu foc scuturile minciunei, jetul de luminã al reflectoarelor topind pãienjenisul de intuneric si prefacatorie, lentila maritorare a lupei descifrând în urzeala de falsuri si prefacatorie, urmele de sânge ale crimelor.
    Armele mele -armele noastre care spun: Oameni buni! Asultati si priviti, priviti si cunoasteti, cunoasteti si paziti-va, paziti-va si stopati, stopati si stârpiti scursoarea de moarte a istoriei! Pentru ca sa nu se întinda, pentru ca sa nu se repete, pentru ca -o, Doamne -sa ne fie iarasi casa-casã si masa-masã...
Insfarsit, in transee! Privesc cu incredere: suntem multi, sagetile sunt gata sa tâsneasca... haideti, fratilor! La asalt!
    Intind arcul. Intindem toti. Intinde si cel de lângã mine. Dar cineva din preajmã âl loveste peste mânã:
    -Nu! Tu nu ai dreptul sã tragi!
    Si sãgeata celui lovit cade în pãmânt.
    -Dece?! il intreb pe cel care a facut gestul.
    -Cum "dece"? El a fost operat de apendicita... Cum crezi ca cei operati de apendicita pot sta langa? Afara cu ei! Afara din transee!
    Tac nedumerit. Asi vrea sa mai intreb ceva, dar tac. Si intind arcul din nou.
    -Haideti, fratilor, la asalt!
    Dar cineva, din spate, loveste in stanga lui:
    -Nu! Tu nu ai dreptul sa tragi!
    Sageata lovita cade si ea in pamant.
    -Dece?! ridic ochii si-l intreb.
    -Cum "dece"?! Priveste-l: el a purtat costumul la doua randuri. Are si acuma urma nasturelui care i-a cãzut.   Cum crezi cã cei care au purtat costume la doua rânduri pot sta lângã noi? Afarã cu ei! Afarã din trasee!
    Tac nedumerit. Asi vrea iar sa întreb ceva, dar tac. Intind arcul si vreau sã trag.
    -Haideti, fratilor, la asalt!
    Dar încã unul din dreapta e lovit peste arc.
    -Nu! Tu nu ai dreptul sã tragi!
    Si din nou a sageata e oprita din drumul ei.
    -Dece?! intreb iar.
    -Cum "dece"? pe ãsta il stiu din scoala: el a cantat la tenori! Toata lumea stie! Cum crezi ca cei care au cantat la tenori pot sta langa noi?! Afara cu ei! Afara din transee!
    Simt ca nu mai pot. Asi vrea sa intind arcul, dar mana imi tremura pe el. Ochii mi se impaienjenesc. Imi pare ca aud, in departare, chitãitul sobolanilor din casa. Imi ascut auzul si ascult: da, sobolanii chitãie fericiti! Le cunosc chitãitul. Acum isi freaca labele cu bucurie, se imbratiseaza si se gudura. E veselie in lumea lor. Se topãie, se cântã, se sãrutã. E ospãt! Ii adulmec, îi aud, îi cunosc.
    In casa care nu mai e a noastrã, sobolanii sunt la ospãt.
    Inchid ochii. In beciuri, mama trage sa moara. Surorile se târãsc, cu pieile scofâlcite, fratilor le atârnã bratele ca niste frânghii. Copiii gem la sânurile sterpe. E frig si e intuneric. Nu-i de mâncare si nici aer. Si se moare. Se moare încet si tãcut, cum a murit tata.
    Mã cutremur. Deschid ochii. Privesc spre transee. Si iar mã cutremur. Doamne, ce e în transeea noastrã? Cernelurile înflãcãrate se risipesc pe operatii de apendicitã, reflectoarele se aprind pe costumele la doua randuri, lupele maresc gâtlejurile tenorilor... si intr'un tumult care nu-i de luptã, sãgetile cad, neputincioase, la pãmânt!
    Privesc uluit si nu înteleg: aceasta e transeea noastrã?!
    Derutat, las arcul sa-mi atarne si mã pipai sub pantec, in dreapta: nu, eu n'am ajuns la cutit. Imi caut nasturii: costumul meu e la un rand. Iar la scoala, imi amintesc, cântam la altisti... Dar ochii îmi cad pe pantofi: uite, am facut nodul dulu la sireturi! Daca, cumva, cei cu nodul dublu...
    Si atunci simt ca nu mai pot! Imi navaleste sangele in cap, trag aerul in piept si incep sa strig:
    -Fratilor! Fratii mei! Opriti-va!... Dece nu intelegeti ce e de inteles? Suntem vlastarele acelorasi parinti! Casa noastra a fost casa tuturor! Lasati la naiba tintele false: operatii de apendicita, purtatorii costumelor la doua randuri, tenorii din scoli, nodurile duble la sireturi si toate nodurile din papurã! Suntem ostenii aceleiasi osti. Avem nevoie de osteni! Transeea noastra sa fie plina! Arcurile sa fie incordate, sagetile ascutite iar tinta sa fie in fata! Acolo sunt sobolanii1 Cu ei ne luptam! Priviti spre ei! Loviti in ei! Acesta sã ne fie telul! Dece nu întelegeti? Dece?!
    Am strigat - si-am sã mai strig!

* * *

...Iar daca totusi nu putem întelege astfel, sã spunem ca în jocurile copilariei noastre. Chiar dacã nu mai suntem copii iar jocul e acum lupta pe viatã si moarte:
    "La popa la poartã
    e o pisica moartã.
    Cine iarasi va vorbi,
    s'o mãnânce coaptã!"
    ...Si sã se ducã naibii, mai bine, cãci mai mult rãu ne fac!

Silviu CODAN