L-am căutat pe Gh. Costea într'o zi de vară la Madrid. Cu el drept călăuză, am vizitat monumentul dela Majadahonda,
ridicat pe locul unde au căzut Mota
si Marin. Peisajul cu muntii mohorîti ai vechii Castilii din piatra căreia a fost construit tristul si cenusiul Escorial, oferă decorul unui urias panteon, magnific dar rece, sortit doliului vesnic. Se pare că acele locuri ridică gigante orgi cântând la ceruri requiemul eroic pentru cei doi români plecati din tara lor carpato-dunăreană să lupte pentru a salva Europa amenintată să fie strânsă, si de la Apus ca de la Răsărit, în clestele barbariei comuniste. Ciobanul mioritic coborât-a din înăltimile Retezatului si Ceahlăului, schimbat-a fluierul doinei cu arma, ca în cele din urmă să-si dăruiască viata undeva în depărtata Castilie, la Majadahonda: jertfa sfântă a lui Mota si Marin pe altarul Omenirii si al Crestinătătii.
Nu am să uit niciodată acea zi trăită cu Gh. Costea la Majadahonda. Era ca si când mi-asi fi regăsit un frate mai mare, aveam cu el în comun sângele strămosilor si tot atâta destinul hain al prigonitului.
Ca să se înteleagă mai bine ce m'a dus la aceasta intalnire, amintesc ca ma trag dintr'o familie de romani transilvaneni neangajati intr'un partid sau miscare. Am crezut si cred in principiile natinalismului romanesc; prin el se cere sa-ti iubesti neamul si tara mai presus de orice, bineinteles cu respect pentru alta natie sau semen.
Eram
copil când s'a abatut peste tară ciuma comunistă. Prin 1955 având diploma
de merit, pe baza ei am primit un post de medic începător, preparator la
Clinica neurologică din Cluj. Pe acele vremuri gradele conducătoare în
învătământ erau
ocupate de sinistre figuri de comunisti politruci, pusi ca să-si consolideze
pozitia, să dea afară pe cei ce le făceau concurentă prin pregătirea lor
profesională; după lozinca partidului urma să se înalte gunoiul pe cât era mai gunoi, cu distrugerea
concomitentă a oricărei spiritualităti autohtone. In fata acestor realităti,
eram nevoit să aleg: voi merge cu cei tari, deci cu minciuna si impostura, ori
voi prefera rândurile celor învinsi, călcati criminal în picioare, deci voi
alege adevărul. Benevol
am renuntat la carieră si ranguri, m'am alăturat persecutatilor. De-atunci,
în constiinta mea s'a consolidat un crez de viată pentru totdeauna: nu voi avea
nicio contingentă cu societati corupte, asa era si este societatea comunista,
am să mă bat pentru una crestina si morală în care omul să fie respectat si
promovat după valoarea si meritele sale. Mai târziu am avut ocazia să aflu
că
pentru astfel de orânduiri sociale au luptat C. Z. Codreanu, Iuliu Maniu,
amândoi
si-au dat viata pentru convingerile lor; în ele credea neîndoios si Gheorghe
Costea. Iată deci, de ce, când ne-am văzut la Madrid ne-am avut atat de apropiati, Ferm in credintele sale, Gh. Costea plătea tribut neabătutului său drum, un trai la marginea societătii, dus într'o sărăcie demnă.
Trupeste surpat de boală, toata fiinta lui adevărată i-o exprimau "ferestrele sufletului", ochii. In ei puteai ghici o bunătate senină si caldă, caracteristică omeniei celei de fiecare zi a Românului, luminată de flăcările unei credinte fără stingere, ca focul de pe vatra vestalelor romane.
Această credintă, floare aleasă a inimii sale, ca pe cerul înstelat din poezia lui Lucian Blaga nu i-o va putea nimeni fura sau zdrobi vreodată. Poti oare sa omori ceea ce nu moare?
Cu Gheorghe Costea se stinge pământeste si îl plângem sincer, unul din fratii nostri, pe când în spirit durează viu lângă permanentele Neamului si Patriei cărora el le-a rămas fidel până în ultima clipă a vietii, România albă si liberă de mâine a lui Aron Cotrus.