Cuvânt înainte

S-a scris în special în ultimii 10 ani destul de mult despre ororile si crimele comunismului, dar se pare ca insuficient pentru a se crea un curent de opinie în masa, care sa conduca la constientizarea societatii noastre. La aceasta situatie au contribuit doi factori principali si anume: unul intern si altul extern. Cartile care au dezvaluit atrocitatile din tara noastra nu au putut beneficia de un tiraj de masa si de o difuzare corespunzatoare, astfel încât ele sa poata ajunge în cât mai multe mâini si în special la cei tineri. În mod deliberat în scoli s-a evitat subiectul, nefiind introdus în programa analitica a acestora, astfel încât dascalii nostrii au putut ocoli nestânjeniti tematica pe cât de zguduitoare, pe atât de nedorita de multi concetateni. Televiziunea, sursa principala de informare si patrundere în mase, si-a început dezvaluirile în emisiunea conceputa de d-na Lucia Hossu Longin, a carei programare încet, încet, a fost aruncata catre orele de minima audienta pentru ca pâna la urma sa fie aproape desfiintata.
În toata aceasta perioada circula între fostii ostracizati ai comunismului zicala: ”Noi scriem, noi citim.”
Era dintr-un punct de vedere firesc sa se întâmple asa de vreme ce la cârma tarii se anuntase înca din ianuarie 1990 ca vom avea parte de o „democratie originala”. Pe nesimtite ajung în parlamentul tarii alaturi de victime ale comunismului si tortionarii lor, anchetatori, sau cadre ale securitatii. Toata conducerea tarii este preluata de fosti activisti de partid, de membrii marcanti ai PCR sau de fii ai acelora care oprimasera acest popor timp de 45 de ani.
Printre primele acte de guvernamânt din 1990a fost sistarea tuturor investitiilor, pentru ca la sfârsitul aceluiasi an sa se anunte ca „industria noastra este un morman de fiare vechi”. De fapt aici trebuia sa se ajunga.
Toata avutia era concentrata în Banca Nationala a României si în Banca de Investitii, în conditia în care tara era lipsita de datorii externe. Noua putere instalata avea însa nevoie nu numai de slogane politice desantate gen „nu ne vindem tara”, „noi muncim nu gândim”, „nu readucem mosierii nici patronii”, ci în special de o baza financiara solida care sa o sustina în demersurile ei de a se mentine la conducerea statului. De aceea banii sunt împrumutati câtorva fosti potentati ce vor deveni „stâlpii financiari ai mereu rebotezatilor comunisti deveniti FSN, PDSR, PSD sau chiar PD”. Coruptia si furtul depasesc orice imaginatie astfel încât noii îmbogatiti si latifundiari rivalizeaza cu cei din occident, numai ca bogatiile acelora s-au acumulat în generatii. În acelasi timp marea masa a poporului isi poarta existenta de la o zi la alta, multi din ei fiind comparabili cu marginalii lumii a treia. Nici vechii profitori instalati în casele luate abuziv de la proprietari – practic furate – nu trebuie deranjati, refuzându-se restituirea proprietatilor celor în drept. Oare sutele de apartamente ramase neterminate, nu puteau fi finisate si puse la dispozitia chiriasilor evacuati, abuziv instalati în casele nationalizate? Pentru aceasta însa era necesar o minima vointa politica, si o dorinta reala de însanatosire a societatii, atât de ravasita in cei 45 de ani de stapânire comunista. De aceea asteptarile noastre au fost înselate de cei care au preluat puterea în decembrie 1989. Noii instalati nu au dorit decât lichidarea dictatorului Nicolae Ceausescu, care „a întinat idealurile comunismului” cum spunea presedintele, ca si cum el, Ceausescu ar fi stapânit tara singur fara acoliti si colaboratori. De aceea el trebuia lichidat pentru a se putea instala la conducere cei care l-au servit, l-au ascultat si l-au sfatuit la diverse nivele. Ceausescu nu trebuia lasat sa vorbeasca pentru ca ar fi devenit acuzatorul celor care s-au instalat motivând ca au acoperit asa zisul „vid de putere”. Dinaceasta succinta trecere în revista se poate constata destul de clar de ce nu s-a putut trece la insituirea unui Proces al Comunismului în România Post Decembrista. Din punct de vedere extern, deci international, situatia nu este mai putin încâlcita. Dezvaluirile privind ororile comunismului desi nenumarate, totusi ele au fost îmbratisate de sfera politica numai la modul propagandistic si la nivel declarativ, chiar si atunci când s-au produs agresiuni armate ca cele din Ungaria sau Cehoslovacia. Sintagma „Razboiul rece” atât de mediatizata a fost mai mult o acoperire lingvistica decât o dorinta ferma de a curma raul din radacina care a contiunat sa se întinda ca o pecingine.
Edificatoare din acest punct de vedere sunt consideratiile lui Vladimir Bukovski din care reproduc un scurt pasaj : „Molesitele democratii occidentale si-au uitat trecutul, esenta si anume ca democratia nu înseamna o casa confortabila, o masina frumoasa sau un ajutor de somaj, ci în primul rând dreptul de a lupta si vointa de a lupta. Toate aceste teorii iscusit naive doar amplifica nelibertatea, stârnesc apetitul fiarelor, introduc standarde duble, submineaza chiar bazele morale ale societatilor occidentale, nasc iluzii si sperante absurde. Politica mioapa a infinitelor concesii si compromisuri a creeat acest stat monstruos, l-a hranit si l-a înarmat. Apoi nefiind în stare sa nascoceasca ceva mai bun, l-a hranit si l-a înarmat pe Hitler si a pus întreaga omenire în fata necesitatii de a lupta pentru culoarea viitoarelor lagare de concentrare, rosii sau brune. Alegeti acum sclavia sau moartea. Alta solutie teoreticienii vostri nu ne-au lasat. Nu, nici bombele atomice, nici dictaturile sângeroase, nici teoriile de „stavilire” sau de „convergenta” nu vor salva democratia. Noi, cei nascuti si crescuti în atmosfera de teroare, cunoastem doar un singur mijloc si anume pozitia de cetateni”. Am încheiat citatul din cartea lui Vladimir Bukovski, „Si se întoarce vântul”.
Cartea de fata asa cum sugereaza si titlul, doreste sa ofere cititorului câteva repere cronologice socotite de noi ca semnificative si demne de luat în consideratie pentru cei care vor dori sa declanseze un proces istoric si simbolic în acelasi timp, al cataclismului care a implicat toate natiunile lumii si care nu a fost – asa cum se mai încearca sa se acrediteze ideea – un produs exclusiv al sovietismului rusesc. Desigur „Experimentul comunist” a avut timp, sprijin si spatiu de desfasurare în Rusia, de unde a putut fi exportat în lume cu mai mult sau mai putin succes.
Asa cum reiese din prima parte a cartii, un asemenea Proces este indezirabil pentru Occident si S.U.A. el devenind astfel acuzator al acestora.
În ceea ce priveste Rusia opozitia ei fata de un asemenea demers este fireasca, ea având toata „întelegerea” din partea celor cu care a colaborat zeci de ani. Reperele cronologice inserate, departe de a fi exhaustive, ele dorind numai sa sugereze si sa suscite interesul celor care având acces la arhive si documente sa întreprinda o cercetare sistematica a „Experimentului comunist”, care a modificat nu numai granite statale ci si mentalitati a câtorva generatii.
Existenta înca a marturiilor vii impune cu necesitate prezentarea amanuntita si metodica a acestui cataclism care a zguduit omenirea de pe toate continentele. Cei care l-au creeat, sustinut sau încurajat se opun sub diferite forme, mai vehement sau mai voalat, dar în acelasi timp derutant, dezvaluirilor care sa condamne definitiv, pentru istorie, flagelul care nu a ocolit nici o natiune. Încercarea de a se prezenta un comunism cu „fata umana” trebuie categoric condamnata si sortita esecului pentru ca în spatele fiecarei lozinci s-a ascuns nu o crima, ci în functie de perioada un genocid. Cele mai promitatoare iluzii nu pot fi realizate prin crima. Crestinismul a biruit nu numai pentru ca a propovaduit dragostea, ci mai ales datorita faptului ca metodele lui au fost adecvate scopului. Crestinii pâna în zilele noastre si-au dat viata pentru idealurile lor, în timp ce comunismul s-a instaurat pe cadavre. S-a calcat peste trupuri si peste suflete fara nici un fel de retinere sau scrupule, de aceea se impune condamnarea „Experimentului comunist”, din punct de vedere ideologic, doctrinar, si al metodelor prin care s-a impus. Nu mai trebuie acordat nici un ragaz, nici o circumstanta, pentru a nu asista la un nou mimetism, de aceeasi sorginte materialista. Aceasta pentru faptul ca pericolul departe de a fi fost eradicat, el continuând sa faca victime în rândul tinerelor generatii, înfierbântate de furii colective, care ne amintesc de sfârsitul Imperiului Roman când multimilor li se oferise „pâine si circ”, desi la noi s-a introdus circul fara pâine. Ce trebuie pus la loc? Domnia spiritului asupra materiei, stabilirea relatiilor firesti între oameni de acelasi sex, sau de sexe diferite, asa cum au fost ei creeati, instaurarea respectului reciproc ca o consecinta a dorintei de a fi respectat, si promovarea valorilor fara nici un fel de rabat, începând cu cele morale, potrivit unui mai vechi principiu : „Decât sa învingi printr-o miselie, mai bine sa cazi luptând pentru onoare”.

File din procesul comunismului
-teroarea si diversiunea politicã de stat-

1. INTRODUCERE

Rândurile de fata nu se doresc a constitui un studiu, ci numai premizele unei astfel de încercari ce ar putea aduce unele lamuriri in ceea ce priveste marele cataclism declansat la începutul secolului al XX lea: Experimentul comunist.
În ultimii ani se vehiculeaza cu insistenta la noi "recomandarea" de a lasa trecutul si a se privi spre viitor. Numai ca "trecutul" este atît de apropiat, încât prin mentalitate si practici se poate considera înca prezent, iar viitorul ne obliga sa stim macar o parte din manevrele care au costat omenirea atâtea zeci de milioane de victime, trecut care înca bântuie în lume si pentru care nu s-a declansat un proces de condamnare.
Voi încerca sa penetrez o serie de momente care pot explica pe de o parte dominatia acestei ideologii timp de peste 70 de ani si, în acelasi timp, sa întelegem de ce nu a fost scoasa în afara legii. Diversiunea – conform dictionarului limbii române – este "încercarea de a schimba cursul unei actiuni, de a abate (prin crearea unor false probleme) intentiile, gândurile sau actiunile cuiva".
În cazul analizei noastre, aceasta individualizare a notiunii a avut un aspect generalizant, de deturnare a mersului normal, pentru sute de milioane de oameni, pentru ca a fost însotita de cel mai salbatic terorism cunoscut p?na în prezent.
Prima diversiune a comunismului s-a instalat odata cu sloganul "Omul, cel mai pretios capital" dublat de fundamentarea terorismului prin violenta si teroare mergând pâna la criminalitatea organizata la nivel de stat. Lenin spunea: "voi ne-ati provocat in octombrie la lupta, la aceasta provocare noi va raspundem cu teroare, cu o intreita teroare, iar daca va fi nevoie vom recurge la o si mai ampla teroare" (V.S.Lenin – Gesammelte Werke, vol. XXXII, pag 193).
Diversiunea comunista are un precedent cu multi ani in urma, precedent care este dublat de teroarea iacobina, având ca slogan: "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Notiunea de libertate din punct de vedere absolut nu exista, ea fiind o mare utopie. Nu suntem deplin liberi în nici un moment al vietii noastre, în sensul de a face tot ce dorim sau ne trazneste prin cap. Nici în familie nu putem face orice, iar în momentul în care trecem de pragul casei nu avem voie sa facem decât ceea ce nu stânjeneste pe cel de alaturi. Unul din imperativele categorice ale lui Kant spune: "poarta-te în asa fel încât norma ta de conduita sa poata deveni norma de conduita generala". În limbajul nostru popular întelept se spune: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". Liberatatea totala si absoluta conduce inevitabil la libertinaj, care este echivalent cu anarhia. Libertatea nu poate fi conceputa în afara autoritatii, care are menirea de a frâna toate tendintele care conduc la disolutia bunei convietuiri în societate. Egalitatea, a doua utopie lansata de Revolutia Franceza, este sortita sa fie anihilata din start. Nu ne nastem egali, purtam înca de la nastere o zestre genetica, ce ne diferentiaza în timp si prin educatie, prin mediul în care traim sau prin propria vointa. Viata îsi are alte reguli, care tin de ierarhie, cea care ne stabileste locul în societate. Se spune de multi, cautând sa-si justifice comportarile negative, ca „viata ne-a facut sa fim asa” (rau, egoist etc.). Inexact. Viata ne verifica posibilitatile si capacitatea de a reactiona la încercarile ei. Sa ne imaginam un fapt banal: într-un mijloc de transport în comun, cineva calca pe picior pe cel de alaturi. Reactiile celui lezat sunt total diferite, de la caz la caz, in functie de structura, zestre genetica, irascibilitate, starea psihica de moment etc., ele variind de la un „pardon” pâna la altercatii dure, injurii sau chiar violenta. Viata de zi cu zi contrazice notiunea de egalitate si, in special, de egalitarism, ea impunând un act imperativ si anume acela enuntat mai înainte: ierarhie a valorilor. În ceea ce priveste „fraternitatea”, ea nu poate avea loc decât între oameni de aceleasi valori morale. Din pacate comunismul, sub alte sloganuri, a absolutizat aceste utopii care, în timp, au fost filtrate si apoi acordate numai acelora înrolati în „frontul comun ideologic”. Dar si acestia trebuiau sa fie suspectati de eventuala nesinceritate, fapt care a dus la crearea unor organe speciale si la instalarea mentalitatii de suspicionare reciproca.

2. INSTALAREA ÎN RUSIA A BOLSEVICILOR

Dupa aceasta scurta prezentare a tematicii lucrarii voi trece în revista, cât mai succint posibil, principalele evenimente politice care au premers instalarii trainice a regimului bolsevic in Rusia, precum si factorii internationali favorabili nu numai instaurarii, dar si sprijinirii pentru consolidarea acestuia.

• În perioada 12-16 Martie 1917 in Rusia printul Gheorghe Lvov este numit sef al Guvernului Provizoriu. Alexandru Kerensky este ministrul justitiei. Tarul Nicolae al II-lea abdica în favoarea fratelui sau, Marele Duce Mihail, care si el abdica în favoarea Guvernului Provizoriu
• La 17 Aprilie 1917 Lenin, Zinoviev, Lunacharski si alti bolsevici, multi dintre ei venind de la New York, sosesc la Petrograd, unde Trotzky si bolsevicii sai se stabilisera mai înainte.
• La 16 Mai 1917 Kerensky este numit Ministru de Razboi. Începe imediat dezintegrarea sistematica a armatei rusesti.
• La 20 Iunie 1917 printul Lvov demisioneaza. Kerensky ajunge prim ministru.
• 6 Noiembrie 1917 se declanseaza Revolutia Bolsevica. Kerensky fuge în Finlanda si de acolo la Paris. Unsprezece ani mai tarziu soseste la New York, unde guvernatorul Lehman îl convinge cu „argumente irezistibile”, chiar din ziua sosirii, sa renunte la orice idee de a organiza o campanie împotriva Guvernului Sovietic.
• 7 Noiembrie 1917 – la Petrograd se instaleaza un guvern prezidat de Lenin. Trotzki conduce Comisariatul pentru Afacerile Externe, Stalin este Comisar pentru minoritati. Guvernul ia denumirea de Consiliul Comisarilor Poporului. Trupele rusesti din România, în plina anarhie, cutreiera Moldova, amenintând Iasul care era sediul Guvernului Român. Armata noastra îi dezarmeaza.
• La 16-17 Iulie 1918 are loc asasinarea tarului Nicolae si a familiei Imperiale.
• 7 Ianuarie 1919 presedintele Wilson îl însarcineaza pe Wiliam H. Buckler de pe lânga Ambasada Statelor Unite de la Londra sa plece „cât mai degraba la Stockholm”, ca sa se întâlneasca cu reprezentantii guvernului bolsevic. Acesta îl contacteaza pe Maxim Litvinov.
• 21 Ianuarie – Wilson prezinta raportul lui Buckler Conferintei celor cinci mari puteri la Paris: „Atitudinea conciliatoare a Sovietelor este indiscutabila (scria Buckler).
O întelegere cu Rusia poate avea loc imediat, evitând cuceriri si politicarie si reintroducând conditiile normale, ca principal „dezinfectant împotriva bolsevismului”.
În perioada 22 Februarie - 14 Martie pleaca de la Paris William C. Bullit, însotit de ziaristul Lincoln Steffens, pentru a se întâlni în Rusia cu conducatorii bolsevici. Sosit la Petrograd, Bullit este însotit la Moscova de Grigori Cicerin si de Maxim Litvinov.
La 4 Mai îsi face aparitia pe scena politica cehul Eduard Benes, care îl înlocuieste pe generalul slovac Milan R. Stefanik, mort într-un accident „misterios” de aviatie lânga Bratislava.
Anul 1920 debuteaza cu însarcinarea primita de generalul francez Mauris Janin, comandantul trupelor aliate din Siberia, de a ordona Legiunii Cehoslovace sa-l aresteze pe amiralul Alexandru Kolceak, sef al Rezistentei Nationale Anti Bolsevice din Rusia.
Voi da curs prezentarii acestei sectiuni textului din volumul România si sfarsitul Europei al diplomatului Mihail Sturdza: „Noulens, ambasadorul Frantei la Moscova, ne-a povestit în cartea lui Mon ambassade a Moscou cum, când în urma atitudinii din ce în ce mai pro-sovietica a lui Wilson, Clemenceau si Lloyd George i-au cerut sa le spuna categoric daca are sau nu intentia de a se asocia cu Parisul si cu Londra la ajutorul dat fortelor anti bolsevice rusesti. Presedintele nord-american le-a raspuns ca se va conforma, în aceasta privinta, parerilor lui Masaryk. Raspunsul final a fost: Nici un cartus, nici un soldat, nici un dolar mai mult. Si ne povestste Noulens, cu amaraciune, cum întreprinderea Bronstein-Lenin a fost salvata de la moarte sigura prin noua atitudine adoptata de Wilson, atitudine foarte repede urmata de Guvernul Francez si de cel Britanic.
Presedintele Wilson a salvat astfel regimul sovietic. Generalul Janin era omul ales de Guvernul Francez si de Masarik pentru a comanda trupele cehoslovace care operau în Siberia cu armata generalului Kolceak, comandantul suprem al rezistentei nationale rusesti. Diviziile amiralului se aflau în lupta crâncena cu trupele bolsevice - eliberate de alte sarcini în Rusia Europeana prin decizia lui Wilson. Intr-o buna dimineata Janin si cu ofiterii lui l-au surprins pe Amiralul Kolceak în vagonul ce-i servea de locuinta, în statia de cale ferata Nijni Udinsk, l-au pastrat prizonier câteva zile si apoi l-au predat trupelor comuniste, în schimbul unei a treia parti din aurul tezaurului Imperial Rusesc. Amiralul Kolceak si primul sau ministru sunt asasinati. Generalul Janin nu a fost niciodata acuzat, dat în judecata sau dojenit pentru tradarea sefului rezistentei nationale rusesti si vânzarea lui bolsevicilor.”
În perioada Martie-Iunie 1921 Marea Britanie si Franta recunosc de facto guvernul sovietic ca guvern legitim al Rusiei.
La 28 Octombrie 1924, urmând exemplul Angliei din Februarie, si Franta recunoaste de jure Uniunea Sovietica. România si Jugoslavia refuza sa urmeze exemplul Frantei.

3. PARTIDUL COMUNIST DIN ROMANIA

Ce se petrece în tara noastra în acest timp?
Dupa înfiintarea Partidului Comunist din România, ca urmare a hotarârii luate de Congresul Partidului Socialist din 8-21 Mai 1921, acesta activeaza pana în 1924, cand este desfiintat. Desfiintarea are loc ca urmare a participarii si semnarii hotarârilor luate de Internationala Socialista al carei congres se tine la Budapesta, unde nu sunt recunoscute clauzele tratatului de la Trianon si ale Pacii de la Versailles, prin care Transilvania si Basarabia se uneau cu România.
Evenimentele de la noi le gasim consemnate si interpretate în mod diferit de presa de centru si de dreapta, fata de cea pro-comunista - asa numita presa din Sarindar.
Voi prezenta în paginile urmatoare o parte din luarile de pozitie privind problema bolsevismului. Din ele se poate desprinde usor grija cu care sunt învaluite realitatile într-un asa-zis „obiectivism” care, de fapt, nu reprezinta decât o diversiune si o disimulare a lor.
Reproduc articolul Desfiintarea unui partid?, aparut în ziarul Adeverul (in grafica timpului n.n.) din 2 August 1924, sub semnatura lui C.G.Costa Foru:

Anul XXXVII, nr. 12427 Sâmbata, 2 August 1924
Adeverul

Desfiintarea unui partid?
de C.G. Costa Foru

Autorul arata de ce d-sa., conservator, se ridica împotriva desfiintarii Partidului Comunist

Prin ordin de zi, militareste, s-a desfiintat un partid politic. Acesta nu este partidul meu. Al meu – partidul conservator – s-a desfiintat de mult si de buna voie, el însusi, fara ca sa fie nevoie de mâna militara.
Pot deci vorbi si comenta în perfecta libertate, fara a fi banuit de partinire. Dimpotriva: caci partidul conservator, în gama politica, ocupa extrema opusa partidului comunist.
Dar îmi place libertatea si dreptatea. Îmi plac pentru mine, îmi plac însa si pentru altii. Si din aceste puncte de vedere voi comenta faptul.
Comentarea faptelor guvernamentale nu cumva ar constitui si ea motiv de arestare si traducere înaintea instantelor militare? Prea posibil.
Deja stiu ca îmi este interzis sa propovaduiesc schimbarea formei de guvernamânt. Nu pot eu, republican, sa explic de ce prefer forma de guvernamânt republicana celei de acuma.
S-ar supara generalul comandant al corpului II de armata, pe care il stiu om suparacios si cumplit, el ar da drumul asupra mea justitiei de care azi dispune – o justitie asa precum era cea de care odinioara dispunea în Rusia Treptovii de la sectia a III-a, generali si dânsii. Justitia aceasta noi o cunoastem! E chiar justitia Bratienilor. E justitia care merge mâna în mâna cu Siguranta generala. E aceea care însângereaza Basarabia si care înstraineaza azi de Patria muma chiar pe cei cari odinioara ne întindeam bratele cu inima arzânda de dor. Azi acestia, bietii de ei, sunt gata sa-si piarda rabdarea, noi însa, nu. Noi, cei din regat, ne-am multumit a pierde – si asta înca de mult – demnitatea noastra de cetateni. Ne-am deprins cu robia. Ne place chiar a fi robi.
Cei mai multi cersesc. Bratienii platesc, dispretuiesc si domnesc. Cum ne place a robi, asa lor le place a domni, si domnesc în felul cum domniau în Rusia tarii si in Turcia sultanii, fara a se gândi, nici chiar azi, dupa cele ce-au vazut, la sfârsitul tarilor si la acela al sultanilor.
Se mira o lume de îndrazneala lor întemeiata pe puterea politieneasca si pe aceea militara; se mira si de rabdarea noastra. Se mira dar, vai, nu ne admira. Cei din Occident zic ca a fi rob este o rusine. Noi s-o simtim, rusinea aceasta, ne gasim bine sub despotism si ne iubim despotii. De altfel, si eu îi iubesc, în felul meu, ba îi si admir: ei sunt singurii care lucreaza pe fata pentru regimul visurilor mele, adica pentru transformarea in forma republicana a monarhiei noastre, atat de putin constitutionala.
Înca câtiva ani de bratienism, înca câteva înaspriri ale starii de asediu si ajungem, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, la forma de guvernamânt dupa care eu zilnic râvnesc mai mult: la forma republicana.
Dar iaca-ma iar vorbind de republica, eu carele niciodata pâna acum nu m-am încumetat a scrie un singur articol în favoarea republicii atunci când puteam scrie, când nu era oprit. Nici azi, de altfel, nu îndraznesc asa ceva. M-as trezi mâine în fata generalului Holban, fata care nu ma atrage deloc. I-am vazut-o îndestul cu ocazia vizitei mele la Jilava pentru comunistii arestati, pentru nici o alta vina decat ca erau comunisti.
Revin, astfel, dupa atâtea digresiuni, la subiectul articolului ce-am început a-l scrie.

*

Strecurându-ma astfel printre baionetele, mitralierele si tunurile starii de asediu, hai sa îndraznesc câteva comentarii asupra desfiintarii unui partid politic prin ordin de zi militar! Parca s-a mai auzit asa ceva nazdravanie! Pe cât stiu, nicaieri în intrega lume! Apoi doar începutul e greu, c-apoi merg lucrurile struna. Azi se desfiinteaza unul, mâine altul, pâna când ramâne numai unul singur: cel care a ordonat desfiintarea tuturor celorlalte.
La asa ceva, în alte tari, nu s-a gasit nimeni sa se gândeasca. Acolo nu sunt Bratieni. Numai noi avem parte de asa genii. Dar adica la ce as critica masura luata? De ce eu, conservator, sa ma plâng ca dl. general Holban a desfiintat un întreg partid, partidul comunist, prin ordinul sau de zi?
Sa se plânga de desfiintarea lui Siguranta generala, pentru care comunismul si iredentismul reprezinta pâinea ei zilnica; dar eu conservatorul!?
Ei bine, da! Eu, tocmai fiindca sunt conservator – poate unicul ramas în tara dupa sinuciderea partidului din care facusem parte – tocmai d-aia fiindca sunt conservator, bravând toate fioroasele consecinte ale îndraznelii mele, protestez.
Protestez din toate fortele mele contra odiosului ordin de zi, caci acuma, ca niciodata pâna acuma, riscam de-a avea comunisti si comunism în tara.
Este dara stiut ca persecutiunile au priit ideilor si credintelor, întarindu-le si raspândindu-le. Din persecutia evreilor trecuti la crestinism s-a latit crestinismul pe suprafata pamântului. Caci si crestinismul parea comunism pe vremurile acelea...
Daca comunismul convine Sigurantei – caci din sperietoarea comunista si cea iredentista, Siguranta de atâtia ani se hraneste si traieste – mie însa, conservator, nu-mi convine deloc sa se întinda comunismul în tara mea.
Daca pâna acum îi nesocoteam primejdia, azi, dupa acest ordin de zi, ma tem.
Ma tem de complicatiile comunismului, carora nici o politie din lume, cât de strasnica, si nici o armata de oricâte milioane de baionete n-au stiut în trecut sa le dea de hac. Complicatiile comunismului sunt cunoscute. E terorismul, anarhismul si nihilismul, pe care le-am vazut în Rusia tarista înainte de revolutia bolsevica, la fel de prigonite cum a prigonit dl. general Holban pe comunistii nostri. Si când te gândesti ca comunismul la noi murea!... El murea de-a binelea, murea de inima rea ce-i pricinuise falimentul bolsevismului rusesc. Norocul lui, dar nenorocul nostru ca s-a gasit un presedinte bos-fricos, un director general al Sigurantei, bos-iscusit, si un general bos-inteligent, care, concertându-se între ei, sa nimereasca a lua singura masura care înca mai putea reînvia comunismul. Ca conservator, nu-i pot felicita; caci daca sunt conservator si totdeodata republican, vreau o republica conservatoare, iar nu una comunista si bolsevista. Vreau forma de guvern care ar conserva si respecta mai bine ca acum libertatile publice indispensabile unei democratii. Convingerile mele conservatoare nu se pot împaca cu forma de guvernamânt anarhica ce avem, vreau una care sa nu-si minta emblema etichetei sale si în care ordinea si legalitatea sa domneasca riguros si cinstit.

Am încheiat citatul. De altfel, ulterior acestui protest, atitudinea pro-bolsevica a dlui. Costa Foru devine tot mai evidenta, astfel încat se ajunge la câteva scrisori polemice între ziarul Adeverul si Universul al carui director, Stelian Popescu devine un condei de renume în presa interbelica.
Luni 22 Iunie 1925 ziarul Universul publica articolul Pentru d. Costa Foru semnat de Stelian Popescu:

Anul XLIII, nr. 141 Luni, 22 Iunie 1925
Universul

Pentru D. Costa Foru

Nu stiu asupra carui motiv sa insist mai mult; asupra naivitatii sau asupra batrânetii precare, care rezulta din scrisoarea publica pe care dl. Costa Foru mi-a adresat-o zilele acestea prin ziarul la care colaboreaza.
Nu pentru întâia data dl. Costa Foru da dovezi de naivitate. Si daca ea nu l-a condus la nici un rezultat, atunci când dl. Costa Foru cerceta regiunile petrolifere cu atata asiduitate, îmi este permis sa cred ca nu va fi mai favorizat în ceasul când spera sa-si umple buzunarele, recurgând la concursul justitiei care oricât de chioara lasa d-sa. sa se creada ca este în tara noastra, tot n-a orbit pâna într-atât încât dl. Costa Foru sa poata profita de slabiciunile ei.
Astfel ca atât iluzia ce-si face dl. Costa Foru, cât si avertismentul ce se crede îndreptatit a-l da, sunt numai parigorii, de cari la vârsta d-sale s’ar putea prea bine dispensa.
Este însa regretabil pentru d-sa. care de atâta timp traieste în atmosfera oamenilor de presa – când crede ca eu pot avea vreo raspundere pentru un articol aparut în Universul în care se interpreteaza faptele politice ale d-lui. Costa Foru devenite publice în urma continutului telegramei pe care i-au trimis-o bolsevicii de la Moscova.
Cine face acte politice de natura celor pe care le face dl. Costa Foru nu trebuie sa capete laude din partea oamenilor de ordine din tara aceasta pe care oricât de „sat fara câine” ar considera-o d-sa., ca n-a ajuns în asa hal încat d-sa sa-si plimbe ca „într-un sat fara câini” de la un capat la altul al ei bizarele-i conceptiuni de care si parintele d-sale daca s’ar scula din mormânt s’ar cutremura. Asta trebuie s-o stii bine d-ta, d-le. Costa Foru, si daca autoritatea în drept nu te-a chemat pâna azi la simtul datoriei, aceasta înseamna ca ea nu si-a facut datoria, pe care însa nu este exclus sa si-o faca în ceasul din urma.
Cât despre insistentele d-lui Costa Foru de a sti pe ce cale un ziar îsi aduna stirile, la aceasta nu-i pot raspunde decât trimitându-l la prietenii în atmosfera carora traieste si acolo va afla desigur când va pune o astfel de întrebare; ca batrânetea i-a sosit prea devreme, ca ar face bine si pentru vârsta d-sale, si pentru numele ce-l poarta sa se retraga în sânul familiei.

Am ajuns, din punct de vedere cronologic, într-un moment care a tinut capul de afis al ziarelor saptamâni întregi. Este vorba de atacul bolsevic de la Tatar-Bunar din Basarabia.
Din capul locului el a fost just receptat si incriminat de presa de dreapta si nu numai, cu exceptia celei pro-comuniste din Sarindar, care a oscilat între derizoriu si insinuari. În comunicatele si prezentarile acesteia se poate constata o straduinta de dezinformare, prin ocolirea realitatilor si bombardarea opiniei publice cu un fals obiectivism si o asa-zisa „respectare si aparare a libertatilor democratice”.
Dar pentru o mai buna lamurire a cititorilor voi prezenta din ziarul Adeverul fragmente din comunicatele aparute:

Adeverul - Anul XXXVII, nr. 12476

Atac banditesc la Tatar-Bunar – ce se spune la Ministerul de Interne

Joi, 18 Septembrie 1924: un atac banditesc s-a produs asupra comunei Tatar-Bunar din Basarabia, judetul Ismail. O ceata de banditi a patruns în noaptea de luni spre marti în comuna, au jefuit si, pentru a teroriza populatia, au dat foc la oficiul postal. Banditii, apoi, pentru a inlatura posibilitatea de a fi urmariti, au rupt firele telefonice si telegrafice.
Acesta este faptul pe care îl cunosc autoritatile centrale, în urma telegramei primita de la prefectul din Ismail.
În acelasi timp, ministerul de interne ne roaga sa dezmintim stirea ca populatia din Tatar-Bunar s-a rasculat si a fraternizat cu banditii. Acestei stiri din „Universul” ministerul de interne îi da cea mai categorica dezmintire. De asemenea, nu este exact ca banditii sunt bolsevici debarcati din Rusia. De altfel Tatar-Bunar este în judetul Ismail foarte departe de Nistru si, iarasi, foarte departe de tarmul marii. Cei care au atacat comuna Nicolaevna, ca si cei care au atacat Tatar-Bunarul, sunt banditi porniti pe jaf si pradaciune, asa cum, de altfel, asemenea banditi s-au ivit dupa razboi si în multe alte parti ale tarii. De altfel, ucigasul primarului din Nicolaevna, care a fost prins de un satean din Tatar-Bunar, l-a omorât pe primarul sus-numit din razbunare. Nu este vorba de atacuri în stil mare, organizate, nu este vorba de debarcari în Basarabia, nu este vorba de rascoala populatiei, nu este exact ca în Basarabia este teroare. Au fost atacuri banditesti, pur si simplu. (s.n.)
Dar, dupa aceasta „linistire”, odata cu sosirea primilor militari raniti, citim tot în Adeverul, Galati 20 – Posturile de infanterie si de graniceri au fost surprinse de un atac violent, cu grenade si mitraliere. S-a deschis imediat foc viu de arme. Dat fiind superioritatea banditilor, posturile noastre s-au retras si au cerut ajutoare. Reusind sa intre în comune, banditii au dat foc caselor din Tatar-Bunar, Cismele si Nepolocauti. Populatia a fost îngrozita. Pe teren au ramas numerosi morti si raniti.
Ziarul pe care îl voi cita mereu în relatarea acestor evenimente este suparat pe guvern, ca nu intervine prin comunicate precise si lasa pe mâna unor ziaristi fantezisti sa circule tot felul de informatii si zvonuri, ei, „Adeverul” dorind, de fapt, sa fie dezmintite, poate, aceste stiri.
Precum se vede, se vorbeste despre o actiune cu caracter politic, ostila ordinii sociale de la noi si cu un caracter cu totul altul decât cel pe care a cautat sa-l dea acestor tulburari de acum doua zile oficialul L’Independence Roumaine.
Mai departe, citim: Guvernul are datoria sa vorbeasca, cu atat mai mult cu cât, chiar în cazul unei incursiuni bolsevice – ipoteza cea mai putin probabila – (cum doreste oficiosul comunist sa deturneze realitatea n.n.) – lucrurile, tot în favoarea ordinii s-au întors. (Adeverul – Anul XXXVII, Nr. 12479 – Duminica 21 Septembrie 1924)
Nemaiputând ascunde realitatea, Adeverul publica, cu cifre si nume, date privind pe ostasii români raniti sau morti, unii în chinuri groaznice.
Galati 22 – Lupte la Naruseni. Banditii, în numar de câteva sute, au atacat satul cu grenade si bombe incendiare. Dupa spusele martorilor, la Naruseni au cazut 200 de morti.
Ziarul Adevarul, totusi consecvent liniei de informare denaturata si diversionista, strecoara morbul îndoielii în opinia publica, încercând sa deturneze masurile energice ce trebuiau si de altfel se si luasera.
Iata ce scria, în continuare Adeverul de marti, 23 Septembrie 1924: ... Daca siguranta satelor era amenintata, armata avea datoria s-o apere, daca populatia locala sustinea, în parte cel putin miscarea, fortele armate erau chemate sa apere principiul autoritatii si ordinii. Ne place sa credem ca nevinovatii nu au avut sa sufere de pe urma represiunii si ca aceasta nu a depasit proportiile necesare. Numarul de victime regretabile din rândul armatei ne întaresc aceasta credinta... Masurile ce se vor lua în Basarabia trebuie sa fie confirmate cu aceste principii – în Basarabia mai mult ca oriunde – pentru ca mediul e mai sensibil si pentru ca tinutul formeaza, înca, obiectul atentiei mondiale si al propagandei ostile în strainatate... Stim ca trebuie sa fim vigilenti, dar stim, în acelasi timp, ca nu avem motive de teama. (oare? n.n.si s.n.)
Constrânsi de dezvaluirile presei, cât si de comunicatele oficiale, cei de la Adeverul insereaza si ei informatiile reale, care nu mai puteau fi ascunse: ... „Au luptat ofiteri din armata sovietica... Printre cei prinsi au fost identificati ofiteri din armata rosie, în uniforme... Atacul a fost organizat pe teritoriul Rusiei. Telul urmarit era ca prin teroare, fie prin ademeniri, sa fie rasculata populatia din Basarabia... Erau aranjate atacuri similare în întreaga Basarabie... În fiecare sat s-a organizat un comitet compus din cinci membri, care avea însarcinarea sa conduca, la momentul oportun, actiunea în favoarea sovietelor... Nici unul din cei cinci membri nu cunostea pe ceilalti... La un semnal ei aveau misiunea sa distribuie armele si sa organizeze luptele. Am încheiat citatele.
Dupa aceste mari si ample actiuni, soldate cu represaliile de rigoare, acelasi ziar încearca, consecvent stilului sau diversionist sa atace o alta problema care devenise mai mult decât incomoda pentru imperiul de la Rasarit si anume: Biserica.
Voi reproduce articolul aparut în Adeverul din 12 Octombrie 1924, sub titlul: „Politica noastra religioasa – starea Bisericii Ortodoxe – unificarea bisericeasca – concordatul – separarea Bisericii de Stat”:
Biserica Ortodoxa trece în prezent printr-o criza. Întregirea României a întrunit, odata cu fratii de acelasi sânge, bisericile crestine. Biserica Unita a ardelenilor, desi diferita de Biserica Ortodoxa, printr-o imperceptibila diferenta de dogma, a dat nastere mai ales în Ardeal la adevarate lupte religioase, menite sa reînvie epoca medievala crestina.
Pentru a cunoaste motivele acestor lupte, cum si în ce directie s-ar putea îndrepta întreaga noastra politica religioasa, am întreprins o ancheta printre persoanele competente, atât din lumea laica cât si din cea a înaltului cler.
Începem cu parerile dlui. Avocat Alex. Georgescu, doctor în dreptul canonic de la Bonn si Berlin si care în materie de politica religioasa a scris în limba germana câteva lucrari de mare valoare.

Legiferarea bisericeasca

...Legea unificarii bisericesti va întârzia înca multa vreme, cum scrie un distins preot din Capitala, iar Biserica noastra, vorba dnei. Alexandra Cantacuzino, va continua sa existe fara mijloace de trai si la discretia partidelor care, numind iar nu alegând, decât de forma pe Înaltii Prelati, acestia nu mai pot avea libertatea de actiune si depind cu totul de vointa guvernelor.

O situatie falsa

Neputiinta de legiferare si starea precara a Bisericii noastre se reduc, dupa parerea mea, la situatia juridica falsa pe care Biserica Ortodoxa a avut-o si o are dupa noua Constitutie în Statul Român.
Prevazuta în Art. 22 din Constitutie, este un echivoc si asa cum este mai ales înteleasa – rog sa mi se ierte cuvântul – constituie puroiul care otraveste organismul nostru bisericesc si national.
În intelesul strict juridic, cum si al raportului ce trebuie sa existe între Biserica si Stat, o biserica oricât ne-ar fi de scumpa si oricât ar fi de glorioasa, nu poate fi nici dominanta si nici ca are întâietate.
Aceste expresiuni, sa ne în?elegem, sunt cuvinte frumoase, magulitoare, nu menite însa, câtusi de putin, sa fixeze si sa precizeze o situatie de drept, care sa poata fi luata ca punct de plecare si de razim pentru o organizatie bisericeasca serioasa.
Biserica noastra, ca si celelalte confesiuni crestine, dupa natura ei, este si trebuie sa ramâna separata de Stat. Astfel a asezat-o Întemeietorul ei, Iisus Hristos, asa ne-au înva?at ucenicii, asa au recunoscut-o Sfântul Constantin cel Mare si Liciniu în edictul din Milan din anul 312.

Separarea bisericeasca

Separatia Bisericii de stat nu trebuie sa sperie pe nimeni. Separatia nu însemneaza numaidecât prigonirea Bisericii de catre Stat si prigonirea acestuia de catre Biserica. (Aici, autorul articolului „fabrica” o serie de argumente privind „avantajele” separarii Bisericii de Stat – n.n.)

O problema care va dispare

Introducerea separarii Bisericii de Stat si realizarea acestei separatii in conditiile impuse de rolul ce Biserica Româna a avut în istoria noastra, cum si de nevoile reale de astazi ale Statului, pe de o parte va aduce Bisericii o înflorire în marturisirea sufletelor, iar pe de alta parte ca simplificare si usurare dintr-o data deslegarea problemelor ce de ani de zile chinuiesc Ministerul Culturii.
............
De asemenea, problema celorlalte confesiuni crestine si religiuni va fi rezolvata prin aceea ca fiecare dintre ele va fi supusa aceluiasi tratament – tratament modificat fireste în aplicarea lui de proportia numarului credinciosilor si de alte caractere specifice acestor confesiuni si religiuni. Am încheiat citatul.
Revenind cronologic în actiunea Tatar-Bunar voi continua prezentarile, tot selectiv.
Adeverul din 16 Octombrie 1924: ... Am primit la redactie numeroase informatii, despre ce se petrece la Tatar-Bunar si în toata regiunea înconjuratoare. Reclamatia facuta de atâtia cetateni notabili, în mare parte originari din vechiul regat, constituie, însa, dovada ca nici de asta data Guvernul n-a luat masurile reale, cele mai potrivite. Descoperirea vinovatilor – a adevaratilor vinovati daca sunt (s.n.) si pedepsirea lor ulterioara, dupa litera legii, este un lucru necesar si bun, terorizarea populatiei, pedepsirea pe loc, la întamplare si în chip samavolnic a oricui are nenorocul sa fie banuit de catre jandarmi, acesta este un lucru inadmisibil (s.n.)
17 Octombrie 1924: ...Fapta criminala savârsita de bolsevici în sudul Basarabiei nu justifica o revarsare de teroare si de criminalitate, nici macar asupra indivizilor vinovati, necum asupra maselor populatiei... ororile inutile trebuie sa înceteze imediat. (s.n.)
18 Octombrie 1924: ...Între timp nu încape îndoiala ca situatia diplomatica s a modificat în defavoarea noastra. Dupa recunoasterea republicii sovietice de catre Italia si Anglia, vine acum stirea ca si comisiunea instituita de Guvernul Francez a recomandat acesteia recunoasterea ei fara conditii. Pozitiunea Uniunii Sovietice este, deci, întarita prin recunoasterea ei de catre toate statele europene... În fata acestei situatii, care este si care trebuie sa fie politica noastra?
Ne putem oare gândi ca vom putea ramâne multa vreme unica tara din Europa fara raporturi cu o Rusie vecina si intrata pe calea reformei (mare îngrijorare din partea comunistilor români! - n.n. si s.n.).
Dar... BOMBA! Adeverul din 21 Octombrie 1924: ... La Tatar-Bunar s-a produs un nou atac bolsevic în urma caruia au cazut zece morti si câtiva raniti.
Adeverul din 1 Noiembrie 1924: ... Pe masura ce regimul sovietic îsi arata vitalitatea, rezistând timp de sapte ani tuturor actiunilor potrivnice, dinauntru si din afara, se întarea în Europa ideea ca nu i se poate refuza regimului Sovietic recunoasterea de jure. Boicotarea si punerea la index a unei tari ca Rusia, care a fost asa de intim amestecata în viata economica a Europei, nu mai putea continua fara grele neajunsuri pentru aceasta. Si, apoi, la ce bun continuarea boicotului, daca nu mai era îngaduita nici o speranta în darâmarea regimului rosu. (s.n. ?i cine nu mai îngaduia? n.n.).
Pe fundalul celor mai sus prezentate, campania pro comunista este reluata de aceeasi presa din „Sarindar” cu accente, uneori voalate, uneori directe, cautându-se intoxicarea prin asa-zisele valori si reusite ale bolsevismului din ce în ce mai agreat în lumea occidentala – europeana si transoceanica, dar în acelasi timp si cu o „linistire” a acelora care se tem de bolsevism, întrucât el, de fapt, a „esuat”.
Prezentarea acestor analize uzeaza de aceeasi tehnica ce nu face decât sa deruteze, sau sa dezarmeze pe cei care nu conteneau sa-i sublinieze pericolul.
Sub semnatura I.Teodorescu citim în Adeverul din 10 Ianuarie 1925, articolul Enigma comunismului: Sunt sumedenie de enigme pe lumea asta, în cea morala, intelectuala, materiala, economica, financiara, enigme mai dureroase, mai complicate si mai grave, acum, în perioada de dupa razboi, dar este una de ordin politic, care mi se pare cea mai misterioasa din toate, cea mai de nepatruns pentru un spirit obiectiv si sincer. Este problema comunismului (s.n.). Nu a comunismului, ci a temerii ce a cuprins, astazi, mai toate statele de comunism, chiar pe cele solide si civilizate, din centrul, apusul, sudul si nordul Europei. De ce se tem oare acestea de propaganda comunista... La noi, cu toata râvna si cu toata bunavointa, siguranta generala n-a reusit sa aresteze 500 de comunisti veritabili. Si asta-i tot si lada în pod. E un partid microscopic si cu multa influenta în public. Repet ce-am mai spus odata: Daca s-ar lasa comunistilor nostri cea mai deplina liberate a graiului si a scrisului li s-ar acorda pe de-asupra si o subventie baneasca serioasa, nu cred ca ei ar izbuti, nici în 10 ani sa adauge zero cifrei de 500. Am încheiat citatul (subl. n.). I se poate raspunde, acestui mesaj linistitor ca si celorlalte mai înainte prezentate cu alte doua evenimente produse cu câtiva ani în urma, daca cele din Basarabia nu erau suficiente.
Era pe la 10, sau 11 Octombrie 1920. De doua saptamâni se vorbea de greva generala în toata tara. Pe la ora 12 se zvoneste în oras (Iasi n.n.), ca la Regie (Regia monopolurilor statului n.n.), unde erau circa 1000 de lucratori , s-a declarat greva, a fost arborat drapelul rosu (bolsevic n.n), tablourile Regelui au fost date jos si sfarâmate în picioare, iar în locul lor au fost asezate fotografiile lui Karl Marx, Trotki si Racowski... Am luat steagul nostru si la ora 1 am pornit împreuna cu Pancu (muncitor care înfiintase Garda constiintei nationale, împreuna cu Corneliu Codreanu n.n.) în frunte, pe Lapusneanu si Pacurari, în mars fortat, cântând Desteapta-te Române. În apropierea fabricii, în strada, câteva grupuri de comunisti sunt date peste cap. Intram în curtea fabricii. Patrundem în cladire, ma urc cu steagul pâna la acoperis si îl înfig sus... Greva a esuat... Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina (Iasi n.n.). Aici erau peste 4000 de lucratori, aproape toti bolsevizati. Conducatorul din Iasi al miscarii comuniste doctorul Ghelerter si aghiotantul sau, Gheler îsi fixasera punctul de rezistenta în cartierele din jurul atelierelor. Nu trecuse o luna de la înfrângerea suferita la Regie si ca un semnal de începere a grevei generale si a luptei decisive apare steagul rosu, fluturând pe ateliere. Noi convocam pentru a doua zi, prin manifeste, pe toti Românii, la o întrunire, în sala Principele Mircea. Dupa discursuri iesim cu steagurile afara si pornim, întreaga multime, spre Nicolina. În Piata Unirii autoritatile ne opresc si ne sfatuiesc sa nu mergem deoarece sunt peste 5000 de comunisti înarmati, care ne asteapta si vor fi mari varsari de sânge. Noi apucam, atunci, din Piata Unirii spre gara. Aici arboram drapelele pe depou si pe cladirea garii. Apoi ocupam un tren, care se afla la peron si pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina, cineva schimba macazul si patrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere nimeni. Pe una din cladiri, steagul rosu. Eu încep sa ma catar pe niste trepte de fier prinse în perete (scara de incendiu n.n.), luând în gura un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru ca era o înaltime mare, ajung pâna la acoperis. Ma ridic deasupra si ma târasc pîna la vârf, smulg steagul rosu si în mijlocul uralelor, în adevar de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic si leg steagul tricolor... (Descrierea continua în amanuntime cu ceea ce a urmat n.n.). Si, în final: Ne îndreptam pe linia ferata spre gara Iasi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor. (Corneliu Codreanu).
La prima aniversare a mortii lui Lenin, presa din Sarindar nu scapa prilejul de a portretiza figura lui Lenin, în acelasi mod diversionist în care alterneaza o vaga suspiciune cu elogierea disimulata. Reproducem câteva pasaje din amplul articol Lenin, semnat de B. Bradisteanu în Adeverul din 31 ianuarie 1925:
...Figura lui prea oscileaza între ura fara de margini a adversarilor sai si dragostea fanatica a partizanilor sai, pentru ca sa poata fi zugravita sub aspectul ei real. Politica lui, cea a unei revolutiuni, care în tot cazul, e cu siguranta cea mai uriasa din câte le-a început omenirea, este în curs de dezvoltare. Nimeni nu-i poate preciza efectele finale. Ca orice revolutiune ea a pricinuit atâtea rani adânci, încât contemporanii le vad numai pe ele, pe când urmarile bune, ce le va avea poate vreodata, nu sunt vizibile. ...E natural ca contemporanul vede mai mult distrugerile, pe când rânduiala cea noua nu se arata si nu foloseste decât generatiilor viitoare (subl.n.).
Autorul, în continuare, mimeaza ca se repliaza, pentru ca în aceeasi fraza sa atraga atentia citiotrului asupra efectelor pozitive ale revolutiei bolsevice.
...Este aceasta o aparare a bolsevismului si a lui Lenin? Evident ca nu. Este numai încercarea de a gasi în afara de luptele politice ale mometului, un punct de observatiune, care sa îngaduie deslusirea formidabilului fenomen, ce este revolutiunea rusa, de a gasi posibilitatea patrunderii ideilor care l-au calauzit pe Lenin, care, orice s-ar întâmpla si oricare ar fi sfârsitul revolutiunii, ai caror martori si victime nevinovate suntem (Oare? Cine sunt victimele? n.n.) va ramâne în istorie uriasa figura, erou, sau monstru, constructor, sau distructor, un Cromwell, sau un nou Herostrat, iar ideile si actele lui vor influenta, fundamental evolutiunea societatii omenesti. (subl.n.)
Adeverul din 19 mai 1925 titreaza, pe prima pagina, cu majuscule Marea victorie a stângii franceze, înfrângerea opozitiei nationalisto-reactionare. Articolul subliniaza pregnant ostilitatea alegatorilor fata de religie. Citez: Blocul national-clerical de acolo voia sa arate ca populatia din Alsacia - Lorena este în marea ei majoritate, ostila învatamântului laic, sau scoala fara Dumnezeu, scoala în care nu se preda religia. Clerul alsacian mobilizase, pentru alegeri, toate fortele sale. El voia sa faca dovada ca daca se opune legilor laice în Alsacia - Lorena, legi care, dupa cum se stie sunt aplicate în restul Frantei, este fiindca reprezinta într-adevar vointa poporului. Dar rezultatul a fost exact contrar. Si articolul continua retoric: ...Alegerile din urma au avut, deci, drept urmare o întarire considerabila a guvernarii nationale-reactionare. Întreaga politica a Frantei va trebui sa se orienteze dupa acest fapt, de o importanta covârsitoare (subl.n.). Semneaza Iunius.
Ziarul Adeverul din 5 iunie 1925, sub forma NOTE, publica articolul BOLSEVICOMETRUL, sub semnatura lui M. Sevastos. Articolul încearca derutarea cititorilor, bagatelizând notiunea de bolsevic. Citez:
Unui copil care fura dulceata, sau gâtul unui pui, i se zice îndeobste bolsevic. O sotie infidela e bolsevica. Bolsevic este si taranul violentat de jandarm si lucratorul, care cere spor de salariu. Bolsevici, prin definitie, sunt si evreii, indiferent daca-s capitalisti sau sionisti.(subl.n.). Jandarmii îi adulmeca pe bolsevici, dupa urma. Au ei o asa intuitie ca cutare e bolsevic si cutare nu? Oamenii politici îi descopera pe bolsevici cu manualul de istoria doctrinelor în mâna. Exista, deci o mutime de instrumente de descoperit si masurat bolsevismul de la nas si pâna la eruditia oamenilor politici. Din pricina aceasta, încurcatura este generala. Nimeni nu poate spune, precis, cine-i bolsevic si cine nu, nici un om nu poate jura daca-i adeptul lui Lenin, sau a lui Vintila Bratianu, iar agentii fortei publice nu stiu pe care bolsevic trebuie sa-l bata, sau sa-l bage la închisoare si pe care numai sa-l santajeze la telefon, sau prin curieri politici. (De fapt, cu un an în urma, jandarmii batusera crunt, la Iasi pe elevii si studentii nationalisti, nu pe bolsevici n.n.). Aceasta harababura se datoreste faptului ca nu avem o unitate de masura pentru toata tara si care sa indice, atât existenta bolsevismului, cât si cantitatea lui - un fel de bolsevicometru. Guvernul, care în aceasta perioada de guvernare a gasit solutii, pentru toate chestiunile economice încurcate ar trebui sa inventeze si bolsevicometru, pentru a pune, în sfârsit ordine si în problemele politice. Am încheiat citatul.
Am relatat, în aceste ultime pagini, luarea de pozitie a presei de stânga bolsevice nementionând atitudinea profund nationala a celorlate ziare, în frunte cu Universul, al carui director era Stelian Popescu.
În încheiere, voi cita, în întregime, un articol tot din Adeverul, având ca data 19 iunie 1925, în care se protesteaza vehement împotriva ziarelor Universul, Ultima ora. Adeverul titreaza: SA LUPTAM PENTRU EGALITATE, combatând cele scrise de Universul în articolul UN AFIS PENIBIL LA PARIS.
Reproducem articolul din Adeverul:
Citim în Universul, la un loc de frunte, urmatoarea, foarte curioasa corespondenta din Paris

Pe strazile orasului s-au lipit afise mari, prin care Le secour rouge international cheama lumea la un mare meeting de protestare împotriva teroarei albe din România. Vor lua cuvântul d-nii: A.Berthon, Oscar Bloch, A.Coen si A.Forniere. Manifestul afirma ca de 8 ani, în România domneste starea de asediu. Curtile martiale condamna pe capete, muncitorii sunt împiedicati de a se organiza, ca siguranta aresteaza mereu oameni nevinovati. În provinciile alipite e si mai grozava mizeria; scolile minoritare sunt închise si numai în Basarabia au fost împuscati 15000 de tarani si muncitori. Co ocazia unui recent proces faurit de siguranta, acuzatii au fost nevoiti sa declare greva foamei si a setei, iar avocatii trimisi de organizatiile din strainatate, spre a-i apara, nu numai ca nu au fost lasati sa vorbeasca, dar au fost bagati în puscarie. Manifestul cere cetatenilor Parisului sa ia apararea victimelor.
Si, foarte alarmat Universul (zice Adeverul n.n.) adauga: Credem ca e de datoria guvernului sa trimta un comunicat, aratând toata infamia acestor afirmatii inexacte, care, deocamdata sunt citite de public si care fac o impresie penibila.

Am încheiat citatul Adeverului din Universul, dupa care se continua: Nu întelegem deloc aceasta alarma a Universului si ne întrebam cum a putut deduce, el ca afisele mari de care se ocupa corespondenta sa, produc o impresie penibila asupra publicului parizian. Afisul poarta semnatura unei organizatii comuniste, într-însul se vorbeste de minoritati, de stare de asediu, de curti martiale, de greva foamei si a setei facuta de comunisti - tot lucruri pe care Universul le-a înregistrat dintr-un punct care arata perfectul sau acord cu siguranta, cu starea de asediu, cu curtile martiale.
Ziarul Universul aproba acte care pun pe comunisti în afara de legi. Foarte des el publica articole prin care asmute si guvern si politie si siguranta româneasca a acestei tari împotriva minoritatilor. Întreaga lui mentaliate este ca cu un comunist poti face orice, iar cu un minoritar care nu se lasa persecutat, poti proceda prin amenintari si constrângeri. Mai mult, tot ce spune Universul cititorilor sai, despre miscarea comunista si aprecierea sa în strainatate, e de natura sa-i faca sa creada ca pretutindeni comunistii sunt scosi în afara de lege, sunt urâti, sunt considerati ca niste vânduti, etc. (Din pacate, nici acum dupa mai bine de 70 de ani de comunism, multi nu sunt înca lamuriti, sau nu vor sa se lamureasca n.n.) Daca este asa, cititorii Universului trebuie sa se întrebe ce importanta are ca comunistii din Paris pun un afis pe strada. Cum poate produce o impresie penibila un asemenea afis asupra publicului francez? Si cum sa arate guvernul nostru imfamia inexactitatii afirmatiunii ca noi avem starea de asediu, ca muncitorii sunt împiedicati de a se organiza, ca siguranta aresteaza oameni nevinovati, ca acuzatii comunisti au fost nevoiti sa declare greva foamei - toate acestea cu aprobarea si uneori cu binevoitorul concurs al Universului? Cât despre starea de lucruri din Basarabia, desbaterile parlamentului exista pentru a constata grozaviile ce se petrec acolo, relatate de oameni din partidul din care face parte directorul Universului (Stelian Popescu n.n.) cu aprobarea acestui partid (Adeverul nu pomeneste nimic de cei 15.000 împuscati, despre care vorbeste afisul, uitând total si de atacurile armate ale bolsevicilor n.n.)
Asadar sa-si puna cenusa pe cap cei care gresesc, cei care, ca Universul sunt de parerea tuturor ideilor si faptelor reactionare. Sa-si puna cenusa pe cap cei care prin atitudinea lor, prin scrisul lor, contribuie la crearea mentalitatii si eternizarea faptelor penibile, care asupra unor oamni civilizati nu pot produce decât impresii peniblie. S-a încheiat citatul din Adeverul.
Continuam expunerea cronologica a principalelor evenimente politice internationale, care produc consolidarea statului bolsevic.

4. CONSOLIDAREA BOLSEVISMULUI

În august 1928 se semneaza, la Paris pactul Kellog - Briand, la care adera si Rusia, în septembrie, prin care se renunta la razboaie de agresiune (Atacarea Poloniei de catre Soviete în 1939 a fost de aparare ! n.n.)
În februarie 1929 la Moscova se semneaza protocolul Litivinov, între Rusia Sovietica, Polonia, România, Letonia si Estonia, prin care se actualizeaza pactul Kellog-Briand. Dar în ziua urmatoare Pravda (oficiosul comunist de la Moscova n.n.) aminteste reprezentantului român ca U.R.S.S. n-a renuntat întru nimic la pretentiile ei asupra Basarabiei. (subl.n.)
Negocierile cu Rusia sovietica continua, privind pactul de neagresiune, ele izbindu-se mereu de cererea teritoriala (Basarabia) a Sovietelor.
Ele reîncep si se desfasoara la Riga, în perioada martie-aprilie 1932.
Guvernul francez a cerut aliatilor sai, România si Polonia sa încerce sa ajunga la încheierea uni pact de neagresiune cu Sovietele, cu scopul de a înlesni alianta militara cu Rusia Sovietica; acest scop era împartasit de Benes (Cehoslovacia) si de N.Titulescu. Negocierile, însa, sunt întrerupte de negociatorul român când, în momentul de a semna textul asupra caruia cazusera de acord, delegatul sovietic pretinde sa introduca o clauza, implicând legitimitatea pretentiilor rusesti asupra unei parti a teritoriului nostru si anume, Basarabia. Franta, ca intermediar, fagaduise solemn ca Sovietele nu vor ridica pretentii teritoriale.
Statele Unite, aflate într-o perioada de expectativa, dupa ce ajutasera consistent instaurarea bolsevismului în Rusia, se aliniaza, acum demersurilor diplomatice europene.
La 10 octombrie 1933 Franklin Delano Roosevelt trimite o scrisoare lui Mihail Kalinin, propunând stabilirea relatiilor diplomatice între Statele Unite si Uniunea Sovietelor.
Roosevelt recunoaste guvernul Sovietic, ca guvern legitim al Rusiei.
În acest context international, la 9 iunie 1934, N.Titulescu îsi perfecteaza optiunea politica pro-sovietica, prin reluarea relatiilor diplomatice între România si Uniunea Sovietica, fara, însa, ca Sovietele sa recunoasca granita noastra de rasarit.
Acest demers nu scapa diplomatilor germani. La 22 octombrie 1934 Germania expune, pentru prima oara, ministrului Român de la Berlin, Petrescu Comnen, oferta Germaniei catre România: Garantia tuturor granitelor noastre, inclusiv cele cu Uniunea Sovietica si cu Ungaria. Reînarmarea completa cu cele mai moderne arme, a armatei Române. Germania nu cere României sa-si paraseasca aliantele. Singurul lucru pe care îl cere României este asigurarea ca ne vom opune oricarei încercari a trupelor sovietice de a trece peste teritoriul nostru. (subl.n.)
Nicolae Titulescu, care promisese francezilor si cehilor ca trupele sovietice vor putea trece peste teritoriul nostru, în cazul unui conflict european ascunde raportul lui Petrescu Comnen. Totusi Gheorghe Bratianu, informat de diplomatul Mihail Sturdza se deplaseaza la Berlin, unde i se reînnoieste oferta germana. Refuzul guvernului Român de a lua în consideratie oferta germana îl determina pe Hitler sa-si schimbe, momentan, atitudinea fata de Rusia Sovietica si sa încheie pactul Ribentrop – Molotov în 1939.
La 27 februarie 1936, Parlamentul Francez ratifica tratatul de alianta militara cu Sovietele.

5. PRIGOANA RELIGIOASA ÎN SPANIA

În acest moment cronologic ne aflam în anul declansarii razboiului civil din Spania, razboi cu antecedente teroriste, în anii premergatori.
Voi utiliza, în prezentarea acestor evenimente volumul Prigoana religioasa în Spania, cu Poema-prefata de Paul Claudel, aparul în limba româna la editura Florisrom, în 1996.
La 16 februarie are loc victoria electorala a Frontului Popular (comunist, n.n.). Razboiul civil începe cu rascoala militara din 18 iulie, care ia numaidecât forma unei miscari de reînoire si înviere nationala.
În aceasta perioada, când elementele extremiste ale Frontului Popular se dedau ofensivei si care se întinde de la 16 februarie la 11 iulie, guvernul face impresia ca nu exista, sau, mai bine, ca tolereaza dezordinea. El nu pronuta o condamnare pentru faptele care tulbura ordinea morala, juridica si politica a tarii, care distrug vieti, proprietati si nimicesc comorile artistice ale natiunii. Pretinsul resentiment al maselor contra preotimii nu s-a manifestat în Spania, pornind de la 16 februarie în Catalonia, decât numai acolo unde comitetele comuniste si anarhiste dominau strada. Apare, însa, binecunoscutul Diversionism, care este urmat de actiunile ample teroriste.
Spania, în timpul primilor ani ai Republicii, pornind din februarie 1936 este supusa guvernelor care au înselat tara; ele au promis, înaintea revenirii Republicii o totala toleranta, în materie de religie: Biserica libera într-un stat liber - si aceasta toleranta se transforma, succesiv, în persecutie legala si în prigoana criminala. (subl.n.)
Propagandistii oficiali ai marxismului o spun, fara înconjur: Religia este opiul poporului. Aceasta este formula fundamentala a marxismului, la care, în fata religiei catolice, sau a oricarei religii, trebuie sa consimta tot proletarismul revolutionar. Ideea de Dumnezeu - scria Lenin lui Gorki, în decembrie 1913 - a adormit si a slabit întotdeauna sentimentele sociale, ea a strâns de gât masele împovarate prin mijlocirea credintei în divinitate a asupritorilor.
Se pretinde, de asemenea ca atacurile contra religiei sunt o urmare naturala a adeziunii ierarhiei ecleziastice la miscarea condusa de generalul Franco.
Nu se ignora, cu toate acestea, ca vandalismul antireligios s-a manifestat prin dezordini si cruzimi, fara numar, începând de la venirea Frontului Popular la putere, în februarie 1936. Contra acestor dezordini toti sefii opozitiei au protestat în discursuri pronuntate în camera si au denuntat distrugerea operelor de arta, a tablourilor religioase, a monumentelor de sculptura policroma-baroca, mândria Spaniei.
Calvero Satelo (asasinat la 13 iulie de comunisti n.n.), în doua din ultimele sale discursuri, enumera lista crimelor comise:
De la 16 februarie la 15 iunie inclusiv, 160 de biserici au fost în întregime distruse, alte 25 au fost incendiate, atacate, sau asaltate; 269 de asasinate au fost comise si 1287 de persoane au fost atacate si grav ranite, printre care numerosi colonisti. Sa ne amintim, de asemenea, de bibliotecile pe care Capucinii le posedau în mai multe mânastiri, mai ales aceea din Sarria, cu 10.000 de volume, aceea din Ignalda cu 50.000 de volume, toate arse.
A judeca, în mod general excesele revolutiei comuniste spaniole, se poate zice ca, în istoria popoarelor apusene nu se gaseste nici un fenomen asemanator de salbaticie colectiva, nici o gramada de asemenea atentate împotriva drepturilor fundamentale întru Dumnezeu, societatii si persoanei omenesti. Ar fi greu de descoperit, în decursul veacurilor, o epoca, sau un popor care sa ne ofere o asemanatoare ratacire. Nu facem nici o interpretare cu caracter psihologic, sau social, aceasta ar reclama un studiu special. Revolutia aceasta anarhista este exceptionala în istorie. Se cuvine sa adaugam ca hecatomba de persoane si de lucruri realizate de catre revolutia comunista a fost premeditata. Cu putin timp înainte de revolutie sosisera din Rusia 79 de agitatori specializati.
Comisia Nationala de Unificare Marxista, în timpul acela, ordona constituirea militiilor revolutionare, în toate orasele. Distrugerea bisericilor, sau nu mai putin a mobilierului lor a fost sistematica si în serie. Din 1931, Liga Ateista a pus în programul sau un articol conceput astfel: Plebiscit asupra întrebuintarii, care urmeaza sa fie atribuita bisericilor si caselor parohiale si unul din comitetele provinciale, enunta aceasta regula: Localul, sau localurile consacrate, pâna în prezent cultului, vor fi destinate magazinelor colective, pietelor publice, bibliotecilor populare, caselor de baie, sau de higiena publica, etc., dupa nevoile fiecarui oras. Pentru înlaturarea peroanelor considerate ca dusmane ale revolutiei, se stabilesc, în prealabil liste negre. În ele, pe primul plan, figurau Episcopii. Când preotii, fata de atitudinea poporului, voiau sa salveze altarul parohiei, seful comunist intervenea: Avem ordin sa distrugem toata samânta aceasta.
Dovada cea mai pilduitoare ca distrugerea totala a bisericilor si masacrarea preotilor era un lucru premeditat, este numarul foarte mare de victime. Putem sa socotim aproape 20.000 de biserici naruite, sau în întregime praduite. Numarul preotilor asasinati se ridics la aproape 16.000. Au fost ucisi, fara procese, de cele mai multe ori pe câmp, fara alt motiv, decât acela al functiunii lor sociale de preoti.
În ceea ce priveste numarul, se avalueaza la peste 300.000 de mireni, care au pierit asasinati, numai pentru ideile lor politice si, în special religioase; la Madrid, în timpul celor trei luni dintâi, au fost executati peste 22.000. Aproape ca nu este sat din care sa nu fi fost prigoniti cei mai cunoscuti oameni de dreapta. Pe scurt, s-a încarcat marxismul de cruzime asupra reprezentantilor lui Dumnezeu. S-a jucat fotbal cu capetele celor ucisi. Au fost pusi sa-si sape gropile singuri si apoi împuscati la marginea lor si acoperiti cu tarâna. Bandele de revolutionari îmbatati de sânge si de vin au îmbracat odajdiile din altare si au mers în carnaval prin sate si orase, apoi au fost împuscati de alti revolutionari, care i-au crezut preoti adevarati.
Am încheiat prezentarea revolutiei din Spania - revolutie comunista - textul fiind citat selectiv din volumul amintit initial: Prigoana religioasa în Spania, scris in 1937 si aparut în limba româna în anul 1996.
Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos, spunea Ion Mota si se hotaraste sa plece în Spania, pentru a lupta împotriva comunismului. Plecarea are loc pe 24 noiembrie 1936, fiind însotit de general Gheorghe Cantacuzino, inginer Gheorghe Clime, preot Dumitrescu Borsa, avocat Nicolae Totu, economist Banica Dobre, doctor în drept printul Alexandru Cantacuzino, doctor în drept Vasile Marin.
La 13 ianuarie 1937, Ion Mota si Vasile Marin cad pe frontul spaniol la Majadahonda, luptând împotriva comunismului.
Nicolae Iorga le dedica celor doi eroi un articol în Neamul Românesc din 19 ianuarie 1937, cu titlul: Doi baieti viteji: Mota si Marin - citez partial:
Luptând pentru credinta lor crestina si pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump si curat în latinitatea nebolsevizata, doi tineri Români, doi baieti viteji - Mota si Marin au cazut înaintea Madridului, aparat de Rosii (subl. n.)
Când în zilele din urma, îndreptam stirile de o monotonie desavârsita, în ciuda macelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarna, acolo, în nenorocita Spanie, nu ne gândeam ca între aceia care si-au dat viata, luptând pentru cauza cea buna erau acesti doi fii ai tarii noastre...
Cine stie ce va iesi din cumplita furtuna, care s-a abatut asupra departatului pamânt latin, unde se revarsa sânge, din toate ranile unui nobil neam!. Dar, daca vreodata vom vedea Spania, cum a fost, cum trebuie sa fie, se va putea spune, la noi, cu înduiosata mândrie, ca pentru aceasta au curs câteva picaturi din sângele scump al tineretului nostru. S-a încheiat citatul din Nicolae Iorga.

6. COMUNISMUL ÎN PORTUGALIA

Daca Spania a cunoscut dramatismul de neînchipuit al razboiului civil cu miile lui de morti si cu pierderea inestimabila a valorilor culturale distruse, vecina ei, Portugalia, a parcurs framântarile si convulsiile sociale în împrejurari care au produs mai putine varsari de sânge care totusi s-au produs, dublate de masive arestari si deportari.
Dupa 1917 disputele între militari si monarhisti se tin lant cu rascoale militare, manifestari muncitoresti, greve interminabile, soldate cu guvernari care actioneaza între monarhie si republica. Izbucnirea revolutiei bolsevice insufleteste putinele nuclee comuniste care se organizasera în Portugalia, iar victoria Aliatilor asupra Puterilor Centrale insufla forte noi democratiei portugheze, astfel încât toate greselile si excesele care o compromisesera pâna în 1917 începeau sa fie uitate în iarna acestui an. În prezentarea situatiei din Portugalia ma voi servi de cartea lui Mircea Eliade Salazar si revolutia în Portugalia (Editura Scara 2002).
Încercarea de restaurare regalista din ianuarie 1919 n-a reprezentat numai o serie de gafe, din punct de vedere militar; a fost si o foarte grava greseala politica, anulând pentru multa vreme orice sansa de reîntronare a monarhiei în Portugalia.
Guvernele cad, într-adevar întru-un ritm ametitor. Anii 1919 si 1920 trec în greve, atentate teroriste si schimbari de guverne. O manifestatie populara pro-guvernamentala e atacata cu bombe provocând o panica fara pereche. Patruzeci de morti ramân pe strada.
Agitatia comunista creste simtitor în Portugalia. Grevele, actele de sabotaj si comploturile pe care pâna atunci le organizau societatile secrete, încep sa fie controlate de catre nucleele comuniste.
La finele anului 1921 doua guverne militare demisioneaza, iar la 5 februarie 1922 i se încredinteaza guvernul lui Antonio Maria Da Silva, care reuseste sa se mentina la putere aproape doi ani. Cum se explica misterul acestui record? Antonio Maria Da Silva este un vechi complotist si creatorul artileriei civile din ultimii ani ai monarhiei. El va înarma mai târziu si va dirija din umbra Legiunea rosie formidabila organizatie comunista cu care vor avea de luptat toate guvernele si chiar dictatura militara.
În vâltoarea acestor evenimente apare un nume Oliviera Salazar care totusi în 1921 era un necunoscut. Numele lui nu circula nici în cercurile politice nici în coloanele ziarelor de mare tiraj. Chiar la Coimbra unde era profesor de Economie Politica si Finante nu se bucura de vreun merit special printre studentii celorlate facultati. Întru-un singur loc devenise Salazar de multa vreme celebru, în Santa Combra unde vazuse lumina zilei la 28 aprilie 1889. Terminase seminarul în 1908 dar fiind prea tânar nu s-a putut preoti. Simtea însa o chemare mai vasta.
Iata cum o definea el mai târziu: Într-un cuvânt eu eram convins ca problema nationala - ca si în Franta ca si în Italia ca si în Spania - era o problema de educatie, sau cel putin la temelia tuturor chestiunilor, noi ne loveam de o formatie deficienta a portughezului si ca prin urmare, putin importa schimbarea guvernelor sau regimurilor daca nu încercam în primul rând sa schimbam oamenii. Aveam nevoie de oameni, trebuia sa-i educam.
Anii 1910-1915 îi petrece la Coimbra învatând, meditând si pregatindu-se pentru profesorat. În toamna anului 1914 temina Dreptul si intra în corpul auxiliar al universitatii. Dar de abia la 28 aprilie 1917 e numit prin concurs, asistent la sectia Stiintelor Economice. Dupa un an devine titularul catedrei, putin înainte de a-si lua doctoratul cu o teza despre Evul de aur, natura si cauzele sale (1891-1915). Însemnataea pe care Salazar o acorda religiei în viata omului si a societatii îsi gaseste radacinile în copilaria lui pioasa nezdruncinata nici de crize, nici de sacrilegii. Constient de dimensiunile sale Salazar îsi descopera vocatia de profesor, de îndrumator mai ales la colegiul Via-Sacra. El nu exagera printr-un exces de modestie. Nici astazi nu este bun vorbitor, apreciaza Mircea Eliade. N-are darul oratoriei parlamentare si cu atât mai putin talentul de a înflacara masele, îsi scrie întotdeauna discursurile si înainte de a le scrie le gândeste. La douazeci de ani adresându-se profesorilor si elevilor colegiului Via-Sacra din Vizeu vorbea cu aceeasi cumpatare si serioziatate cu care va vorbi mai târziu în fata studentilor de la Coimbra si ani dupa aceea în fata Adunarii Camerelor Corporative si a tarii întregi. Îsi citeste cuvântarea nu cauta efecte oratorice nici stralucirea literara.
În aprilie 1925 Salazar tine în orasul Funchal doua conferinte: Laicism si Libertate, Bolsevism si Congregatie. Sunt mai degraba comunicari stiintifice decât manifestatii politice. Dar profesorul de Economie Politica si Finante vrea sa arate si de data aceasta incompatibilitatea între bolsevism si o societate europeana crestina si justa.
Presiunile interne însa cresc în aprilie si iulie 1925 având loc doua tentative militare de lovitura de stat, apoi urmeaza o perioada de aparenta liniste pâna in a doua jumatate a lunii mai 1926.
La 31 mai comandantul de marina Cabeçadas obtine de la Presedintele Republicii raspunderea mentinerii ordinii în Lisabona. La 4 iunie se da publicitatii lista noului guvern. Apare aici pentru prima data printre ceilalti comunisti un nume nou pentru majoritatea portughezilor: Dr. Oliviera Salazar la Finante, nume care provoaca stupoare mai ales în mediul militarilor. Dar intrigile si certurile între militari duc în iunie la schimbarea guvernului, astfel încât Salazar din nou liber îsi continua cursurile la Coimbra.
La 25 martie 1928 însa în urma alegerilor, generalul Carmona este ales Presedinte al Republicii. Politica financiara a dictaturii militare fusese pâna atunci dezastruoasa. Temându-se sa nu devina inpopular, sau poate fiind convins de ineficacitatea unei asemenea masuri, Guvernul nu îndrazneste sa puna în aplicare o politica financiara de sacrificiu. Valoarea monedei nationale se deprecia vazând cu ochii. Guvernul se vede nevoit sa ceara ajutorul Natiunilor Unite, dar dictatura militara nu era bine vazuta în cercurile politice europene. Perfectarea împrumutului la Geneva se amâna, fapt care îi determina pe unii politicieni din Portugalia sa aprecieze ca dictatura militara se va prabusi de la sine în ziua când poporul va sti ca mult asteptaul împrumut extern nu se va mai face. Acesta este momentul care îl propulseaza pe Salazar, prin viziunea lui de salvare a Portugaliei din criza.
Salazar era unul din putinii care nu socotea acest împrumut garantat de Societatea Natiunilor indispensabil pentru salvarea tarii. Si încerca sa convinga Guvernul, prin articolele lui din Novidades, ca echilibrarea bugetului si stabilizarea monedei se poate face fara nici un ajutor extern, prin simpla însanatosire a vietii economice si financiare a tarii, „Împrumutul extern”, „Echilibru bugetar si stabilizarea monedei”, „Tot despre echilibru si stabilizare”, „Deficit sau excedent”, „Masuri financiare”, se intituleaza câteva din articolele lui Salazar, care de data aceasta întâlnesc un ecou neobisnuit în opinia publica. Oliveira Salazar nu mai era, acum, un necunoscut. Lumea începuse sa vorbeasca despre acest profesor de la Coimbra, care fusese o zi deputat si o saptamâna ministru de Finante – si care pretindea ca are la îndemâna formula salvatoare a bugetului.
În martie 1928, Salazar vorbeste în fata muncitorilor catolici de la Coimbra despre „Doua feluri de economii”, expunându-si înca o data conceptia sa despre bogatie si munca, despre valoarea nationala a micilor economii realizate în cadrul bugetului familiar etc. Si înca odata se ridica împotriva traditiei retorice a Portughezilor, împotriva laudabilei intentii pe care o nutrea fiecare Portughez de a-si salva tara printr-un înflacarat patriotism. „Ne aflam, aici în Portugalia, în fata unor grave dificultati care ne trezesc patriotismul si fac apel la devotamentul nostru. Fara îndoiala, patriotismul ne impune fiecaruia dintre noi datorii felurite. Dar sa-mi fie îngaduit un sfat: sa nu ne propunem niciodata ca scop al vietii noastre sufletesti salvarea patriei. Sa lasam misiunea aceasta conducatorilor ajutati de Providenta. Noi putem face un lucru mai simplu si mai usor: putem munci cât mai mult cu putinta, cât mai bine cu putinta si în munca noastra, în casa noastra, sa ne învatam a face economii si a cheltui asa cum e mai bine. Misiunea conducatorilor este prin acest simplu fapt surprinzator de mult usurata si ei ne vor multumi mai bine decât prin discursuri înflacarate. Flecarim atât de mult!...”
Vorbind muncitorilor catolici din Coimbra, Salazar se adresa, de fapt, tarii întregi, anuntându-i, într-un anumit fel, noul drum pe care în curând stia ca va fi chemat sa-l arate. Portugalia traia, atunci, înca unul din extazele sale patriotice, atât de surprinzatoare pentru un observator neavertizat. La Geneva, expertii europeni acceptasera în sfârsit, dupa mai bine de un an de pertractari, sa acorde un mare împrumut Portugaliei. Dar cu conditia ca anumiti controlori ai Societatii Natiunilor sa se stabileasca la Lisabona si sa verifice justa întrebuintare a fondurilor. Ceea ce însemna, de fapt, o grava stirbire a autonomiei portugheze. Generalul Ivens Ferraz, trimisul extraordinar al Guvernului la Geneva, refuza cu demnitate conditiile Societatii Natiunilor, pune capat tratativelor si se întoarce la Lisabona – unde e primit cu triumf. Gestul barbatesc al generalului electrizeaza din nou natiunea. Dictatura militara, departe de a iesi compromisa prin esuarea împrumutului – asa cum sperasera oamenii politici – cunoaste, dimpotriva, un rasunator succes de opinie publica. Portughezii tratau din nou extazul patriotic de pe timpul ultimatumului englez. Si toti se declarau gata sa-si dea viata pentru salvarea patriei. Era exact ceea ce îndemna Salazar pe muncitorii de la Coimbra sa nu faca. Salazar ghicea ca aceasta rabufnire viguroasa a orgoliului national e amenintata de sterilitate daca nu e canalizata catre lucruri mici, care se pot face, în loc sa fie inutil cheltuita în intentii generoase si în gesturi mari. Omul care se pregatea sa intervina activ în viata publica a Portugaliei, îsi anunta de pe acum programul sau de guvernamânt, care era, de fapt, primul program cu adevarat revolutionar: fiecare sa încerce a realiza cât mai mult, la el acasa, începând prin a face ordine în viata lui si a familiei sale – si sacrificând putin – o ora de somn, o zi de vacanta, un spectacol, un fel de mâncare etc.
În a doua jumatate a lunii aprilie 1928, intrarea în guvern a lui Salazar e iminenta. Dar de data aceasta, Salazar nu mai accepta atât de repede invitatia de a colabora la guvern. Experienta din iunie 1926, când ofiterii alergasera sa-l ia de la Vimieiro ca sa-l demita o saptamâna mai târziu, era înca destul de proaspata. De data aceasta nu primea sa faca parte din guvern decât în anumite conditii, care nu erau numai grele, dar implicau chiar investirea ministrului de Finante cu puteri dictatoriale. Lesne de înteles sovaielile Guvernului prezidat de generalul Vicente de Freitas. Salazar cerea unei dictaturi militare victorioase sa i se încredinteze lui, de la început, puteri dictatoriale. Nu-si lua raspunderea situatiei economico-financiare si nu garanta echilibrarea bugetului, decât daca Presedintele de Consiliu acorda Ministerului de Finante dreptul de control absolut asupra tuturor celorlalte ministere.
În cele din urma Guvernul accepta, iar acest dictator sui-generis îsi ia în primire ministeriatul Finantelor, la 27 aprilie, tinând o cuvântare cu totul neobisnuita în asemenea împrejurari; începe prin a marturisi ca „sarcina” pe care si-o ia „reprezinta pentru el un sacrificiu atât de mare, încât n-ar face-o de amabilitate sau favoare pentru nimeni”. Anunta apoi drepturile pe care le-a obtinut de la Presedintele de Consiliu: 1) toate ministerele se angajeaza sa-si limiteze si sa-si organizeze serviciile în cadrul bugetului global atribuit de Ministerul Finantelor; 2) orice masura pe care ar lua-o celelalte ministere si care ar avea repercusiuni asupra cheltuielilor Statului, trebuie sa fie discutata în prealabil cu Ministerul Finantelor; 3) Ministerul Finantelor poate opune veto-ul sau la orice initiativa a celorlalte ministere; 4) angajându-se, totusi, sa colaboreze cu ele în tot ceea ce priveste reducerile bugetare respective. Nu cere, însa, numai atât. Anunta membrii Guvernului si tara întreaga ca nu trebuie sa se astepte la miracole. Totul depinde de capacitatea cu care poporul portughez va putea realiza „sacrificiile necesare” si de încrederea cu care îl va însoti; „încredere în inteligenta mea si în cinstea mea, încredere absoluta dar senina, calma, fara entuziasme exagerate nici descurajari”. De un lucru pot fi totusi siguri: „Stiu foarte bine ceea ce vreau si încotro merg, dar sa nu mi se ceara sa ies la capat în câteva luni”. Nu încape îndoiala ca un asemenea discurs a provocat în foarte multe cercuri stupoare. Portughezii erau învatati sa li se vorbeasca altfel. Unii din ei au ramas nedumeriti, altii au ridicat neîncrezatori din umeri. Toti se asteptau, însa, sa-i mai auda vorbind, sa-si vada dictatorul aparând în fata maselor, însufletindu-le prin cuvântari patriotice, electrizându-le prin formule fericite. Dar Salazar era un dictator care cerea, înainte de toate, sa fie lasat în pace. S-a închis în cabinetul sau de lucru, aplecat asupra coloanelor de cifre, trudindu-se zi si noapte sa reduca, sa echilibreze, sa economiseasca. Nu vedea aproape pe nimeni, lucrând exclusiv cu functionari de la Ministerul Finantelor refuzând sa ia parte la ceremoniile oficiale, refuzând sa apara la banchetele diplomatice – obsedat de un singur gând: echilibrarea bugetului. „Flecarim prea mult!”, se adresase el, cu doua luni mai înainte, lucratorilor catolici din Coimbra. Era fericit ca cel putin acum putea sa munceasca fara sa-si mai anunte, sa-si explice si sa-si sustina planurile. Dictatura avea pentru el marele merit de a-i lasa libertatea de actiune fara sa-l mai oblige sa vorbeasca. Pentru Salazar, întreaga viata publica a Portugaliei se subsuma, în 1928, urgentei de a salva finantele si economia tarii, îsi luase ramas bun de la Centrul Catolic printr-o cuvântare tinuta câteva ceasuri înainte de a deveni ministru: „Le spun catolicilor ca sacrificiul meu îmi da dreptul sa astept acest lucru de la ei: sa fie cei dintâi care sa faca sacrificiile cerute, si cei din urma care sa ceara favoruri pe care nu le voi putea acorda”.
Salazar nu exagera vorbind de „sacrificiul” sau. Simtea ca pierde pentru totdeauna linistea de la Coimbra, ca renunta la singura munca pe care o împlinea cu bucurie – profesoratul – ca-si jertfeste toate pasiunile sale spirituale, pasiunea de cercetator, de carturar, de pedagog. Stia ca nu va mai avea timp sa citeasca, nu va mai gasi timp sa mediteze; de abia daca îi va mai ramânea timp sa se reculeaga si sa se roage. Pentru un om obisnuit cu o anumita viata spirituala, un om care iubea singuratatea, convorbirile savante, biblioteca, intimitatea cercurilor religioase – sacrificiul era într-adevar considerabil. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i putea garanta ca nu va fi un sacrificiu zadarnic. Dictatura militara îi asigura doar continuitatea în actiunea pe care si-o propusese. Ramânea de vazut daca poporul îl va putea urma, daca munca sa va rodi. Evident, pentru cine îl cunostea, Salazar se preocupa prea putin de recompensa, de glorie, de notorietate, îi era cu totul indiferent daca oamenii îl vor lauda sau îl vor huli. Cerea, însa, încredere: nu pentru a trece cu izbânda un examen în fata natiunii, ci pentru a putea salva Statul – si aceasta cât mai era timp.
Salazar si-a început dictatura într-un moment când aproape totul era pierdut. Dar, în acest ceas al 11-lea în care fusese chemat, stia ca poate cere orice sacrificiu natiunii; dupa umilinta pe care o primise la Geneva, Portugalia întelesese ca nu mai poate astepta nimic dinafara. Salazar îsi luase angajamentul sa echilibreze bugetul într-un singur an, miracol pe care nu-l putea crede nimeni. Cu atât mai stranie parea asigurarea aceasta, cu cât dictatorul financiar nu venise cu nici o reforma revolutionara cu nici o conceptie mare. Era foarte greu pentru un profesor universitar de o excesiva sobrietate, pentru un om care nu era vazut nicaieri si nu vorbea aproape niciodata, era foarte greu sa devina popular cu un program care nu aducea nici un element senzational. Revolutia lui Salazar era cu atât mai greu de înteles cu cât era de o surprinzatoare simplitate; caci pe el îl interesau în primul rând lucrurile mici si bine facute.
Într-o cuvântare pe care a fost nevoit sa o rosteasca pentru a multimi ofiterilor garnizoanei din Lisabona, care-l invitasera sa-l omagieze la Marele Cartier (9 iunie 1928), Salazar îsi marturiseste înca odata marea lui credinta în forta creatoare si eficienta simplitatii: „Am luptat întotdeauna pentru o politica de simplu bun simt – împotriva planurilor grandioase, atât de grandioase si atât de vaste încât ne risipeam toata energia ca sa le admiram si nu ne mai ramâneau forte ca sa le realizam”. Le aminteste ofiterilor de la Marele Cartier ca nimic nu se poate construi în Portugalia înainte de a rezolva problema financiara, ce se reducea la urmatoarele elemente: deficit cronic, o datorie flotanta extraordinara si o datorie asa zisa consolidata excesiva. Ceea ce trebuia dobândit, deocamdata, cu orice mijloc era echilibrarea cheltuielilor publice; desi raul nu va putea fi taiat din radacina decât prin stabilizarea monedei. Pâna atunci cel mai important si mai urgent lucru de facut erau economiile. „Sa nu ne facem iluzii: reducerile serviciilor publice si ale cheltuielilor aduc cu sine restrictii în viata privata si, ca atare suferinta. Vom avea de suferit în urma scaderii câstigurilor, a ridicarii impozitelor, a scumpirii vietii. Sacrificii si înca mari am mai facut pâna acum, dar din nefericire au fost pierdute pentru salvarea noastra; sa le facem acum cu un scop bine definit, integrate într-un plan de ansamblu, si vor fi sacrificii salvatoare...”
Evident, un dictator care începe prin a cere economii nu se poate astepta sa ajunga peste noapte idolul multimilor. Mitul de început al lui Salazar nu creste prin anuntarea reformelor financiare; dimpotriva. Dar Salazar nu voia, deocamdata, decât sa echilibreze bugetul; popularitatea sau impopularitatea lui îi erau, pentru un moment, indiferente. În jurul lui nu avea pe nimeni. Armata facuse apel la el ca la un tehnician, nu ca la un sef. Se putea bizui, însa, pe sprijinul total al dictaturii militare si aceasta îi îngaduia o desavârsita libertate de actiune. Putin timp dupa ce fusese numit ministru de Finante, Cardinalul Cerejeira, fostul lui coleg la Universitatea din Coimbra, difuzeaza o epistola adresata clerului si catolicilor portughezi prin, care îi îndeamna sa sustina opera începuta de Salazar. Cei din Centrul Catolic erau singurii care întelegeau importanta politica a prezentei lui Salazar în guvern; desi în slujba dictaturii militare, a miscarii de la 28 mai, Salazar asigura deocamdata salvgardarea drepturilor religioase, rezervându-si pentru mai târziu, orientarea guvernarii în spiritul si litera Centrului Catolic. Dar Salazar, care pusese anumite conditii când i se oferise Ministerul Finantelor, fusese si el silit sa accepte o conditie primind acest post. Si anume, îsi luase angajamentul sa nu faca nici o alta politica în afara celei instaurate de miscarea de la 28 mai. Asa cum vom vedea, el însusi întelesese ca nu mai are nici un rost sa încerce realizarea politicii Centrului Catolic, când miscarea de la 28 mai parea ca are toate sansele de a deveni o revolutie nationala.
Dar, deocamdata, Salazar nu avea alta tinta decât echilibrarea bugetului: „Stiu foarte bine ce vreau si încotro ma îndrept”, marturisise el luând în primire Ministerul Finantelor. Îsi avea bine seriate problemele si îsi dadea seama ca totul se va prabusi daca nu va începe de la temelie. Acest filosof catolic, care crede – si o va marturisi de nenumarate ori, în urma – în primatul spiritualitatii si în forta creatoare a spiritului, e nevoit sa-si înceapa revolutia echilibrând bugetul unei tari în pragul prapastiei si trudindu-se sa-i însanatoseasca finantele. Dar, si în aceasta activitate, în aparenta atât de aproape de pamânt, Salazar îsi pastreaza tehnica lui spirituala. Echilibrarea bugetului nu e numai opera unui financiar – este, totodata, opera unui moralist, a unui filosof si a unui practicant crestin. „Prezentam bugetul pentru exercitiul 1928-1929; nu e o lucrare perfecta, dar are dreptul de a fi considerata o lucrare serioasa”. O lucrare serioasa, într-o tara îmbatata de demagogi, exploatata de afaceristi si ruinata de incompetenti, poate fi privita ca un început revolutionar. „Bugetul pe care-l prezentam nu e rezultatul unor combinatii artificioase; este ceea ce se asteapta sincer sa fie; este ceea ce, în fata faptelor si cifrelor cunoscute avem dreptul sa asteptam sa fie”.
Salazar alege ca cel dintâi instrument al revolutiei si cea mai sigura arma a reformei sale financiare – sinceritatea. Gaseste ca e mai simplu sa puna de la început tara întreaga în fata Adevarului, oricât ar fi el de dezagreabil. A continua cu bugete trucate si cu reforme fictive nu e numai ineficient, e de-a dreptul primejdios. Oamenii trebuie sa înteleaga ca se afla pe marginea prapastiei, si ca nu se pot salva decât singuri. Salvarea poate fi facuta cu mijloace simple, asa zisele procedee clasice; economii, fireste, dar nu numai economii – ci si o buna gospodarie înauntrul ministerelor, suprimarea creditelor neutilizate, amânarea lucrarilor mai putin urgente, renuntarea la cheltuieli parazitare.
Toate acestea – simplitate, bun simt, sinceritate, adevar – sunt mijloacele revolutionare prin care Salazar încearca nu numai sa salveze finantele tarii ci, în acelasi timp, sa-si trezeasca neamul din aromeala artificioasa în care îl cufundasera câteva generatii de liberalism. Fireste, el nu are sentimentul ca creeaza ceva – ci ca e numai un exponent al revolutiei, ca nu face decât sa dea forma unei stari de fapt, singura creatoare de istorie. „În ceea ce ma priveste, marturiseste într-o cuvântare din 21 octombrie 1929, sunt convins ca usurinta cu care s-au realizat anumite acte si rapiditatea cu care s-au dobândit rezultatele, demonstreaza ca n-am facut altceva decât sa traduc în cuvânt si în fapt – poate cu mai multa precizie decât altii, datorita conditiilor speciale ale locului în care ma aflam – tendintele, aspiratiile, spiritul de reînnoire si de reforma al tarii”. Si continua: „Într-un sistem de administratie în care predomina lipsa sinceritatii si teama de a lucra la lumina, am afirmat, din cel dintâi ceas, ca se impune o politica de adevar. Într-un sistem de viata sociala în care nu voia sa se tina seama decât de drepturi si nu si de datorii, în care comoditatile si usurintele se prezentau ca cea mai buna regula de viata, am anuntat, ca o conditie necesara a salvarii, o politica de sacrificiu. Într-un Stat care ne împartea sau ne lasa sa ne împartim în ireductibilitati si în grupuri, amenintând sentimentul si forta unitatii natiunii, am aparat, pe deasupra înfrângerilor si pericolelor derivate din ele, necesitatea unei politici nationale...” Cel care vorbea astfel, în sala Consiliului de Stat, la 21 octombrie 1929, nu mai vorbea ca un simplu ministru al Finantelor investit cu depline puteri pentru echilibrarea bugetului si salvarea economica a tarii, începe sa se întrevada rolul sau de îndrumator al neamului si de adevarat conducator al regimului nascut din revolutia de la 28 mai. Era a treia oara când vorbea Salazar de când intrase în guvern. Trei cuvântari într-un an si jumatate; trei cuvântari care alcatuiesc laolalta patruzeci de pagini de carte. Dar, între timp, miracolul în care nu crezuse nimeni – se împlinise. Pentru întâia oara de la 1913, bugetul Portugaliei nu mai prezenta un deficit. Dimpotriva, bugetul 1928-1929 alcatuit de Salazar, se încheiase cu un excedent de 1.576.000 escudos – fata de deficitul de 388.667.000 escudos al anului precedent. Rezultatul era atât de miraculos încât multi n-au voit sa-l creada, înca nu erau obisnuiti cu Adevarul, pe care se întemeia Salazar „prin temperament, prin convingere, prin impunere a constiintei”.
Anul 1928 trecuse într-o relativa liniste. Numai în cursul verii izbucnise o încercare revolutionara la Lisabona, condusa de un grup de militari care nu voiau sa accepte noua orientare pe care o capatase miscarea de la 28 mai sub dictatura lui Salazar. „În viata guvernamentala asta e doar un incident. Pe mine ma intereseaza sa stiu numai cât va costa tezaurul si cât va costa tara aceasta revolutie...”
Asemenea incidente se vor mai repeta, si înca mult mai grave. Anevoie s-ar fi putut realiza o prefacere atât de profunda ca aceea pe care o visase miscarea de la 28 mai si pe care Salazar se angajase s-o duca la bun sfârsit, fara ca lumea veche sa nu încerce orice îi sta cu putinta ca sa supravietuiasca.
Erau zvârcoliri care nu dovedeau un dezechilibru social si politic, ci seriozitatea cu care se împlinea revolutia nationala. Caci – astazi, la lumina evenimentelor care au urmat, nu mai încape îndoiala – Salazar „stia ce vrea si încotro se îndreapta” nu numai în ceea ce privea echilibrarea bugetului, ci mai ales în ceea ce privea revolutia începuta de miscarea de la 28 mai. În clipa când fusese chemat la guvern, situatia politica era grava. Dictatura militara – singura posibilitate pe care o mai avusese Statul portughez de a se salva de demagogie si de inevitabila sa consecinta, comunismul – se afla într-o permanenta criza. S-ar mai fi putut mentine prin forta înca sase sau douasprezece luni si apoi totul s-ar fi prabusit. Acceptând sa colaboreze cu miscarea de la 28 mai Salazar, întelegea sa o salveze, nu pentru a face sa dureze dictatura militara ca atare, ci pentru a salva si promova revolutia nationala, îsi dadea prea bine seama ca miscarea nu putea dura si spori decât în masura în care îsi pastra elanul initial, revolutionar. Orice încercare de compromis cu spiritul si formele vechiului regim i-ar fi fost fatala.
De aceea Salazar se grabeste sa „interpreteze” chiar reformele lui financiare în termeni spirituali, de revolutie nationala. Nu colaborase numai ca un tehnician, pentru care lumea se reduce la cifre, la deficite si la excedente. Cifrele, pentru el, reprezentau icoana unui anumit fel de a valorifica viata. Deficitele se datorau nu numai unei detestabile administratii, ci si unei false conceptii a lumii si a vietii. Pentru Salazar, echilibrarea bugetului era o operatie urgenta, dar care nu-si gasea îndestularea în sine. La nimic n-ar fi folosit un buget echilibrat daca lumea ar fi continuat sa creada în vechile mituri liberale ale bogatiei, productiei, individului etc. Salazar se grabeste, asadar, sa puna în practica si sa justifice conceptiile sale economice, care nu erau, în fond, decât o consecinta fireasca a revolutiei spirituale si politice pe care natiunea portugheza trebuia s-o realizeze sub imboldul miscarii de la 28 mai. Bugetul fusese echilibrat pentru ca se aplicasera masuri „revolutionare”: bun simt, simplitate, economii etc. Acelasi spirit trebuia, însa, sa permeieze întreaga viata economica a natiunii. Revolutia trebuia sa transforme însesi valorile fundamentale ale economiei, reintegrându-le într-un sistem organic de valori spirituale. „Noi am viciat – spune Salazar într-un faimos discurs tinut câtiva ani mai târziu (16 martie 1933) – conceptul de bogatie, l-am desprins de functia sa proprie de a sustine, cu demnitate, viata omeneasca; am facut din el o categorie independenta care nu are nimic de-a face cu interesul colectiv, nici cu morala si am presupus ca indivizii, statele sau natiunile ar putea avea ca scop adunarea de bunuri fara utilitate sociala, fara reguli de justitie în dobândirea sau în folosirea lor. Am viciat notiunea de munca si persoana muncitorului. Am uitat demnitatea lui de fiinta umana, am tinut seama exclusiv de valoarea sa de masina producatoare, i-am masurat sau i-am cântarit energia, si nu ne-am mai amintit, macar, ca e un element al familiei si ca viata nu e numai în el, ci în sotie, în copii, în camin. Am mers chiar mai departe: i-am despartit; am numit femeia si copiii valori mai mici, dar mai ieftine, de productie – unitati singuratice, elemente egal de independente unele fata de altele, fara legaturi, fara afectiuni, fara viata în comun – si am dizolvat de fapt familia...”
Într-o revolutie, ca în orice organism, totul se tine, totul se leaga. Salazar îsi dadea prea bine seama ca nu poate dobândi excedente bugetare daca nu organizeaza viata economica a tarii, si ca nu poate începe aceasta organizare daca nu restaureaza autentica semnificatie spirituala a muncii si productiei. Totul trebuia, asa dar, preschimbat. „Revolutia continua!”, exclama el într-o cuvântare tinuta mai târziu, Revolutia continua mereu, din clipa în care generalul Gomes da Costa luase armele la Braga, razvratindu-se împotriva demagogiei si a vechiului regim. Nimeni altul ca Salazar nu e mai sensibil la aceasta revolutie în mars, la aceasta necontenita prefacere morala a tarii, la care colaboreaza nu numai prin geniul sau financiar si exemplul lui de muncitor prodigios, dar mai ales printr-o curajoasa initiativa teoretica si politica. Cu fiecare decret de lege, cu fiecare noua cuvântare – si vorbeste atât de rar încât cuvântarile lui sunt întâmpinate cu o neobisnuita caldura – analizeaza înca un aspect al revolutiei, valorifica înca o noua etapa încheiata, interpreteaza, formuleaza, amplifica.
Curând, Salazar devine seful spiritual si politic al regimului instaurat de miscarea de la 28 mai, desi nu e decât un ministru de Finante investit cu puteri dictatoriale. Dar el este acela care vorbeste în numele dictaturii militare. El este acela care explica masurile guvernamentale, care raspunde criticilor, care pregateste transformarea dictaturii militare într-o revolutie nationala totalitara. La 28 mai 1930, Salazar este acela care vorbeste ofiterilor adunati în Sala do Risco pentru a sarbatori patru ani de la izbucnirea miscarii revolutionare. Si le vorbeste despre „Dictatura administrativa si revolutie politica”, amintindu-le dezordinea politica, financiara, economica si sociala a Portugaliei democratice. „Se spune ca regii nu au memorie; se pare însa ca popoarele au înca si mai putina”. Salazar raspundea astfel în bloc tuturor celor care cârteau si criticau, tuturor celor care începusera sa uite „regimul de nesiguranta, de revolta, de greve si de atentate care se statornicise în tara”. Erau oameni care ar fi vrut ca bugetul sa fie echilibrat si economia tarii însanatosita fara dictatura. Salazar le aminteste ca „suspendând drepturi pe care de fapt natiunea nu le mai exercita, impunând unora tacerea si asigurând tuturor linistea si siguranta, dictatura a creat guvernarii publice conditiile necesare unei munci rodnice”. Si, „fiind imposibil de a ataca simultan si cu o egala intensitate – toate problemele”, a trebuit sa-si concentreze eforturile în rezolvarea problemei dominante, „fara de care nimic mare si solid nu se putea realiza”: dezordinea financiara. Asta nu înseamna, fireste, ca dictatura militara se va putea multumi sa faca numai „administratie”, ignorând problemele politice, vorbind despre revolutia mentala si morala a contemporanilor si despre pregatirea generatiilor de mâine, Salazar îsi marturiseste înca odata coerenta sa cu sine. E adevarat ca aceste doua preocupari – revolutia spirituala si importanta tineretului – se întâlnesc pretutindeni în lumea contemporana, ele alcatuind dominanta momentului istoric. Dar în acelasi timp ele corespundeau vocatiei de totdeauna a lui Salazar. Totdeauna Salazar a crezut în primatul spiritualului, si întreaga lui viata si-o închinase educatiei, pregatirii morale si mentale a tineretului. Acest om care visase sa fie preot în Santa Comba si devenise profesor la Coimbra pentru ca se convinsese ca functia de pedagog e mai urgenta lumii moderne si tot atât de grea ca si a sacerdotiului – avea acum putinta sa-si împlineasca vocatia de pe treapta de conducator al vietii publice. Evident, dictatura militara nu facuse apel la el ca la un reprezentant al spiritualului – ci pur si simplu ca la un expert financiar. Dar Salazar avusese destul geniu politic ca sa devina indispensabil si sa-si convinga colaboratorii de necesitatea unei revolutii totale. Stiind prea bine ce vrea si încotro se îndreapta, nu se grabea în confiscarea puterii în mâinile sale. Stia ca ea îi va fi data fara s-o ceara. Stia ca, cladind întotdeauna pe adevar si pe sinceritate, lucrând la lumina zilei, va deveni tot mai necesar si i se vor încredinta tot mai total frâiele conducerii. Dar nu asta îl interesa – puterea în sine – ci câmpul de activitate tot mai larg pe care-l câstiga pentru realizarea idealului sau politic, care era, cum am vazut, prin excelenta un ideal spiritual.
Salazar avea marele privilegiu de a putea vorbi despre primatul spiritualului dupa ce se dovedise în ochii tuturor un financiar desavârsit si un om politic de mare clasa. Nu vorbea, de altfel, despre un vag climat al spiritualului, despre anumite nostalgii personale – ci se revendica traditiei spirituale a Portugaliei, care era crestina, latina si europeana. Educatia religioasa nu-l îndepartase de lume: dimpotriva, îl ajutase sa descopere valoarea sacra a vietii sociale. Structura antimistica, Salazar nu sovaise sa afirme ca si „Statul participa într-un anumit fel la absolut”, iar mai târziu va defini Statul ca „o gândire în actiune”. Reintegrarea natiunii portugheze pe linia destinului sau istoric implica nu numai reîntoarcerea la unitatile organice (familia) si sociale (breslele), ci si valorificarea vietii în spirit crestin. De nenumarate ori revine Salazar în cuvântarile sale asupra acestei teme fundamentale: numai o viata spirituala autentica si fertila garanteaza ordinea politica, echilibrul social si progresul economic. Nu se sfieste sa afirme ca chiar corporatiile nu au un scop exclusiv economic ci o finalitate spirituala (26 mai 1934). Nimic nu poate dura, pe nici un nivel al realitatii sociale, daca spiritul nu e prezent si activ. Vorbind la 27 aprilie 1935 despre realizarile Guvernului, spune: „Garantia suprema a stabilitatii operei întreprinse se afla tocmai în reforma morala, intelectuala si politica, fara de care îmbunatatirile materiale echilibrul financiar si ordinea administrativa ori nu se puteau realiza, ori nu puteau dura”. Daca totul se descompune în lumea moderna, daca nimeni nu mai crede în cuvântul vecinului, asta se datoreste minciunii, scrie Salazar. „Criza morala, mai mult chiar decât criza materiala, nefericeste lumea” (27 aprilie 1935). „Morala trebuie sa însufleteasca si sa dea continut oricarei actiuni umane” (10 februarie 1935). „Nu putem ierta Statului care ne-a precedat, doua grave crime: a obliterat în constiinte sentimentul national; a separat de functia guvernarii, politica – si de una si alta, morala” (ibid.).
Setea aceasta de spiritualitate nu are, în conceptia lui Salazar, nimic exceptional. Ea corespunde unei nevoi fundamentale a omului, nevoia de credinta – „fântâna nesecata a vietii spirituale” – nevoia de absolut. Salazar nu se sfieste sa vorbeasca într-un discurs politic despre Dumnezeu si despre credinta, pentru ca, înainte de toate, vrea sa fie sincer fata de sine însusi – si el e un filosof care crede în Dumnezeu – iar cuvântarea lui e adresata portughezilor ca atare, nu omenirii în general; si pentru Salazar, portughezii sunt ei însisi întru cât tine seama de structura lor spirituala si traditia lor, prin excelenta crestina.
Evident, marturisind întotdeauna Adevarul, neascunzând greutatile si obstacolele, amintind ca omul real este cu totul altceva decât cetateanul ideologiilor liberale, cerând necontenit eforturi si jertfe, neîncurajând nici o comoditate si nici un compromis – opera lui Salazar nu era întotdeauna pe placul tuturor. „Nu ascund nici nu diminuez dificultatile acestei politici care nu exploateaza pasiunile si se adreseaza calitatilor celor mai nobile ale oamenilor” (27 aprilie 1935). Dar el nu avea vocatia unui dictator care stie sa însufleteasca masele si sa le constrânga dezlantuind pasiunile tari. Nu facea apel la sentimentele vehemente. Discursurile sale cele mai rascolitoare erau întotdeauna îndelung meditate, cuviincios scrise si citite cu acelasi glas profesoral. „Profesor destarat în politica, am facut din guvernare un zel de magisteriu, facând necontenit apel mai ales si în pofida tuturor la forta si nobletea spiritului”, marturiseste el la 28 ianuarie 1934, adresându-se unei Asociatii Scolare.
„Profesor destarat în politica”, dar ramânând totusi profesor, refuzând sa-si tradeze vocatia lui de a învata pe altii, de a creste, de a educa. Salazar n-a abdicat niciodata de la seriozitatea si onestitatea profesorului. A continuat sa spuna Adevarul cu aceeasi probitate, si-a pastrat vocabularul precis, aspru, stiintific, n-a renuntat la nici una din credintele sale fundamentale, n-a împrumutat nici una din superstitiile omului politic. Miracolul nu este ca un asemenea profesor, care nu voia sa abandoneze nici una din severitatile carierei sale, a avut totusi succes în câmpul politic – miracolul este ca s-a îngaduit unui asemenea profesor sa activeze, cu puteri de dictator, în politica. În fond, asa cum a marturisit-o deseori Salazar, ideile sale politice n-aveau nimic extraordinar; multe din ele mai fusesera formulate, câteva fusesera puse în aplicare în alte tari. Extraordinar este faptul ca un om care-si marturiseste credinta în asemenea idei este chemat totusi sa devina dictatorul unei tari – fara sa aiba în jurul lui o multime si un mit care sa-l impuna, fara sa dispuna de nici una din magiile stapânitorului de mase, fara glas de tribun, fara gesturi sublime, fara inspiratie profetica. Într-adevar, ce sunt cuvântarile lui Salazar – texte îndelung meditate, calm scrise, moderat rostite – pe lânga neistovita oratorie a unui José Antonio de Almeida? Cum îndraznea acest carturar sa vorbeasca maselor cu acelasi lexic si acelasi timbru cu care vorbise studentilor de la Coimbra, maselor portugheze care fusesera ani de-a rândul dinamizate, posedate, isterizate de verbul frenetic al lui José Antonio de Almeida?!...
Si cu toate acestea, Salazar, îndraznea sa ramâna el însusi: un dictator care nu uita ca este portughez, crestin si profesor; un dictator care-si considera dictatura ca un „sacrificiu” adus neamului sau, ca o „cruce pe care anii o fac tot mai grea” (9 decembrie 1934). N-a înteles sa faca politica altfel decât îl îndemna cugetul sau. A pus totdeauna în frunte realitatii în care credea: Dumnezeu, întâietatea spiritului, Portugalia, familia. Dictator fara voie, a facut din dictatura ceea ce facuse pâna atunci din profesorat: un instrument de desavârsire morala si intelectuala a tinerelor generatii. Era revolutionar nu pentru ca devenise seful unui regim politic, ci pentru ca fusese întotdeauna un revolutionar. Întotdeauna – de când descoperise familia ca element indisolubil al societatii, iar nu individul; de când se convinsese ca ideologiile liberale sau socialiste sunt ineficiente pentru ca nu sunt adevarate, pentru ca sunt construite pe abstractiuni; de când îndraznise sa vorbeasca despre rostul credintei crestine, într-o tara ai carei conducatori fagaduisera sa „stârpeasca” crestinismul în doua generatii; de când îndraznise sa afirme ca lucrurile mici si bine facute sunt singurele care pot schimba fata lumii; de când nu se sfiise sa apara cu manuscrisul conferintei sale în fata auditorului, începând sa vorbeasca o portugheza simpla, robusta, pe alocuri aspra, dar întotdeauna precisa, ducând pâna la exces respectul pentru nuanta exacta. Aceasta limba a lui Salazar este ea însasi un act de „reintegrare” în traditia clasica a Portugaliei; pentru ca, fara sa cada în pretiozitate, este o limba pe care contemporanii nu o mai auzisera de mult, de când intervenisera în viata publica retorii si jurnalistii. Salazar se reîntoarce la proza vârtoasa de la începutul secolului XIX, pe care o scriau si o vorbeau oamenii deprinsi cu aspectul cuvântului, oameni care se trudesc întotdeauna sa exprime ceea ce gândesc. Fara îndoiala, proza lui Salazar a provocat la început nedumerire, asa cum provocasera ideile lui, stilul lui de viata, sobrietatea lui, tacerile lui, lipsa lui de luxurie, de emfaza, de vesela ironie. Un om care nu facea spirite, nu putea fi inteligent; un om care nu vorbea, nu putea fi simpatic; un dictator care cerea economii, nu putea avea geniu politic. Nedumerea, exaspera – dar el continua sa-si vada de treaba. Stia ce vrea si încotro merge: adica, stia ca, în cele din urma, realitatile vor deveni evidente pentru toti. Revolutia avea nevoie, înainte de toate, de continuitatea regimului; de aceea Salazar a continuat sa creada în dictatura si s-o sustina. Nu numai pentru ca el si colaboratorii sai puteau lucra mai eficient; ci si pentru ca nu se îndoia ca aceasta continuitate pe care o garanta dictatura, va îngadui procesului istoric sa se desfasoare în voie, facând, evidente pentru toti realitatile întrezarite si anuntate de el.
Crestin, bun portughez si profesor, asa cum era când fusese chemat sa echilibreze bugetul tarii, asa a înteles sa faca revolutia nationala: pe primatul spiritualitatii crestine, pe traditia latina si lusitana. Îl ajuta, cum am vazut, momentul istoric, care lichidase formele demo-liberalismului si nu îngaduia decât doua orientari: spre comunism sau spre o reintegrare în traditia rationala. Dar structura morala a lui Salazar contribuie mult în afara