In seara cãldutã de Octombrie, micutul aerodrom militar Fiumicini, de lângã Roma, pare cu totul lipsit de viata si linistit. Aflat la 16 kilometri sud-vest de vechea capitala a vestitului imperiu roman si doar arareori folosit acum dupa mutarea bazei militare americane de aici, nu mai cunoaste freamatul si vânzoleala de  pana mai ieri.
  Se apropie de ora 10... Luna, o luna mare si plina de toamna, sta ridicata sus in inaltul cerului, aruncandu-si poleiala razelor deasupra cladirilor micutului aeroport cufundat in tacere. Pare o tacere de moarte..., deplina si stranie totodata!
  Privit de pe colina din apropiere la aceasta ora din noapte, aeroportul are forma unui T urias, conturat perfect de umbrele ce se desprind de cladirile sale. In partea stanga, privit din fata, stau aliniate ca niste pasari mari de otel, avioanele. Sunt poate mai bine de douazeci. O pala de lumina se rasfrange dela ferestrele cladirilor peste ele. Un gard de plasa innalt, purtand la vedere tablite avertizoare in limbile engleza si italiana, incercuieste aerodromul in toate cele patru laturi ale sale, iar luminile albastrui ale pistei se pierd hat, departe, in marginea padurii din apropiere.
  La 10 fix, zgomotul unui camion militar apartinand armatei americane, sparse tacerea venind din intunericul  noptii si oprindu-se in fata portii laterale dela intrarea pe piste. Una dintre santinele, cu arma automata pusa la indemana, cerceteaza foile masinii. Cealalta, ridica prelata din spate si numara:
  -One, two, three, four, five, six... That's it?
  -Yes...
  -O. K.! Keep moving...
  Bariera portii se inalta, lasand sa se strecoare camionul. Cu duduitul motoarelor sale puternice, facu la dreapta, continuandu-si drumul pe langa plasa de sarma. Cand ajunse la capatul de unde incepea alinierea avioanelor se opri, stingand luminile.
  -Gata baieti, am ajuns, -se adresa Radu camarazilor sai. Intr'o jumatate de ora avionul va decola. Faceti-va ultimele pregatiri, controlati-va echipamentul si-apoi aliniati-va jos. Ultimele instructiuni vor fi comunicate de catre D-l Comandant  Nacu care ne-asteapta...
  Ultimele verificari fiind facute, unul cate unul incep sa cpboare din camion. Tevile pistoalelor mitraliera atarnate pe umar, lasã straluciri fugare in noapte.
  Comandantul T. Nacu, insotit de alti doi legionari, soseste in fata frontului facut de cei sase tineri:
  -In numele Miscarii Legionare, va salut! Traiasca Legiunea si Capitanul!
  Ca la o comanda, cei prezenti iau pozitia de drepti, aliniindu-se si salutand in formatie perfecta, cu mainile ridicate spre cer:
  -Sa traiti D-le Comandant! Traiasca Legiunea si Capitanul!...
  -Frati camarazi legionari! A sosit ceasul unei lupte grele de viata si de moarte pentru Neamul nostru. In Tara, Legiunea se lupta pretutindeni. Adapostiti prin munti, paduri si campii, camarazii nostri continua lupta dreapta a dezrobirii Neamului. Fiara rosie va pieri in curand.
   Voi, cu sufletul senin si curat, porniti spre marea biruinta legionara, la lupta grea pe care romanimea a imbratisat-o din momentul cotropirii pamanturilor noastre sfinte de catre bolsevici. Fiti bravi! Tara inlacrimata va asteapta s'o aparati!
   Din jertfa voastra va porni flacara purificatoare a Neamului Romanesc. Vom invinge!
   Stati drepti pe metereze! In curand si noi vom fi alaturi de voi, in transeele luptei.
   Traiasca Legiunea si Capitanul!
   Moarte comunismului!
   -Traiasca Legiunea si Capitanul! -saluta cei cinci legionari in front, ridicand mana la cer.
   Apropiindu-se, Comandantul Traian Nacu se opreste in fata fiecaruia, inmanand plicurile individuale cu ultimele instructiuni, strangandu-le puternic mainile in semn de despartire:
   -Cu Dumnezeu inainte!...

  Isi dau avant, unul dupa altul, in hãul negru de jos spre care aluneca in mare iuteala. Din cer, luna îi priveste cu smerenie parca, in toata maretia ei. Undeva in  dreapta, zgomotul motoarelor de avion se aude tot mai  greu, departandu-se. Pe la urechi, le vâjie aerul rece al  noptii; au cu totii senzatia ca stau pur si simplu pe loc si ca pamantul se avanta asupra lor, vine spre ei, izbindu-i, lovindu-i cu greutatea sa amenintatoare... Ce  senzatie stranie!
  Radu apãsã primul buton pentru deschiderea parasutei. O zmucitura puternica a umerilor, ii dadu sentimentul ca se inalta din nou...
  Panzele parasutei camuflate se desfacura larg deasupra, intr'o mare cupola cenusie.
  Privi in stanga si in dreapta sa, incercand sa identifice celelalte parasute ale camarazilor sai. Nu deslusi nimic in jur... Nu se ingrijorã...
  -Numai de-as nimeri teren bun! -isi zise in sine.
  Simtea cum se apropie tot mai mult de pamant... "Pamantul Tarii dragi...", -sopti el in gand.
  Isi trase genunchii la piept, stranse tare de corzile parasutei, asteptand nerabdator momentul in care va lua  contactul cu pamantul, cu iarba, cu bruma de pe ea...
  Era la numai cateva zeci de metri de sol... Cativa metri... inca putin... Acum...
  Isi infipse puternic picioarele la contactul cu solul, articulandu-le mecanic, asa cum invatase si exersase de  atatea ori la antrenamentele preparatorii pe care le facuse in Franta, aproape de Nisa. Se lasa pe spate in cadere, tragand cu putere de corzile parasutei. O busitura infundata si se facu liniste deplina.
  Incepu imediat sa-si dezlege cu repeziciune curelele ce-l tineau legat si se arunca asupra parasutei, incercand  s'o impatureze.
  Dupa ce o stranse bine, infasurand-o cat mai marunt, cerceta cu bagare de seama imprejurimile. Luna  scanteia cu destula putere pentru ca sa se poata orienta.  La cateva sute de metri, deslusii brazii... De-acolo incepea culmea muntelui...
  -"Ce noroc!..."
  Privi cadranul ceasului fosforescent: era trecut de miezul noptii...
  Echipamentul atarna greu. Opintindu-se, se scula in picioare, isi potrivi pistolul mitraliera pe umar si, apucand parasuta, se indrepta spre padurice... Trecu de primii brazi si se opri sa rasufle. Se incalzise... Isi trecu  maneca hainei peste frunte stergandu-si broboanele de  sudoare, si se puse jos ascultand...
  Cateva minute de repaos, ii prinsera bine. Isi relua mersul, afundandu-se tot mai adanc... Dupa cateva sute  de metri, se opri din nou. In fata sa, o poienita scaldata  in lumina.
  Puse pistolul mitraliera jos, scoase rucsacul dela spate si apucand cazmaua speciala rabatabila, incepu sa sape; cand se convinse ca groapa este destul de adanca,  se opri. Scoase dintr'unul din multele buzunarase ale rucsacului un ceolofan mare, infasura rucsacul si parasuta in el, si le puse cu grije in groapa sapata, acoperind-o apoi bine cu tarana; deasupra, raspandi bine cu  frunze si crengi uscate, camufland proaspata sapatura cat putea de bine. Privi incaodata in jur, memorandu-si  comformatia locului, scoase harta din buzunarul dela piept si aprinse lanterna micuta cu care era inzestrat, ferind lumina cat putea de bine sub vestminte spre a nu  da de veste si altora. Incercã sa identifice locul in care se gasea. Nu i-a fost prea greu sa-si de-a seama de pozitie. Era obosit. -"Cat trecuse, sapand groapa?!... O ora?! O jumatate de ora?! Mai mult?!..."
  Deviase mai bine de 7 kilometri de locul unde initial trebuia sa fie parasutat. Scrasni din dinti si-i intoarse o  injuratura pilotului. Insemna pe harta locul, masurand distanta dintre punctul de intalnire al grupului aflat in apropierea Depresiunii Ursilor, spre sud-vest, si cel in care banuia ca se afla, socotind ca erau peste trei ore de strabatut pana acolo. Puse harta la loc, scruta incaodata imprejurimile si se grabi in directia amintita.
  Locul se afla mult departat de oricare din satele de munte si oferea o siguranta bine cantarita de comandamentul central condus de F. Bogãdãu, supranumit in gluma "Schitã, dupa meticulozitatea cu care lucra la toate plansele destinate grupelor de partizani aflati pe toate versantele muntilor Romaniei, in inclestarea pe viata si pe moarte cu fiarele comuniste...

  Se gasea aproape de Marginimea Sibiului, langa Poiana. Locuri pe care le stia ca'n palma, prin care haladuise in timpul copilariei, unde raul si ramul ii erau prieteni si care parca il asteptau sa se reintoarca, la revedere. Locuri in care pe atunci, in grupuri de copii impartiti in armate -una Daca si alta Romana-, invingeau sau erau infranti in crancene batalii cu spade din lemn, cu arcuri facute din lemn de corn, echipati cu tolbe pentru tinutul sagetilor de trestie care, la razboi, in valuri, erau aruncate asupra "inamicilor", nu de putine ori raniti cu adevarat. Se strangeau cu totii pe dealul "Ghilghiu", in fata pietii satului, langa biserica, unde se alegeau armatele si-apoi, in furtuna, cu tipete de razboi autentic se desparteau in mars, unii pe valea "Arinei", altii pe cea a "Vlasinului", pentru a se intalni sus pe dealul "Delnitelor" la locul de batalie.
  Si parca, nimic nu era mai frumos la intoarcere decat imaginea bisericii de caramida, cu plopii imprejur, sclipitoare si rosiatica in valvataile crepusculare ale soarelui, privita de pe inaltimea dealului. Frumuseti create de Dumnezeu si mana omului, intr'o armonie sublima...
  Cu aceste ganduri pasea in noapte, spre locul de intalnire; era ingandurat, dar si fericit! Numai sa nu se fi intamplat ceva cu ceilalti; vreunul sa fie dezorientat si sa apuce in alta parte, spre primejdie!... Ii veni din nou in minte pilotul si-i trase o injuratura seaca. Ce chior! Sa fi uitat triunghiul de lumini?! Cateva minute mai spre sud si parasutarea era perfecta. Erau tocmai aceste minute in plus de zbor, care il aruncasera la mai bine de 7 km. departare. Usor pentru el, dar ceilalti, mai putin familiarizati cu zona?
  Metalul rece al pistolului mitraliera atarnat pe umar, ascuns sub haina lunga, ii dadea o senzatie stranie  de siguranta, dar si de incordare. Doua incarcatoare in  plus de gloante, ii erau la indemana in buzunarele hainei pentru orice eventualitate. Avea asupra lui un rand de acte false cuprinzand biroul populatiei, un livret militar, un carnet de tractorist cum si un extract din certificatul de nastere, toate pe numele Golea Alexandru, nascut la 16 Ianuarie 1919 in satul Tilisca, un sat ceva mai la nord de Poiana, din familie de pastori. Cu alte cuvinte, era in ordine. Un inceput de barba, bocancii din picioare si haina putin uzata, il fereau de orice susceptibilitate. Tinea in buzunar fluierul cu glas de pasare, semnalul noptii care trebuia sa-i apropie si sa-i uneasca.
  Era aproape de "Parîul Muntelui", langa codrul "Stanisoarei" la locul numit "Parapet", un podet de lemn care traversa pârîul, singurul dealtfel pe care putea sa  apuce. Il desparteau opt ani de aceste locuri si totusi, in noapte, totul parea la fel, aproape neschimbat. Se gandi ca poate nu era bine sa continuie pe drum. Oamenii il foloseau ca si in trecut, chiar la ore tarzii, cu carele in drum spre targ. Nu auzea nimic deosebit care sa-l alarmeze si apuca mai departe, iutind pasii. Drumul continua pe sub poalele codrului "Stanisoarei", urcand spre "Iezuina". Undeva mai departe, avea sa faca la stanga si sa se indrepte spre "Depresiunea Ursilor", aflata la circa 2 km. distanta, parasind drumul. Zgomotele padurii se desluseau vagi, parca undeva departe, sugrumate de apasarea pasilor pe prundisul drumului. Deodata, inceti subit: undeva, in susul drumului, zgomot de pasi care se apropie ii taie rasuflarea. Prea tarziu ca sa se ascunda, hotarî sa paseasca inainte. Calcand apasat, putin grabit, aparu silueta unui om inalt infasurat intr'o bituscã alba fara maneci, cu un sacateu pe umar, un drumet ca oricare altul, si se linisti. Tinea degetul pe tragaciul pistolului mitraliera, gata pentru orice. Omul isi incetini si el pasii, netemator, dar oarecum surprins de intalnirea inopinata, dandu-i binete:
  -Sara buna, bade!... Tot la drum?...
  -Buna sa-ti fie inima!... si eu la drum...
  -D'apoi, eu ma'ntorn acas'. Sunt de fel din Dobârca... M'asteapta muierea si copiii... Ce mai, am drum de facut! -adauga taranul, incercand sa nu luneasca prea mult vorba.
  -Cu Ãl de Sus 'nainte! Eu îs mai aproape, la Tilisca,  asa ca...
  -Sara buna, bade!... Cu sanatate!...
  -Buna si dumitale bade... Noroc! -îi urã Radu, bucuros ca discutia se aprise la acest punct, sumar.
  Se despartira cu o fluturare din maini, fiecare pe calea lui...
  Iutii pasii, privind cu precautie inapoi la silueta omului care se 'nturna acasa, cu sacateul de merinde pe umar, pana cand nu mai deslusi nimic. Ce greseala copilareasca! De ce se 'ncapatanase sa ramana pe drum, in hazard? Isi punea intrebarea in gand, tot pasind inainte, fara sa vrea si fara sa gandeasca, pe aceiasi cale. Era primul lui contact in tara cu lumea; fusese nechibzuit. Daca se 'ntalnea cu o patrula de militari, ce facea?! O eroare ca aceasta, putea sa-l coste... Incerca sa-si rememoreze trasaturile calatorului, consolandu-se ca dupa straie si vorba, omul parea cumsecade, bastinas al locurilor. Privi incaodata inapoia sa, asigurandu-se ca totul era in ordine, si pasi in stanga drumului. Mai bine mai tarziu, decat sa i se intample o alta surpriza.
  Nu se incumeta sa patrunda prin hatisurile padurii de-aici, dar o tinu pe marginea ei pana aproape de capãt, la "linia a III-a" a padurii de unde, strabatand-o  in linie dreapta, il mai desparteau de locul intalnirii circa 2 km.
  Se simtea in siguranta acum, traversand codrul des si intunecos. Privi la ceas: se facuse aproape de ora 3. Scoase pachetul de "Bucium" fara filtru si isi aprinse o tigare. Nu mai fumase de la aterizare, dar acum n'avea de ce se teme. Doar el si codrul, fiecare cu destinul lui...
  Trase primul fum adanc in piept, cu satisfactie...
  Incepuse Apocalipsul...

  Ajuns pe pamant, Bancila stranse cu iuteala parasuta cenusie, paturind-o cu putere sa fie cat mai mica in volum si cerceta in jur cu privirea, asigurandu-se ca locul era suficient de ferit. Cazuse la marginea unei paduri de  brazi, undeva pe-o costiste. Privi spre cer, cu gandul la ceilalti... Nimic... Aprinse lanterna cu fereala, sub haina, si despaturi plicul cu instructiuni: "Intâlnire la punctul "Depresiunea Ursilor". Se'ntoarse sa apuce rucsacul si parasuta cand, undeva in apropiere auzi o busitura printre crengile copacilor. Asteptã pret de câteva clipe tupilat: locurile erau cuprinse de liniste. Folosi semnalul de recunoastere convenit, graiul de huhurez... Niciun raspuns... "Or fi containerele", isi zise in gand. Adaposti repede parasuta si rucsacul intr'un grup de boscheti dela marginea padurii si punandu-si la brau pistolul "Walther" de 9 mm cu care era dotat, porni spre locul unde auzise busitura.
  Se orientase undeva spre dreapta, uitandu-se cu mare bagare de seama dupa parasuta: nimic! Strabatu mai adanc hatisurile, in aceiasi directie, dar nu reusi sa descopere nimic. Era sigur ca directia pe care apucase era cea buna si isi continua drumul: nimic!... "Mai, fir'ar sa fie... Sau am surzit eu, sau nu mai vad bine! Ditamai parasuta, ia-o de unde nu-i, ca de gasit n'o gasesc, colea, la doi pasi de mine?!..."
  Trecuse poate de doua ori in distanta de locul unde credea ca se auzise solida busitura dar nu reusi sa gaseasca nimic. Incepu sa se enerveze: "Oriunde-ar fi, tot  dau de ea..." Apuca putin spre dreapta, hotarindu-se ca  sa ia calea intoarsa in paralel cu drumul de care se despartise, la circa 50 de metri: "Chior sa fii si tot o vezi cat e de mare!... Parc' a intrat in pamant!..."
  In cale, numai brazi inalti, boscheti, iar pe pamant crengi uscate pe care nedorit trebuia sa le calce, producand o fâsîialã continua, zgomotoasa. Zgomot... Se opri  ascultand in noapte pentru o secunda: liniste, liniste deplina; nici o vietuitoare, nici o adiere! Isi urma calea, incercand sa si-o conformeze in linie dreapta.
  Revenise aproape de marginea padurii unde fusese parasutat. Privi inapoia sa la cer, parca implorandu-l pe cel de sus sa-l ajute, cand, atarnata de varfurile copacilor, zari parasuta. Se gasea nici mai mult nici mai putin, doar la cateva zeci de metri de punctul lui de parasutare de unde plecase. Scoase un oftat de usurare, de parca cine stie ce mare minune se intamplase: "Bine ca nu mi-a cazut in cap!", isi zise. "Nu poti sti cum iti vine sfarsitul, asa, pe neasteptate, in mijlocul padurilor, cu un container in cap... Ce ti-e si cu soarta asta!..."
  Agatat de corzile parasutei, cantainerul ramasese suspendat la cativa metri de pamant, atarnat intr'o parte. Dedesupt, crengi groase rupte in cadere, aratau furia pravalirii. Nu avea alta solutie decat sa-i taie legaturile si-apoi, sa traga parasuta jos, acoperind orice urma care putea sa-i tradeze. Ii veni insa alta ideie: sa urce cat mai sus si sa incerce s'o smulga cat timp avea drept greutate containerul. Altfel, cine stie, putea s'o scape la o cat de mica adiere a vantului si sa pluteasca, cine stie unde...
  Era catarat acum destul de sus, reusind sa apuce una  din funii. Pozitia in care se gasea il dezavantaja, dar cu toate astea, reusi s'o disloce din varful pomului in care se ancorase atat de bine. Containerul se prabusi in zgomot... Coborî în iuteala, prinzand cu grije de parasuta. O desfacu de container, strangand-o cu repeziciune in cureaua atasata. Containerul dreptunghiular de circa un metru jumatate pe un metru, blindat in partile exterioare, era in stare perfecta. Aveau aici multe din lucrurile necesare misiunii lor divine impotriva comunismului instalat cu forta la conducerea tarii. Se logodisera cu moartea constient, pentru Neam, in aceasta lupta sacra pe viata si pe moarte pentru libertate, pentru eliberarea lui.
  Scoase lanterna de buzunar, inventariind starea continutului: voia sa fie sigur ca nimic rau nu se intamplase materialelor in cadere.
  Cele doua aparate de emisie-receptie marca TFF, unul la priza si cu acumulator, celalalt cu generator propriu, pareau in stare buna. Aparatul de radio-telegrafie, si el. Cifratorul aparatului si descifratorul se  gaseau alaturi, bine impachetate, neatinse. Lada cu arme, pistoalele mitraliera, grenadele si pistoalele, incarcatoarele cu gloante si rezervele, toate, asa cum erau aranjate de la plecare. Despre celelalte obiecte nu isi facea nici o problema: hartile, lopetile speciale rabatabile, cutitele automate, beculetele pentru balizarea terenurilor de parasutare, lanternele speciale pentru semnalizarea avioanelor, actele false in alb, busolele, hainee militare, trusele de medicamente si cele pentru falsificarea actelor, sticlutele cu somnifer, fiolele cu otrava, cerneala simpatica, sticlutele cu lichid contra mirosului cainilor si stilourile cu gaz, folositoare si eficace atunci cand nu doreau sa faca zgomot si uz de ar-ma. Cat de ingenios: introduci in stilou un cartus cu gaze lacrimogene, tragi, si adversarul este orbit pentru 48 de ore!... Toate aceste materiale le rememora parca intr'o fractiune de secunda; invatase bine rostul fiecaruia dintre ele.  Succesul atarna mult de cunoasterea lor...
  Lucruri folositoare atunci cand te iei de piept cu fiara rosie, in barlogul ei pe care nu vrea sa-l paraseasca. Fiara aducatoare de moarte si suferinta pentru blajinul nostru popor, atat de greu incercat de-a lungul secolelor. Acum, cu pamantul deposedat, cu industriile nationalizate, cu standardizarea politica comunista fortata, era deposedat pana si de gandirea lui libera. O noua optica "de avant revolutionar" zisa, lua nastere, indreptata contra tuturor indivizilor, menita sa disloce pe cei "buni" de cei rai. Cei rai pentru ei, deveniti adversari politici, sunt depozitati la penitenciare sau exterminati. Ceilalti, trepadusi alogeni adusi de la Moscova, taie si spanzura in bande organizate restul populatiei adversare. Adversare, pentru ca ea, gloata, a ramas mai departe la felul ei de a fi, in spatiul ei originalde manifestare si traire. Nimic nu-i putea clinti obiceiurile stra-mosesti, autentice, pastrate cu sfintenie de veacuri, prin modelatoare introduceri cu semnificatii straine, de im-port, desarte. Baza ei etnologica, conceptia ei religioasa despre viata, randuiala ei pastrata cu putere pe tot cuprisul tarii, erau semnalmentele autenticitatii mitice romanesti din mosi-stramosi, raport interdisciplinar istoriografic si etnografic. Nici salopetele, nici sepcile marxiste ale noului regim instalat, nu puteau distruge aceasta traditie seculara. Spiritul traditional nu putea sa accepte transformari ale structurii lui autohtonizate, printr'un transplant fals, artificial, lipsit de vitalitate, care sa-i substituie originalitatea.
  El, ei, aici si acum, puneau bazele luptei si impotrivirii la tot ceea ce era strain de caracterul Neamului. O generatie care se sacrifica pentru tara de maine, destin cântat de poeti in versurile lor:

                   *)
          uitei!...
       arsi de soare, aspri 'ndrasneti,
       crainici iuti ai unei noi vieti...
       .............................................
       feti-frumosi ai unui nou noroc,
       cresc sprinteni, s'otelesc, se rascoc,
       sub ceruri de plumb si de foc...
       .............................................
       nu-i furtuna nebuna,
       nu-i ploaie de foc,
       sa-i opreasca pe loc...

*)_____
       -Aron Cotrus -"Tara", Bucuresti, Iulie 1938.

  O misiune de demnitate nationala, suprapusa oricaror interese de alt ordin, in calitate de Romani, de reprezentanti ai fiecarui suflet robit de Roman napastuit de dureri in aceste timpuri triste si pus sub obroc in manifestarile lui firesti, traditionale, caruia nimic nu-i este ingaduit, doar supunerea oarba, pe care o refuza jertfelnic cu incapatanare si demnitate, aparandu-se eroic.
  Copiii tarii, aparatorii ei...
  Pentru cã intr'o zi:

        din multimile oarbe unu s'alege...
        gandul lui: rege...
        vorba lui: lege...
        vrerea-i platose de neinfrant...
        pasul lui: cutremur de pamant...
        ................................................
        flacaii, pentru el,
        se'mbraca'n muschi mai tari ca de-otel...
        pentru-o raza din privirea-i, rupta,
        oricine-i gata, pentru el, sa cada'n lupta...
        batranii satui de viata, ar vrea sa mai traiasca
        sa stee "drepti" la vorba lui imparateasca...
        pusca, tunul, tancul, cu botul in tina
            i-se inchina...

*)______
   -Ibidem.

  Ei, Poporul, durutul, care odata:

        cu-otelul nostru tot,
        sdrobi-vom celor ce'n picioare ne calca
        bot scarnav dupa bot
        si falca dupa falca!...

*)______
   -Ibidem.

  Pasea in negura cu simturile la panda, catre locul sorocit de adunare. In suflet, toate aceste crampeie de poezie il rascoleau puternic. Ii strapungeau gandul pe nesimtite, ca o chemare si imbarbatare in lupta apriga ce va sa vie.

                             *)
            Pe iuti aripi de foc,
            pe poteci sburatoare,
            vom pleca la noroc
            catre soare-rasare...
            ............................
            In otel imbracati:
            haiduci ce se desgluga
            ne-om lasa prin Carpati
            peste-a hoardelor fuga...
            ............................
            C'am venit inapoi,
            or s'o stie de-odata,
            toti rosii ciocoi
            si cea Rusie toata!...
            ............................
            Cum oar' sa mai inod
            ale anilor coarde:
            darz sa trec ca pe pod,
            peste hoituri de hoarde!...

*)________
       -Aron Cotrus - "Rapsodie pribeagã".

           Peste rosul si sterpul noroi
           boit de calaii trufasi,
           Isus cu albii, nevazutii lui pasi,
           pasi-va noaptea alaturi de noi!...
*)______
      -Aron Cotrus - "Cântecul Libertatii".

  Dorul de tara si chinul amarnic pe care-l suferise in exilul fortuit, luasera sfarsit acum.
  Cu mana inclestata pe manerul armei se simtea puternic si in siguranta. Locurile pareau pustii la aceasta ora din noapte. Ingropase containerul, parasutele si rucsacul in acelasi loc, apoi nivelase pamantul camufland cu frunze si uscaturi pentru a se pierde orice urma. Umeda si rece, camasa i se lipise de corp si broboade de transpiratie îi strabateau trupul creindu-i o senzatie stanjenitoare.
  Din cer, stelele parca il urmareau cu privirea; iata, "Carul cu boi", "Luceafarul"...
  Pasea pe drumul cu Arhangheli...

  Era intreg: nu-si rupsese picioarele, mijlocul, nu-i zburase nici un fir de par din cap...
  Un sentiment de multumire ii iutea pasii si aproape ca nu se mai gandea la intalnirea pe care din imprudenta  si prea multa siguranta de sine o avusese cu necunoscutul. Mai trase cateva fumuri din tigarea care era pe sfarsite, apoi, aruncand-o, o strivi de pamant cu tocul bocancului pana nu se mai cunoscu nimic din ea. Semnele dadeau de banuit si trebuiau sterse. Se opri si intre-buinta semnalul care se raspandi ca un val de ecou pana  departe, in imensitatea vazduhului. Asculta atent, tinandu-si respiratia parca, sa poata auzi un cat de mic semn de recunoastere, dar nici de data aceasta nu deslusi nimic...
  Il incita aceasta tacere dela camarazii lui de lupta si se gandea acum, cu ingrijorare, daca nu cumva in dezorientarea noptii, si-au pierdut cu adevarat orice urma, asteptand lumina zilei pentru regrupare. Era periculos si  deosebit de riscant. Avionul, desigur, fusese semnalat inca dela intrarea in spatiul aerian al Romaniei si timp mult nu aveau la dispozitie. Zona trebuia parasita in graba si contactul cu grupurile de rezistenta conduse de comandantul legionar Teodorescu Sabin, era imediat necesar. Cativa camarazi din "Corpul Mota-Marin" din care facuse parte si el, pe care ii stia inca dinainte de '40, reusisera sa intre in contact si sa se organizeze... Aflase ca sunt si ei aici in zona, in codrii si pe inaltimile Fagarasilor. Cum s'au pus la adapost de urgia lui Anto-nescu, de potopul abatut cu atata cruzime si furie asupra lor, numai Dumnezeu stia, cu mila Lui. Din "Fratia de Cruce" din care facuse parte, supravietuiau liber doar ei patru: Radu, Neacsu, Fratila si Musat. Ceilalti: Mihu Chirnoaga, ofiter pe frontul de est, luptand eroic, cu fata la dusman, fusese aruncat in aer de o mina la Cotul  Donului; Horea Acterian, erou in lupta, secerat de gloantele inamice in prima linie; Cornea Dabija, si el ofiter, grav ranit in Transnistria. Alt camarad, Ticu Petrovicescu, condamnat la moarte sub regimul Antonescu, isi gasise sfarsitul in fata plutonului, in curtea inchisorii Jilava, martora a tuturor durerilor abatute asupra Legiunii, a tineretului care o intruchipa eroic, martiric. Suflete de crin, cu una si aceiasi dorinta unite in comun, lupta pentru inaltarea Neamului! De ceilalti nu mai stia nimic! Ferecati sub lacate?! Dumnezeu sa-i aibe in paza! Va veni si vremea eliberarii lor, in curand... Eroi au fost, eroi sunt inca... Cate jertfe pe altarul de suferinta al Neamului! Si cate vor mai fi!... Din prigoana in prigoana, macelariti, o generatie lipsita de bucurii, in mijlocul unui ocean de lacrimi si durere.

   O tragedie care îl zguduia si acum pe Radu, rãmânându-i de-a lungul anilor întipãritã în memorie, ca o imagine vie, se întâmplase la începutul anului 1939, în plinã prigoanã carlistã, pe vremea când întâlnirile cu fratii lui de cruce aveau loc în mare secret în pãdurea Bãneasa de lângã Bucuresti.
   Isi amintea bine data: era aproape de patru si jumãtate, în dupã amiaza zilei de Duminicã, 5 Februarie. Tocmai restabilise legatura cu Comandamentul Legionar din prigoanã si aflase cã Lucia Grecu din "Cetãtuile de Fete" fusese arestatã de Sigurantã.
Era nedumerit pentru cã doar cu o sãptãmânã înainte, o întâlnise si-i predase informatiile pe care le avea privind reorganizarea subteranã, în clandestinitate, a cuiburilor si frãtiilor de cruce. A fost o întâlnire scurtã, numai 5 minute, în tramvaiul 7. Trei statii, apoi ea a coborît la Mântuleasa, fãcându-se nevãzutã pe strada cu acelasi nume. Mãsurile de precautie erau extreme. Nu observase nimic suspect. Lucia cunostea bine orasul si stia sã se debaraseze de eventualii urmaritori, agenti ai Sigurantei. Era o fire precautã si sursa cea mai importantã de informatii a Comandamentului din prigoanã în legãturile cu lumea legionarã rãmasã prin minune încã liberã. Centrul legionar Bucuresti trebuia reactivat în tainã si numai aceste legaturi secrete depindeau de reusitã, în mijlocul miilor de agenti porniti la vânãtoare de legionari sau, numai de suspecti  legionari!
  Incepuse sa se însereze si fulgii mari de zãpadã se asterneau cu repeziciune pe caldarâm. Tocmai trecuse de imensa cladire a Postei capitalei din Calea Victoriei, si se oprise la colt, la chioscul de reviste si ziare sa cumpere "Gândirea". Nu era intuneric inca, dar luminile orasului fusesera aprinse de-acum si totul în jur pãrea cuprins de-o feerie aparte, spectacularã. Platise 20 de lei pe revistã, îndreptându-se apoi în sus, cãtre marele magazin "Laffayette", aflat la intersectia cu mereu aglomerata stradã Lipscani.
Zãbovise câteva clipe cu privirea în vitrinele frumos aranjate ale imensului magazin,  hotãrîndu-se sã-si continuie calea spre cladirea Cercului Militar unde era asteptat. Chiar în fata Prefecturii Politiei Capitalei, clãdire lipitã de marele magazin de care abia trecuse, auzi dintr'o data larmã si tipete. Undeva, la etajul patru al cladirii cenusii, zgomote de geam spart, zbierete tot mai puternice si deodata, înainte de a-si da seama de ceea ce se petrece, un corp se prãbusi  cu vitezã pe una din ferestre. Câtiva alergarã în fugã spre locul unde se prãbusise nenorocita victimã, iar multimea de pe trotuarele Caii Victoriei începu sã se adune si ea în grabã cãtre acelasi loc. Câteva femei scot tipete de groazã la vederea cadavrului. Impactul fusese fatal. Corpul cãzut, acum inert, rãspândise în jur, pe albul imaculat al zãpezii stropi de sânge si lumea de fatã, ca un semnal mistic, îsi fãcu deodatã cruce. Spiritele încep sã se agite cu repeziciune si multimea adunatã începe sã urle ca turbatã spre clãdirea de unde chipuri în uniformã privesc ostentativ la gloata adunatã, neîntelegând nici ele ceea ce se petrece:
  -Asasinilor!... Criminalilor!...
  Un spectacol oribil la care ea, multimea, asistase involuntar si care o revoltase peste mãsurã. N'a stiut si nici simtit când deodatã, pe sus parcã, se trezise în fata  corpului plin de sânge. Se trase un pas înapoi, tresãrind la vederea cadavrului... Credea cã viseazã, cã totul nu este decât un vis urît, nicidecum ceea ce avea acum în fata privirilor. O recunoscuse imediat: era ea, Lucia Grecu, cu ochii imobili, larg deschisi si senini, pironiti spre înaltul cerului, în imensitatea astralã, spre locul de popas etern pe tãrâmul christic unde plecase si Capitanul cu ceilalti si unde avea sã-i întâlneascã... Câteva suvite de pãr îi brãzdau fata angelicã, iar din coltul gurii, stropi de sânge se prãvãleau încã pe piept cu repeziciune...
  Suferise un soc: parcã nu mai vedea si nu mai auzea nimic acum, îngenunchiat în fata chipului de fecioarã. Doar el si ea... Se facuse pustiu în jur si privirile-i încetosate refuzau sã accepte... Mintea refuza sã primeascã faptul întâmplat...
  Nu-si mai aducea aminte cât timp stãtuse acolo, tinând în palme figura ei luminoasã. Intr'un rãstimp, fluiere de signal si comenzi scurte se auzirã din toate partile. Se ridicase în genunchi privind-o pentru ultima  oarã, ca un adio trist... Ochii ei, nu stia de ce, parcã îl implorau sã nu plece... O lacrima i se rostogolise pe obraz, ultimul ei act de viatã pe lumea aceasta...
  Lacrima aceasta îl urmarise pretutindeni. Intr'un târziu, albit de nea, undeva în noapte, pe strada Mântuleasa, se trezi. Rãtãcise pe strãzi fãrã sã stie si pasii l-au dus pe nesimtite acolo unde o vãzuse pe Lucia, la ultima lor întâlnire...

                                    "Ca o lacrimã de sânge a cãzut o stea,
                                    Drum de foc si biruintã, pentru Garda ta..."

*)_____________
    LUCIA GRECU. Nãscutã la 3 Februarie 1912 în Bucuresti. Licentiatã în fizico-chimice, intrase în Miscare de timpuriu. Impreunã cu Nicoleta Nicolescu si Olimpia Zeana, comandantele Cetãtuilor de Fete legionare, dela începutul prigoanei si pânã în ziua arestãrii 29 Ianuarie 1939, muncise intens si neobosit pentru Legiune, tinând comunicatia cu cei ascunsi. Crezându-se ca este în legãturã cu Horia Sima si Victor Dragomirescu, sunt pusi pe urmele ei peste douã sute de agenti ai Sigurantei carliste. Prinsã în cele din urmã si predatã Prefecturii Politiei Capitalei, este supusã celor mai neînchipuite si chinuitoare torturi ca sã mãrturiseascã. A murit eroic, fãrã a scoate un cuvânt, la numai douã zile dupã ce împlinise 27 de ani în lanturile din beciurile si birourile de anchetã ale Prefecturii Bucuresti, o aniversare în chinuri, între viatã si moarte, si, în stare muribundã de pe urma torturilor, fusese prãvãlitã pe fereastrã, simulându-i-se sinuciderea...

   ...Câteva luni mai apoi, aflase de sfârsitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantã Legionarã, Sefa Cetãtuilor de Fete pe tarã.
   Arestatã împreunã cu multe alte camarade din Cetãtui în 1938, fusese schingiuitã în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.
    Roata mortii se învârtea sârguincios; vesti tragice soseau din tara întreagã despre cei cuminecati în credinta lor pe drumul cu Arhangheli.
  Si, într'una din zilele lunii Iunie, vestea uciderii Nicoletei si cruzimile la care a fost supusã în ultimele clipe de viatã ale ei, strãbãtu ca fulgerul toatã suflarea româneascã. Secretul acestei tragedii, n'a putut fi pãstrat. Pânã si brutele asasine s'au cutremurat de zelul de neînvins al credintei Nicoletei.
  Intr'o celulã dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tãiat mãcelãreste ca sã i se ia viata grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii si schinjuitorii ei, refuzând sã moarã repede, asa cum sperau ei. Incã mai respira si cutitele negre banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încãpãtânat sã rãmânã pe viata asta, încãpãtânat sã mai respire încã, pânã la ultimul strop de viatã. Imagine dantescã de care gâzii cei fiorosi s'au îngrozit... Aruncatã apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeti si târnacoape îngropãtoare de alte vieti tinere în pãdurea Pantelimon, fusese transportatã la Crematoriu.
  -Nu moare mã! Nu moare!... Nu vrea sã moarã!...
  In spatele Crematoriului, masina se opri. Undeva mai pe dreapta, o usã dosnicã ce duce în incintã. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:
  -Actele de...
  -Care acte? -îi tãie repezit întrebarea unul din agenti. N'are nevoie dã ele un' sã duce... Carã-te...
  -Da, dar stiti, corpul trebuie înregistrat...
  -S'a fãcut de delegatii Prefecturii: Siguranta Statului.  Stim noi ce trebuie... Carã-te de-aici...
  Pus în fata autoritãtilor "statului", mecanicul deschise larg usa si se dã într'o parte, lãsându-i sã intre -vrând-nevrând- pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Politie din Bucuresti si agentul Iuliu Horvath.
  Sacul atârna greu... Rosit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grije de colturi, sã nu se murdãreascã, si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe  culoarul palid luminat.
  -Stai asa!... Las-o jos cã m'am pãtat. Sã schimb mâna...
  Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povarã apãsãtoare si, în cãdere, gura legatã i se deschise. Capul Nicoletei se revãrsã înafarã, la viatã parcã. Horcãia în sânge încercând sã respire si ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmãrmurite la vederea ei încã în viatã... Era aproape de ora 23...
  Putin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza sa moarã, parcã în ciuda cãlãilor...
  Dintr'odatã, nu se mai auzi nimic. Se fãcu liniste, o liniste mormântalã si apãsãtoare... Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimtite o lacrimã si încercã iute sã si-o ascundã cu mâna.
  -A murit!... Ai vãzut?!... Ti-am spus eu...
  Din cosul cuptorului cu nr. 1, fumul albãstrui se rãspândeste ca o perdea subtire deasupra orasului cufundat în noapte, vestind miselia cea mare... O viatã de cruciatã se stinsese în flãcãri, pe rug... Din cer, stropi de ploaie încep sã se reverse deasupra pãmântului ca la o comandã si trãznetele lui Dumnezeu încep sã  biciuie vãzduhul cu fulgerãri mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei...
  Sfatul miselnic, uneltit si hotãrît de putere împotriva tineretului crestin legionar, osândea hoteste la moarte. Rodul de aur al Tãrii, pãsea pe drumul spinos al calvarului si mântuirii Neamului...

 

- SFÂRSITUL CAPITOLULUI 3 -

___________________