Martirii ne vegheaza... (Cap. IV) de Nicolae Nita

Scene înfiorãtoare împotriva legionarilor au loc pretutindeni în tarã, pregãtindu-se parcã marele mãcel de mai târziu.

Pe Victor Dragomirescu îl cunoscuse prin intermediul scriitorului Ion Ciocârlan¹⁾, aflat si el la Sediul Miscarii Legionare din strada Gutenberg nr. 3, în acea zi de sfâsietoare tristete si tragedie, când vestea mortii eroice la Majadahonda în apãrarea crucii a lui Ion Mota si Vasile Marin, se rãspândise ca fulgerul de la un capãt la altul al tãrii. Tristetea se vedea împietritã pe fetele tuturor celor de fatã.

Trupurile eroilor Mota-Marin sosesc la Gara de Nord din Bucuresti... Sute de mii de legionari aduc ultimul lor salut celor doi eroi...
Era in Ianuarie 1937, o zi friguroasa si întunecatã, parcã lãsatã asa de la Dumnezeu, ca o perdea funebrã în memoria mortii lor salvatoare a Crucii.

Cineva se apropiase de scriitor, explicandu-i tragedia survenita. Era pictorul Al. Bassarab²⁾ ... Privea cu durere la pãmânt, ostenit si consternat:

"-Din lut ne tragem... în lut ne prefacem..." pãreau a spune privirile lui meditative.

-Dumnezeu prin harul Lui i-a chemat la El ca pe doi Arhangheli... Pe noi, cei saraci cu duhul, bieti muritori de rând, ne-a lasat sa-I rodim faptele mai departe pe pãmânt! -a început pictorul Bassarab. Candva o vom apuca si noi într'acolo, spre ostile ceresti, atunci cand ne vom fi îndeplinit poruncile Lui pe pãmânt, când lumea toata va porni pe urmele lui Isus, mãrindu-L... Capitanul ne-a spus odatã: "Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia, cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor, avand fiecare neam locul sau inaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, invierea din morti, este telul cel mai inalt si cel mai sublim catre care se poate înãlta un neam!"

Mota si Marian au înviat din morti!... Ei sunt acum în fata lui Dumnezeu. Curând, Neamul va învia si el...

Pe mãsurã ce explica, figura pictorului Bassarab se însenina, angelicã, parcã la gândul revederii, acolo Sus, cu cei care abia plecaserã, slujindu-l pe Christ...

Dintr'un grup numeros care se afla într'o parte a curtii sediului, doi legionari s'au desprins apropiindu-se:

-Dati-mi voie să vi-i prezint! -le-a spus pictorul Bassarab, fãcând un pas în înaintarea celor doi: Dl. Comandant Victor Dragomirescu şi pictorul Geo Zlãtescu, a continuat el arãtând spre însotitorul lui Dragomirescu.

-Alexandru Bassarab (n. 11 August 1907 - d. 8 Iulie 1941). Comandant Legionar; Şeful Organizajiel Doamnelor Legionare; Şef al Familiel Legionare Ideea Românească si fost deputat de Ialomita In anul 1937 pe listele partidului "TOTUL PENTRU TARÃ".

-Incântati de cunostintã camarazi. Sunt scriitorul Ion Ciocârlan... Acesta este Radu, un camarad tânăr, de încredere şi nădejde -a continuat el, prezentându-l celor doi. Au salutat toti deodatã, drept, ca la o comandă instinctivă, nerostita, venita din adânc, semn de legământ în aceleaşi crezuri...

"-Natul nostru e sfant... Dumnezeu ne vrea asa. Cei ce stau în calea Lui, nu sunt ai natului ãstuia. Drumul nostru de biruinta place lui Dumnezeu. Jertfele noastre sunt sfinte. Va veni o vreme cand mortii nostri îsi vor afla locul de onoare în inimile tuturor oamenilor care compun Neamul ãsta... Suntem ai lui... Pe el îl aparam si pe Dumnezeu!...", -îi spusese Victor Dragomirescu atunci la despãrtire, fãcându-i loc prin multimea cãmãsilor verzi care de-acum umpluserã în întregime sediul, curtea si strada, ca o mare de fiinte cernite de durere.

"-Jertfa noastra seninã reprezintã sudura cu Neamul spre biruinta eternã, cãci ne jertfim pe altarul lui sacru în rândul ostirilor etern invincibile. Hai sã placem lui Dumnezeu! Aceasta este epopeea noastrã!..."

Ajunsi pe cheiul Dâmbovitei, în spatele Arhivelor Statului, îi strânsese mana cu putere, bãrbãteste, salutându-l:

Rãmãsese pironit, cu mâna în salut drept, privind cum Victor Dragomirescu se depãrta înapoi, în directia multimii verzi care începuse sa se reverse si sã cuprindã strãzile adiacente sediului.

Pictorul Bassarab se jertfise pe frontul de Est, luptând în apararea crestinismului. Dumnezeu l-a chemat si pe el sus. Indeplinise poruncile ceresti, asa cum îi amintise în acea zi de Ianuarie, când a avut harul sã-l cunoascã.

Câtiva ani mai apoi, în sângeroasa zi de 22 Septembrie '39 plecase într'acolo şi C-tul V. Dragomirescu. Groaznicul lui sfârsit îl aflase dela fratele de cruce Nicorea care se găsea împreună cu el în clipa ridicării de la spitalul închisorii Văcăresti.

Torturile prin care trecuse fratele de crece Nicorea la sediel Sigurantei, îl puseserã între viatã si moarte:

"-Spune banditule... Recunoaste cã esti un terorist... Cu cine trebuia sa te întâlnesti la statuia Rosetti? Spune si trãiesti!... Noi asa procedãm cu voi... Scăpăm ţara si instaurãm linistea. Unul singur nu va mai fi liber. Asta s'o stii: dezvaluiesti numele si scapi cu viată. Ai venit cu planuri teroriste? Vreti sa distrugeti noua Constitutie a Majestatii Sale?..." -sunau întrebarile amenintatoare ale anchetatorilor, însotite de lovituri puternice ..."constitutionale"...

Sãptãmâni la rând a durat tratamentul. Intrebãri la care zbirii asteptau un rãspuns, rãspuns care nu venea de pe buzele muribundului, provocând lovituri întetite, tot mai periculoase:

"-Cati legionari sunt la Paris? Cc atentate planuiesc? Paris..., studii de drept international... Pe cine duceti voi cu fofârlica, mã?! Raspunde: cine conduce garnizoana de-acolo? Emil Cioran? Faust Bradescu? Studiati atentate la viata primului ministru? Cine, mã? Rãspunde...

Negatiile aduceau cu ele noi si puternice lovituri aplicate. Isi pierduse cunostinta... Auzea ca prin vis discutia celor trei:

-Domnilor! Eu nu vreau sã ajung la ce s'a 'ntâmplat acum trei sãptãmâni... Sã moarã în alta parte, nu aici... Fã-i foi si du-l la închisoarea Vacaresti. Dacã trãieste ...trãieste si mai vedem ce-o fi dupã aia..."

Se trezise a doua zi întro celula mai mare a închisorii -cândva mânãstire- Vãcãresti. Domnul Nicolae Mavrocordat, ctitorul acesteia la 1722, avusese grije atunci nu numai sa ofere calugarilor ortodocsi celule mari pentru meditatie si ruga, asezate toate in jurul zidului gros de caramida, dar el pusese sa se ridice si o mare biserica cu coloane brodate si chipuri sfinte pe pereti, o capela mica, gradini frumoase de trandafiri orientali, alaturi de un palat frumos, anume păstrat pentru el. La moarte, vrednicul Domn fusese îngropat într'un colt al bisericii ctitorite, sub lespezi grele cu inscriptii istorice...

Un vechi complex monastic din sud-estul european devenise în transformare, o închisoare!...

Acum, la turnurile mânãstirii fac de paza sentinelele, usile sunt de fier, iar ceea ce candva fusese palatul Domnului, transformat si el drept "directie a inchisorii". In schimbarea brutalã, deloc ortodoxã, camerele de rugãciune, de ispãsire si de contemplare pentru cãlugarii ortodocsi au devenit ateliere de lucru. Monumentul religios cãpãta acum un alt sens...

A deschis ochii. La cãpãtâi, fetele îngrijorate ale câtorva camarazi, arestati si ei în alte împrejurari:

Auzise exclamatia celor de fatã ca un chiot de bucurie cã fratele si camaradul de lângã ei adus în miezul noptii si aruncat în celulã dãdea semn cã îsi revine la viatã.

Nu fusese un somn. Era ametit. Corpul îi era tumefiat din pricina loviturilor. Bandajele umezi confectionate din vestmintele celor de fatã de cãtre Dr. Aurel Marin, îi acopereau trupul plin de rãni...

Asa îl cunoscuse Nicorea pe poetul-Dr. Aurel Marin, stralucitul colaborator de la revista Gândirea si caruia îi datora viata salvata în acea noapte cand se gasea la un pas de moame, arestat si el în valul continuu, spre amutire, a Legiunii. Cãpitanul: arestat la Predeal, la 17 Aprilie 1938; depus la Jllava, apoi la Doftana si Ramnicul Sarat; Ing. Gheorghe Clime, Prof. Ion Zelea Codreanu (tatãl Capitanului), Prof. Vasile Christescu, poetul Radu Gyr, Pr. Cristescu, Vasile Ionescu, C. Tell, Craja si multi altii arestati si internati in lagarul de la Manastirea Tismana; la Miercurea Ciuc sunt depusi: Dr. C. Georgescu, Prof. Nae Ionescu, Dr. Cincara, Al. Bidianu, Noveanu; alti conducatori legionari sunt si ei imediat închisi la Manastirea Dragomirna: Dr. Ilie Garneata, Av. Mile Lefter, Al. Ventonic, Simion Lefter, Spiridon Polianu, C. Diaconescu si multi altii. Cu fiecare zi, numarul lor crestea furtunos: Radu Mironovici, Ion Belgea, Printul Alexandru Cantacuzino, Mihail Polihroniade, Gheorghe Istrate, Nelu Manzatti, Dr. Vasilovschi, Tocu, Sima Simulescu, D-rul Serban Milcoveanu, Banica Dobre, Gheorhe Furdui, Petre Bolintineanu, Ing. Serafim Aurel, Prof. Dumitru Gazdaru, Ing. Eugen Ionica, Pr. N.-Georgecu Edinej, Niculae Totu, Radu Budisteanu, Traian Cotiga, Gh. Apostolescu, Dumitru Grozea, 1. Nicoam, Victor Silaghi si tot asa, nume de primã mãrime în Miscarea Legionara. La 18 Iunie, evadau din trenul care îi transporta din lagarul Miercurea Ciucului la inchisoarea Jilava, Al. Cantacuzino si Prof. Vasile Christescu, ascunzandu-se la Râsnov si Brasov, apoi la Bucuresti. Doua luni mai apoi, la 25 August 1938, Victor Silaghi reusise sa evadeze si el din lagarul de la Miercurea Ciuc, ascunzadu-se în nordul Ardealului. Cu o zi înainte de asasinarea Capitanului, a Nicadorilor si Decemvirilor la 29-30 Noembrie 1938, avocatul Nicolae Făgădaru era si el arestat. Patru zile mai apoi, la 3 Decembrie, împreunã cu Bica Ananie si Petre Andrei, este împuscat. La 25 Ianuarie 1939, Lt. Ing. Dr. chimist Nicolae Dumitrescu, dupa torturi inimaginabile, era asasinat prin strangulare de agentii politiei în beciul Prefecturii de Politie din Bucuresti. Dupa numai o zi, pe scarile locuintei din str. Cpt. av. Teodor Iliescu, Nr. 15 -ultim refugiu-, Prof. univ. Vasile Christescu era si el asasinat de agentii politiei. La 5 Februarie sosea vestea uciderii Luciei Grecu. Trei zile mai apoi, Vucu Martin, Dragos Popovici, Nadoleanu, Enache, Dr. Iovu Ion, Vucu, erau asasinaţi si arsi la crematoriu. C-tul legionar Victor Dragomirescu, încercând la 11 Februarie sa se refugieze in Polonia, se prabusise cu avionul pe aerodromul Baneasa de lângã Bucuresti, din cauza unei defectiuni tehnice de motor. Atât el cât si pilotul, legionarul Andrei Costin, sunt raniti grav. Transportati la spitalul mlitar "Regina Elisabeta", sunt identificati si arestati. Drumul mortii îsi facea loc cu sarguinta pe toata intinderea tarii, cu fiecare zi...

Toate acestea -îi mai spusese fratele de cruce Nicorea-, le aflase dela Victor Dragomirescu, aflat în spitalul închisorii Vacaresti, unde cateva zile dupa aruncarea lui in celula, printr'un gest crestinesc al unui ofiter jandarm, fusese si el internat în urma apelurilor insistente ale Dr.-ului Aurel Marin. Numele i-l rostea cu recunostinta ca pe acela al unui sfânt cãruia i se închina cu plecãciune. In privegherea si compania Dr.-ului A. Marin, aflase despre viata si lupta acestuia, despre atmosfera profund ortodoxã în care gruparea legionarã de la revista «Gândirea» unde colabora, trãia si se manifesta, despre prieteniile si deceptiile în calcavura timpului trecut.

Prieteniile cu cei ce se aflau si ei in parte aruncati prin închisorile si lagãrele tãrii, sau liberi, afarã, scriind cu teamã -asteptând în atmosfera iminenta arestarii-, i le înfatisase în soapta la cãpãtâi, cu vocea moale si duioasa pe care, în cerc, în liniste, toti conlocatarii celulei se asezau s'o asculte si sa invete, respectand-o. Recita din poeziile lui Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, G. A. Petre, Donar Munteanu, Radu Brates, Gh. Tules, Aurel Sânger, Aron Cotrus, Mircea Streinul, Valeriu Cârdu, "câte nume, atâtea suflete legionare" -le spunea el...

Jertfele camarazilor sãi le cântase în elegii, simplu prinos de recunostintã. "Vântul asasinatelor" -cum se exprima el-, îl dezvãluise într'o poezie pe care o publicase la revistã. O intitulase "Trece vântul orb peste lume ".

Florile rare, fragede -le spusese el-, erau ei, cei care tineretea nu puteau s'o mai poarte, îngropati de urgia vântului politic orb, ei cei mai buni copilandri ai Neamului, flori rare rupte din trupul lui...

Vibra si acum în el "Sonetul" lui Donar Munteanu pe care i-l recitase la despãrtire, îndemn de crez sfânt pe care trebuia sã-l urmeze:

Poetul Aurel Marin, cel care prin insistentele si îngrijirile lui salvase viata lui Nicorea, îsi gãsea mai apoi si el sfârsitul în Iulie 1944 în Crimeea, în luptã cu hoardele bolsevice, apãrând tara de invazia iminentã care se succeda cu repeziciune.

In cadrul Regimentului de Infanterie 20 de pe linia întâia a frontului, cu gradul de Cãpitan, ca sef al unei brigazi de operatii imediate, Aurel Marin îsi jertfise viata, luptând eroic pânã la ultimele sale clipe, intrând si el în panteonul nemuritor al eroilor Neamului, lângã atâtia arhangheli legionari pentru care Tara stã de veghe si-i cinsteste la loc de frunte...

Jertfa celor doi eroi legionari Mota si Marin, simbolicã pentru toate jertfele nenumarate si anonime care au rãsãdit în câmpul luptei legionare -primii doi români cãzuti pe câmpul de luptã împotriva comunismului-, cuprindea dupa Radu tot sensul chtonic transcedental al Neamului Românesc care a stiut în profunzimile mintii lui cã supravietuirea sa în viitor se va face numai prin sânge si jertfe. Iesirea spiritualã a celor doi eroi în lupta împotriva comunismului reprezenta simtãmântul aprioric fundamental de apărare a Neamului prin indivizii sãi. Confirmarea acestei transcendente nu întârziase sã apară. Odatã cu declansarea "oficiala" a Razboiului Sfânt, sensul total al luptei si jertfei eroilor legionari a cãpãtat caracter national: Neamul întreg se avântã în lupta împotriva comunismului, împotriva destrãbãlãrii rosii, profanatorilor religiei si japcarilor materialisti cu stea în frunte, împotriva amenintãrii crescânde cu subjugarea totalã, periculoasã existentei sale.

Toate principide proclamate in pseudoevanghelia lui Marx constituiau un obiectiv jenant de atins pentru poporul român; el a fost dintotdeauna -prin caracterul sãu autentic si autohtonismul religios antimaterialist- anticomunist... Pentru Mişcarea Legionară care purcede din rãdãcinile adânci ale trãirii romanesti, cum si întreg norodul romanesc -drept monolit national-legionar-, dimensiunea eroicã a fost esentialã. Tot parcursul de istorie al Neamului reliefeazã eroismul strãmosilor, înaintasilor nostri. Tocmai această dimensiune eroicã a pecetluit existenta lui milenară, ca o catapeteasmã bine ancoratã în peisajul valorii românesti. Si, luatã în întregul ei, dimensiunea crestinã: acel crestinism adânc, permanent, ca un punct de plecare si de sosire al revolutiei national-legionare, pecetie româneascã pãstratã din mosi-strãmosi, de-a lungul atâtor veacuri...

-Constantin Goga - O mare şcoală românească. In revista LUMEA NOUĂ (Director: Mihail Manoilescu), Anul VI, Oct.-Noembrie 1937, Nr. 1011, pag. 354-355.

Poetul, scriitorul si doctrinarul legionar Constantin Goga, prin însãsi jertfa sa sublimã pe care o dădea trei ani mai apoi, în 1940, pe altarul sfânt al Neamului si Legiunii -asa cum singur o spunea în rândurile de mai sus-, a stiut sã se "rupã din funiile terestre pentru a se înãlta spre sfintenie si nemurire". "Legionarul urias" din el a rãmas o permanentã vie, ca si "gândul svârlit obuz în pieptul viitorului "...

Pentru cine întelege, revolutia legionarã comportã o distinctie supremã: ea este o revolutie permanentã, iar idealurile spre care tinde sunt în OM si, mai ales, cu valoare eternã.

Christian Petrescu, ideolog si doctrinar fãcând parte din tânãra generatie a elitei legionare, definea în 1937⁴⁾ Revolutia Legionarã si conturarea în sistem a gândirii legionare drept un "sistem edificabil pe trei piloni de bazã":

-Christian Petrescu - A treia revolutie latinã: Revolufia legionară. In revista LUMEA NOUĂ, Anul VI, Decembrie 1937, Nr. 12, pag. 390-391.

-Era aproape de 6 dimineata, în ziua de 22 Septembrie 1939 -începuse sã-i povesteascã Nicorea- si ne gãseam, atât eu cât si Dl. C-dant Victor Dragomirescu, în coltul salonului, acolo unde dânsul îsi avea patul. Ceva presimtitor în rãu plana si ne apãsa, fãrã a sti ce anume. Inca din zori, pe la patru si jumãtate, gardianul care fãcea de strajã pe salã în fata usii si care noaptea avea grije sã ne tinã închisi urmãrindu-ne când si când prin gemuletul usii, se postase ferm la geam cu arma la picior, urmãrind ceea ce se petrecea în salon cu mare atentie. Ii observasem grija riguroasã si ne întrebam mirati de susceptibilitatea lui, cãci îl stiam blând si întelegãtor în raport cu ceilalti. De evadat, desigur cã nu era vorba, cei din salon fiind mult prea slãbiti si bolnavi ca sã se încumete la asa ceva. Apoi, chiar de se puteau strecura afarã, ajungeau tot în curtea închisorii, în tarc, deci motiv de îngrijorare pentru asa ceva nu era.
   Incepusem sã mã întremez... Ne fãcusem mãtãniile dis de dimineatã, atât eu cât si Dl. C-dant, în fata icoanei din salon... Cu mijlocul întepenit încã dela accident⁵⁾, se putea misca greu, în dureri, si îl ajutam atât cât îmi erau puterile. Cu toatã suferinta pe care o îndura, prima sa grije dimineata era sã-si facã rugãciunea. Se ruga în genunchi, cu mâinile împreunate la tâmplã, în liniste, suportând cu stoicism durerea pe care o avea în corp, iar când termina, închinându-se larg, scotea un oftat usor, rostind: "-Ajutã-i Doamne pe robii Tãi!". Era un moment profund si solemn, ochii îi strãluceau mistic a îndurare si plecãciune în fata vointei Celui de Sus, dupã care, pãsind încet, se întorcea la patul pe care nu-l pãrãsea ziua întreagã...
   Soarele rãsãrise de-acum. Intâi rosiatic, mare, se ridicase apoi încet pe bolta albastrã transformându-se în pulberi de foc cu razele-i ca niste sãgeti arzãtoare aruncate deasupra pãmântului.
   Priveam la acest spectacol maiestuos, singurul de care ne bucuram în acel univers concentrationar, minunându-ne de transformarea care se producea în ritm lent pe bolta cerului, ca o minune a Sf. Arhanghel Mihail. Povesteam tocmai de faptele Apostolilor, regãsindu-ne pe tãrâm religios dupã rugãciunea din zori, când, deodatã, dinspre clãdirea corpului de gardã a închisorii, însotiti de Comandantul corpului, zãrim trei civili care pãseau în grabã pe aleia cãtre intrarea spitalului. O luaserã putin în fata însotitorului, si graba cu care se îndreptau cum si privirile atintite rapid asupra salonului unde ne gãseam, prevesteau cã ceva avea sã se întâmple.
   Chiar înainte de a ne dumiri despre ceea ce se petrece, usa salonului s'a deschis cu putere, iar vocea rãstitã a unuia din civili adresatã gardianului de serviciu, a spart tãcerea care domnea:
   -Care e? Aratã-mi-l...
   -Acolo, în fund, la fereastrã... -indicã el cu mâna întinsã spre patul în care se gãsea Dl. C-dant Dragomirescu.
   Pãsind în salon, în spatiul dintre paturi rezervat pentru trafic, civilul deveni amenitãtor:
   -Aha, deci tu esti!?...
   Dl. Comandant, în confuzie, îl privea pe intrusul din salon, fãrã a întelege dacã trebuia sã rãspundã la întrebare sau nu; totusi îi rãspunse:
   -Eu sunt... De fapt, pe cine cãutati dumneavoastrã?
   -Lasã catza, vii cu noi... Vii cu noi chiar acum...
   Din tocul usii, de unde priveau, ceilalti doi civili pãtrund si ei în salon, îndreptându-se spre patul D-lui Comandant:
   -Dumneata vii cu noi... asa cum te gãsesti. N'ai nevoie de îmbrãcãminte...
   -Bine, dar nu mã pot misca... Sunt imobilizat...
   Vocea autoritarã a primului agent nu mai lãsa nici o îndoialã cã ordinul trebuia îndeplinit:
   -Sus cu el, pân'la masinã. E-aici la colt... Nu se'ntâmplã nimic...
   Insfãcat de cei doi agenti este ridicat brusc din pat. Privirile ni s'au întâlnit pentru o secundã, suficient ca sã înteleg cã îl vedeam pentru ultima oarã. O licãrire care pãrea cã spune:
   "-A sosit sfârsitul! Nu te teme! Acesta este Muntele Suferintei noastre..."
   A gemut scurt la ridicare, încercând sã-si înnece durerea din corp. Luat pe sus, l-au târît afarã din salon, fãrã a opune nici o rezistentã.
   Schinguirile de care a avut parte si accidentul de care suferise îl slãbiserã peste mãsurã.
   Usa s'a închis cu repeziciune, într'un zgomot rece, metalic, iar cheia învârtitã în broascã ne-a ferecat la loc în salonul cu gratii la geamuri.
   M'am postat imediat la fereastrã, cu ochii la cãrarea ce ducea cãtre corpul de gardã de unde veniserã indivizii. Totul se petrecuse cu iutealã si parcã nu-mi venea sã cred cã cele întâmplate erau adevãrate.
   Dupã putin timp, ducându-si prada, au apãrut vederii si cei trei agenti, îndreptându-se cãtre cladirea corpului. Dl. Comandant s'a întors cu ochii spre fereastra unde stia cã mã gãsesc. A fost pentru ultima oarã când l-am vãzut în viatã. Scena aceasta n'o voi putea uita toatã viata...
   Am rãmas asa toatã ziua, si multe altele mai apoi, cu ochii la cãrarea aceea, pe unde-l asteptam sã se întoarcã în fiecare clipã. N'a mai venit Dl. Comandant... N'a mai venit...
   Mai apoi - continuã Nicorea-, am aflat despre ceea ce s'a întamplat în chiar aceiasi zi când fusese luat si Dl. C-dant Victor Dragomirescu pe întreg cuprinsul tãrii: uciderea camarazilor nostri în lagãre si închisori, la colturile strãzilor, si expunerea lor de zile întregi la locul executiei.
   Despre modul în care a fost ucis Dl. C-dant Victor Dragomirescu -în chiar aceiasi zi a ridicãrii lui-, am aflat un an mai târziu din declaratiile la interogatoriu ale soferului masinii care l-a dus pe drumul mortii:

   "-Imediat dupã pãrãsirea incintei închisorii Vãcãresti -a declarat acesta-, am cotit masina la dreapta, în jos, pe Calea Vãcãresti, cãtre Abator. Nu-i cunosteam pe cei doi agenti pe care-i transportam, cum nu-i cunosc nici astãzi. Atât stiu, cã fiind de serviciu în noaptea si dimineata zilei de 22 Septembrie, Dl. Prefect m'a chemat sã mã prezint la cabinetul sãu pentru instructiuni imediate. Am asteptat în anticamerã mai bine de o jumãtate de orã. Nicicând nu fusese atâta larmã si agitatie în clãdire. Stiam cã se întâmpla ceva nefiresc dupã felul cum vedeam cã se organizeazã echipele de agenti, mult prea numeroase. Erau toti agitati si nervosi. Vorbeau în soaptã mai mult, plimbându-se în sus si'n jos pe culoarul central, asteptând sã le soseascã ordinele.
   Pe multi nu-i cunosteam. Stiam cã nu lucrau la Prefecturã si cred cã erau toti acolo cu acelasi scop, adusi din orasele de provincie: echipe masive de împresurare si arestare. Cum stiam cã Armand Cãlinescu fusese împuscat cu o zi înainte, bãnuielile mele erau cã se va porni la arestarea în bloc a elementelor legionare. Dl. Prefect m'a primit în cabinetul sãu, fãcându-mi semn sã mã asez pe scaunul din fata biroului.
   -Domnule Nicolescu -mi-a spus el- dumneata stii ce s'a întâmplat ieri dupã amiazã cu Dl. Prim-Ministru Cãlinescu la Podul Elefterie... Iti dai seama pentru ce am adus cu urgentã toti oamenii acestia în clãdire. Avem ordin de sus sã procedãm la arestarea tuturor capetelor legionare...
   Dumneata esti mai vechi angajat aici si întelegi cele ce se întâmplã în jur... Vreau sã-ti atrag atentia cã cele ce-ti spun sunt de strictã confidentã si nu trebuiesc discutate ori divulgate nimãnui.
   Dumneata esti însãrcinat într'o misiune de arestare si vei sta la dispozitia însotitorilor dumitale care, ambii, sunt ofiteri superiori în grad pe care i-am ales în mod special pentru aceastã treabã. As vrea sã ti-i prezint pe cei doi oameni care te vor însoti. Sunt pe hol si asteaptã... Misiunea va fi a lor...
   S'a ridicat dela birou, si-a aprins o tigare Camel si a deschis usa invitându-i pe cei doi înãuntru:
   -Domnul Barbu⁶⁾ -sã zicem asa-, mi-a fãcut el semn cu ochiul arãtând spre unul din agenti ceva mai inalt, si Dl. Stoicu... Dânsul va fi soferul Dvs., Dl... Popovici.
   M'am prezentat si eu cu numele dat de Dl. Prefect si, audienta pentru mine fiind încheiatã, am coborît pe scãri în curtea interioarã care se umpluse de-acum cu masini în asteptarea ordinelor. Curând, au venit si cei doi...
   Imbarcati în masinã, cel ce-mi fusese prezentat cu numele de "Barbu" mi-a indicat cã vom merge la Inchisoarea Vãcãresti de unde trebuia sã ridicam un legionar. Am ajuns la Vãcãresti pe la orele sase si jumãtate dimineata. Am pãtruns în incintã si am parcat masina în fata corpului de gardã al închisorii, iar "Barbu", purtând un mic dosar sub brat, s'a dat jos...
   Era asteptat cãci, din incinta clãdirii i-a venit imediat în întâmpinare un domn în civil. Au discutat circa un minut, apoi "Barbu" ne-a fãcut semn sã ne dãm jos si sã-l urmãm.
   Ne-am îndreptat pe o cãrãruie spre clãdirea spitalului, flancati de privirile sentinelelor înarmate ce patrulau pe lângã zidurile împrejmuitoare ale închisorii. Am intrat pe un culoar si dupã zece-cincisprezece metri ne-am oprit în fata unei usi pãzite care ducea într'un salon. Ni s'a deschis imediat si "Barbu" a pãsit înãuntru. A identificat persoana ce trebuia s'o ridicãm, iar noi am primit ordin sã o transportãm la masinã. Abia acum am aflat cã numele celui pe care noi l-am ridicat era Victor Dragomirescu, unul din sefii Dvs. Era slab si nu prea ne-am chinuit sã-l transportãm...
   L-am dus la masinã mai mult pe sus, eu si cu "Stoicu"... "Barbu" ne-a deschis usa si l-am împins la mijloc pe bancheta din spate. Rãsufla din greu...
   -Domnilor, unde mã duceti? Ce vreti sã faceti cu mine? Spuneti-mi, vã rog... Mijlocul mi-e rupt, nu pot sta asa, în sezut...
   -Taci si nu te mai vãicãri, bestie ce esti! -s'a rãstit la el "Barbu". Stim noi unde te ducem...
   Eu m'am urcat la volanul masinii:
   -Gata, dã-i drumul! -mi-a comandat "Barbu" dupã ce s'a asezat în stânga omului Dvs., avându-l pe "Stoicu" în partea cealaltã. M'a surprins cãci la venire "Barbu" ocupase locul din fatã, iar acum, cu toatã imobilitatea persoanei ridicate, preferase sã se aseze în spate.
   Ni s'a deschis poarta închisorii si am apucat în jos, pe Calea Vãcãresti. Ajunsi pe cheiul Dâmbovitei, "Barbu" mi-a facut semn sã cotesc la stânga:
   -Sã opresti la Oitelor! -a mai adãugat el.
   Incepuse sã fie nervos si privea cu agitatie pe fereastrã, în jur...
   Am ajuns la strada pe care mi-a indicat-o:
   -Intrã si trage pe dreapta, sub pomii ãia din fatã! -mi-a ordonat el. M'am executat si am oprit motorul masinii. Nu era nici tipenie de om jur:
   -Ia spune -a început "Barbu" interogatoriul-, ce contacte ai mentinut în ultimul timp cu teroristii de-afarã?
   -Care teroristi domnule, cã nu înteleg?!
   -Care teroristi, ai!? Teroristii care l-au pus în groapã pe Dl. Cãlinescu... Sau te prefaci cã nu stii!...
   -Nu stiu si vã spun adevãrul..., iar dacã a murit, si-a spãlat pãcatele... El a poruncit si moartea Cãpitanului, Decemvirilor si Nicadorilor, si tot dela el s'au tras si asasinatele care-au urmat. Toti bãietii nostri ucisi ca'n codru...
   Brusc, cu fata congestionatã, "Barbu" l-a lovit peste gurã cu putere:
   -Tu nu-mi tii mie prelegeri, banditule...
   Am vrut sã intervin... Momentul era penibil. Un muribund cãruia i se grãbea sfârsitul în mod violent, asa dupã cum nu mã asteptam:
   -Tu sã-ti vezi de volanul pe care-l ai în mânã -m'a atentionat "Barbu"-, dacã vrei sã nu-ti pierzi slujba. Cu banditi ca ãsta, am mai avut eu de-a face... Imi ciripeste el mie la ureche, totul... Obiectivul dumitale e strada. Priveste si cerceteazã...
   M'am întors si am privit înainte. Am uitat sã vã spun cã pânã atunci eu fãceam parte din brigada "Moravuri". Am cãrat multi proxeneti, femei usoare si altele de-astea, la arest, dar niciodatã n'au fost loviti în masina mea... Acum, cu brusca însãrcinare de moment sã transport politicii Dvs., totul era schimbat cu 360^o fatã de ceea ce fãceam înainte...
   Am tãcut si am privit înainte, trãgând cu coada ochiului în oglinda retrovizoare. Interogatoriul violent continua. "Stoicu" sãrise si el asupra nenorocitului... Il lovise scurt, în ficat, si îl tinea strâns cu o mânã de ceafã, apãsându-l în jos. Gemea omul, dar "Barbu" -n'am sa-i uit privirea dementã cât voi mai trãi-, îi trase un pumn în fatã, repetând întrebarea:
   -Ce contacte ai mentinut, mã? Vorbeste...
   -Am fost închis, imobilizat la pat... N'am avut nici un fel de contacte... Acum...
   -Asa... Vorbeste tare sã te-aud! - a zbierat "Barbu" la el. Ciripeste...
   -...acum, cã mã credeti ori nu, acesta este adevarul, puteti cerceta... Terminati cu mascarada asta, nu ãsta vã este scopul... Omorîti-mã!... Dumnezeu mã va primi la El... Stiu cã asta vreti sã faceti. Nu chinuiti oamenii pentru vini imaginare!... Aveti experientã. Nu sunt eu primul...
   "Barbu" a rãmas ca paralizat. Nu se astepta la un asa rãspuns. Isi reveni, lovindu-l cu sete încãodatã:
   -Pânã te omorîm, te perpelim putin în focul Iadului, dacã esti asa de sigur cã o s'ajungi în Rai la Dumnezeu. Sã vezi cum e si în Iad...
   Omul scânci la loviturã si se fãcu si mai mic între cei doi. Pe fatã îi curgea o suvitã de sânge care se îngrosa tot mai mult, fãcându-l livid.
   In susul strãzii, la intersectie cu Radu Vodã, apãruse silueta unui preot în sutanã, în drumul lui cãtre Biserica Radu Vodã de pe deal; spre Seminar, Dumnezeu stie...
   -Gata, am terminat cu tine... Nu-ti mai facem nimic. Te ducem înapoi. Te-a salvat popa din Iad... Ha-ha... Dã-i batista sã se steargã cã ne umple si pã noi dã sânge... Ha-ha, hi-hi... Te-a scãpat popa... -si a râs iarã, fortat, ca de-o glumã bunã...
   Am pornit masina -la comanda lui "Barbu"- si, dupã un moment de gândire, mi-a indicat sã ies pe Calea Serban Vodã, cãtre Sos. Giurgiului...
   -Il ducem la Jilava... E doar un transfer, o formalitate...
   Am iesit pe strada Radu Vodã si am apucat pe Serban Vodã. Se vedeau de-acum oameni pe stradã.
   Am trecut de Biserica Sfântul Spiridon. Era Vineri si oamenii, cu lumânãri aprinse, intrau sã se roage, pentru cei morti si pentru cei vii... Mi-a venit în gând cã poate si pentru nenorocitul din spate, cineva se ruga undeva la o bisericã.
   L-am vãzut când si-a fãcut semnul crucii, îngânând:
   -Vinerea Neagrã... Fie voia Ta, Doamne!...
   "Barbu" l-a privit mustrãtor, dar n'a zis nimic.
   Traversasem de-acum B-dul Mãrãsesti (fost Neatârnãrii), trecusem de liceul "George Cosbuc" si continuam -în sus- pe Calea Serban Vodã. Pe stânga era groapa si terenul viran care o împrejmuieste⁷⁾, iar în dreapta noastrã începuse sã se desluseascã verdeata din "Parcul Carol I", în partea Crematoriului. "Barbu" îsi aprinsese o tigare si privea tot mai agitat, cu ochii la soseaua din fatã. "Stoicu" tãcea, nu spunea nimic... Avea numai o privire..., o privire întunecatã si clipea nervos miscându-si maxilarele proeminente, când într'o parte, când în alta...
   Nu mai scosese nimeni un cuvânt încã de pe când trecusem de Biserica Sf. Spiridon:
   -Fã la stânga pe G-ral Cerchez..., asa..., acum mergi spre groapã, înainte... -mi-a ordonat "Barbu".
   Am mers înainte ocolind mormanele de gunoi, prin bãlãrii, circa 4-500 de metri. Nu se vedea nici tipenie de om..
   -Opreste-aici! -mi-a strigat "Barbu".
   Am oprit. S'a dat jos si dupã el, si "Stoicu". S'au dus asa în spatele masinii, la circa zece-cincisprezece metri distantã. Si-au aprins fiecare câte o tigare si s'au usurat, discutând nervos. N'am înteles ce-si spuneau... Fata suferindã a lui Dragomirescu, cu sângele închegat pe ea, cãpãtase o înfãtisare jalnicã. Imi era milã de sãracul om:
   -Nu vã mai ascundeti... Stiu cã vreti sã mã ucideti. Fãceti-o cât mai degrabã si luati-mi chinul din corp... Impuscati-mã, dacã asa vã sunt ordinele. Terminati cu mine odatã... Stiu ca sã mor...
   Usa din spate a masinii s'a deschis si "Stoicu" s'a asezat lângã muribund. Avea fata rosie. Era enervat... Se certase cu "Barbu". Nu se'ntelegeau. "Mortul" trebuia demult sa fie mort-mort. Curând, cu pasi repezi, hotãrîti, a venit si "Barbu":
   -Dã-i drumul... Gata! Mai ai un minut de viatã si te curãtãm dacã nu spui adevãrul. Spune! -s'a rãstit el la Dragomirescu.
   Astepta o negare de la Dumitrescu, un cuvânt numai sã se repeadã asupra lui, dar acesta rãmãsese mut, cu privirile în jos, fãrã a spune nimic. "Barbu" s'a enervat si l-a lovit cu pumnul peste cap:
   -Spune 'tu-ti pastili mã-tii dacã vrei sã trãiesti...
   "Stoicu" îl lovi si el peste fatã cu putere si sângele îi nãvãli iarã din nãri, abundent.
   -N'auzi mã, spune!?
   Apoi, "Barbu" l-a apucat cu mâinile de beregatã, strângandu-l tot mai tare, cu putere... L-a împins pe spate cu fata în sus, pe gennunchii lui "Stoicu", apãsându-l cu toatã forta, decis sã-si îndeplineascã ordinul primit, iar "Stoicu" i-a acoperit gura cu mâinile, luându-i toatã rãsuflarea. Fata lui Dragomirescu s'a fãcut vinetie, ochii îi iesiserã parcã din orbite în lupta neputincioasã pentru aer, si dupã un timp, -nu pot sã apreciez- slãbit din strânsoare, capul i s'a dat inert într'o parte...
   -Gata!... Ai vãzut cã nu e greu! -a strigat "Barbu" la "Stoicu". Mare daravelã...
   S'a lipit de fereastrã trãgându-si rãsuflarea dupã efortul fãcut, scotându-si nervos o tigare si aprinzând-o lacom, cu mâinile tremurânde:
   -La Crematoriu cu el...
   -N'ai vãzut, n'ai auzit nimic! -mi-a tipat "Barbu". Il ducem la Crematoriu. Totul este aranjat... Intinde-l la podea! -i s'a adresat el lui "Stoicu", întorcând mortul pe partea cealaltã...
   Am ajuns la Crematoriu pe la opt si jumãtate... Am intrat prin spate. L-am scos din masinã asa cum era, cu fata în jos, si l-am bãgat într'un sac de rafie cu care îl invelise "Stoicu" încã de pe groapã. Apoi, eu si cu "Stoicu" l-am transportat în interiorul clãdirii...
   L-am pus într'un cosciug din scânduri nerânduite, încropit în grabã peste noapte din ordinul Dlui. Prefect. Medici legisti care sã consemneze decesul, n'au fost. Hârtiile de incinerare, am aflat mai apoi, s'au fãcut dupã aceea.
   Când i s'a bãtut capacul cosciugului în cuie, mi s'a pãrut cã aud un scâncet venit dinãuntru. Am crezut cã nu mai aud bine... M'am înfricosat... I-am spus lui "Barbu" si el, în zeflemea, mi-a rãspuns tãios:
   -Mortii de la groapã nu se'ntorc niciodatã, nu stiai? Visezi...
   Nu se mai auzea nimic. Se fãcuse liniste... Sã mi se fi pãrut? Am halucinatii! -mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata sã-l împingem înãuntru când, aud vocea neputincioasã a lui Dragomirescu:
   -Mãi oameni buni, mã ardeti de viu mãi?!...
   Era cât pe-aci sã scap cosciugul din mâini. Am început instinctiv sã tremur.
   -E viu..., l-ati auzit?! E viu!... Hai sã-l scoatem d'aici...
   Mecanicul cuptoarelor, um om gras si mãruntel, auzise si el. Se depãrtase câtiva pasi înapoi si izbucni dând din cap:
   -Eu aici nu mã bag domn-agent... Omu' ãsta e viu... L-am auzit si eu. Nu mã bag... Sunteti nebuni?!
   -Impinge-l înãuntru! -s'a rãstit "Barbu" la "Stoicu". Sã terminãm odatã...
   -Ce faceti fratilor!? Doamne..., fratilor, mãi oameni, mã auziti?
   "Stoicu" a împins cosciugul cu putere înãuntru, iar "Barbu" a închis usa, punându-i siguranta cu mâinile tremurânde:
   -Ati înebunit? Nu mai auziti bine! A murit de mult... Vi s'a pãrut!... -a cãutat sã ne mai convingã odatã "Barbu".
   "Stoicu" l-a privit în ochi, dând si el din cap, în semn de aprobare:
   -A murit... Eu n'am auzit nimic!...
   N'am putut sã mai îndur -a continuat soferul declaratia sa- si am iesit afarã... Dupã un sfert de orã, au venit si cei doi si ne-am îndreptat cãtre Prefecturã unde trebuia sã raportãm în persoanã executarea ordinului.
   Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecãruia câte un plic. Era pretul pentru omorîrea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu si 5.000 de lei de persoanã... Nu m'am atins de ei nici pânã astãzi. Ii am în acelasi plic rosu care mi-a fost dat, la fundul cufãrului de haine...
   Nu-i stiu cum se numesc nici astazi cu numele adevãrate... De atunci, nu i-am mai vãzut niciodatã... Doar de aveti ceva fotografii, atunci îi pot recunoaste dintr'un milion. Eu am pe constiintã viata unui om, si-mi astept pedeapsa, indiferent care este..."

Asa si-a încheiat declaratiile sale soferul masinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenusa i-a fost aruncatã pe locul viran dela Groapã, acolo unde cãlãii au crezut cã i-au curmat viata, între bãlãrii si gunoaie...

5)__________
-Dupã declansarea prigoanei antilegionare din anul 1938, Victor Dragomirescu a încercat sã se refugieze în Polonia, cu ajutorul unui avion. Datoritã unei defectiuni tehnice a motorului, avionul s'a prãbusit, iar Victor Dragomirescu împreunã cu pilotul legionar au suferit grave leziuni interne si au fost capturati imediat dupã prãbusire, fiind torturati zile întregi de agentii politiei, fãrã a li se acorda nici o asistentã medicalã...

6)__________
-Comisarul Al. Davidescu...

7)__________
-Azi "Parcul Tineretului"...