NOTĂ
ASUPRA EDIŢIEI
Prezenta
ediţie a lucrării ,,Altă creştere - Şcoala muncii``
de S. Mehedinţi-Soveja, reproduce ediţia a VII-a (1941) apărută
la Bucureşti, Editura ,,Cugetarea Georgescu Dealfras``.
Am numit-o ,,ediţie cu
adăugiri`` deoarece, prin generozitatea doamnei Simona Mehedinţi,
nepoata savantului şi moştenitoarea acestuia, care a renunţat
la drepturile de autor, în favoarea Asociaţiei Personalului Didactic
,,Simion Mehedinţi``, am intrat în posesia exemplarului pe care a lucrat
autorul pregătindu-l pentru ediţia următoare.
Pe
pagina de gardă este scris ,,motto-ul
pentru ediţia viitoare`` text pe care
l-am titrat pe coperta I ,,Munca nu
este o marfă, ci o funcţie a omului, ca şi respiraţia,
circulaţia şi alte activităţi organice. Animalele nu muncesc,
ci se mişcă după instinct. Omul sălbatic munceşte,
ajutat de câteva unelte, însă numai pentru hrană şi alte nevoi
ale traiului fizic. Abia când creşte civilizaţia, omul începe a
munci cu adevărat, iar munca lui sporeşte odată cu civilizaţia
şi cultura. Cea mai intensă şi mai variată muncă
se vede la popoarele cele mai civilizate. Tot astfel şi individul: cu
cât e mai civilizat şi mai cult, cu atât munceşte mai mult, afară
de cazul când devine parazitul muncii altora, dar atunci - ca la toţi
paraziţii - începe decadenţa şi ruina.``
Pe
pagina rezervată dedicaţiei ,,Soţiei mele. Închinată familiei,
pământului românesc şi muncii``,
sunt notate alte două dorinţe ale autorului, scrise de soţie:
-
,,Atenţie! Când se va tipări ediţia a VIII-a, soţul
meu a spus să se continue de a pune dedicaţia soţiei. Mi-a
spus să notez, căci vederea era slabă şi scria mic etc...``
- ,,Şi pe toate cărţile,
atât ştiinţifice, cât şi de literatură, să se pună
numele: S. Mehedinţi-Soveja``.
În
continuare, autorul face corecturi şi intervine în text. Redăm cele
mai importante adăugiri, făcând trimiteri la paginile ediţiei
a VII-a (1941), toate acestea regăsindu-se şi în lucrare, dar la
alte pagini. Adăugirea este titrată cu litere cursive:
,,...care
i-a sugerat comparaţia că în tiparul muncii a fost turnată
inteligenţa noastră`` (p.21).
,,...ale conştiinţei etnice.
În realitate, datele etnografice nu sunt imediate, ci moştenite. Ca toţi cei străini de etnografie, Bergson
nu concepe evolutiv geneza şi
dezvoltarea omenirii, ci exploziv,
adică pornită de la început
într-o direcţie oarecare, dictată
de o matrice comună - materia vie un fel de
fiat lux jahveist. Afară de
comparaţia literară, mai sus citată, Bergson este
tot atât de steril pentru etnografie ca şi Moise ca scriitor al Genezei``...
(p.21).
- ,,...concepţii
individuale ale unor oameni ce nu cunosc nici psihologia, nici etnografia``.(p.43)
- ,,... un fel de înşelăciune
neroadă care se întinde acum peste tot tineretul unui popor,
sub numele de cultură generală.`` (p.205)
- ,,... Oscar Wilde căzuse
în patimi nevrednice de om; ... e lege în
Anglia; ... haină şi chitie
vărgată de puşcăriaş; ... osânditul se îndreaptă
spre Reading Hause``. (p. 227)
...
- ,,... munca de toate zilele e cel
mai mare noroc al vie]ii; ... muncile cele
mai de rând; ... la un examen de
capacitate, un candidat...`` (p.251).
,,ÎNCHEIERE - DECALOGUL MUNCII``
(p. 267)
,, Cine a ridicat munca până
la iubire, acela a coborât raiul pe pământ. Trăieşte între
oameni ca şi cu sfinţii în cer.`` (p.268).
,,Sporeşte munca ta până la hotarul unde începe creaţia
originală, adică măiestria. Adică, să ştii că eşti
cineva. Spune-mi, deci, ce munceşti,
ca să-ţi spun cine eşti.`` (p.268)
- Textul a fost adaptat conform normelor
ortografice şi de punctuaţie în vigoare.
- Au fost actualizate unele forme lexicografice ieşite din uz:
vieaţa, etnopsichologie, strein, şcoale, sugestiuni, cetite, ranele,
ghiaţă, fisiologie, sălbatec etc.
Mulţumim, pe, această
cale, încă o dată, doamnei Simona Mehedinţi, domnului prof.
univ. Ion Gh. Stanciu, domnului dr. Gheorghiţă Geană şi,
nu în ultimul rând, Consiliului Judeţean Vrancea, fără de care
nu s-ar fi putut înfăptui acest act de cultură.
Apariţia lucrării de faţă
este un dar de suflet pe care vrâncenii îl fac în memoria savantului de la
Soveja, dascălilor, elevilor, şcolii româneşti.
Prof.
Costică NEAGU
PREFAŢĂ
la ediţia a doua
În mai puţin de trei luni, ediţia întâi s-a isprăvit.
S-a întâmplat cu
Altă Creştere, ca şi cu Legea
Eforiilor Çcolare şi alte legi şcolare din 1918: nu numai prietenii,
dar şi adversarii le-au dat aprobarea lor.
Cum se explică aceasta?
Suferinţele războiului şi
greutăţile nepilduite prin care trece România au deşteptat,
cred, în multe suflete convingerea, că neamul nostru nu-şi va putea
împlini menirea, decât intrând cu tot dinadinsul în <<Scoala muncii>>.
Pentru o ţară încercuită din toate părţile de vecini
neprielnici şi împănată cu atâtea elemente străine, nu
e altă cale deschisă decât o grabnică mobilizare a tuturor energiilor, începând cu cele rurale.
Ca să sprijinim oraşele, trebuie să ne întoarcem cu
faţa către sate. Iată de ce, a da poporului nostru
<<Altă creştere>> e nu numai o chestie de pedagogie,
ci o adevărată problemă
de stat.
Spre a grăbi măcar cu o minută
dezlegarea acestei mari probleme, trimit cititorilor a doua ediţie, cuprinzând
câteva capitole noi.
S.M. Iulie 1919
PREFAŢĂ
la ediţia a treia
Încă de la sfârşitul anului întâi, s-a simţit nevoia
ca lucrarea de faţă să fie tipărită pentru a treia
oară. Împrejurarea aceasta arată destul de lămurit că
problema educaţiei începe să intereseze tot mai multă lume,
cum dovedeşte şi numărul scrisorilor primite nu numai de la
profesori, dar şi de la unii oameni străini de învăţământ.
Unii au aprobat Altă creştere,
fără nici o rezervă. Alţii şi-au exprimat însă
câteva nedumeriri cu privire la legătura dintre etnografie şi pedagogie.
De bună seamă, vina este a autorului, deoarece a presupus cunoscute
unele idei înşirate în lucrări anterioare (Poporul,
1913, şi Şcoala
Poporului, 1918). Nădăjduim însă că Ethnos
sau Principii de etnografie,
unde se arată în linii mari progresul unităţilor etnice - începând
cu starea de seminţie, până
la treapta de popor şi naţiune -
, va lămuri mai de-aproape relaţia dintre mersul omenirii şi
educaţia copilului.
Deocamdată, până ce lucrarea
amintită va ieşi de sub tipar, ne mărginim a releva următoarele:
Greutatea
de a urmări firul care leagă pe educator de etnograf vine de acolo
că mulţi pedagogi pleacă şi astăzi de la concepţia
despre un copil- abstract, adică o fiinţă care ar fi cam aceeaşi
în toate ţările pământului şi care, abia mai târziu, în
şcoala vieţii (iar în
ţările civilizate în şcoala cărţii
) s-ar modela în chip deosebit.
În realitate, acel copil-tip nu există nicăieri, afară
de închipuirea pedagogilor de cabinet. Dimpotrivă, cine priveşte
faptele etnografice vede, chiar din capul locului, cum copiii se deosebesc
după mediul lor etnic şi că, înainte de orice atingere cu şcoala,
pruncul e modelat de mamă, dobândind o dată cu graiul o întreagă
avere sufletească şi un anume calapod de cugetare făurit de
moşi şi strămoşi (Am putea vorbi chiar de un fel de apriorism
etnic).
Adevărul acesta sare şi mai
mult în ochi, dacă luăm seamă că copilul reprezintă
nu starea actuală, ci tocmai fazele mai vechi ale grupării etnice
din care face parte. Aşa de pildă, în armele cu care se joacă:
arc, praştie, suliţă...;
în uneltele cu care lucrează: sulă
de lemn sau dintr-un ghimpe, cuţit
dintr-o aşchie, o scoică sau o piatră ascuţită,
o roată fără spiţe (cum a fost roata primitivă);
în cântece (colind, caloian...)
şi jocuri, în
ghicitori şi alte manifestări, copilul înfăţişează tocmai caracterele
arhaice ale poporului din care s-a născut.
Iar dacă privim mai aproape la felul
său nelămurit de a percepe lumea, la graiul foarte neajutorat la
început, la chipul cum numără concret (punând mâna pe degete sau
pe lucrurile numărate), la asociaţiile de idei - uimitor de false...
şi în general la modul său de a simţi şi de a judeca,
putem zice că pruncul repetă în oarecare măsură fazele
cele mai vechi prin care a trecut omul, după ce s-a despărţit
de animalitate.
Din aceste constatări rezultă
însă o concluzie de o netăgăduită însemnătate pentru
un pedagog. Şi anume: dacă din cei dintâi ani, copilul nu e un homunculus
cu însuşiri abstracte, ci o făptură concretă, îmbinată
de toată tradiţia etnică, pe care o primeşte o dată
cu limba, este vădit lucru că pedagogia
nu poate fi o ştiinţă internaţională, cum e algebra,
ci are numaidecât o latură etnografică.
Aşadar,
creşterea tineretului unui popor trebuie să înceapă neapărat
de la copilul-concret, aşa cum ni-l înfăţişează mediul
său etnic, încărcat în bine sau în rău, cu toată moştenirea
lăsată de străbuni.
De
aici urmează că noi românii, de pildă, nu putem importa educaţia
engleză, germană sau americană, spre a ne lecui de neajunsurile
noastre, după cum importăm chinina din fabricile Americii, ca să
vindecăm frigurile de pe malul Dunării. Dimpotrivă: din noi,
adică din firea şi din moştenirea
poporului nostru trebuie să scoatem în bună parte îndrumările
pentru creşterea copilăretului ţării.
Cu
alte cuvinte:
Numai o pedagogie românească
poate folosi pe deplin poporului nostru.
Deoarece:
Înainte de a individualiza
cu copilul, trebuie să individualizăm
cu poporul din care el a răsărit.
Prin urmare, educatorul cuminte trebuie
să urmărească, pe cât se va putea mai amănunţit,
tot ce este caracteristic în mediul etnic al copilului, pentru ca să
se sprijine în aplicarea regulilor pedagogice, cât mai mult pe tradiţia
legată de fiinţa lui. Şi este nu numai o absurditate, dar şi
o primejdie să-şi închipuie cineva că Petre sau Vlad, un românaş
din satul Sărăcenilor, cătunul Pădurenilor, valea Râpenilor,
ar putea fi crescut după metodele întocmite pentru englezi, cu cărţi
franceze, cu programe germane şi alte dichisuri de import ).
Hotărât - nu.
Din noi înşine, adică din tradiţia noastră trebuie să
scoatem în mare parte îndrumarea pentru viitorul nostru. (Ne sfiim să
zicem o vorbă mare...; dar, după cum a fost un progres însemnat,
când Rousseau a descoperit pe copil
în om, tot aşa cum va fi vremea un real progres, când educatorul
va descoperi poporul sau naţiunea în copil). Azi, aşa ceva poate părea o pretenţie
semeaţă. Mâine, însă, acest adevăr va suna la urechea
urmaşilor ca o banalitate şi le va fi tuturor de mirare că
un lucru atât de simplu n-a fost recunoscut şi utilizat mai de mult în
creşterea tineretului. Pilde avem destule în alte direcţii de activitate.
După ce Grigorescu a început a zugrăvi fete torcând, care cu boi,
ciobani păzind oile... sub cerul
şi în aerul ţării
noastre, se minunează azi toată lumea, cum de nu le-au văzut
la fel şi alţi pictori înainte de dânsul. Tot aşa, când vom
trece de la abstracţiile pedagogiei de cabinet la pedagogia de ,,plein
air``, sprijinită pe etnografie, educatorii se vor mira singuri,
văzând câtă bogăţie de material românesc rămăsese
nefolosit în munca pentru creşterea copiilor.
Credem, aşadar, că de la etnografie
care e, în unele priviri, un fel de ,,pedagogie a omenirii``, şi până
la pedagogie ca ştiinţă a educaţiei este un foarte mic
pas. Etnopedagogia trebuie să-l arate.
*
Dacă e însă nevoie să individualizăm metoda educaţiei
nu numai după felul copilului, ci şi după tradiţiile poporului,
urmează de la sine că sarcina de educator nu poate fi împlinită de oricine. Dascăli
de algebră ori de chimie pot fi mai mulţi; dar pedagogie românească
nu poate face decât cel care e român ( nu numai cu numele, ci şi cu firea),
adică unul care are în gradul cel mai înalt însuşirile elementului
autohton. Din contra, pedagogia celui care muşuluieşte mereu prin
cărţi, fără să aibă intuiţia vie a sufletului
popular, aceea nu poate fi decât un lucru searbăd, prin urmare nefolositor
sau chiar de-a dreptul vătămător. Vrând sau nevrând, un astfel
de pedagog fără personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei convenţionale,
care îmbracă pe toţi copiii, din toate ţările, cu aceeaşi
haină, fără să ţină seama dacă le e cald
ori frig, dacă se potriveşte ori nu cu măsura trupului lor.
De unde urmează că cea mai
grea şi mai gingaşă sarcină a unui stat este alegerea
şi pregătirea celor chemaţi a îndruma creşterea tineretului,
începând cu alegerea învăţătorului unei cătune şi
sfârşind cu oamenii într-adevăr reprezentativi, care trebuie să
conducă cele mai înalte instituţii de educaţie.
Cartea de faţă nu se încumetă să biruiască
greutăţi atât de mari. Ţinta noastră e mult mai smerită:
1. Am voi deocamdată să întoarcem
ochii dăscălimii spre viaţa primitivilor adică a omenirii care trăia odinioară
aproape de natură. Traiul celor care umblă şi azi cu pieile
goale în pădurile Americii şi ale Africii poate servi ca o vedere
macroscopică a lumii copiilor. Punând înaintea educatorului o astfel
de icoană, îl ferim în oarecare măsură de ispita de a considera
pe copii, ca pe nişte maturi, şi de a cere sarcini nepotrivite cu
puterile lor. Gândul la bakairii care, cu mare greutate, numără
până la 6 ( şi nici nu pot număra, fără să apuce
îndată şi degetul care vine la rând), va face din ce în ce mai îngăduitor
pe învăţătorul care se ocupă de aritmetica copiilor.
2. Am dori apoi să atragem luarea
aminte asupra muncii, ca şcoală a omenirii întregi şi, prin
urmare, şi a copilului. Iar prin muncă nu înţelegem ceva teoretic,
ci un lucru cât se poate de concret: aplicări la viaţa de toate
zilele a gloatei poporului. Munca maselor este izvorul puterii, îndemânării,
a obiceiurilor şi deci a caracterului unui popor. Iată de ce, alături
de carte, şi cu un pas mai înaintea lecţiei, am pus lucrarea efectivă,
ca o reacţiune împotriva pedagogiei abstracte care sterilizează
sufletul copilului, eliminând din educaţie tocmai ce e mai viu, adică
îndeletnicirile de toate zilele şi tradiţia etnică. De aici,
titlul de şcoala muncii şi
interesul deosebit pentru o creştere a dăscălimii în mediul
rural, unde găsim toate elementele necesare unei educaţii naţionale,
cât mai completă. Ceea ce la oraş abia sună, la sat răsună
din plin, trezind în suflet multe şi adânci ecouri, până în depărtarea
celor mai vechi timpuri, când s-a înfiripat individualitatea neamului nostru).
Acesta ne-a fost gândul.
Ne grăbim deci a mărturisi că Altă
creştere nu vrea să
fie decât un îndemn pentru alţii. Iar până va lua fiinţă
o operă de pedagogie naţională, care presupune experienţa
unei vieţi întregi, o strânsă lipire de traiul poporului şi
o necontenită cernere a materialului etnografic, aplicat la educaţie,
ne mărginim doar a arăta de departe drumul. Afirmăm însă
de pe acum că ,,pedagogia românească`` nu poate fi o operă
de erudiţie, ci mai întâi de intuiţie, şi tocmai de aceea valoarea
ei va fi durabilă. Cărţile - chiar cele mai învăţate
- se prostesc cu vremea; pe când un scriitor original rămâne totdeauna
tânăr.
Până ce se va ivi acel scriitor
şi pedagog de rasă, mulţumim tuturor celor care au arătat
interes pentru latura etnografică (parte relativ nouă a acestei
lucrări) şi s-au ostenit să ne împărtăşească
părerile şi nedumeririle lor. Lămurind în treacăt legătura
dintre pedagogie şi etnografie, nădăjduim că am uşurat
cu ceva silinţa altora şi ne măgulim cu speranţa că
lucrarea de faţă, după cum a fost în zilele cele mai grele
ale războiului o inviorare pentru cel care a scris-o, va ajuta măcar
cât de puţin şi munca educatorilor tineretului, de care atârnă
tot viitorul neamului şi al satului român.
10 Mai
1921
PREFAŢĂ
la ediţia a
patra
În al patrulea an de la apariţie, cartea aceasta se tipăreşte
pentru a patra oară. Am adăugat mereu câte ceva, dar unele idei
au rămas pesemne nu destul de limpezite. Îndeosebi, legătura dintre
muncă şi şcoală a dat ocazie la multe discuţii.
Paginile de la sfârşit vor înlătura,
credem, orice nedumerire, arătând lămurit că munca şcolarilor
nu poate avea drept ţintă câştigul material, ci vrea să
fie în cea mai mare parte o pregătire
pentru înţelegerea învăţăturilor din cărţi.
Dacă am zis, totuşi: mai
bine muncă fără carte, decât carte fără muncă,
socot că nu ne-am depărtat de adevăr. Fără îndoială,
e mare neajuns pentru omul care munceşte cu braţele, să fie
lipsit de lumina cărţii; dar e mai mare nenorocire să citeşti
mereu, fără să duci la îndeplinire cele citite. Căci,
la urma urmei, muncitorul cu palmele este oprit de a aluneca în unele greşeli
- chiar prin rezultatele zilnice ale muncii sale, care îl aduc mereu la calea
adevărului; pe când cel care se pierde în abstracţiile cărţilor
poate cădea, fără să bage de seamă, în cele mai grozave
erori şi poate stărui în ele până la sfârşitul vieţii.
Aşadar, a
te coborî în lumea faptelor concrete, e cea dintâi regulă pentru siguranţa
cugetării şi rodnicia vieţii. Kant, mintea cea mai stăpână
pe abstracţii, dintre toate câte au fost vreodată, simţea mereu
nevoia de a se apropia de realitatea naturii. Alături de filosofie, el
a făcut până la adânci bătrâneţe câte patru ceasuri pe
săptămână lecţii de geografie, fiind încredinţat
că ,,nimic nu e mai potrivit decât studiul geografiei, spre a deştepta
judecata sănătoasă a omului``. Igiena minţii sale îi cerea
mereu să măsoare valoarea ideilor, după legătura fenomenelor
concrete. Iar ceea ce Kant făcea din principiu, muncitorul - şi
îndeosebi cel care modelează materia: lemnul, piatra, metalul, planta,
animalul etc. O face zilnic, în
chipul cel mai firesc, verificând necontenit ceea ce e în cuget, faţă
cu ceea ce-i stă dinaintea ochilor. (Evreii aveau bunul obicei să
oblige pe cărturari a deprinde o meserie. Isus a învăţat lemnăria;
Spinoza făcea sticle de ochelari... De asemenea, unele personalităţi
contemporane: Tostoi, Gladstone ş. a.
s-au supus muncii fizice, considerând-o nu numai o întregire a vieţii
trupeşti, ci şi a celei sufleteşti.)
Prin urmare, cu drept cuvânt, putem considera
munca fără carte mai priincioasă
vieţii, decât cartea fără muncă. Şi, până va pătrunde
în toate minţile axioma etnografiei: că unitatea de măsură
a dezvoltării omului e munca şi unealta),
va fi nevoie să punem mereu munca în locul întâi, deoarece ea
este cea mai sigură îndrumare către progres.
*
Îndeosebi, pentru noi, românii, convingerea aceasta trebuie să
stăpânească toate cugetele. Dacă e adevărat că ,,toată
semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre
trebuie să dea roade acum sau
niciodată``, e tot aşa
de adevărat că numai o generaţie de educatori pătrunşi
de nobleţea muncii (semnul cel mai sigur al omeniei) va putea da copiilor
un ideal superior de viaţă, potrivit cu menirea neamului nostru.
A munci intens şi ştiinţific trebuie deci să fie pentru
noi un postulat zilnic, cu care să ne deprindem mintea chiar din copilărie.
După cum în relaţiile de toate zilele, pentru a scăpa de măsurile
schimbătoare: palmă, picior, palmac, deget, cot, şchioapă...
şi altele, variabile de la popor la popor şi deci cu adevărat
,,şchioape``, a trebuit să alegem toţi o unitate fixă
- metrul, legat de însăşi
mărimea totală a planetei, tot aşa şi în pedagogie, pentru
a îndruma viaţa popoarelor, trebuie să ne ridicăm la o unitate
de măsură planetară, la care să raportăm toate fazele
prin care a trecut sau va trece societatea omenească; iar această
unitate de măsură este munca integrală a omenirii şi corelaţia
sa cu unealta. Prin urmare, vrând sau nevrând, aici va trebui să
căutăm firul conducător
în creşterea fiecărei seminţii,
a fiecărui popor sau naţiuni,
şi chiar a fiecărui individ,
ca întrupare vremelnică a grupării omeneşti din care face parte.
Fie ca această nouă tipăritură
să ducă pe toţi cititorii la hotărârea de a da tineretului
o creştere la fel cu cea din ţările care au înţeles deplin
valoarea educativă a muncii).
S. M.
Iunie 1922
PREFAŢĂ
la ediţia a cincea
Căpătând o largă răspândire),
cartea aceasta a putut fi judecată de mulţi şi a primit, după
câte ştim, numai aprobări. În unele pagini, ea poartă încă
reflexul momentelor penibile, prin care am trecut în timpul războiului.
Dacă am fi eliminat partea ocazională şi am fi adăugat,
în chip de note, titlul operelor etnografice şi al descrierilor de călătorii
(care sileau în 1917 pe autor să compare pas cu pas starea poporului
român, cu starea altor neamuri cuprinse în vârtejul războiului mondial),
cartea de faţă ar fi putut căpăta uşor caracterul
unei lucrări de erudiţie. E însă mai bine să rămână
cum a fost scrisă la început, ca o mărturie a gândului ce ne apăsa
atunci şi ca un memento faţă
de viitor.
Dacă ar fi timp pentru o nouă
lucrare de acest fel, am urma alt plan şi am căuta să punem
în evidenţă mai ales următoarele idei:
I. Singura
creştere sănătoasă este aceea pe care o dă unui
popor munca sa de toate zilele
. Înţelegem prin acest cuvânt munca
adevărată),
nu jocul de-a munca. De aceea, copiii care au la spatele lor siguranţa
unei averi ce-i scuteşte de muncă se aleg mai totdeauna nişte
slăbănogi, atât la trup, cât şi la suflet. Activitatea lor
e numai un simulacru de muncă: ea nu se ridică niciodată peste
nivelul sportului şi al ocaziei de a se vedea fotografiaţi... de
unde rezultă că, de obicei, copiii
oamenilor săraci
sunt mai de ispravă decât
ai celor bogaţi. Dovedirea acestei afirmări se poate face cu mii şi
mii de documente. Analele tuturor popoarelor dovedesc fără putinţă
de îndoială că aurul ucide.
Toate familiile bogate ajung la degenerare şi se sting. Statistica
arată că în ţările cu nobleţe ereditară ori
cu pătură negustorească sau industrială veche, cine ajunge
la avere mare şi rafinare, acela e pierdut, adică ,,îl ia dracu`
fără doar şi poate``. - Aşa sună o formulă puţin
academică, dar foarte adevărată.
De aceea, societăţile de asigurare
ţin seama că bogaţii mor mai repede decât mijlocaşii şi
săracii
).
II. În orice familie, creşterea
este cu atât mai bună cu cât numărul
copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e uşoară. Când
părinţii au numai doi-trei copii, îi corcolesc, adică le dau
o creştere rea. Copiii ajung stăpânii casei şi pot deveni chiar
tiranii părinţilor. Ei se socotesc din leagăn un fel de rentieri.
Şi dacă nu se aleg totdeauna poame rele, rămân totuşi
ca nişte minori în faţa vieţii. Atât dezvoltarea lor intelectuală,
cât şi cea morală suferă. Putem zice aforistic ,,copii puţini - copii răi!``.
Se
înţelege, formula aşa prescurtată sună cam excesiv. Vom
fi mai aproape de adevăr, dacă vom zice: Valoarea copiilor unei familii este în genere proporţională
cu numărul lor. După cum nu faci foc cu un singur tăciune,
fiindcă flacăra se înteţeşte când pui mai multe bucăţi
de lemn pe foc, tot aşa şi creşterea copiilor e lâncedă,
când ai numai unul-doi; dimpotrivă, ea este mai pătrunsă de
griji şi de veghe, când familia e mai numeroasă. Nici un copil nu
e cocoloşit, ci toţi se îndeamnă la lucru ştiind că
numai cei harnici sunt preţuiţi şi iubiţi de părinţi,
iar cei leneşi şi lăsători simt de timpuriu urâţenia
purtării lor, chiar din vorbele fraţilor şi ale rudelor apropiate.
Mulţimea copiilor înseamnă
respectarea părinţilor şi asigurarea bătrâneţii lor.
III. Însăşi valoarea părinţilor este proporţională
cu numărul copiilor.
Nimic nu dă mai multă unire şi energie unei familii decât grija
de copii)
şi îndeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afecţiune
omenească (Cine nu se simte înviorat nici în faţa copiilor, acela
e o făptură dezmoştenită. Iar cine nu se simte solidar
cu alţii, nici măcar având grijă pentru viitorul tineretului,
acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adânc al speciei umane din care
face parte. Omenie adevărată,
fără dragoste de copii, este cu neputinţă. De aceea,
burlacii, fetele bătrâne şi părinţii sterpi sunt de obicei
un fel de oameni neisprăviţi şi aproape bolnavi. Chiar când
au mintea unui Schopenhauer, ei sunt faţă de restul omenirii nişte
fiinţe triste şi întristătoare, pe care viaţa le împinge
încet-încet spre moarte, fără mângâierea de a mai trăi în fiinţa
urmaşilor lor .
IV. Valoarea unui popor este
proporţională cu numărul
familiilor normale, adică
a celor cu copii numeroşi. Lucrul se înţelege de la sine. Copii
mulţi nu pot avea decât părinţii sănătoşi la
suflet şi la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotărârea
de a munci e mai energică şi mai constantă, familia e mai puternică,
iar tăria ei se manifestă în faptul concret că pătura
tânără a societăţii este mai numeroasă decât cea
matură sau îmbătrânită (Armata americană, sosită
pe câmpul de război, în 1918, făcea impresia unei armate de flăcăi,
faţă de cea franceză, în care numărul bărbaţilor
întrecea cu mult pe al tinerilor).
V. Valoarea unei şcoli se
măsoară după numărul elementelor alese, pe care ea le
descoperă şi le pune în circulaţia socială. - Se poate
măsura cu destulă precizie, după exactitatea îndrumării
date nu numai copiilor talentaţi, dar şi elementelor mijlocii şi
slabe, spre cea mai bună întrebuinţare socială a puterilor)
.
Profanii îşi închipuiesc că
profesorul poate crea caractere, după cum pictorul creează anumite
chipuri pe pânză. Adevărul e altul: şcoala poate cel mult să
modeleze. Lucrul de căpetenie e naşterea, adică aplecările
moştenite de la părinţi. Iar rolul cel mare al profesorilor
e acesta:
Să
ghicească dispoziţiile cele mai puternice (în bine, sau în rău)
ale fiecărui copil şi să înlesnească dezvoltarea celor favorabile, împiedicând,
pe cât e posibil, manifestarea celor primejdioase individului şi societăţii.
Dar caracterul înnăscut, acela nu
se poate schimba cum nu poţi schimba fizionomia cuiva. O poţi corecta
ori drege, însă nu prin dresuri şi dresări superficiale poţi
ajuta pe cineva, ci numai dacă izbuteşti să-i adaugi un al
doilea caracter, adică o sumă de obiceiuri tari. Iar aceasta
se poate face mai ales cu copiii mijlocii ca înzestrare.
Astfel, îngrijindu-i sănătatea,
care este cel mai tare sprijin al voinţei; dibuind apoi înclinările,
după anume semne tipice, şi inculcându-i
prin munca creatoare anume deprinderi,
copilul poate deveni cu încetul o personalitate destul de închegată.
Prin urmare, individualizarea
învăţământului şi îndrumarea profesională, acesta
e ţelul. Şi acest ţel începe a fi urmărit de-aproape în
toate ţările cu real interes pentru şcoală.
Am ajuns deci să avem un criteriu
obiectiv pentru a judeca valoarea profesorilor şi a şcolilor: profesorii
răi, ca şi medicii răi, sunt aceia care greşesc diagnosticul
şi lasă suferinţa să dureze. De aceea, orice stat de oameni,
condus de oameni de stat, va trebui
să ia măsuri de îndreptare, de câte ori faptele vor dovedi că
educatorii au indus societatea în eroare prin observările lor neexacte)
, şi îndrumările false date de ei tinerilor. Valoarea şcolilor
va putea fi măsurată în chip statistic, iar şcolile rele vor
fi evitate şi desfiinţate, ca o măsură de igienă
socială.
VI. Valoarea unui stat este proporţională
cu organizarea ştiinţifică a educaţiei maselor, în vederea
menirii istorice a fiecărei naţiuni. În adevăr, educaţia
modernă începe a ţine socoteală din ce în ce mai mult nu numai
de pregătirea individului, dar şi de îndrumarea colectivă a
gloatei poporului. De la guvernorul preconizat de J.J. Rousseau, am ajuns
peste tot la şcoala publică, adică educarea copiilor a devenit
în cel mai înalt grad un fapt social. Mai mult: ea este un fapt etnografic.
Cu voie sau fără voie, pregătirea unei generaţii tinde
să se folosească de toată suma muncii naţionale şi
prin urmare de sinteza cugetării şi a simţirii întregului neam,
adică a tuturor generaţiilor precedente; iar opera aceasta nu e
împlinită numai în vederea prezentului, ci şi pentru asigurarea
istorică a viitorului acelui neam.
Şcoala devine astfel unitatea
de măsură a valorii relative a statelor şi a popoarelor,
pe care statele le reprezintă. Iar de aici rezultă unele concluzii
de însemnătate capitală. Şi anume: fiindcă realitatea
naturii nu ne arată nicăieri omul tipic, ci numai grupări omeneşti
în diferite stadii de închegare antropologică
(rase şi subrase) şi sociologică,
cu aspecte foarte variate, urmează de la sine că nu poate fi
vorba de o pedagogie tipică, adică aceeaşi pentru toată
omenirea. Cu alte cuvinte, nu poate exista, practic vorbind, o şcoală
universală, nici un program universal
sau cărţi universale,
ci fiecare unitate etnică trebuie să-şi croiască programa
sa deosebită, potrivit cu nevoile sale speciale. Începând cu abecedarul
şi sfârşind cu filosofia,
fiecare individ omenesc trăieşte vrând sau nevrând din intuiţia
unei patrii şi a vieţii unui neam, de care nu se poate desprinde,
fără a-şi anula tocmai însuşirile cele mai de preţ.
Wundt a legat chiar filosofia de caracterul naţiunilor şi nu s-a
sfiit să afirme că însăşi ştiinţele exacte nu-s
atât de internaţionale, cât credem de obicei. Iar Fichte a spus categoric:
,,arată-mi ce filosofie citeşti, ca să-ţi spun cine eşti``.
Aşadar, a instrui - şi mai
ales a educa - înseamnă a integra
pe copil în neamul din care face parte.
S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor raţionalişti, care
construiau o pedagogie a priori,
cum construiseră şi un ,,Contract Social `` din speculaţii
asupra unei omeniri abstracte, care nu există decât în imaginaţia
capetelor stăpânite de visuri. Individul e picătura care trece cu
valul fiecărei generaţii; naţiunea e râul care curge într-o
albie de mii de ani, lărgind-o şi adâncind-o pe încetul. ,,Tot alte
unde curg, aceluiaşi pârâu```, dar grosso modo ele împrumută forma generală a albiei prin care
curg. Şi dacă un nou Bergson ar scrie ,,Datele imediate ale conştiinţei
etnice``, ar fi în pedagogie un pas tot atât de mare, pe cât l-a făcut
el în filosofia pură, trecând de la ştiinţa universală,
care subordona realitatea ideilor platoniciene, la viaţa în continuă
modelare, de unde a scos concluzia că ,,în tiparul muncii a fost turnată
inteligenţa noastră)``.
Cuvintele acestea, găsite în opera lui Bergson, sunt o preţioasă
confirmare a concepţiei noastre despre o ,,altă creştere``
prin Şcoala muncii, aşa cum rezultase din analiza faptelor etnografice
ele ne obligă să punem la contribuţie mai întâi tocmai rezultatele
şi îndrumările muncii tradiţionale a fiecărui popor.
Prin urmare, cine vrea să se apropie
de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei şi
a altor discipline de caracter general, fără să treacă
prin etnografie, acela ar face întocmai ca aviatorul care ar vrea să
zboare, ţinând seama numai de reţeaua geometrică a meridianelor
şi a paralelelor, adică nişte ideale, fără să
observe lanţurile de munţi, văile, şesurile, insulele,
fluviile, lacurile, mările, oceanele şi mai ales ,,atmosfera``,
în care pluteşte (împreună cu aburii, norii, frigul, curenţii
şi o sumedenie de împrejurări, care îl pot duce chiar la catastrofe).
Un astfel de aviator teoretic n-ar şti nici de unde pleacă, nici
unde se poate coborî fără accident.
Aşadar, e datoria pedagogilor, ca
fiecare ţară să dezlege practic această problemă,
scrutând cu cea mai mare luare aminte ,,datele imediate`` ale conştiinţei
etnice. E drept însă că nu orice om de ocazie poate lua asupră-şi
să dezlege o problemă atât de grea, cum este aceea de a îndruma
tineretul, integrându-l organic în viaţa neamului, ci trebuie numaidecât
un om deosebit, care să fi fost el însuşi impregnat de cea mai autentică
tradiţie a poporului din care face parte.
Numai unul ca acela poate încerca un
astfel de salt bergsonian, pentru a depăşi pedagogia sistematică,
adunată din cărţile curente, şi a întemeia pedagogia
naţională, sprijinită pe tot ce este esenţial în tradiţia
etnică. Urmează deci că vor trebui să fie atâtea pedagogii
practice, câte ţări sunt. Iată de ce e mare nevoie de o instituţie
deosebită (un Seminar Normal Superior) care singură ar putea asigura
condiţii prielnice pentru dezlegarea acestei grele probleme. Pedagogii unei naţiuni trebuie să fie numaidecât crescuţi
în condiţii cu totul speciale şi să se afunde în viaţa
poporului lor până la adâncimile ei cele mai depărtate, aşa
cum a făcut la noi o singură dată, în direcţia culturală,
bărbatul excepţional care s-a numit Mihai Eminescu.
Până ce va veni momentul acelei
instituţii speciale şi a unei mari opere de pedagogie naţională,
rezemată deopotrivă pe intuiţie şi pe ştiinţă
credem că trebuie să ţinem seama cel puţin de următoarele
principii:
1. Problema
fundamentală a statului e populaţia.
2.
Sporul populaţiei presupune mai întâi sănătatea sufletului.
- Numai cei sănătoşi
la suflet pot avea trup sănătos şi deci o progenitură
de seamă.
3. Alături de densitatea
şi omogenitatea populaţiei , statul nu are nici un sprijin mai
puternic decât tehnica educaţiei,
care asigură individului şi masei cea mai perfectă adaptare
la mediul special al ţării, şi cea mai completă
integrare la viaţa neamului.
Pentru adâncirea acestor premise şi
a concluziilor legate de ele, socotim că lucrarea de faţă poate
oferi pedagogilor unele sugestii. Când timpul va permite, ele vor fi tratate
pe larg în altă lucrare. Până atunci, cititorii cu interes pentru
problemele şcolare vor putea găsi oarecare îndrumări şi
în Coordonate etnografice: Civilizaţie şi cultură.
PREFAŢĂ
la ediţia a şasea
Cu toată răspândirea din ce în ce mai întinsă, ,,Altă
creştere`` a trebuit să fie tipărită din nou. Răsfoind
paginile de la începutul fiecărei ediţii, cititorul va putea vedea
împrejurările în care s-a repetat tipărirea acestei cărţi.
De data asta, adăugăm o scurtă lămurire - cea din
urmă.
Ideea de la care a pornit lucrarea de
faţă a fost aceasta: Progresul omenirii s-a rezemat din capul locului
pe două temelii:
Mai întâi, pe
muncă. Dar cine zice muncă, zice îndată şi unealtă.
Fără ,,scule``, omul ar fi rămas până azi o făptură
neajutorată, ba poate ar fi pierit, cum au pierit alte vietăţi
cu mult mai puternice.
A doua împrejurare favorabilă progresului
a fost aplecarea omului spre întovărăşirea cu alte vietăţi. Colibele sălbaticilor seamănă
cu un fel de menajerii. Femeile şi copiii adună pui de pasăre
şi tot soiul de sălbăticiuni mărunte, - numai din bucuria
de a le vedea împrejurul sălaşului. Iar de aici a ieşit un
lucru de mare însemnătate: pe lângă unelte de lemn, de os, de piatră,
metal... şi alte materiale moarte, omul a dobândit cu timpul şi
un fel de ,,unelte vii``: animalele
îmblânzite şi plantele semănate
înadins pentru rădăcinile, frunzele, florile, poamele şi seminţele
lor. (Îndeosebi, grăunţele cerealelor i-au adus o înlesnire neasemănat
de mare în ce priveşte hrana.)
Astfel, fiinţa omenească, atât
de nevoiaşă la început, şi-a deschis cu timpul o cale tot mai
largă spre civilizaţie,
aşa că azi a ajuns stăpâna planetei întregi. Putem măsura
acum progresul unui popor chiar după numărul uneltelor de muncă
şi al vietăţilor domestice (animale şi plante) dimprejurul
aşezărilor omeneşti. Formula suna aşa:
Civilizaţia unui popor este proporţională
cu numărul şi calitatea
uneltelor, manifestată în cantitatea
şi calitatea producţiei,
apoi în desimea populaţiei
şi valoarea biologică)
a indivizilor acelui neam.
Pe scurt: civilizaţia unui popor se măsoară după
coeficientul muncii, al producţiei
şi al populaţiei legată de anume ,,spaţiu vital``.
În adevăr, muzeele etnografice pot
arăta orişicui, că omul s-a ridicat numai prin ,,şcoala
muncii``; ea l-a îndrumat spre ,,civilizaţie`` (tehnica materială)
şi spre ,,cultură`` (tehnica sufletească) - două însuşiri
pe care nici o altă vietate nu le-a putut dobândi până azi).
Dacă
cele înşirate până aici sunt adevărate, se impune de la sine
următoarea concluzie:
Nu
putem ajunge la o ,,altă creştere``, mai bună decât cea de
azi, decât tot prin ,,şcoala muncii``.
Iar
istoria doctrinelor pedagogice ar trebui, drept vorbind, să înceapă
chiar de la Adam... În Rai, cum se ştie, educaţia se mărginise
la vorbe: să nu mănânci din pomul cutare...
Însă vorbele au fost zadarnice. Nici Eva, nici Adam nu le-a luat
în seamă. Abia după alungarea din rai, au început ceea ce pedagogii
numesc ,,lecţii de lucruri``, - când omul a trebuit să
muncească pentru a-şi agonisi ,,în sudoarea frunţii`` pâinea
de toate zilele.
Dar progresul a fost la început slab de tot. Ca să scape de greutăţile
muncii, omul se purta ca fiarele. Ucidea. În faza dintâi, el a urmat metoda
sălbatică a lui Cain: homo
homini lupus. De altfel, unele neamuri mănâncă şi azi carne
de om (antropofagii).
Mai târziu, ca să-şi uşureze
munca, a aruncat-o în spinarea robilor. Cu această nouă metodă,
omul a intrat în faza pedagogiei barbare: homo homini servus. Ea durează numai de vreo zece mii de ani,
iar reprezentantul ei cel mai tipic este Moise. Vechiul Testament dă
voie să porneşti la război spre a robi pe alţi oameni
sau să cumperi sclavi şi să-i întrebuinţezi ca vite de
muncă. În cartea legiuitorului evreu, stă scris aşa:
,,Şi robul tău, şi roaba
ta, pe care voieşti a-i avea, să fie din naţiile celor dimprejurul
vostru; dintr-acestea să vă cumpăraţi robi şi roabe...
Şi să-i daţi pe ei moştenire fiilor voştri, după
voi, ca ei să moştenească... şi să-i faceţi
pe ei robi în veci``.
Cartea a treia a lui Moise, 25 (44-46)
Robul
putea fi însemnat ca orice vită, cu fierul înfierbântat în foc; putea
fi pus la orice muncă; putea fi vândut, sluţit şi chiar ucis.
În toată faza barbariei, ca şi în faza pedagogiei lui Cain, omorul
era floare la ureche. Legea lui Moise zicea aşa: ochi
pentru ochi şi dinte pentru
dinte... iar când e nevoie, poţi sfâşia chiar pe fratele tău.
,,Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui
Israel: fiecare dintre voi să-şi
încingă sabia sa la coapsa sa şi să treceţi, şi să
vă întoarceţi prin tabără,
de la o poartă până la cealaltă; şi să ucidă
fiecare pe fratele său, şi fiecare pe aproapele său.
...
Iar Moise le zise: sfinţiţi-vă azi lui Iehova, ucigând fiecare
chiar pe fiul său, şi pe fratele său``.
Cartea a doua a lui Moise, 32 (27-29)
Din
fericire, faza barbară a fost depăşită, dar pedagogia
lui Moise are şi azi partizani. Unii caută să robească
şi acum pe cei din alt neam, iar la nevoie căsăpesc şi
pe cei de un neam cu ei. ,,Drepturile omului``, marea cucerire a secolului
al 18-lea, şi ,,Drepturile Naţiunilor``, isprava cu care se lăuda
secolul al 19-lea, nu există pentru astfel de oameni. Doctrina ,,războiului
total`` predică făţiş uciderea întregului popor adversar,
spre a-i lua pământul, cum au luat Evreii Canaanul.
Tocmai târziu, în faza a treia, a început omul a se gândi să trăiască
numai din munca sa proprie, respectând
munca altora şi privind ca fraţi
pe toţi ceilalţi oameni: homo
homini frater. Epoca aceasta a început abia cu Isus care a răsturnat
Vechiul Testament, cel cu robirea aproapelui şi cu pretenţia absurdă
a unui singur ,,popor ales``, menit să domnească peste celelalte.
Cain, Moise şi Iisus reprezintă
aşadar trei faze în educaţia omenirii.
În rezumat:
Pedagogia sălbatică
a lui Cain e pe cale de a dispărea cu totul. O mai păstrează
doar câteva triburi de canibali, iar în ţările civilizate, o pun
în aplicare numai gangsterii şi criminalii - un fel de gunoi omenesc.
Pedagogia barbară
a lui Moise are încă oarecare credit în câteva ţări cu
sclavi, cu caste şi cu doctrina ,,poporului ales``. Dar neamurile cu
adevărat civilizate şi cultivate privesc cu silă spre astfel
de păcate ale trecutului.
Din contra, pedagogia umană,
inaugurată de creştinism, este din ce în ce mai mult îmbrăţişată.
Ea pleacă de la un adevăr elementar:
După
cum gloata omenirii este ogorul din care răsar varietăţile
etnice (naţiunile) capabile de a spori civilizaţia şi cultura,
tot aşa din gloata fiecărui popor se pot ivi oameni superiori.
Acum vreo două-trei mii de ani, s-a ivit dintr-odată un mare număr
de genii, în micul ţinut dimprejurul Egeei. Apoi, în timpul Renaşterii,
au început a se arăta destui oameni mari în Italia, Franţa, Anglia
şi aiurea. Iar în epoca modernă, sunt semne că se vor putea
ivi peste tot. Unul dintre cei mai vrednici urmaşi ai lui Fidias s-a
nimerit să vadă lumina zilei într-o ţărişoară
ca Danemarca. Thorwaldsen este acum al omenirii întregi. Tot aşa, arta
dramatică, atât de înfloritoare la Elini, a avut nu de mult un reprezentant
de seamă în mărginaşa Norvegie a lui Ibsen. Iar mâine-poimâine,
ştiinţa, filosofia şi artele vor putea ajunge pe o treaptă
înaltă - cine ştie - în Islanda sau la antipozi, în Noua-Zeelandă...
Prin urmare, cuprinzând în simpatia sa
toate neamurile pământului, Iisus a deschis o
eră nouă în ce priveşte concepţia despre progresul omenirii
şi despre felul cum trebuie privită educaţia. Noul Testament
impune tuturor această firească concluzie:
Etnopedagogia trebuie să tindă
la cultivarea cât mai grabnică a tuturor gloatelor etnice - chiar a celor mai smerite - căci nu
se ştie ce germeni de originalitate se ascund în fiecare din ele.
Astfel, pe temeiul muncii tuturor
şi al iubirii pentru toţi
,,homo sapiens`` va lăsa pentru totdeauna în urma sa faza omului
barbar şi a celui sălbatic.
Cu timpul, Iisus va învinge deplin nu numai pe Cain, dar şi pe Moise,
de care omenirea viitoare îşi va aduce aminte cu silă şi înfiorare.
Iar până ce principiile etnopedagogiei vor fi destul de clar formulate
şi sistematizate, lucrări ca cea de faţă, sprijinite pe
material etnografic, vor putea servi cel puţin ca o îndrumare spre noua
disciplină a educaţiei. - O netezire a drumului sperăm să
vină şi prin Trilogia şcolii,
ce va apărea în curând)
.
20 Aprilie, 1939
PREFAŢĂ
la ediţia a şaptea
Cartea aceasta a fost tipărită la sfârşitul războiului
mondial
[ 1919....D.M.]. Sub apăsarea
nenorocirilor de atunci, ediţiile dintâi au urmat repede una după
alta, - pesemne se simţea grija de o nouă îndrumare în educaţia
tineretului.
Anul trecut Altă
creştere s-a tipărit pentru a şasea oară, cu o prefaţă
pe care o socoteam ,,cea din urmă``. Acum, din nou la tipar. Semn bun?
Cred că nu. Ruina hotarelor arată lămurit că n-am putut
da poporului nostru ,,altă creştere``, n-am muncit destul, nu ne-am
pregătit şi, în cele din urmă, ne-am prăbuşit.
Ce nu se putea face de la întregirea
ţării până azi! Din nenorocire, şi educarea tineretului,
şi îndrumarea gloatei muncitoare au fost mai prejos de toate aşteptările.
În viaţa politică, un furnicar de partide (în zece ani am avut peste
şase sute de miniştri şi subminiştri. Câte 50 pe an!).
În viaţa şcolară, legi, regulamente şi programe - cu duiumul.
Ce om de pripas nu şi-a arătat isteţimea la Ministerul Educaţiei
Naţionale! Cercetăşie, Străjerie, Frăţiile de
cruce... şi câte altele n-au fost experimentate pe capul bieţilor
şcolari, până ce ne-a fost dat să auzim că părinţii
trebuie să înveţe de la copii, iar profesorii de la elevii lor...
Aşadar, toată risipa de tipărituri
oficiale şi neoficiale, toate expoziţiile din ,,luna cărţii``,
fotografiile din sate, formele, uniformele, defilările şi steagurile...
simple parigorii risipind însă sute de milioane. Zgomotul României teatrale
ascundea o realitate nu se poate mai dureroasă; o ,,epocă de pleavă``,
încheiată în cele din urmă cu asasinate şi contraasasinate,
apoi cu fărâmarea hotarelor.
Prin urmare, în faţa faptelor, e o datorie de onestitate intelectuală
să marturisim că scrisul, tipăritul, cititul, conferinţele,
şezătorile şi legiferările - oricât ar fi de numeroase
- nu pot schimba o ţară. Nu-i destul să dăruieşti
cuiva o Evanghelie ca să-l
faci bun creştin. Nu-i de-ajuns o carte despre pomărit, pentru ca
grădina săteanului să se umple de poame. Nu
cartea învaţă pe om, ci munca. Numai ea poate da deprinderi
bune şi tari. Cititul ajută doar pe cel care munceşte, nu pe
cel care îşi plimbă ochii pe carte.
Prin urmare, dacă e vorba de ziua
de mâine, din două una: Ori neamul are parte de un adevărat om de
stat, iar acela, din prisosul energiei sale, dăruieşte şi altora
putere de muncă [...]; ori, dacă lipseşte omul de stat, singura
nădejde a unui popor e o bună creştere şi un regim
de muncă atât de bine întocmit, încât nici cârmuitorii cei mai bicisnici
să nu-i poată face prea mult rău.
Se poate aşa ceva?
Faptele răspund da. Dovadă
unii străini din ţara noastră, care, prin ,,regimul muncii``
lor colective, au sporit, pe când noi mergem spre ruină.
Cu gândul deci la mintea cea de pe urmă
a românului, tipărim din nou Altă
creştere - Şcoala muncii, făcând această scurtă,
dar limpede socoteală:
Neamul
românesc nu va putea birui greutăţile de azi, decât muncind mai
mult şi mai bine decât cei care îl duşmănesc, şi întrecându-i
prin moralitate.
Natura nu suferă minciuna niciodată, nicăieri şi
de hatârul nimănui. Cu slăbiciune nu faci putere; cu eroare nu faci
adevăr; cu viciu nu faci virtute.
Sau suntem mai puternici decât alţii,
şi vom trăi; sau suntem slabi, iar atunci vom pieri.
Cine nu se împacă cu acest gând,
să-şi încordeze puterile, să muncească înzecit şi
însutit, fără - să mai aştepte îndemnul cuiva.
Asaltul duşmanilor - şi din afară şi dinăuntru
- să se izbească de noi, ca de ascuţişul unei săbii.
În mâna noastră stă, aşadar,
şi mântuirea şi pieirea.
10
Mai 1941
