I N T R O D U C E R E  

PUNCTE  DE PLECARE PENTRU CITITORI:

 

      1. Educaţia nu e atât artă, cât ştiinţă. - Istoria pedagogiei ajută puţin, căci mulţi pedagogi vestiţi au scris într-o vreme, când creierul nu era cunoscut mai deloc, iar sufletul copilului era o taină. Abia Rousseau a bănuit drumul cel adevărat. Pestalozzi îl urmează în educaţia simţurilor. Frobel ghiceşte însemnătatea muncii. În sfârşit, etnografia modernă a arătat însemnătatea fundamentală a conceptului de muncă pentru toată evoluţia omenirii şi a individului care e în mare parte un produs al muncii sociale.

    2. Ştiinţa pedagogiei are drept scop practic să dea cea mai mare şi mai armonioasă dezvoltare energiilor sădite în fiecare ins, potrivit cu interesele societăţii şi ale individului. Şi fiindcă viaţa trebuie mai întâi de toate trăită, educaţia e datoare să facă din fiecare copil un ,,om de ispravă`` în sensul însuşirilor sale celor mai favorabile, - să-l ajute adică să devină un om harnic şi cu un caracter bine definit.

    3. Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă.  Primitivii au, de obicei, mai mult caracter decât oamenii civilizaţi care, de multe ori, nu învaţă deplin nici un fel de muncă, ci rătăcesc de la o îndeletnicire la alta, până se obişnuiesc a pune vorba în locul faptelor.

     4. Jocul nu ţine locul muncii. - Animalele se joacă, omul munceşte. Cartea şi abstracţiile, care sunt un joc al minţii, nu pot înlocui realitatea muncii.

    

                CONCLUZIE: Doctrina educaţiei trebuie să se sprijine pe învăţătura trasă din munca întregii omeniri. Pedagogul şi omul de Stat n-au alt drum spre educaţie decât munca, fie că voiesc să formeze individul, fie că tind să îndrepte obiceiurile unui popor nărăvit.

 

            ,,Ofensiva naţională``1) a fost gândul cel mai apăsător al generaţiei care se apropie acum de sfârşit. De aceea, când am văzut zdrobirea ţării chiar din lunile dintâi ale războiului, ne-a izbit pe toţi nepotrivirea dintre sarcina pusă pe umerii poporului şi lipsa lui de pregătire2),  iar pornirea cea dintâi a fost spre critică. Dar cuvântul singur e sterp; el nu poate vindeca o zgârietură, necum să lecuiască rănile unui întreg neam. De aceea, am lăsat judecata pe seama viitorului.

            Pentru oamenii de etatea mea, anii câţi ne-au mai rămas pot fi întrebuinţaţi mai cu folos la altceva: să dăm tineretului o minte mai chibzuită decât a generaţiei trecute.

            Se poate?

            Credem că da: deşteptând în părinţii buni şi în profesori (care ar trebui să fie toţi buni), un nou simţ de răspundere faţă de copii şi o vie dorinţă de a-i îndruma cum se cade. Iar asta nu-i cu putinţă dacă nu cunoşti firea copilului. Zadarnic te frămânţi sfătuind, îndemnând ori pedepsind, dacă sufletul cuiva nu e în stare să răspundă gândurilor tale. Degeaba apeşi afară, la capătul soneriei, când firul nu-i încă legat înăuntru. Prin urmare, din capul locului, educatorul trebuie să-şi dea seama: ce se poate şi ce nu se poate în fiecare etate. După cum spiţerul are veşnic la îndemână caietul reţetelor, ca să nu greşească măsura, de asemenea, cel ce poartă grija de educaţie trebuie să-şi dea socoteala an după an de schimbările copilului, aşa cum le arată ştiinţa pedologiei. Spre a nu rătăci însă calea, e nevoie să înlăturăm chiar de la început trei greşeli:

 

            Mulţi cred că educaţia ar fi numai o artă, iar gândul lor e să se ia pe urmele pedagogilor pe care îi laudă istoria. Fireşte, înşirarea doctrinelor pedagogiei îşi are şi ea folosul ei. Dar nu trebuie să uităm că cei mai mulţi dintre educatorii veacurilor trecute scriau într-o vreme

când sufletul copilului era aproape necunoscut. Până la Rousseau, copiii erau priviţi ca nişte oameni maturi, doar de un format mai mititel. De aceea, li se da aceeaşi învăţătură, din aceleaşi cărţi, ca şi celor mari, - numai în porţii mai mici3) . Rousseau a fost cel dintâi care a cerut părinţilor să lase pe copii a fi copii. Cu toate că habar   n-aveau de anatomia şi fiziologia creierului, el punea ca regulă: să urmăm naturii şi să ne amestecăm cât mai puţin în viaţa copilului. Unele poveţe din vestita sa operă Emile sunt în adevăr minunate; dar altele sunt curate năzdrăvănii. De altfel, pedagogul fusese el însuşi un biet hoinar, petrecându-şi copilăria şi tinereţea pe la uşile oamenilor, iar, când a ajuns să aibă şi dânsul familie, şi-a lăsat vlăstarele pe mâna străinilor, dându-le la azilul copiilor de pripas!

             Mult mai aproape de adevăr a păşit Pestalozzi. El şi-a dat seama că nu oricine poate urma povaţa lui Rousseau, adică să-şi ia dascăl acasă pentru copii. De aceea, cu gândul la gloata poporului, el încercă să aplice sfaturile lui ,,Emile`` într-o şcoală. Dar, cu toată dragostea lui pentru copii, greşelile se ţin lanţ şi la dânsul. Într-o privire însă a nimerit bine: În educaţia simţurilor şi a judecăţii. ,,Tot ce intră în mintea copiilor trebuie, zicea Pestalozzi, să fie limpede şi uşor de văzut ca luna pe cer``. Elevii trebuie mai ales ,,să vadă bine şi să înţeleagă bine``... De aci, grija sa pentru desen, calcul, intuiţie şi alte mijloace care să ajute mintea a primi numai lucruri simţite şi în adevăr ştiute.

            Bun plan, dar neîndestulător şi acesta. Deoarece a vedea şi a judeca nu e de ajuns. Pentru desăvârşirea omului, mai trebuie încă multe; iar ,,omul deplin``, la care se gândea uneori Pestalozzi, nu putea să se formeze într-o biată şcoală plină încă de dibuiri, cum era cea întemeiată de el.

            Abia Frobel a făcut un pas mai departe în calea adevărului. El a băgat de seamă că copiii simt de timpuriu nevoia de a lucra, şi a spus marele adevăr că nimic nu intră în sufletul copilului, dacă nu se leagă cu această firească pornire spre lucru. De aici ideea ,,grădinilor de copii`` şi o sumă de măsuri rânduite înadins: cântarea, jocul, desenul, dansul şi altele, pentru a da ocazia elevilor să-şi încerce puterile, fiind ei înşişi activi.

            Însă, chiar după Frobel, educaţia a rămas tot pasivă. Lucrul elevilor e şi azi abia un simulacru. Dovadă că mulţi tineri învaţă fizica, fără să poată drege o sonerie; foarte mulţi isprăvesc botanica, fără să poată altoi un copăcel; iar cei mai mulţi cunosc zoologia numai din tablouri de intuiţie, fără să ştie cum să îngrijească o pasăre din curte.

            Prin urmare, nici până în clipa de faţă nu ne-am încredinţat că singurul chip de a şti şi a putea ceva e să lucrezi în adevăr; ci răsfoim operele pedagogilor vestiţi, amăgindu-ne cu închipuirea că educaţia e o artă în care izbutesc numai cei care au talent special, ca în pictură, sculptură, poezie şi alte arte, unde numai oamenii excepţional înzestraţi ajung la izbândă.

            Aceasta este întâia mare greşeală, de care suferă creşterea generaţiei  de azi. În locul ei trebuie să punem adevărul modest, că înainte de a fi o artă, educaţia începe a fi prin studiul creierului o ştiinţă exactă, ca şi fiziologia, iar meşteşugul de educator se poate învăţa şi trebuie să fie învăţat, ca orice alt meşteşug.

            A doua greşeală e concepţia falsă despre ceea ce numim caracter. Cineva a spus un cuvânt plin de înţeles: ,,Nu uitaţi că mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor`` (Regele Carol); iar un critic a formulat cunoscutul aforism: ,,Cu cât se adaugă  experienţa vieţii, cu atât pun caracterul mai presus de ştiinţă şi de talent`` (Titu Maiorescu).

            Dar ce e caracterul? - Nimeni nu-şi prea dă osteneala să ne spună lămurit. De aceea, pentru mulţi, caracterul pare a fi un dar din naştere, ca frumuseţea, talentul artistic ori deşteptăciunea. Iar urmarea se vede îndată: după cum şcoala nu-ţi poate da frumuseţe ori talent, tot astfel ţi se pare că nu poate da nici caracter. Ai impresia că fiecare om intră de la început în hotarele caracterului său, ca într-o stradă înfundată.

            De ar fi aşa, adică: dacă educaţia ar fi numai o artă, iar caracterul un dar de sus, de care nu te poţi atinge, ar fi vai şi amar de sufletul celor ce-şi iau sarcina de a creşte tineretul.

            Din fericire, nici educaţia nu e numai artă, şi nici caracterul nu e un dar tainic, cum ni se pare, citind viaţa eroilor lui Plutarh. Adevărul e cu mult mai simplu şi-l găsim îndată, dacă lăsăm la o parte pe Plutarh care ne înfăţişează numai câteva flori rare, şi privim traiul de toate zilele, la oricare dintre neamurile pământului.

            Să ascultăm, de pildă, ce spune Nansen despre eschimoşii din Groenlanda:

 

            E vreme rea: o furtună cumplită răscoleşte oceanul. Cei ce plecaseră de dimineaţă la vânătoare se zăresc pe valuri abia ca nişte puncte negre. Îi simţi cum vâslesc din răsputeri către mal. Dar, zadarnic. Furtuna i-a ajuns. Vântul biciuieşte apa de-o face numai spumă, iar cei din kaiac simt uraganul în spate, ca pe un uriaş care îi ridică şi-i zvârle înainte. Talazurile aci se înalţă în chipul unor turnuri, aci se rup şi prăvălesc peste ei. Aproape fiecare creastă de val îi îngroapă sub apă; nici nu mai văd de mulţimea stropilor, iar din mijlocul spumei abia se mai zăresc câteva capete, câteva mâini ori vârfuri de lopeţi.        

                În sfârşit, iată unda cea mare: Valul se ridică, se ridică mereu... În depărtare nu se mai vede decât negru şi puţin alb. Cerul aproape a pierit. Repede, vâslaşii leagă lopata de curea, apleacă trupul înainte... Iar muntele cel prăpăstios îi copleşeşte... Totul a pierit... În curând, se arată însă un kaiac... Încă unul... Dar acesta e cu fundul în sus. Pedersuak s-a răsturnat. Iute, vecinul îi sare în ajutor, însă un alt val îi cuprinde într-o clipă şi fiecare trebuie să se gândească la sine. Prea târziu! Iată, s-au răsturnat amândoi. Ci îndată, unul se scoală, iar cugetul cel dintâi e la tovarăşul lui, spre care se îndreaptă, ca să-i dea ajutor. Împinge kaiacul alături, sprijină lopata, punând-o curmeziş peste amândouă luntrile şi cu o smucitură zdravănă, trage sus pe cel scufundat, aşa că poate şi el să apuce vâsla. Cât te-ai şterge la un ochi, a şi îndreptat kaiacul... când tocmai soseau şi alţi tovarăşi. Aceia prind lopata pierdută şi apoi se îndreaptă cu toţii către mal``.

 

            Au caracter eschimoşii? Nansen spune că scene de acestea se petrec zilnic, şi zilnic eschimosul îşi pune viaţa în primejdie pentru tovarăşii săi. Cât priveşte ştiinţa lor, adică priceperea la vânătoare, meşteşugul de a clădi case de zăpadă şi îndemânarea la vâslit ori la construirea kaiacului şi altor unelte, este iarăşi mai presus de orice critică. Amundsen, alt martor vrednic de crezare, nu se putea îndestul mira de înţelepciunea, statornicia şi cuminţenia obiceiurilor lor. Până şi ciucurii de la poalele hainelor au un rost hotărât: ei împiedică marginea pieptarului de a se răsfrânge de umezeală, ceea ce ar face cu neputinţă purtarea hainei.

            Şi acelaşi e cazul cu toţi sălbaticii, de la pol până la pădurile calde de la ecuator şi în mijlocul pustiurilor africane, australiene şi asiatice. Toţi umblă pe căi bine cunoscute de tovarăşii traiului lor.

            Întrebarea e: cine a dat acestor sălbatici obiceiuri atât de înrădăcinate, încât ştii mai dinainte cum vor lucra în anume împrejurări - chiar dacă fapta lor i-ar costa viaţa?

            Răspunsul e scurt şi lămurit: Ştiinţa lor şi deprinderile lor nu se învaţă din cărţi, ci din munca adevărată, începând chiar din copilărie. Îndată ce poate să-şi lege bernevicii, eschimosul începe a prinde peşte. La 6 ani, ţinteşte cu arcul în păsări şi apoi an cu an se îndeamnă la vânat tot mai mare. Iar îndeletnicirea asta nu e o glumă. Când unul lunecă sub gheaţă s-a dus..., dacă nu i-ar sări în ajutor tovarăşii, - nişte omuleţi de 7-8 anişori. De aceea, a sări în apă, ca să mântui pe altul, nu li se pare vreo ispravă mare, ci obişnuinţă de toate zilele - adică drumul cel mai drept spre caracter. Căci munca, oricare ar fi, lasă urmele ei nu numai în palmă, ci şi în creier: deşteaptă anumite simţiri şi aduce pe buze anume cuvinte, potrivite cu gândurile, după cum haina se mlădiază, potrivindu-se după trup. Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa vorbeşti.

            De aici urmează că singura cale pentru a dobândi o învăţătură temeinică şi caracter sigur e munca efectivă. Iar adevărul acesta, pe care etnograful îl sprijină cu mii de dovezi, e întărit şi de pedagogie adică de cunoaşterea ştiinţifică a copilului. Cine îşi dă seama de felul cum lucrează creierul, vede că nimic nu poate pătrunde în sufletul nostru, dacă n-a trecut mai întâi prin simţurile noastre şi îndeosebi prin mâna, tovarăşa oricărui simţ. Căci ea ,,mânuieşte`` lucrurile spre a fi văzute mai bine de ochi; ea le loveşte spre a înştiinţa urechea despre sunetul lor; ea le duce la gură spre a fi gustate, şi la nas ca să fie mirosite; tot ea le pipăie, le saltă şi le ridică spre a ne încredinţa de tăria ori moliciunea, de căldură ori răceală, de uşurătate ori greutatea lor. De aceea, numai muncind (şi îndeosebi, muncind cu braţele) poţi împuternici trupul şi creierul, lăcaşul sufletului. Numai muncind în adevăr, poţi cunoaşte deplin lumea dimprejur, poţi preţui valoarea lucrurilor sau a oamenilor şi poţi fi tu însuţi gata a trece de la vorbă la faptă - adică poţi dobândi caracter4). Căci, caracterul nu e numai decât un dar de sus, ci un obicei sau o sumă de obiceiuri,  însă aşa de tari, că nu poţi lucra altfel, decât într-un chip ştiut mai dinainte de toţi cei care te cunosc.  Cum ziceam, eschimosul nu stă o clipă la îndoială, să sară în ajutorul tovarăşului, măcar că dedesubtul lui se deschid genunile oceanului.

            Prin urmare, educaţia nu-i vreo artă misterioasă, ci e o ştiinţă, iar filosofia ei se mărgineşte la atât: să îndrumi pe copil, potrivit cu dezvoltarea creierului, către munci adevărate, spre a-i forma deprinderi tari. Încolo, se însărcinează natura să-i spună pas cu pas ce e adevăr şi ce e minciună, - dovadă că eschimosul şi atâţia sălbatici ştiu bine ceea ce ştiu, şi fac cu deplinătate ceea ce trebuie să facă potrivit cu mediul lor geografic; pe când europeanul adeseori nu ştie exact nici ce ştie, nici cât poate. Iar când nu trece de la vorbă la faptă, atunci zicem că n-are caracter, fără să ne dăm seama că este absurd să-i cerem a lucra ceea ce el nu s-a deprins niciodată să lucreze.

            Hotărât, a sosit timpul s-o lăsăm mai domol cu Plutarh şi chiar istoria pedagogiei. Nu doar că ne-am gândit să reedităm paradoxele bietului Rousseau, şi să îndemnăm pe oameni a se întoarce în pădure spre a căpăta ştiinţă şi caracter. Nu. Dar a venit vremea să înţelegem că istoria sistemelor pedagogice este până azi în mare parte înşirarea unor încercări pornite din concepţiile individuale.  De aici caracterul ei mai mult biografic şi mulţimea erorilor legate de viaţa cutărui ori cutărui reformator.

            Din contra, adevărata doctrină a educaţiei trebuie să plece de la antropologie, fiziologie, pedagogie, etnografie şi etnopsihologie, căci experienţa omenirii întregi este neasemănat mai instructivă decât experienţa câtorva individualităţi - mai ales în faza magică şi metafizică a cugetării omeneşti. Viaţa unui eschimos, a unui bakair sau botocud te învaţă în unele priviri mai multă pedagogie decât Seneca, al cărui ucenic a dat foc Romei, şi decât Bacon care a sfârşit mişeleşte luând mită, ori Rousseau care şi-a părăsit copiii pe drumuri...

            Lăsând deci la o parte pe cei ce privesc educaţia numai ca o artă practicată de câţiva artişti, să ne punem înainte o ţintă mai modestă: să considerăm creşterea copiilor ca un meşteşug, pentru care trebuie nu numai inspiraţie, ci cât mai multă ştiinţă exactă. Să cunoaştem mai întâi schimbările prin care trece trupul şi mintea copilului an cu an, şi apoi să-l deprindem a lucra efectiv.

            Întâi să muncim, apoi să citim, - să urmeze adică fiecare individ calea pe care a mers omenirea întreagă de la început şi până azi 5 , deoarece omul s-a ridicat din treapta animalităţii mai ales prin muncă şi unealtă, ca să ajungă unde îl vedem acum. Aceasta ni se pare a fi calea adevărată, iar nu întoarcerea spre pustietăţile codrilor 6).  

 

*

  

            Dar, din capul locului, să luăm seama la o greşeală: să nu confundăm munca cu simulacrul muncii sau cu jocul. Cât timp copiii erau priviţi ca nişte oameni mari, jocul era socotit un păcat şi pedepsit... De când a început a lăsa pe copii mai în voie, ni s-a părut că activitatea copilului e numai joc şi jucărie. Iarăşi rău. De aici a ieşit tândăleala din grădinile frobeliene şi lipsa de roade practice a marelui principiu pe care-l pusese înainte Frobel: educaţia întemeiată pe activitatea copiilor.

            A venit vremea să observăm că jocul e numai o îndrumare spre muncă. La început, zburdălnicia este ceva animalic. Mai toate vietăţile, când sunt sătule şi sănătoase, cheltuiesc prisosul de putere zbenguindu-se - îndeosebi puii, - şi chiar dobitoacele adulte. La om însă, starea aceasta se vede numai prin pruncie. Copilul de câteva luni gângureşte, mişcă mâinile, îşi apucă piciorul, se zbate ca un pisoi care se joacă cu vârful cozii. Dar, îndată ce încetează pruncia, copilul, spre deosebire de dobitoace, se îndrumă instinctiv spre muncă. Creierul omenesc, de la cei dintâi ani, e capabil de a combina reprezentările şi începe a crea, adică a închipui lucruri noi,  - ceea ce animalul nu poate. Leul bătrân, ca şi puiul de leu, sare, dă cu laba, scoate unghiile, mârâie şi loveşte cu coada, când e sătul. Atât. Pe când puiul omenesc, prin simpla lucrare a creierului său plin de energie nervoasă, se simte atras spre o activitate originală şi începe a modela  într-un chip propriu natura înconjurătoare, adică începe a munci. Fireşte, activitatea aceasta îi face plăcere şi astfel jocul devine început de muncă serioasă. Dovadă că un copil, cât de mic, se crede foarte cinstit să ia parte la lucrările celor mari. (Ce fetiţă nu se amestecă să frământe aluatul împreună cu mama ei, şi să-şi facă un colăcel mic?) Dimpotrivă, simulacrul de muncă, începând cu falsitatea multor jocuri frobeliane (adevărate caricaturi) şi sfârşind cu învăţătura verbală din şcolile secundare şi chiar superioare, e calea cea mai sigură nu numai spre ignoranţă, dar şi spre lipsa de caracter. A înlocui deci munca cu un surogat; a simula cu creta ori cu creionul ceea ce poţi face din plin cu mâinile, e o mare şi primejdioasă greşeală. Astfel de încercări nu-s ,,lecţii de lucruri``, ci intuiţii false, adică începutul minciunii, al neştiinţei şi al lipsei de caracter.

            Aşadar,  ca să nu greşim cumva drumul, trebuie să pornim în orice etate, pe cât se poate, de la munci adevărate. Acest îndreptar e cel mai sigur dintre toate acelea, pe care etnografia şi etnologia (adevărata filosofie a istoriei) le-a pus la îndemâna pedagogiei şi moralei. Pe uşa fiecărei locuinţe omeneşti, şi mai ales pe uşa şcolilor, ar trebui să stea scrise aceste cuvinte:

            Atâta ştii şi atâta poţi, cât munceşti. Munca este izvorul obiceiurilor fiecărui popor - adevărata sa constituţie, iar - cine nu schimbă felul şi rostul muncii, acela degeaba mai schimbă legile.

            Prin urmare, oamenii de stat şi educatorii nu trebuie să mai stea o clipă la îndoială, căutând alte leacuri, acolo unde e unul singur, dovedit şi răzdovedit prin toate păţaniile omului din perioada paleolitică şi până azi. În loc de legi multe, - ne trebuie şcoli de muncă directă spre a îndruma tineretul. Iar pentru cei maturi, în loc de predica oficială, care de multe ori e cu totul stearpă, e de o mie de ori mai bine să deprinzi pe oameni a munci chibzuit. Cine s-a deprins a altoi copaci şi ştie ce înseamnă să aştepţi, până ce dintr-un mugure va ieşi un pom întreg, acela nu va mai rupe niciodată copacii semănaţi pe marginea drumului, necum să vatăme ultoana din grădina vecinului. De asemenea, cine şi-a dat osteneala să îngrijească de aproape o pasăre, o vită sau alt dobitoc folositor omului, acela, simţind că dragostea - dragoste aduce, nu va mai înjura, nu va mai bate ori blestema nici o vietate, dezbărându-se pentru totdeauna de aceste apucături uricioase.

            Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ.

            Încheiere: Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari. (Pascal zicea că firea nu-i decât un obicei vechi, după cum obiceiul e o a doua fire.) Însă deprinderile nu se pot căpăta decât prin munca cu rost, iar nu prin carte sau alt surogat al muncii.

            Fireşte, uneori şi vorba are mare înrâurire în educaţie. Când un copil e atât de simţitor, încât dintr-un cuvânt să rămână sugestionat şi deci cu o anume deprindere pentru toată viaţa, asta e un mare dar al naturii, ca şi talentul muzical al celui care prinde dintr-odată cu urechea o întreagă melodie. Dar astea sunt excepţii, nu reguli.

            În orice caz: Creşterea copiilor, înainte de a fi o artă, e o ştiinţă, şi anume o ştiinţă cu caracter regional în ce priveşte partea de aplicaţie, cea cu adevărat hotărâtoare7) .

            Iar regula generală e aceasta: adevărata şcoală a unui om şi chiar a unui neam este munca lui de toate zilele. Învăţământul - fără muncă efectivă - e o amăgire care aduce după sine, ca ori şi ce minciună, căderea şi pedeapsa mincinosului, fie că e vorba de un individ, fie că e vorba de un popor întreg.