CARTEA A DOUA

SCOALA MUNCII: PREOTUL SI ÎNVATATORUL

 

Biserica vie

   1. Numai biserica poate da învatatura unei muncitoare si îndrumare spre ideal femeilor care nu stiu destul ce e munca. Însa nu prin rugaciuni stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire crestineasca, data de preot, si prin munca sa pozitiva.
   2. Dupa cum mama este învatatoarea copiilor, de asemenea preotul trebuie sa fie învatatorul mamelor; predica trebuie sa devina o lectie de pedagogie cu privire la educatia fizica, intelectuala si la formarea caracterului.

   Am aratat în partea întâi ca temeiul educatiei este iubirea. Prin munca si îngrijirea care naste din iubire, si plantele, si animalele, si omul s-au îmblânzit si s-au apropiat. Apoi, femeia, fiind mai simtitoare decât barbatul, era firesc ca ea sa fi fost cel dintâi educator al genului omenesc; iar azi, tot ea trebuie sa fie cel dintâi învatator al fiecarei fapturi omenesti. Copilul e nu numai carne din carnea mamei, ci si suflet din sufletul ei: din gura ei aude cel dintâi cuvânt; din mâna ei primeste cele dintâi lucruri; din mângâierile ei începe a simti ce e bucuria; din glasul ei deprinde a întelege ce se cade si ce nu se cade. La început, pruncul e un fel de prelungire a sufletului mamei lui.
   Întrebarea e: poate în tara noastra femeia sa împlineasca cum se cuvine sarcina de a creste o generatie într-adevar destoinica?
   Cântarind valoarea societatii românesti, asa cum au facut-o împrejurarile, ajunsesem la încheierea ca de la femeile paturii suprapuse e putin de asteptat, unele fiind straine de neam, iar altele straine de munca. Ar fi necesar deci ca toate femeile sa intre în scoala muncii, adica sa se supuna în chip constient unui regim de viata noua, potrivit cu nevoile societatii moderne. (Sunt tari care au introdus legea muncii atât pentru barbati, cât si pentru femei, spre a le arata pe ce cale sa apuce în viata, ca sa fie de folos poporului din care s-au nascut.) Îndeosebi, pentru populatia rurala, agronomii cu simt pedagogic ar putea avea un rol hotarâtor pentru educarea gloatei poporului. Deocamdata însa, toata nadejdea e la mamele care cunosc viata, începând cu taranca deprinsa cu toate ostenelile si pâna la sotia meseriasului, negustorului, slujbasului si a celui ce traieste, socotind zilnic pâinea, lemnele, hainele si toate cele de nevoie unei vieti strâmtorate. Cine cunoaste câta vitejie trebuie unei vaduve, ca sa tina casa cu acul, sau unei orfane care-si ajuta fratii mai mici, muncind cu ziua ori vestejindu-si obrajii la lumina unei lampi, acela stie ca, în marea armata a femeilor care muncesc munca dreapta a vietii, sunt multe care pot sta în fata copiilor ca înalta pilda de scoala a vietii.
   Dar si acestora le lipseste, daca nu idealul moral, pe care li-l da biserica, cel putin priceperea pentru a îndruma cumsecade dezvoltarea trupeasca si sufleteasca a copilului. E destul sa vezi cum îngrijesc tarancile, chiar cele cu dare de mâna copiii lor, pentru a vedea ca românca, atât la sat, cât si la oras, e foarte departe de ceea ce ar trebui sa fie, ca educatoare a copiilor. De pilda, obiceiul salbatec de a pune copilul cu pielea goala pe pamânt e o adevarata crima. Mii de prunci se sting în fiecare an numai de tetanos. Dar eresul de a tine copilul 3 zile nemâncat, dându-i pe gât fierturi babesti, care-l ucid cu zile? Nici o mirare ca în România mor anual peste 100.000 de copii, iar jumatate din ei pier chiar în luna dintâi! Putem zice ca, pe cei care scapa, i-a crutat numai întâmplarea.
   De aici urmeaza un lucru lamurit: pentru a avea alti copii si ,,alta crestere`` a tineretului, trebuie sa avem mai întâi alte mame. Educatorul acesta mai bunicel, femeia muncitoare, trebuie facut în adevar bun. Çi fiindca nu putem sa strângem în vreo scoala toate femeile acestei tari, trebuie sa legam firul de acolo unde se poate lega, de biserica. În adevar, pe lânga alte însusiri, care în tara noastra înalta pe femeie fata de barbat, mai e una de foarte mare pret: simtirea ei religioasa. Pe când barbatii sunt ademeniti de cârciuma sau ramân departe de Casa Domnului, urmând pilda rea a câtorva albastrei de la primarie si din casa proprietarului; pe când la oras cluburile, distractiile si pseudocultura opresc pe barbat de a mai calca pragul bisericii, femeile, din contra, atât la sat, cât si la oras, n-au pierdut înca bunul obicei de a veni duminica în fata altarului. Nu putem sti la ce gândesc ele acolo si daca sunt în stare sa-si înalte îndestul sufletul, dar aceea e singura scoala de la care putem astepta împlinirea educatiei mamelor.
   Pentru aceasta însa, ne trebuie o biserica vie, nu numai un loc de cântari, oricât ar fi ele de frumoase si cucernice. Biserica lânceda de azi nu ne mai multumeste, ci, dimpotriva, ne mâhneste. Datoria preotului, cum am mai spus si altadata 1 ) nu e numai sa citeasca si sa liturghiseasca, deoarece Iisus n-a zis ,,mergeti si cititi``, ci ,,mergeti si predicati``... Iar preotul nu e numai un barbat cu parul lung si doua haine negre (una mai strâmta si alta mai larga) sau vreun slujbas însarcinat cu glasuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem sa-l auzim.
   Într-adevar, daca e vorba sa repetam uneori mai rar, alteori mai repede, iar câteodata pripit de repede unele rugaciuni, tocindu-le si pronuntarea si întelesul, atunci sunt de o mie de ori mai întelepti tibetanii, care au mori anume pentru rugaciune. Calare ori pe jos, acasa ori pe drum, treaz si în somn, morisca se învârteste si rugaciunea se pritoceste: ,,Om mani padme hum, om mani padme hum, om mani padme hum``... Se poate mai mare zadarnicie decât gângavirea asta vesnica a unor vorbe, al caror înteles nici Dalai-Lama nu-l mai stie? Nici icoanele fara numar ale lui Buda, nici cadelnitarea la sarbatori, nici mataniile neobosite, nici pomelnicele care flutura peste tot în vânt, nimic - nimic din slujba bisericilor lamaiste - nu mai poate învia sufletul, tâmpit prin repetarea masinala a vorbelor. Atât de stearpa se face mintea, când omul dondaneste mereu, ca un natâng, aceleasi vorbe, fara sa se patrunda de întelesul lor! Apostolul Pavel care a muncit cu palmele, ca sa întinda învatatura lui Christos si a fost batut si ucis pentru credinta lui, cu spaima pe care o avea el de glossolalie (cum am spune pe româneste - limbarita), oare ce-ar zice azi, când, în locul cuvântului viu, ar vedea iarasi, ca si sinagogile evreilor, numai forma desarta din care a pierit orice cugetare? Pentru un crestin adevarat, Doamen miluieste de 40 de ori, care ajunge în gura psaltului un singur cuvânt lung: tamlesttamlesttamlesttemlesti... e un adevar pacat împotriva învataturii crestine.
   De aceea, în locul bisericii amortite de azi, ne trebuie o biserica vie. Nu cerem preotilor cuvântari ca ale învatatului apostol Pavel sau ale lui Crisostom si Bossuet. Darul cel mare al cuvântului frumos se coboara rar capul pe capul cuiva. Noi ne-am multumi cu doua-trei cuvinte, dar spuse din inima, omeneste si pe întelesul tuturor. Si, mai ales, am vrea ca servitorii altarului sa destepte în mintea femeilor o înalta idee despre menirea lor în lume, caci mama este începutul scolii. Din biserica se cade sa porneasca cea dintâi lectie de pedagogie si pedologie.
   Ce-ar fi de pilda, daca, la Duminica Samarinencii, între altele, preotul ar adauga si câteva cuvinte cam în felul acesta:

   1. Menirea femeilor... ,, Luati seama, ce sus a ridicat biserica noastra pe femeie! Pâna la venirea lui Isus Hristos, mai la toate neamurile pamântului, sotia era roaba barbatului, vita lui de munca. Fiul Mariei, dimpotriva, nu s-a sfiit sa stea de vorba cu o samarineanca; ba i-a cerut si de baut. El stia câta duiosie si bunatate se ascunde în sufletul femeilor vrednice si de aceea le-a privit cu aceeasi dragoste, ca si pe copiii cei nevinovati. Iar dragostea i-a fost rasplatita, caci între ucenicii sai erau nu numai barbati, ci si femei. Ba înca, în ceasul din urma, ele au fost care l-au mângâiat de departe cu privirile, când sta rastignit pe cruce, parasit de toti, chiar si de vitejii care îi fagaduisera ca nu se vor lepada de el pâna în mormânt. Petru, cum stiti, s-a lepadat si a fugit. Singura Maria lui Cleofa, Maria Magdalena, Ioana, Salomia si altele câteva i-au alinat durerea, cu lacrimile lor...
   Acesta e adevarul. Dupa cum femeia are o mare parte în ridicarea neamului omenesc, prin munca pamântului, îmblânzirea dobitoacelor si alte nascociri ale ei, de asemenea si în raspândirea evangheliei, ea a fost din capul locului o luptatoare plina de vrednicie. Dovada, marele numar al mucenitelor si al sfintelor pe care le cinsteste pâna azi biserica.
   De aceea, bagati seama: de la voi, femeile, biserica asteapta si azi mai mult decât va închipuiti, caci puteti face într-adevar mai mult! Mai întâi, în unele locuri femeia e mai crestina decât barbatul. E o mângâiere pentru mine, preot, sa vad atâtea mame, venite sa asculte cuvântul Domnului. Si e o bucurie sa stiu ca rusinoasele înjuraturi, care batjocoresc numele lui Hristos, al crucii, al botezului si al altor lucruri sfinte, nu pângaresc macar buzele femeilor din aceasta tara.
   Însa atâta nu e de ajuns. Menirea aceasta mare, de a crea trupeste si sufleteste o lume noua, n-o veti putea împlini cumsecade nici voi, daca nu veti pricepe deplin raspunderea cea grea a chemarii unui nou suflet la viata``...

   2. Sanatatea copilului. ,,Câte dintre gospodinele satelor si ale oraselor noastre stiu cu ce îngradire de grija si de buna purtare trebuie întâmpinat pruncul chiar înainte de a vedea lumina zilei? Câte se gândesc ca o picatura mai mult de bautura ameteste nu numai pe mama, ci îmbata pruncul din pântecele ei, osândindu-l a apuca pe calea grozava a betiei si a altor pacate? Câte îsi dau seama ca noptile nedormite, chefurile si alte petreceri ruineaza pentru totdeauna sanatatea fapturii plapânde, care mâine-poimâine va fi o pacoste nu numai pentru familie, ci, uneori, o adevarata primejdie pentru toti cei dimprejur...?
   Si, totusi, la astfel de lucruri, orice mama ar trebui sa se gândeasca, daca cugeta cât de putin la menirea ei. Si e datoare sa se gândeasca nu numai din interes, ci si pentru alte temeiuri mai înalte. Caci oricât de umilita ar fi o femeie - sa zicem ca e sotia celui mai smerit plugar - ea nu trebuie sa uite ca darul lui Dumnezeu se poate coborî pâna la ieslea dobitoacelor. Sa nu uite ca pruncul care va fi purtat de bratele ei poate sa ajunga lumina lumii si sarea pamântului...
   Deci, luati seama, mame si sotii! Pe cât de mare e menirea voastra, pe atât de mare trebuie sa fie grija de copiii vostri, chiar din clipa întâi a pregatirii lor spre viata. Pe bratele voastre se ridica lumea de mâine; din sufletul vostru se va împartasi cugetul generatiei de mâine; prin gura voastra vorbeste trecutul cu viitorul. Cuvântul cel mai scump, al celor ce dorm în cimitire, voi trebuie sa-l spuneti celor ce deschid acum ochii spre viata, pentru ca vesnic sa rasune în urechile lor, pâna îl vor împlini. Fara voi, lumea amuteste: firul vietii neamurilor se rupe; generatiile se ratacesc, întocmai ca sirurile de cocori, învalmasite pe vreme de seara... Voi sunteti inima si gândul cel mai bun al neamului nostru; de la voi porneste binele si raul.
Vegheati deci si iar vegheati, caci e o mare maiestrie cresterea unui copil. Tu, tânara mama, deschide ochii: haina neroada care sugruma viata pruncului tau e o unealta de moarte, ca si latul calaului... Învârtelile smintite ale dansului, care-l îmbolnavesc înainte de a fi în rândul oamenilor, sunt un pacat, ca si uciderea cu vointa. Vorba si fapta care tulbura linistea casniciei e o sageata înveninata, ale carei urme ramân în trupul si sufletul copilului tau. Ia seama! Pazeste-te si pazeste-l ca lumina ochilor. Unde nu te pricepi, întreaba pe cei ce stiu. Iar când un cuget greu te apasa, nu uita sa bati la usa bisericii... Atoatestiutor e numai Dumnezeu. Dar în masura sârguintei si a darului, avem si noi, slujitorii altarului, îndrumari si îndreptari pentru toti fratii nostri în Hristos... Veniti! Biserica va asteapta si va primeste. Mântuitorul nu s-a sfiit sa stea de vorba cu o biata samarineanca... Prin asta, cel nascut în iesle a voit sa dovedeasca lumii, ca orice femeie poate fi un izvor de bine, care sa mângâie si sa îndrepte un neam întreg si chiar lumea întreaga.
   Veniti, asadar, cu încredere înaintea altarului... Pentru fiecare suflet nou, pe care îl daruiti bisericii, o lumina noua se aprinde în cer, o nadejde noua se desteapta în sufletul neamului nostru, strâmtorat de necazuri si un sprijin nou se adauga familiei... Dimpotriva, fiecare prunc, care moare din vina voastra, e o candela care se stinge, o scadere pentru cei ramasi, o osânda care va apasa sufletul vostru în ceasul mortii.
   Drept aceea, întoarceti-va ochii spre chipul luminos al Maicii Domnului si fiti vrednice de menirea voastra``...
   - Crede cineva ca astfel de cuvinte ar rasuna cu totul în zadar?
   Sau ce-ar fi, daca preotul, dupa ce a desteptat în sufletul femeii credinta în menirea ei si în sfintenia pruncului, într-o buna zi, luând prilej din evanghelia semanatorului care a iesit la câmp, ar face un pas mai departe si ar lamuri pe mamele care îl asculta, ce fel sa paseasca în educatia morala a pruncilor?

3. Purtarea fata de copii. ,,Iesit-a semanatorul...`` O, Doamne, cât as vrea sa va ramâna, iubitii mei, în cuget, ca fiecare dintre voi, vrând sau nevrând, e un semanator!... Si, mai ales cât as vrea ca gândul acesta sa patrunda în sufletul mamelor, spre care se îndreapta ceas cu ceas tocmai ochii cei nevinovati ai pruncilor!
   Iata, prin buna paza si îngrijire, copilul a venit zdravan pe lume. E ca o floare de care nu s-a atins macar un fir de noroi. Creste, vazând cu ochii; se joaca, prinde a vorbi si învioreaza casa cu dragalaseniile lui...
   Dar în casa, cine e? De jur-împrejur, stau ,, semanatorii``, însa nu numai de seminte bune, ci si de neghina. Gândindu-te-ai, tu mama, sa-l pazesti de tina vorbelor cele rele? Si, mai întâi de toate, pazitu-te-ai tu însati de astfel de vorbe?
   Stiu ca sudalmile si înjuraturile lipsesc din gura femeilor. Dar stiu, si stiti toate ca nu lipsesc uneori dracuirile cele mai cumplite: Fir-ai al dracului! Luate-ar dracii...
   Ce crâncen blestem! Un copilas nevinovat-menit de mama lui sa fie partea diavolului! Sa fie adica daruit iadului si Satanei- chiar de aceea care i-a dat nastere!... Se poate mai mare grozavie?
   Mame, care aveti acest rusinos obicei, aduceti-va aminte ca fetita voastra va ajunge si ea mama si va dracui; ca baiatul vostru va ajunge sot si va sudui. Drept aceea, feriti-va ca de foc de a semana voi însiva samânta pacatului. Când auziti înjuraturi în gura barbatilor, sa nu va mirati, deoarece chiar voi, care sunteti mai simtitoare si aveti menirea de a vindeca ranile si de a alina durerile, chiar voi nu v-ati stapânit îndeajuns limba, ci ati fost semanatoare de neghina în ogorul cel curat al sufletului copilaresc.
   Ce sa mai zic de mamele si mai natânge, care nu-si stapânesc nici mâna, ci bat odraslele lor, socotind ca copilul trebuie crescut în frica batailor...
   Ce credinta neghioaba! Sunt neamuri unde nimeni nu atinge un copil si tocmai acolo copiii privesc pe parintii lor aproape ca pe niste sfinti. În Japonia, cartea cea dintâi de învatatura, cum ar fi la noi Citirea, e toata plina numai de povestiri, unde se arata cum copiii acelei tari sunt în stare sa treaca prin foc si prin apa, pentru parintii si mai marii lor.
   Ati auzit cu toti ce fel s-au purtat soldatii japonezi în marele lor razboi cu rusii. Ati auzit ca generalii, dupa biruinta, s-au dus cu capul descoperit la mormintele parintilor lor, sa se închine, dându-le de stire ca si-au îndeplinit datoria; iar când împaratul - parintele tarii - a murit, Nogi, vestitul ostean care a trecut si prin tara noastra si-a urmat stapânul în mormânt.
   Pilde ca acestea ar trebui sa dovedeasca oricui, ca sufletele cele mai tari se calesc nu în fierbinteala batailor, ci în caldura blânda a iubirii.
   Feriti-va deci de neghiobul obicei de a lovi copiii. Daca ati vedea ca un muzicant se înfurie pe vioara si o trânteste, fiindca suna fals, ati zice ca e nebun si i-ati da sfatul sa nu se necajeasca în zadar, ci sa acordeze linistit strunele. Ei bine, tocmai asa e sufletul copilului: are si el coardele lui, unele trebuie lasate mai slab, altele trebuie întinse. Apoi, cauta sa vezi si unde asezati degetul. Daca te ia cineva cu zorul, chiar tu, om mare, poti da un raspuns îngaimat ori gresit. Ba te si înrosesti de necaz, ca nu nimeresti repede cuvântul potrivit ori, din uitare, spui ca ai facut un lucru pe care abia te gândeai sa-l faci... Iar când în locul tau e un copil, care se înroseste, de-l privesti tinta, iata ca-l faci mincinos, viclean, afurisit...
   Doamne, ce cumplita nedreptate! Dar, daca se mai adauga si bataia... Ce salbaticie!
  Caci nu e vorba numai de dureri, ci lovirea pângareste si sufletul copilului, deprinzându-l a fi temator si în adevar mincinos. Când stai cu varga ridicata si-i zici: ai facut cutare ori cutare lucru? Spune, ca te iert; altfel... Nu vezi ca spune si ce n-a facut, numai sa scape de usturime! Pe vremea când judecatorii schingiuiau, nu s-au vazut oameni nevinovati, marturisind crime de care ei habar n-aveau? Si nu e lesne de închipuit ca nu poti astepta barbatie în luptele vietii, de la acela care s-a deprins sa tremure de teama altora - chiar când are dreptate!
   Apoi, la frica se adauga si alte metehne. Cine e fricos, acela uraste; cel chinuit va chinui mai târziu sotia; daca e fata, când va ajunge mama, îsi va chinui copiii, iar pâna atunci, copilul, salbatacit prin bataie, va bate si va chinui animalele mai slabe decât dânsul. Luati deci seama: nu cu varga, ci cu vorba si cu pilda se îndrumeaza pruncii. De aceea, orice cuvânt al vostru sa fie pus cu mare bagare de seama; cine va semana neghina, neghina va culege``.

4. Puterea pildelor. ,,V-am spus rândul trecut, fratilor, ca vorba, nu varga trebuie sa îndrume pe copiii vostri. Va zice însa cineva: mijlocul acesta nu e prea slab? - Nu.
   Parintii au la îndemâna ceva si mai tare decât cuvântul - au fapta. E destul sa te porti tu bine si sa-l feresti de pilda rea a altora, pentru ca fiul ori fiica ta, când sunt de soi bun, sa mearga pe calea cea dreapta. E o mare greseala sa te pornesti cu cicaleala asupra celor dimprejurul tau, sfatuindu-i si iar sfatuindu-i. Poarta-te tu bine si lauda cu însufletire purtarea unui copil care-ti place; vorbeste apoi cu scârba despre purtarea care nu-ti place la altul si vei vedea ca copilul se întoarce dupa sfatul tau, cum floarea-soarelui se îndreapta dupa soare. Dimpotriva, numai de la bataie ori de la ciocaneala sa nu astepti nimic. Cât despre dracuiri si alte vorbe rele, acelea nu trebuie sa spurce niciodata gura unei mame.
   Ramâneti macar voi, femeile, duioase si blânde, cum ati fost în ziua rastignirii Mântuitorului, si credincioase iubirii pe care Hristos a aratat-o copiilor, chemându-i lânga sine. Nu uitati ca privirea mohorâta a unei mame e pentru copil si pentru barbatul bine crescut o pedeapsa mai grea, decât o mie de cuvinte aspre si de ocari. Multe poate privi omul cu nepasare, dar ochii mâniati ai unei mame îi sfâsie sufletul.
   De aceea, în voi îmi pun nadejdea, ca sa ridicati poporul nostru din pângarirea sudalmilor si altor obiceiuri rele, pe care le-au adus atâti oameni de pripas pe pamântul parintilor nostri. Nu uitati ca bunii si strabunii nostri au fost oameni cu mare cuviinta în vorbe si în fapte. Atârna de voi sa ridicati o lume la fel, deoarece casa si gospodaria voastra e adevarata scoala a neamului. Pâna la 7 ani, copilul învata atât de multe încât ceea ce se adauga mai târziu e putin lucru. Cine s-a învatat lânga mama lui sa spuna numai adevarul, cinstit ramâne pâna închide ochii; cine s-a deprins curajos, curajos ramâne pâna la mormânt; cel blând cu animalele, blând si bun ramâne pâna la batrânete, nu numai pentru fapturile necuvântatoare, ci cu atât mai mult pentru semenii sai. Cine s-a obisnuit a rosi de vorba si de fapta rea, pe acela sa stii ca te poti bizui ca mama, când vei fi batrâna si neajutata; ca socru si soacra, daca îi vei lua de ginere si nora; ca tovaras, daca vei intra cu el în afaceri... peste tot va fi om adevarat sau femeie adevarata, deoarece pretul cel mare al învataturii nu e în multimea lucrurilor învatate de copil, ci în felul cum le afla de la mama si tatal lui si cum le simte.
   Iata de ce când vad parinti în fata altarului, gândindu-ma la pilda Semanatorului din evanghelie, o calda nadejde mi se coboara în suflet. Când cuget la marea putere a unor mame bune, parca vad tara si neamul acesta schimbat ca prin farmec.
E destul sa vreti...
   Gânditi-va în fiecare zi, macar o clipa la menirea voastra. Gânditi-va la curatenia pruncului purtat pe bratele voastre si la viitorul lui care e viitorul vostru.
   Puneti înaintea cugetului vostru pilda unei vieti înalte si purtati-va în asa chip, încât copilul sa poata merge, cu ochii închisi, în caile pe unde ati mers voi.
   Si atunci, atât trupeste cât si sufleteste, o lume noua se va ridica chiar de mâine sub ochii vostri, iar în ceasul cel mare, când veti încrucisa mâinile pe piept, privind fiii si fiicele dimprejurul vostru veti înalta ochii catre cer, zicând: Acum libereaza, Doamne, pe roaba ta. În ogorul vietii, am semanat numai samânta curata. Îndeplineasca-se voia ta. Iar voi, dragii mei, nu uitati pe cea care va purtat în brate... Faceti mai mult decât a putut face mama voastra. Si rugati-va pentru dânsa``.

Dar nici atât nu ajunge.
   Femeia, chiar patrunsa de menirea ei, e înca departe de împlinirea datoriei sale de educatoare, daca si-ar închipui ca e de ajuns sa se fereasca numai de ocari sau batai, marginindu-se la aceasta atitudine negativa.
   De aceea, citind evanghelia despre înmultirea talantilor, preotul poate face înca un pas în lamurirea mamelor cu privire la partea pozitiva a cresterii copiilor.

5. Puterea muncii - ,,Am pomenit altadata, cu ce grija trebuie sa se fereasca o femeie de blesteme, dracuiri, ocari si alte vorbe urâte, care mânjesc sufletul nevinovat al pruncilor. Dar nu as vrea sa credeti ca e destul sa înconjori astfel de greseli si apoi sa privesti la copil, ca la o floare pusa în glastra, asteptând sa înfloreasca de la sine.
   Nu. Luati seama ca fiecare faptura omeneasca are daruit de la Dumnezeu un talent, chiar din anii dintâi; ca chiar de mic, omul poate deprinde o sumedenie de lucruri. Cum? Mijloacele învataturii sunt multe ca frunza si ca iarba; dar calea care sta tuturor la îndemâna, nu-i decât una si buna - munca. Nici cel mai mare talent nu sporeste macar cu o farâmita, daca omul nu munceste.
   Aici însa ma astept la o firesca întâmpinare: O, Doamne, dar ce poate sa munceasca un copil de câtiva anisori? Nu e destul în vârsta asta sa-l priveghezi, pazindu-l de primejdii si ferindu-l de naravuri rele?
   Nu, iubitii mei, înadins am întrebuintat cuvântul munca, deoarece, chiar din vârsta cea mai frageda, faptura omeneasca simte nevoia de a munci. Pe când celelalte vietati, îndata ce sunt satule, dorm ori se zbenguiesc, singur omul înca din pruncie nascoceste mereu în mintea lui lucruri noi si cauta sa le aduca la îndeplinire. De când începe a umbla copacel, iata-l ca înnoada o basma, facând o papusica, adica un om mai mic decât dânsul; apoi iese în curte unde aduna pietricele spre a face o casa; si dupa aceea, ajunge cu calatoria lui pâna în gradina, unde sadeste trei crengute si trei fire de iarba, ca sa-si faca el gradina si straturile lui... De dimineata si pâna seara, copilul e un muncitor neobosit, care cere mereu de lucru si da de lucru celor dimprejurul lui.
   Dar tocmai aici e marea taina a vietii omenesti si deosebirea dintre dobitoace si om. Ele au din ziua întâi toate îndemânarile: puiul de cerb fuge de nu-i zaresti urma; ratusca de o zi înoata ca si mama ei; albina îsi destinde aripile si zboara întocmai ca cele batrâne... Numai bietul om e fara seaman de neajutorat la început. Chiar dupa ce deschide ochii nu vede si nu aude nimic; aproape un an de zile zace pe spate, pâna se întoarce cu fata în jos si începe a se târî; apoi încearca a merge de-a busilea, si numai cu mare-mare greutate se ridica în picioare si învata a umbla... De l-ai lasa de la început în parasire, ar fi mort ca toti mortii.
   Cum biruieste el atâta slabiciune si umilinta?
   Întâi, cu ajutorul parintilor, iar mai târziu, dupa ce trupul si, îndeosebi, creierul se mai împlineste, copilul sporeste repede în putere si pricepere prin setea lui de a nascoci si de a munci.
   Aici e semnul, darul cel mare al omenirii! Din capul locului, natura pare a-i spune: Omule, toate celelalte fapturi ramân de la nastere pâna la moarte cu aceleasi însusiri. Tu singur poti sa-ti adaugi mereu priceperea si îndemânarea. Caci tu singur te-ai ridicat la vrednicia de a munci cu unelte, care însutesc si înmiesc puterea madularelor tale. De aceea, urmeaza legea firii: munceste! Altfel talentul tau nu va spori cu o farâmita macar.
   Si într-adevar, copiii muncesc chiar când noua ni se pare ca ei se joaca. Iar obiceiul de a struni mereu copilul cu mustrari: sezi! fii cuminte! si de alde astea, e nu se poate mai gresit. E tot una, ca si cum ai zice focului sa nu arda si râului sa nu curga... Doar numai copiii bolnavi sau cei din afara de slabanogi stau pe loc. Cei sanatosi se odihnesc numai când dorm. Altfel, în orice clipa, ei sunt gata sa nascoceasca ori sa faca ceva.
   Iata, ai pregatit faina sa faci pâine... Mama, uita-te cu ce graba fetita ta se sprinteneste. E gata sa aduca apa, sa cearna, sa înmoaie, ba sa si framânte... De aceea, n-o alunga si n-o mustra. Las-o sa-si faca si ea o pâinisoara, alaturi de a ta. Va învata cu placere, nu cu sila. Ce minunat prilej sa o deprinzi cu rânduiala si curatenia! Daca-i dai si ei o bucata de aluat, e în stare sa-si spele mâinile pâna le va face mai albe decât faina. Nici sculptorul care asteapta sa cada pânza de pe statuia dorita de mii de ochi, nu e mai mândru, decât fetita ta, când va iesi din cuptor opera mâinilor ei de mica gospodina, care a framântat, a rotunjit si a pus sa se coaca-o pâinisoara!...
   Dar cusaturile! E drept ca începutul se face de obicei la jocul cu papusa. Dar, în curând, când mama va fi zorita de treburi, surioara se încumeta sa coasa nasturele de la haina fratelui mai mic; când mama tese, fata va face tevi; când bunica toarce, hop si nepotica cu un betisor, de care leaga o ata, ca sa-i faca o furcuta... Bunica, îngaduitoare, cum sunt batrânii care au vazut si au patit multe, stie ce înseamna asta. De aceea, nu alunga nepoata cea harnica, ci smulge putin din caier si torcatoarea cea mica se aseaza pe lucru... Ca firul ei e plin de gheomotoace, asta nici nu se mai întreaba. Batrâna zâmbeste si apoi îl scarmana în ascuns înca o data. Dar peste câtva vreme, iata ce oblu curge firul din caier si ce spornic si lin se adauga împrejurul fusului...
   Si asa e cu toate . Asa e si cu baietii. Nu-s ei gata sa marunteasca tarâna straturilor? Nu pun si ei în pamânt seminte de flori, rasaduri de legume... întocmai ca si cei mari? Caci au si ei gândurile si planurile lor. Într-un colt, stiut numai de el, prichindelul înfige în tarâna un sâmbure de cireasa, pastrat cu grija în fundul unei cutioare dosita de dânsul cine stie unde, înca din vara trecuta... Cât despre paza vitelor si întovarasirea la muncile câmpului, nici nu mai pomenesc. O gâgâlice de baietas duce vitele la gârla sa le adape; le apara sa nu pasca în locurile oprite... si câte trebusoare nu face el spre marele folos al parintilor.
   Si toate astea sunt munci iesite din jocurile copilariei, cum rodul iese pe încetul din floare si floarea din mugur. De aceea, dragii mei, bucurati-va de voiciunea copiilor vostri... Ea e un semn ca în ei se desteapta multe puteri, iar datoria voastra e sa înmultiti talantul, ajungând si îndreptând munca marunta a copilului. Ceea ce vi se pare joc, adica lucru netrebnic, e ,,munca copilareasca`` iar lucru nu ajunge netrebnic decât atunci când parintii sunt natângi si nu se pricep sa ia ca tovarasi si pe copii la muncile adevarate. Dimpotriva, cine e chibzuit, poate spori cu o mie la suta talentul si talantul copilului sau chiar din cei dintâi ani ai vietii. Caci tocmai acestia sunt anii când omul câstiga aproape trei sferturi din capitalul cu care va pasi pâna în mormânt. Daca va ajunge la 7 ani, fara ca gura lui sa fie mânjita de vorbe nevrednice; daca s-a deprins a fi harnic, adica saritor la treburi si drept la vorba, gata sa-si spuna fara sfiala cugetul lui, astea sunt însusiri mari, de care si cerul se bucura, iar mâine, poimâine o tara întreaga se va folosi de ele.
   Ferice de mama si de tatal care au putut îngriji astfel odrasla lor si au sporit zi cu zi comoara ce se poate aduna chiar din pruncie, într-un suflet omenesc, numai prin muncile marunte ale copilariei``.

6. Roadele muncii - Va zice însa unul si altul: doar n-am cine stie ce folos de munca unui copil!
   ,,Mare greseala, daca va judeca cineva astfel. Aflati ca, daca nu veti lasa un copil sa munceasca în legea lui, dupa puterile lui, creierul nu creste. Învatatii au cercetat si au vazut ca creierul n-are spor, pâna ce nu se dezvolta organele simturilor si îndeosebi mâna si ochiul. De aceea, pe copiii care se nasc tâmpi la minte, doctorii îi ademenesc sa munceasca cu mâinile, ca sa puna în lucrare ochii, auzul, muschii si alte madulare. Si cu acest chip, îi desteapta. (Pe gângavi, de pilda, îi ajuti sigur spre vindecare, daca-i pui sa lucreze cu mâna dreapta.) A sili deci pe un copil sa stea locului, adica a-l lipsi de munca sa copilareasca, e tot una, ca si cum i-ai fereca cu obezi mâna sau piciorul, ca sa ramâna schilod! Ba e si mai rau, caci cel dintâi care se schilodeste si se paragineste e însusi creierul.

Al doilea, pe lânga ca sporeste creierul, munca îl si desteapta. Într-adevar, nimic nu învata omul deplin, pâna nu munceste. Degeaba îi cânti la ureche: fa asa sau asa. Pâna nu pune mâna, sa lucreze, sa greseasca, sa se îndrepteze singur si sa capete o îndemânare tot mai mare, zadarnica e orice vorba. Chiar si filosofii marturisesc ca nimic nu intra în mintea omului, daca nu trece mai întâi prin ochii, prin urechile si îndeosebi prin mâinile lui; iar asta nu se poate decât lucrând, caci numai atunci întorci un lucru pe toate fetele si-l cunosti cu adevarat. De aceea, cât e munca omului, atâta e si în capul lui; când munca se opreste, si capul se goleste. (Cine n-a mai cosit de ani de zile nu mai stie ce e coasa; cine a parasit ilaul nu mai stie ce e fieraria; cine a zacut luni sau ani în pat acela uita si mersul, macar ca l-a învatat chiar din pruncie.)
   De aici însa urmeaza un lucru de mare însemnatate si anume: ca trebuie sa muncesti în fiecare zi - macar cât de putin - ca sa poti pastra ce ai dobândit. Lasati deci pe copil sa munceasca si deprindeti-l cu gândul ca, pâna va închide ochii, omul trebuie sa munceasca mereu, fiind cu atât mai destept, mai puternic si mai fericit, cu cât munceste mai mult. Feriti-va însa de a întoarce cumva munca copiilor în sila. Munca trebuie sa fie totdeauna un dar, nu o pedeapsa. Cum se bucura fetita, când i-ai dat aluat sa faca o pâinisoara, o furca sa toarca sau un ac sa coasa, asa trebuie sa se bucure copiii de orice prilej de a munci în casa.
   Într-adevar, munca nu numai ca sporeste si întareste creierul; nu numai ca întareste madularele, si prin ele, mijloceste si adauga învatatura, dar ne aduce un câstig mai mare decât toate: ne da caracter. E destul sa fii cu bagare de seama cum cresti copilul pâna la 7 ani si poti sa fii încredintat ca ai pus în baiatul sau fata ta temelia caracterului, care e semnul cel mai de pret al omului.
   Caci ce este caracterul?
   Cine crede ca e un dar din nastere, cum e, de pilda, frumusetea, se înseala. Dimpotriva, a avea caracter înseamna sa ai obiceiuri tari. Zici ca cineva e om de caracter când stii mai dinainte ce va face în cutare sau cutare împrejurare. Unul e tare în apucaturile lui, ca otelul. Poti sa-i încredintezi cea mai mare taina si n-o spune macar de l-ai pune pe carbuni. Poti sa-i lasi în pastrare o comoara si nu se atinge de o para... Altul e un fleac, lasa-ma sa te las. Daca zici da, zice da; când zici nu, zice si el nu; iar daca pornesti cu el vreo treaba, vorba românului, nu te poti bizui pe dânsul, nici cât pe un cui de tei...
   De unde vine asta? Din felul cum a fost deprins a munci. Mai întâi, cine a muncit de timpuriu si cu anume chibzuinta are ochiul ager, auzul ascutit, mâna îndemânatica, piciorul sprinten si toate madularele putenice. Si numai cel care e mai puternic poate avea caracter... Un slabanog tremura ca fulgul în vânt; se sperie si de umbra lui, iar când la adica, odata nimica. Ce sa-i faci? E slab si, de unde nu-i, nici Dumnezeu n-are ce lua.
   Dimpotriva, cel care a muncit de timpuriu si s-a îndeletnicit cu multe feluri de munci, acela a întarit toate madularele si are o suta de sageti la arcul lui. La orice munca si în orice împrejurare, el e gata, în picioare. Te poti bizui pe dânsul, deoarece, facând de multe ori un lucru, pentru el e o jucarie sa-l faca din nou si-l face bine. Ba chiar sa-l rogi, nu-l poate face rau. De pilda, fetita care s-a deprins a pune mâna pe aluat si-a bagat de seama ce sila simte maica-sa când vede mâini murdare, ia obiceiul de a se spala cu mare grija, de câte ori atinge lucruri de mâncare. Deprinderea ajunge apoi asa de înradacinata, încât poti fi încredintat ca ori o vezi, ori nu, ea îsi tine obiceiul - are caracter. De asemenea, baiatul deprins a pastra mici sume, ca un fel de casier al parintilor, sa zicem pentru mâncarea pasarilor, va capata obiceiul de a fi exact si a nu înstraina o letcaie din ceea ce i-ai dat în primire - are caracter.
   Si tot astfel, în toate împrejurarile. Munca singura da deprinderi si tot ea le pune la încercare, ca sa te încredintezi daca sunt tari ori slabe. De pilda: vrei sa obisnuiesti pe copii a fi milosi fata de pasari? Ia cumpara-le o pasarica sa o îngrijeasca si vei vedea daca vor mai îndrazni sa atinga un pui de vrabie, necum sa strice cuiburile ori sa chinuiasca vreo vietate oarecare! Am vazut niste copiii, care, luându-si pe seama pasarile unei gospodarii, punând closti, scotând pui, îngrijindu-i cu untdelemn, usturoi si altele doctorii, când erau bolnavi, au ajuns sa dezmierde pasarile si sa le îmblânzeasca în asa chip, ca nu-i mai lasa inima sa taie din pasarile crescute de ei, nici pe cele batrâne, ci le schimbau cu altele de la vecini, numai sa nu le stie ucise în curtea lor...
   Ce înseamna asta? - un lucru lesne de înteles si anume: munca singura, adica fapta, nu vorba, da deprinderi. Iar cine vrea ca vorba sa îndrume viata copilului sau e întocmai ca cel care ar privi un râu si i-ar fluiera, îndemnându-l sa-si strânga apele într-un singur vad. Nu. Asta nu se poate. Fara sant bine adâncit, apa nu porneste într-o cale stiuta; iar sant nu face decât munca. Numai curgând vreme îndelungata în acelasi fagas, râul sapa albia, adânceste si statorniceste cumsecade cursul sau.
Drept aceea, parinti si mai ales mame - caci mai ales voi aveti grija copiilor pâna la sapte ani - luati seama!
   Mai întâi, bucurati-va de mare fericire, pe care v-a dat-o Dumnezeu, daruindu-va copii. Caci ce e mai trist decât pomul care da umbra, dar roade niciodata? Întrebati-i pe cei care ajung la batrânete singuri-cuc si simt ca mor pe încetul, fara ca nimeni sa le fi spus un cuvânt din inima. Averea, casa si toate ale lor, vor ramâne pe mâini straine; la mormântul lor nu va îngenunchia nimeni si nu se va ruga nimeni, iar pomenirea lor se va stinge, ca si cum n-ar fi fost vreodata pe fata pamântului. Întrebati-i pe acesti morti-vii si veti vedea cât de mare e amaraciunea lipsei copiilor. În tinerete, n-o prea simt; dar, mai târziu, spre batrânete, ea ajunge un adevarat venin. Întrebati apoi ce grija (la fel cu o boala nevindecata) e sa ai un copil-doi si sa tremuri ca dintr-o zi în alta poti vedea casa goala si pustie... Numai atunci veti simti cum binecuvântarea unei case sunt copiii; ca sprijinul batrânetii sunt tot copiii si ca ei sunt fala întregii vieti. E drept ca se poate nimeri câte unul mai plapând; dar, iata, ceilalti sunt voinici ca brazii, iar fetele, slava Domnului, sunt ca trandafirul cu roua de dimineata pe dânsul. De câte ori le vede batrâna si mosneagul, simt ca pot închide ochii cu liniste, caci n-au trait degeaba. În anii mohorâti, are cine le deschide usa, sa le aduca o raza de bucurie, iar în cesul din urma, vor putea închide ochii în pace. Ei nu mor nici trupeste, nici sufleteste: chipul si numele, pomenirea si binecuvântarea lor vor trece din neam în neam, de la fii la nepoti, si de la acestia la stranepoti... Nici casa, nici mormântul lor nu va fi pustiu.
   De aceea, dragii mei, bucurati-va si iarasi va bucurati de câte ori Dumnezeu va daruieste un copil. Poate ca tocmai cel din urma e norocul si bucuria voastra cea mai mare.
   Dar, alaturi de bucurie, aveti îndata grija sa începeti înmultirea talantului lor înca din pruncie. V-am aratat cum: muncind, dupa cum ne povatuieste chiar firea noastra omeneasca, spre deosebire de a dobitoacelor care nu stiu ce e munca cu uneltele.

Ma astept aici la o întâmpinare: la ce sa ne grabim cu munca? Vine ea si aceea...
Eu însa va spun: feriti-va de gândul cel lunecos al amânarii!... Lasa ca mai e vreme! Lasa mâine! Lasa poimâine...
Nesocotitule, nesocotitule! Dar cine e chezas ca vei ajunge macar pâna deseara? Ori pâna într-un ceas? Cum se cheama judecata parintilor care zic: lasa ca o sa vina vremea scolii?
   Vai de copilul pe care scoala trebuie sa-l puna pe calea vietii! Vai si de trupul, si de sufletul lui. Caci cine va putea fi tata copilului tau, daca nu esti tu? Si cine îi va fi mama, când cea care l-a purtat la sânul ei, se leapada de dânsul? Ceea ce nu vad ochii parintilor de dimineata si pâna seara, putea-va oare vedea în câteva ceasuri cei doi ochi ai învatatorului care priveste peste o gramada de copii, în care al tau se pierde ca un fir de iarba într-o pajiste?
   Omule! de datoria ta de parinte nu te scuteste si nu te poate scuti nimeni pe pamânt. Mama! duiosia inimii tale n-o vor putea înlocui o suta si o mie de straini. Tu ai dat viata pruncului tau, tu raspunzi de sufletul lui. Tu esti cel dintâi, cel mai mare si cel mai ascultat învatator al copiilor tai.
   De aceea, nici vorba sa nu fie de amânare. Viata e ca un razboi, iar la razboi nu-i e îngaduit nici unui om cuminte sa amâne macar o clipa grija si pregatirea. Altfel, amar si vai va fi de capul lui.
   Dimpotriva, cel vrednic trebuie sa fie ca o straja vesnic treaza, iar regula cea mai buna a vietii e aceasta:
   Lucreaza astfel ca si cum în fiecare zi ar putea veni sfârsitul, iar moartea sa te gaseasca gata.
   De aceea, nu amânati nimic în cresterea copiilor vostri. Pe lânga putere, învatatura si caracter, dati-le din frageda pruncie si o adânca îndrumare morala; faceti din ei crestini adevarati.

   7. Încununarea muncii : Caracterul moral. ,,V-am aratat în duminica trecuta ce roade minunate poate da munca : Ziceam ca numai pe ea se poate cladi caracterul. Si adaugam ca chiar viata morala tot prin munca se îndruma înca din frageda copilarie. Cum ? veti zice : e oare copilul în stare sa cuprinda chiar din anii întâi, adâncile învataturi ale moralei ?
   Da, iubitii mei! Si calea e nu se poate mai usoara; daca luati seama, e tot munca. Dupa cum ea a fost calea spre adevar, tot ea e si calea spre bine.
   Multi cred ca cea dintâi datorie a parintilor e sa învete pe copii o rugaciune pe de rost, sa-i deprinda a face o cruce - si s-a ispravit.
   Fireste, sunt rugaciuni si parti de rugaciuni pe care si pruncii le pot pricepe : ,,Pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua...``, asta o întelege si copilasul care înca sâsâieste unele cuvinte...
   Dar nu rugaciunea e începutul cresterii morale (caci rugaciunea e un cuvânt), ci fapta, adica tot munca. Iar lucrul e nespus de usor pentru parintii cu judecata. Caci ce ne spune Mântuitorul? Cea dintâi însusire, care sta la temelia oricarui bine în viata, e împlinirea poruncii: iubiti pe aproapele vostru, ca pe voi însiva...
   Aici e giuvaerul cel mai de pret al învataturii crestine si marea ei deosebire fata de învataturile dinainte de Hristos. Pentru pagâni, si chiar pentru evrei, legea legilor se încheia într-atât: Sa fii bun pentru ai tai! Ba, chiar între cei de un neam cu tine, era socoteala salbatica: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte! Cât pentru straini, oricine nu era din neamul tau, era socotit ca un dusman sau ca un câine... Gânditi-va: ca sa mearga în Galileea, iudeii treceau Iordanul si înconjurau pe drumuri departate si grele... numai sa nu calce pe la ,,câinii`` de samarineni.
   Si ati vazut altadata, ce pilde de bunatate si dragoste omeneasca le-a dat Iisus: s-a oprit, a vorbit cu samarineanca si a laudat pe samarineanul care îngrijise pe cel cazut între tâlhari, fiindca gasise în sufletul lui mai multa omenie, decât în cugetul fariseilor si al carturarilor care bâiguiau rugaciuni multe, dar erau ca mormintele spoite pe dinafara si pline de putreziciuni înauntru.
   Aici a fost, iubitii mei, noutatea si puterea cea mare a învataturii crestine. Omule! iubeste ca pe un frate, pe orice om, de orice neam si din orice tara ar fi. Iar deprinderea asta o poti sadi foarte usor în sufletul copiilor. Stiu o casa unde vin la zile hotarâte anume batrâni lipsiti. Daca s-ar fi poruncit copiilor sa le duca ei pomana, ar fi privit-o ca o sarcina neplacuta: sa iasa în frig, sa se apropie de oamenii îmbracati... cum se întâmpla. Dimpotiva, mama copiilor da cu mâna ei, pâna ce într-o zi s-a întors catre fetita si i-a zis: draga, ia tu cheia si da-i femeii care vine sâmbata...
   Copila s-a simtit asa de mare, în vrednicia ei, ca poate darui singura batrânei care asteapta afara, încât sâmbata urmatoare a apucat ea cu vorba înainte: ma lasi, mama, sa dau eu babei?
   De altfel, copiii crescuti cu luare aminte, din grija lor de pasari, de semanaturi si de alte vietati, se deprind usor a simti mila. Am citit undeva despre o fetita, care atâta îngrijise de fratele ei înfasat, sa nu-l bata lampa la ochi, încât întorcea si pietrele de pe drum, sa nu le dogoreasca soarele mereu pe-o parte!... E bun, nu e rau copilul când îi dai o buna îndrumare prin fapta. Si tot mestesugul e aici: sa simta viata prin el... Cel deprins a îngriji de altii, a facut un mare pas în calea vietii. El stie ca a iubi nu înseamna a spune o vorba placuta la auz, ci a lucra în asa chip, încât sa scutesti de suferinta pe aproapele, începând, fireste, cu cei dimprejurul sau. Iar când un astfel de copil va ajunge în anii tineretii, pentru nimic în lume nu va urî si nu va obijdui pe altii caci toata viata omului nu-i decât o repetare mai pe larg (o parafraza) a copilariei.
   Vedeti dar ca, chiar din pruncie, puteti da fiilor si fiicelor voastre cea mai înalta îndrumare morala. Înca din anii prunciei, puteti pune temelia pe care se sprijina mai târziu taria tarilor si marirea neamurilor, adica: iubirea adevarata pentru altii, pe care biserica ne-o pune mereu înainte când zice ,,sa ne iubim unul pe altul, ca într-un gând sa marturisim.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

   Gâditu-v-ati ce margaritar de pret se ascunde în aceste putine vorbe? Cuvântul bisericii spune si filosofului, si celui cu putina învatatura ca nu în carti si în legiuiri afla omul calea spre sufletul si prietenia altora. Stiinta e putina o scânteie în mijlocul noptii, iar legea e slaba. Chiar acolo unde legea zice da si filosofia zice iarasi da, se poate ridica totdeauna cineva sa zica un nu, macar pe soptite. Chiar carturarii cei mai mari marturisesc ca felurimea gândurilor omenesti e atât de neistovita, încât mai despre toate poate fi samânta de vorba si de zâzanie. Un singur lucru curma îndata toate îndoielile si certurile: dragostea catre cineva. Daca ti-e drag, zici îndata ca el, marturisesti adica într-un gând cu dânsul... Iata marea minune a iubirii si marele pret al învataturii lui Hristos! Si iata, ca chiar aceasta rara samânta a iubirii o putem sadi în sufletul copiilor.
   De aceea, luati seama: sa nu amânati aceasta sarcina nici macar un minut. Copilul se învata a fi crestin sau pagân chiar de când e în scutec. Când s-a lovit cumva si începe a plânge, iar mama nechibzuita se face a lovi scaunul: na, na!... las ca l-a batut mama... ea îi da o pilda, nu se poate mai rea. În loc sa-l lase sa simta ca, daca s-a lovit, singur el e pricina, îi desteapta ideea ca altcineva e de vina si ca fata de acela trebuie sa te razbuni, platind lovitura cu lovitura, adica dinte pentru dinte...
Se poate mai rea scoala de asprime si de cruzime? Înca odata, luati seama! Aduceti-va aminte ca copiii sunt crestini pe chezasia voastra, a celor care i-ati tinut în brate la botez. Dar ei pot deveni crestini adevarati, numai daca, pas cu pas si zi cu zi, va faceti datoria pe calea sfânta a muncii, deprinzându-i cu bune apucaturi. Va veni si vremea ca ei singuri sa fie raspunzatori de ceea ce fac ori nu fac cu darurile ce le-au fost date din nastere. Dar pâna atunci - si chiar atunci- o mare raspundere aveti si voi, cei care i-ati privegheat în anii nevârstnici. A voastra va fi vina, daca izvorul lor se va preface în mlastina plina de jivine necurate.
   Drept aceea, bagati de seama sa nu vi se poata zice: sluga lenesa si zabavnica, iata, ti-am daruit un talant nepretuit în copilul tau si n-ai stiut cum sa-l îngrijesti si sa-l sporesti, ci l-ai lasat în paraginire... Culege acum mustrarea pentru pacatele lui! Aduna pe fruntea ta rusinea faptelor savârsite de el. Coboara-te mâhnit si pedepsit în mormânt! Caci adevar zic voua: celui ce are si munceste, toate îi vor spori, iar celui ce se leneveste si zaboveste, i se va lua si ceea ce i se pare ca stapâneste``.

 

*

 

Departe de mine gândul ca aceste câteva sfaturi puse în gura unui preot, ar putea tine loc de predici. Dimpotriva, cea mai buna talmacire a Evangheliei e cea care se cuprinde în zece-douazeci de cuvinte spuse la timp. În sirul duminicilor, pildele lui Iisus ajung de repetate ori la urechea ascultatorilor, iar preotul cu luare-aminte pot lega de fiecare pilda nu una, ci o multime de învataturi. Aici am pomenit în rând ce mi-a venit sub condei, spre a dovedi ca se poate spune în biserica, în chipul cel mai simplu, si câteva adevaruri pedagogice, dintre cele însirate în partea întâia a acestei lucrari; ca se poate face nespus de mult în cresterea copiilor, daca preotul îsi ia asupra-si sarcina de a da îndrumari mamelor. Altcineva, afara de preot, nu poate lua acum aceasta sarcina; iar cine închide ochii asupra anilor de educatie din casa si-si pune nadejdea în minutele scolii fara sa-si dea seama ca scrisul, cititul si socoteala ajuta numai jumatatea stânga a creierului, acela, din capul locului, osândeste copilul si-i primejduieste viitorul. Fiindca ceea ce n-a facut cresterea sub ochii mamei, scoala poate numai cu greu cârpi si meremetisi.
   Iata de ce, mai mult decât orisicând, pentru a avea alti copii, trebuie ca însasi mamele sa ajunga altfel de cum sunt azi; iar pentru aceasta ne trebuie numaidecât o ,,biserica vie``, asa cum a voit-o Iisus si cum a facut-o dupa pilda Sa inimosul Apostol Pavel, care pâna la moarte nu s-a odihnit, predicând si pilduind cu propria sa viata.
   Si aceasta se poate - oricare ar fi vârsta si învatatura preotului - numai inima sa aiba. Cititi Popa Tanda, o pilda a preotimi românilor de peste munti, si veti vedea ca se poate. Un sat întreg: si sarac, si laturalnic, si paraginit; cu oameni naraviti, traind în cea mai dobitoceasca nesimtire... învie numai din pilda preotului.
   Care pilda? Cercase bietul om cu vorba; slujea cu evlavie, citea, îndemna... Zadarnic! Cuvântul nu era îndestulator. Cât pe ce sa-si ia lumea în cap, sa fuga cum fugisera si altii din satul cel de pomina - Saracenii. Când, o lumina i se facu în minte, ca lui Paul pe drumul Damascului. Stai! ,,Iubire adevarata nu pot s-o dovedesc poporenilor mei, decât muncind pentru ei si alaturi cu ei``. S-a apucat deci sa-si îndrepte mai întâi gospodaria lui. Iar din ziua aceea, totul a pornit spre bine, pâna ce o stralucita izbânda a încununat toate silintele sale, schimbând colibele în case cu înfatisare, iar pe satenii cei saraci si lenesi în gospodari de lauda.
   Poate ca nicaieri cititorul român nu vede mai bine decât în Popa Tanda ca biserica nu sunt zidurile, cadelnita, cântarile si fumul de tamâie, ci e cercetarea gospodarului în casa lui, e mângâierea si îndrumarea orfanilor, e sfatul si mustrarea naravitilor, ajutarea vaduvei, privirea cu înteles în ochii bogatului... si câte altele sprijinite nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta preotului.
   Un astfel de preot va face biserica vie. Si aici e marea nadejde a ridicarii poporului nostru. Caci, dupa cum cea dintâi scoala a copilului e casa parinteasca, de asemenea, pentru mame, cea dintâi si mai ascultata scoala e biserica.

SCOALA - FÃRÃ BOALÃ

   Scoala trebuie sa urmeze viata de acasa a copilului, împlinind sistematic ceea ce mama lasase neîmplinit. Scoli bolnave. O mare pilda peste Ocean. Booker Washington.
   ,,Scoala muncii`` mai presus de ,,Scoala cartii``.

În loc de a întari trupul si a împlini mintea, scoala de azi schilodeste copilul. Ca un rau care bate mereu în malul stâng, ea se ocupa mai toata vremea de jumatatea stânga a creierului; vorbe si iar vorbe, scris si iar scris... de la abecedar pâna la Universitate.
    Scoala noastra de azi e arta de a privi lumea pe hârtie.

   Sa zicem ca am ajuns cu bine la etatea de 7 ani. Mama a ispravit o buna parte din munca ei: copilul e voinic la trup, destept la minte, iar inima lui e curata ca apa izvorului în care razele soarelui patrund pâna în adânc. Si nici nu se putea sa fie altfel, daca mama l-a pazit de vorbe rele, de minciuna, de viclenie, salbatacie si alte pacate. Caci e stiut: cum vorbesc si cum lucreaza cei mai mari, asa gânguresc si apoi graiesc si cei mici. E tocmai ca la pasarile cântatoare: puii deprind cântecul pe care îl aud, iar daca parintii lor lipsesc, împrumuta cântecul altor pasari.
   Acum vine rândul scolii. Puii încep a se departa de cuibul casei parintesti...
   Ce va deprinde copilul de la învatator, noul lui tovaras si ajutator?
   Din capul locului, raspundem hotarât: are sa învete ceea ce a învatat de la parintii lui - a munci. Puterile care se desteapta rând pe rând în faptura omeneasca trebuie sporite si organizate în mod sigur, adica sa putem sti ca, în cutare împrejurare, el va face cutare lucru, si-l va împlini bine, chiar de ar fi în mijlocul codrului. Cu alte cuvinte, ceea ce se obisnuise a face în casa parinteasca, printr-o imitatie întrucâtva pasiva, sa devina acuma, în atingere cu lumea mai mare, un obicei întemeiat pe hotarârea clara a vointei.
   Aceasta presupune însa dezvoltarea tuturor puterilor sufletesti si trupesti ale copilului. Ceea ce facuse mama, ademenindu-l la munca, dupa nevoile întâmplatoare ale vietii casnice, trebuie sa faca acuma cu stiuta rânduiala învatatorul, spre a întari sistematic toate organele simturilor si prin ele sa dea creierului cât mai multa vigoare si înlesnire de a functiona repede si exact. Muncise copilul si în casa parinteasca, dar tot ramasesera unele colturi ale gradinii nelucrate si nesemanate. Acum nu trebuie sa ramâna pârloaga nici macar o parte din creier. Copilul va împlini deci treptat multe feluri de munci, pentru a exercita multe grupe de muschi, multe legaturi ale organelor si a dezvolta astfel cât mai multe statii (centre) din creier, precum si firele de legatura între ele, pâna ce creierul va lucra ca un aparat de mare precizie.
   Se poate asa ceva în scoala de azi?
   Hotarât nu. Ea este mai degraba un mijloc administrativ de a schilodi creierul copiilor. Dupa cum unele râuri bat numai într-un mal, asa si scoala de azi se ocupa, cum zisei, mai mult de partea stânga a creierului: vorbe si iar vorbe; scris si iar scris - de la abecedar pâna la universitate. De aceea, scoala e un fel de casa de chin - o adevarata boala. Dovada ca chiar târziu, spre batrânete, noptile cele mai rele sunt acelea în care visezi ca te-ai întors iarasi la scoala... Pentru ce?
   Pentru ca scoala de azi se abate cu totul din calea învataturii primite de copil acasa. De unde copilul era în mijlocul familiei un mic muncitor, luând parte si el la lucru si la toate raspunderile gospodariei, ce face dupa intrarea în scoala?
Scrie, citeste si prociteste. Pisica pe care a pipait-o de o mie de ori, când se juca cu ea lânga vatra, acum o vede si o descrie de pe hârtie; legumele, pomii, buruienile si florile, pe care le-a semanat si îngrijit în gradina, acum le învata pe de rost, dupa figuri tiparite ori facute cu creta pe tabla. Din muncitor totdeauna destept, el ajunge scolar, adica ascultator plictisit, ba uneori adormit.
   Aici e marea deosebire dintre scoala mamei si scoala învatatorului. Acasa, copilul lua parte, cu toata fiinta lui, la tot ce faceau parintii; iar scoala, gândindu-se la examene, leapada mai mult de jumatate din sarcina si lasa la voia întâmplarii tocmai ceea ce face pretul omului - caracterul; iar din jumatatea cealalta, zvârle mai toata intuitia vie a muncii, înlocuind-o cu cea moarta (pasiva) a simplei vederi a lucrurilor ori a povestirii despre ele: intuitie de vorbe - adica slabanogirea înadins a mintii! Si, fiindca vorbele goale nu pot fi tinute minte, deoarece cuvintele numai atunci au miez, când simtim nevoia sa îmbracam în ele lucruri si fapte savârsite sau cunoscute de noi însine, urmeaza de la sine ca minciuna vorbelor împinge pe copil la învatarea pe de rost, la copierea tezelor, la înselatorii si alte pacate de teama pedepselor. Cu alte cuvinte, lectia devine un descântec ca al babelor, un chin si ocazie de pacat. Dondanirea pe dinafara oboseste zadarnic creierul, iar câteodata îl îmbolnaveste, dupa cum o încaltaminte nepotrivita, în loc de a apara piciorul, îi casuneaza rani si bataturi.
   Ce e de facut? Un singur lucru: în loc de boala, scoala trebuie sa ajunga o prelungire a vietii de familie; iar asta nu se poate decât chemând pe copil la scoala spre a munci, iar nu a vorbi si a însira mereu semne negre pe hârtie alba.

   Scriind acest cuvânt - munca, pentru a nu stiu câta oara, ma astept din partea unor dascali de moda veche la întâmpinarea urmatoare;
   - Dar socotelile pe care le fac eu la tabla, nu-s munca? Dar teorema mea de geometrie? Dar lectia de gramatica? Dar harta si descrierea geografica? Oare trebuie numaidecât peste tot munca cu bratele? Daca munca e o doftorie care tamaduieste toate bolile, atunci muncitorii au si stiinta, si caracter, si sanatate si avere..., iar scolile trebuie închise si cartile aruncate pe foc...
   La o astfel de întâmpinare a omului suparat e zadarnic sa raspundem cu vorbe. Aici numai faptele pot fi chemate ca marturie. Sa aducem deci fapte.

Acuma o jumatate de veac, când au fost dezrobiti la noi tiganii, li s-a daruit libertatea si robilor negri din Statele Unite. Într-o buna dimineata, dupa oarecare tulburari, s-a batut toba si s-a dat de veste tuturor ca robia a încetat: fiecare negru poate face ce-l va taia capul.
   A fost un chiloman nemaipomenit: strigate de bucurie, ospete, lautari, jocuri... de se cutremura pamântul. Dar cheful n-a tinut mult. ,,Pe drum, spre coliba, povesteste un negru, despre care vom vorbi îndata, bagam de seama ca pornirea sufletelor atâtate atât de iute, se mai schimbase. Raspunderea ca sunt liberi de ei si de familia lor... le sta deasupra capului, ca un nor negru, care întunecase soarele mult doritei libertati. Erau întocmai ca niste copii de 10-11 ani, aruncati pe valurile unei mari pline de primejdii din care trebuiau sa iasa la liman cum se vor pricepe``.
   Însa grozavia cea mai mare era alta: copilul are tot minte de copil, chiar daca-l pui pe scaunul unui om mare. Asa si negrii. ,, Credeau ca daca se vor împodobi cu haine scumpe si vor pune pe cap un cilindru alb, va fi de ajuns sa se faca si ei boieri. De aceea, cheltuiau si cel mai de pe urma gologan, numai sa-si cumpere un astfel de giuvaer; iar cât despre femei, ele au dat fuga la modiste, sa se împodobeasca cu palarii dupa moda frantuzeasca, pe care le pune de-a-ndoaselea! Toti, pâna la unul, se gândeau la mariri: unii vreau sa se faca preoti; altii judecatori, avocati, ingineri si chiar carturari. Privelistea cea mai trista, pe care am vazut-o, era un flacaiandru... care sta într-o coliba si se pusese sa toceasca o gramatica franceza, îmbracat sarmanul de el cu niste haine ponosite, traind în mijlocul murdariei si neorânduielii, iar în gradina lui - buruienile cât gardul, nabusind orice ar fi putut creste acolo``.
   Cel care povesteste lucrurile acestea e Booker Washington, un rob negru, pe atunci un copilandru. Cum vedem, el nu cruta deloc pe ai sai, ci marturiseste ca dezrobirea a aruncat pe negri în cea mai cumplita ticalosie: chefuri, lene, betie, crime si multe alte pacate. Atâta se zapacisera bietii oameni, ca ramasesera muritori de foame, parasind mai toti munca câmpului. Erau satui de plugarie. ,,Ia sa mai traim si noi la oras, sa vedem ce-o fi...``
   Din fericire, se nascusera si între dânsii vreo câtiva oameni cu scaun la cap. Unul din ei era tocmai acest Booker Washington. În copilarie, lucrase la o ocna de sare. Dar, fiindca negrii n-aveau voie sa mearga la scoala, bietul baiat facuse ce facuse si, strecurându-se într-o scoala de seara, deprinsese a citi. Ca sa ajunga acolo la timp, da ceasul îndarat cu 10 minute pâna ce, într-o buna zi, afla ca ar fi undeva mai departe o scoala anume pentru negri si ca cine intra acolo ca sluga, primeste mâncare si poate învata o meserie si ceva carte.
   ,,O astfel de scoala mi se parea chiar raiul pe pamânt. Nici cerul nu mi-l închipuiam mai ademenitor decât scoala de la Hampton (în statul Virginia)``. Dar pâna acolo e cale. Çi trebuiau bani... Ce sa faca? Auzise sarmanul Booker ca nevasta stapânului ocnei plateste servitorii foarte bine, dar e aspra, varga lui Dumnezeu. La ea, toate trebuiau sa mearga dupa ceasornic. Un fir de praf sa nu se gaseasca, nici macar sub mobile ori în colturile cele mai ascunse ale odailor. De-ar fi aflat o unealta azvârlita sau o petica aruncata undeva, ori macar o bucatica de hârtie, era suparare mare... La masa, trebuia musai sa fie toti în aceeasi clipa; culcarea, scularea, ca si orice munca, trebuia sa se faca la timpul hotarât. I se dusese vestea.
Totusi, ca baiatul nazdravan din poveste, Booker se încumeta sa intre în slujba tocmai la stapâna cea hapsâna. Si nu-i fu degeaba. De la dânsa învata el marea întelepciune: ca fiecare lucru, macar cât de mic, trebuie facut la timp si cu cea mai strasnica îngrijire. Deoarece tocmai aici, zice el, se vede deosebirea dintre salbatic si omul civilizat. Salbaticul nu stie ce e munca încordata si ce e rânduiala. (Eschimosul, de pilda, e minunat în felul lui; dovedeste o rabdare îngereasca si se necajeste de-i iese sufletul, pâna face o andrea de os, mai ales ca nu are unelte de fier, ca sa poata ascuti ori sa taie si sa gaureasca osul. Totusi, dupa ce coase haina cu andreaua, o azvârle unde se nimereste; asa ca, atunci, când îi trebuie iarasi, o cauta prin toate bulendrele pâna ameteste cautând...) De aceea, Booker marturiseste ca deprinderea de a lucra cu rânduiala a fost cel mai mare câstig al uceniciei la stapâna cea aspra si cel mai mare noroc al vietii sale.
   Deocamdata, cu banisorii din leafa, baiatul pleca la scoala din Hampton. Iar când s-au ispravit paralele de tren, a luat-o la picior: muncea o zi, câstiga cât trebuia pentru hrana, apoi pornea mai departe, dormind noaptea la marginea drumului, pe sub garduri, în suri si pe unde se mai nimerea. Cu chiu, cu vai, a ajuns, în sfârsit, la poarta scolii.
   - Dar daca nu m-o primi?... Se întreba în sinea lui. Si sufletul tremura în el de teama.
   - Fie ce-o fi. Am sa intru. Daca voi arata ca-s gata sa fac orice munca, doar n-are sa-mi taie capul...
   Si, într-adevar, îngrijitoarea scolii l-a primit, ca sa-l puna câteva zile la încercare.
   - Uite, îi zise ea. Odaia de clasa trebuie maturata, iar podelele frecate. Ia matura si începe!
   ,,Niciodata n-am ascultat de o porunca cu mai multa râvna si mai mare bucurie. Stiam ca a matura si a freca podelele e un mestesug deosebit, în care ajunsesem maestru, - fusesem doar la gospodina cea strasnica. Si-apoi, simteam bine ca viitorul va atârna de impresia pe care lucrul meu îl va face asupra celei ce-mi daduse însarcinarea``.
   Se întelege, a fost primit îndata în slujba si a ajuns sa le fie drag tuturor pentru harnicia lui, iar din sluga s-a ridicat, cu vremea, între dascalii scolii; asa directorul acelui asezamânt a ajuns a-l privi ca urmas al sau.
   Dar Booker nu s-a multumit numai sa duca mai departe munca altora, ci a planuit sa croiasca o pârtie noua, prin osteneala si chibzuinta lui. De aceea, se muta la Tuskegee (Albama). Aici, într-o poiata de pasari, lânga un grajd vechi si o sandrama care slujisera drept biserica unor metodisti, vru sa arate semenilor sai puterea învataturii celei noi. În scurta vreme, aduna pe lânga sine o sama de negri si se apuca de lucru; a dres mai întâi acareturile si îndata s-a sprintenit sa se apuce de munca câmpului. ,,Dar planul acesta nu era deloc pe placul scolarilor. Ei nu puteau întelege ce legatura putea sa fie între carte, scoala si plugarie! Câtiva dintre ei, care fusesera, draga Doamne, învatatori socoteau ca nu-i vrednic de dânsii sa se coboare pâna la munca ogorului...! Drept aceea, ca sa-i lecuiesc de o închipuire atât de neroada, am pus chiar eu mâna pe sapa si cazma, pornind în fiecare zi la munca; iar când au vazut ca nu ma tin de loc mândru, ci vreau sa-mi câstig pâinea cu sudoarea fetei, s-au înduplecat pe încetul... Astfel, în scurta vreme, câteva sute de prajini au fost arate si semanate... Dar, din capul locului m-am ferit sa înstrainez pe ucenicii mei, mai ales pe cei veniti din sate, de viata taraneasca. Nu vroiam cu nici un pret ca ei sa plece de la sat spre a se aseza la orase ori sa lunece în ispita de a trai la întâmplare, din orice fel de munca. Dimpotriva, vroiam sa le destept pofta de a se întoarce în tinuturile lor, la plugarie, spre a-si duce viata mai departe cu puteri mai mari si apucaturi mai bune, ca sa ridice neamul lor si sufleteste, si ca bogatie``.

Ce înteleapta chibzuinta din partea lui Booker! El vazuse ca negrii se feresc de munca pamântului fiindca, pe atunci, numai robii se îndeletniceau cu astfel de lucruri. Asadar, tot mestesugul era sa-l faca sa le fie draga munca si sa o considere ca o cinste. Cum? Lasându-i sa guste din bucuriile vietii plina de harnicie. De aceea, în loc de a-i pune pe ucenicii sai în banci, a le da un condei în mâna si o carte dinainte, deprinzându-i a însira lucruri straine de viata lor: ortografie, gramatica, geografie, socoteli încâlcite si alte lucruri seci, fostul rob începu omeneste: Fiecare ucenic sa-si poarte singur de grija. Cu privire la îmbracaminte, era lasat orisicare în voia lui. Fetele veneau împopotonate (în felul tigancilor); dar, dupa câteva luni, le era rusine sa se poarte altfel decât tovarasele lor si-si faceau toate haina obisnuita de bumbac albastru. Apoi, vazând ca regula casei e o curatenie desavârsita, ucenicii si ucenicele cautau îndata sa se spele, începând cu clatirea gurii. Cine n-avea perie de dinti, nici nu era primit între ceilalti. Pâna si cei mai saracuti faceau ce faceau si-si cumparau macar o periuta.
   Atâta însa nu-i de ajuns. Dupa ce ai mâncat, trebuie sa ai unde dormi. Fiecare scolar cata sa-si închipuie cum va sti un pat; nu de împrumutat de la altii, ci facut chiar de mâna lui: îl va ciopli deci singur, cum se va pricepe. De va fi tare ori strâmb, e treaba lui; cum îsi va asterne, asa va dormi!
   Astfel, pas cu pas, fiecare tânar învata a fi om, îsi deschidea singur calea în viata, lucrând, gândind, chibzuind si capatând mereu tot mai multa îndemânare. Iar pilda asta a lui Booker spunea lamurit oricarui negru: omule, asta e civilizatie, nu cilindru cel alb, camasa cea scortoasa si basmaua de matase la gât, când punga e goala, stomacul gol, iar paduchii se tin funie pe tine.
   Si truda nu i-a fost zadarnica. Unde era poiata si grajdul cel parasit, America a vazut ridicându-se o minune de scoala a neamului negru. Pe locul sandramalei, se întinde acum un oras întreg: ferme, ateliere, biblioteci, laboratoare, gradini si muzee. În total: 125 de cladiri, iesite toate din mâna scolarilor lui Booker. Împrejurul gospodariilor pasc nu mai putin de 1500 de vaci si 200 de cai. Cât despre oi, porci, pasari... e berechet. Toti lucreaza si toti învata câte o meserie: lemnarie, fierarie, turnatorie, gradinarie, zidarie... ce poftesti. E o sectie unde se pregatesc învatatorii si preotii meniti a lumina pe negri. Dascalimea pamântului vine sa vada si ia pilda de la scoala de educatie a fostului rob. Fireste, cu atât mai mult vin sa-si vada scoala lor, cei care au învatat acolo ucenicia muncii. Se întorc ca acasa la dânsii; gasesc întotdeauna o masa curata, flori pe masa, curatenie desavârsita si mâncare dupa ceasornic, adusa la masa chiar de scolari, deoarece într-o casa unde toti muncesc deopotriva nu e nevoie de slugi, ci toti iau parte cu drag, la tot ceea ce priveste bunul mers al gospodariei.
   Astfel, numele lui Booker a ajuns binecuvântat de tot neamul negrilor si laudat de toti pedagogii pamântului.

 

*

 

Acum sa ne întoarcem la scoala bolnava din tara noastra si sa ne întrebam: nu cumva fiul plugarului si al meseriasului, care dondaneste frantuzeste, latineste, algebra si altele ca acestea, e întocmai ca tânarul negru pe care Washington l-a întâlnit buchisind în coliba lui carti franceze, spre a ramâne apoi muritor de foame? Nu cumva împopotonarea tiganeasca a femeilor negre si cilindrul alb al barbatilor are vreo asemuire cu moda maimutarita, care ruineaza orasele noastre si începe a se întinde acum ca o pecingine si asupra satelor? Iar scoala, în loc de a stavili raul, nu cumva îl întinde si mai mult, fiind ea însasi o moda desarta si fara folos real pentru viata?
   E vadit lucru, ca în unele priviri, multi români de azi înteleg civilizatia, întocmai ca si negrii.
   Dupa ce taranul, adica ,,românul``, a fost tinut vreme îndelungata sub apasarea boierescului, ne-am apucat acum vreo jumatate de veac sa ticluim forme si reforme pentru o viata noua si, cu acest gând, am parasit obiceiul pamântului, înlocuindu-l cu legi fabricate aiurea: am desfiintat breslele 1 ); am lasat sloboda navalirea strainilor; am trimis tineretul sa învete la întâmplare prin tari straine, iar acasa am întocmit iute si degraba scoli, punând dascali pe cine s-a nimerit...
   Cu ce era sa se foloseasca poporul nostru din atâta namol de legi si de forme noi? Ca si negrul lui Booker, amagit de moda frantuziei, am început si noi a învata limbi straine, a silabisi latineste si greceste, a înnegri hârtia cu formule de algebra, a bâigui ceva fizica, chimie mineralogie... si altele ca acestea.
   Iar roadele se vad peste tot: de la ghiveciul programei primare, unde copilul învata de toate, dar se alege mai cu nimic, am trecut la ghiveciul secundar (unde se învata iarasi de toate si se alege iarasi cu mai nimic); pentru a pasi apoi la ghiveciul universitar unde fiecare tânar învata în ramura lui multe de toate, iar când intra în viata, nu e în stare sa faca aproape nimic cumsecade. Vorbe si iar vorbe; scris si iar scris; citit si iar citit... Cât despre munca efectiva, singurul chip de a cunoaste si de a deprinde ceva, aceea e lasata pe de laturi, fiind buna numai pentru oamenii de rând!...
   Pentru ce?
   Pentru ca ne-a intrat în cap sminteala ca învatatura de carte e totuna cu puterea.
   Nu. Poti sa stii multe si totusi sa fii un bicisnic.
   Lucrul de capetenie e sa poti lucra bine si sigur ceea ce trebuie, atât pentru tine, cât si pentru cei dimprejurul tau; - pentru ca, vrând-nevrând, asta trebuie. Si tocmai la asta nu vrea sa se gândeasca scoala de azi, care nu e facuta pentru viata, ci e întocmita, ca si cum ar avea numai menirea sa dea de lucru profesorilor! În loc sa se întrebe dascalul ,,ce are sa faca scolarul pe lume?`` si sa-l puna îndata la lucru, spre a-l pregati pentru chemarea lui, din contra, pierdem toata tineretea, urmarind abstractii, formule si alti cai verzi pe pereti. Ne-a intrat în minte ca omului îi trebuie cultura generala1), - adica sa fie întâi filosof, dupa aceea om care se apuca de ceva cu dinadinsul!
   Mai sluta judecata nici ca e cu putinta : Ce-ai zice de-o albina, care s-ar apuca sa filosofeze cam astfel în fata stiubeiului:
,,Eu trebuie sa adun miere din flori. Cea dintâi datorie a mea e sa învat botanica, morfologia plantelor, fiziologia si clasificarea lor în varietati, specii, genuri, familii etc. Dar, fiindca în colindul meu de la floare la floare, întâlnesc si fluturi, furnici si alte vietati, trebuie sa cunosc si zoologia : sa am o idee generala despre toata animalitatea. Însa animalele si plantele sunt legate de scoarta pamântului, trebuie deci sa studiez si mineralogia, geologia, petrografia, paleontologia si tot ce se leaga cu stiinta despre plasmuirea litosferei. În sfârsit, fiindca acest glob face parte dintr-un sistem de corpuri ceresti, care umbla prin spatiul infinit si întunecat, cum ratacesc licuricii noaptea, trebuie sa-mi arunc ochii si spre astronomie, caci toate se tin în lume si despre toate trebuie sa am o idee generala. Înainte de a ma coborî la urdinis cu o picatura de ceara sau de miere, trebuie sa cunosc filosofia cerii si a mierii, pe temeiul cunostintelor adunate în stiintele exacte, începând de la matematici si pâna la sociologie, unde se lamuresc raporturile cu proprietarul gradinii în care e asezat stiubeiul. Aceasta e numaidecât necesar... Deoarece, pentru a trai viata, trebuie întâi sa o întelegi; iar pentru întelegerea fiecarui atom, ai nevoie de întelegerea universului întreg, - macar în linii generale``.
   O, sarmana gâza! Rau te-a sfatuit cine te-a sfatuit. Mare si cruda bataie de joc din partea cui te-a îndemnat sa înconjori universul când e sa înconjori stiubeiul si sa te opresti pe cea dintâi floare, de unde sa culegi ce trebuie vietii tale si tovaraselor tale! Asculta-ma! Sa nu cumva sa urmezi acel sfat ca vei muri de un milion de ori, înainte de a fi facut macar câtiva pasi în genunea asta care se cheama stiinta. Ca sa aduni un pic de miere, poti orisicând, daca vrei. De aceea, îndata ce ti-ai netezit aripile si simti ca esti în stare a pluti pe marea cea usoara a vazduhului, da-ti drumul de la urdinis în jos si-apoi fa-ti vânt spre cea dintâi floare care îti iese înainte. O! dumnezeiasca placere a celui dintâi zbor!... Parca te leagana o mâna nevazuta. Dar bucuria ca ai cules tu acea picaturica de miere tinându-te voiniceste cu piciorusele tale de firicelul de iarba, care se clatina cu floare cu tot! Baga de seama: dupa fiecare zbor în lumea cea larga, te vei întoarce tot mai puternica si mai stiutoare, deoarece numai carausia învata minte pe caraus. În curând, vei sti minunat felul tuturor florilor bune si rele; vei simti de departe mirosul lor si vei deosebi culorile lor, pâna la cele mai fine. Çi asta trebuie întâi. Iar ce o fi mai departe - departe, la marginea cerului, unde dimineata se arata focul cel grozav, care dogoreste pamântul, aceea nu e treaba ta sa stii. ( Parca oamenii stiu? Fac si ei fel de fel de presupuneri... Ba ca ar fi eter care are întindere, dar nu se poate împarti; ba ca ar fi materie compusa din atomi, care nu sunt divizibili si totusi exista - fara sa aiba întindere si forma, caci de-ar avea s-ar putea împarti!!... Te-apuca mila de întelepciunea bietului om...
   De asemenea: câte vor fi neamurile buruienilor de peste mari si tari, iarasi nu-i treaba ta sa afli, caci sunt multe ca frunza si ca iarba. Învatatii îsi închipuie ca le cunosc. S-au întovarasit unii dintre ei - câteva sute de mii - spre a le numara si descrie. Cu mare necaz, au adunat chipurile ori numele lor în bucoavne mari, ca de abia le tii în brate. Dar nu e un carturar - unul al dracului - care sa poata tine minte tot ce sta scris în acele carti. Când au nevoie sa afle câte ceva, cauta din condici în condici, dar ceea ce gaseste unul aici, altul gasise mai demult dincolo, dar îi daduse alt nume. De aceea se si gâlcevesc între dânsii: ba ca-i laie, ba ca-i balaie...ba ca specia asta se cheama stultitia spiculifolia, ba ca e o varietate sau chiar o specie noua stultitia latifolia, cu peri pe dosul sepalelor, cu hlujanul în patru muchii si alte însusiri însemnate ca acestea...
   Si, cum e cu buruienile, asa e si cu vietatile care umplu apa marilor, a râurilor, a ostroavelor si continentelor. Sute de mii de soiuri! Abia daca le mai zareste ochiul prin microscop; si abia daca scrisul le mai poate însira numele si numarul lor. Pas de le mai tine si minte...
   Încaltea, astronomia te uluieste cu totul. Se sperie gândul de adâncimea departarilor fara sfârsit în care roiesc mii si milioane de sori, planete, sateliti si nebuloase, fata de care pamântul nostru e abia ca firul de polen pe care ti-l aduci tu la fagure.
  Drept aceea, sarmana albina, rau te-a sfatuit cine te-a îndemnat sa înconjuri marea cu sarea si sa atingi soarele cu picioarele...Gândul acesta ori e o gluma, ori e viclesugul vreunui vrajmas care vrea sa-ti rapuna capul... Ia-ti mai bine seama: cultura generala e, de obicei, o amagire generala, la care oamenii au ajuns numai din pricina scolilor bolnave în care îsi irosesc tineretea. Si e usor de înteles cum de au lunecat în astfel de rataciri. Ieri-alaltaieri, fiind prea putine carti, unii se încumetau sa le citeasca mai pe toate si vorbeau de omenire. În timpurile din urma, nascocindu-se însa tiparul, numarul cartilor a sporit strasnic. Pe toate cararile, vezi numai hârtie tiparita. Dar bietii oameni au ramas si acum cu obiceiul stramosilor de altadata si voiesc macar sa spicuiasca din toate... daca nu le pot birui cu cititul. De aceea, încep a chinui pe copii de mici silindu-i sa guste din toate învataturile si sa se deprinda cu cât mai multe limbi. Ba înca, se straduiesc sa talmaceasca si cartile scrise în limbi pe care astazi nimeni nu le mai graieste. Parca le citesc? Doar unul-doi la câteva milioane. Totusi, pentru atâta lucru, ei chinuiesc în unele tari toti copiii, de-ti vine sa le plângi de mila, fara sa ia în seama ca omul nu poate stapâni deplin nici limba pe care a învatat-o de la parinti si nu poate citi destul nici ce e tiparit în limbile moarte... Dar de chinuit se chinuiesc vârtos si baieti si fete. De mici se deprind a bâigui doua-trei vorbe straine. Si asta e ceea ce numesc ei cultura generala!... la care mai amesteca si putin sos pseudo-stiintific...! Îndraznesc sa vorbeasca de astronomie, (fara sa se fi uitat macar o data într-un telescop); de fizica si de chimie (fara a fi facut o singura experienta); de biologie, botanica, zoologie si mineralogie (fara sa fi determinat o singura specie vegetala, animala sau minerala). Si astfel se ametesc cu vorbe unii pe altii, o buna parte a vietii, pâna ce, parasind scoala, încep a le uita pastrând doar din ele o amintire ca despre un vis rau prin care au trecut în anii copilariei.
   Asta e cultura generala!
   Drept vorbind, numai ameteala e generala. Toata învatatura noastra e arta de a privi lumea pe hârtie. Iar când scapa din scoala, tânarul e silit sa întrebe pe muncitorii de rând: cum se ridica un zid, cum se sapa un put, cum se face o sonerie, cum gasesti drumul noaptea dupa stele, cum se cârmuieste o luntre... Si ar întreba si cum se duce lingura la gura, daca n-ar fi apucat sa învete de la mama...
   Noroc ca unii oameni au deschis ochii si, luând pilda de la voi albinele (care ati dezlegat prin munca pâna si probleme fine de geometrie, ca a economisirii spatiului în fagurele cu prisme hexagonale) si-au zis: fiindca stiinta n-are nici un capat, iar viata are doua, foarte apropiate unul fata de altul, hai, sa nu mai punem carul înaintea boilor, ci sa începem cu munca, înainte de a pasi la speculatii filosofice si stiintifice. Asa a facut un oarecare vânzator de ziare, Edison, si, slava Domnului, nu i-a mers rau. Muncind mereu, a nascocit mereu, pe când atâtia, mii si mii dintre cei care mereu citesc, n-au inventat nici macar fabricarea unui chibrit. Asa au facut si altii care, din lucratori de laborator, din calfe de fabrica sau muncitori de câmp, au ajuns mari învatati si podoaba stiintei lor. Deoarece munca dezveleste darul din creierul cuiva mai degraba decât o mie de carti. Cel înzestrat de Dumnezeu cu o pricepere deosebita, de la o vreme nu mai face lucrul lui la fel cu al altora, ci nascoceste ceva nou; iar când vede ca nascocirea întâmpina greutati venite din nestiinta lui, el se apuca grabnic si de citit, învatând cu mare bucurie ceea ce-i trebuie, ca unul care stie bine ca-i este în adevar de folos. Si astfel, din mijlocul muncii sale de toate zilele, ca un paianjen, lucratorul cel destept se muta când spre un colt, când spre celalalt; aici înnoada un fir, dincolo dezleaga un nod, spre a lega altul, si peste tot tese mereu acelasi gând.
   Asa se pregateste specialistul adevarat1), adica omul care nu numai stie sau i se pare ca stie, ci poate în adevar. De la special, el paseste spre general, urmând drumul firesc pe care a mers neamul omenesc, de când omul s-a sculat în doua picioare si a pus mâna pe unealta dintâi - eolitul, din care a scos apoi tot ce se gaseste în fabricile si arsenalele moderne. Si tot asa face si copilul, cât e sub ochii parintilor: învata cu dragoste numai ceea ce cuprinde cu mâna, cu ochii, cu urechea, cu gustul si mirosul, adica cu munca, singura lui cale spre stiinta. Abia târziu, dupa ce a pasit pragul spitalului care se cheama scoala, începe a vorbi si despre lucruri nestiute si neîntelese, bâiguind în dodii si deprinzându-se a minti. Astfel, din ameteala vorbariei generale a iesit, cu vremea, un fel de înselaciune neroada, care se întinde acum peste tot tineretul unui popor sub numele de cultura generala.

Si acum, pilda lui Booker Washington ne revine în minte ca o adevarata mustrare: Ceea ce a facut un negru, pentru niste dezmosteniti de robi, nu va pricepe nimeni sa faca si pentru necajitul nostru popor, scapându-l de scoala bolnava a vorbelor si deprinzându-l cu scoala sanatoasa a faptelor?
   Aceasta e întrebarea.
   Raspunsul e categoric: Dezvoltarea copilului si a genului omenesc, asa cum ne-o arata antropologia, pedologia, psihologia, pedagogia si etnografia, ne duce la o singura încheiere: în afara de munca efectiva, toate caile educatiei sunt false si, deci, primejdioase.
   A venit, prin urmare, vremea sa iesim din fagasul formelor seci. Finlandezii, împinsi de saracia tarii lor, au gasit calea cea buna înaintea tuturor. Suedezii, norvegienii, americanii si alte neamuri luminate au intrat pe aceeasi cale.
   Proba e facuta. Cu toate ca am trecut printr-o scoala bolnava, stim si noi unde este doctoria. Sta, asadar, în mâna noastra sa ne folosim si noi cât mai curând de leacul încercat de altii.
   Cine va urma în scoala româna pilda lui Booker Washington?
   Cine va îndrazni sa zica: întâi sa muncim si apoi sa citim?

*

Adaos. O pilda stralucita, cât de bolnava e scoala departata de munca si de aplicatiile ei, putem da si noi românii. Nu demult, o foaie engleza (Daily Mail), vorbind despre un compatriot de al nostru, compara lucrarile sale cu ale lui Galilei si Newton.
   Cine e românul care o fi adus culturii apusene un spor asa de însemnat? Este descoperitorul stiintei sonice.
   Cum a ajuns el la întemeierea acestei stiinte, e un lucru aproape de necrezut. Un tânar (Gogu Constantinescu), înainte de razboi, dorind sa alcatuiasca si dânsul niscaiva cântece la pian, a început sa dibuiasca (avea numai 17 ani) o teorie a acordurilor muzicale pe baze matematice. Pentru aceasta, a încercat sa studieze vibratiile în trompete, în tuburi acustice si în alte instrumente. Si, lucrând astfel, s-a întrebat ,,daca o goarna misca aerul pâna unde ajung sunetele ei, nu s-ar putea ca sunetul sa miste ceva în departare ?`` Ce e o vibrare decât rezultatul apasarii aerului? Puscociul de soc nu arunca dopul cât colo când strivesti dintr-odata aerul de sub dop? Ce-ar fi daca ai mâna vibratiile acustice pe un tub (un fel de puscoci) în loc sa le lasi sa se risipeasca în toate partile, ca sunetul goarnei?
   Dar aerul e prea elastic, mai bine ar fi sa întrebuintam apa. Si aici vine lucrul de necrezut: tânarul afla din cartile dascalilor de la universitate si ale tuturor învatatilor ca apa nu e compresibila sau ca asa de putin încât asta s-ar putea trece cu vederea. Ciudatenia si mai mare era ca fizicienii admiteau compresibilitatea otelului... Asadar, otelul se putea strânge prin apasare, iar apa nu! Mare minune...
   Tânarul n-a voit sa creada. A încercat deci sa verifice lucrul în fapta si a gasit nu numai ca apa se poate comprima, dar ca e de 100 de ori mai compresibila decât otelul! Deci, apasând apa în tuburi, ai putea - daca apasarea e violenta ca la puscoci - sa arunci la capatul celalalt al tubului o ghiulea. Astfel, în timpul razboiului, tânarul român care se afla la Londra a facut un tun care arunca o bomba de 100 kg. la un kilometru si jumatate - fara foc si fara zgomot! A nascocit apoi niste aeroplane care trageau cu asa precizie, încât unul se putea lupta cu 4 -5 avioane germane. (Englezii au comandat repede peste 40.000 de masini de acestea. Si putem spune ca nu numai pe frontul rasaritean, dar si pe frontul apusean, românii si-au avut partea lor de cinste în hotarârea marelui razboi.)
   Acum se asteapta ca descoperirea stiintei sonice sa schimbe pâna în temelie munca industriala. Motoarele sonice vor elimina toate transmisiunile prin curele. Atelierele nu vor mai avea nevoie de zidaria grea, pe care o zguduie azi masinile cu transmisie. Aeroplanele vor fi usurate (motorul sonic de 180 cai putere cântareste numai 20 kg, pe când un motor electric cu aceeasi putere ar cântari 1000 kg.) Cu masinile sonice, granitul e taiat ca o piftie... Asa ca facerea tunelelor pe sub munti va fi, de aici înainte, colosal usurata... Si câte, si câte alte aplicatii practice.
   Dar partea cea mai minunata e rezultatul stiintific. Pe o conducta sonica nu poti sa trimiti vibratii la întâmplare, ci, întocmai ca la pian, vibratiile trebuie sa asculte de acorduri întemeiate pe raporturi de numere întregi. Asadar, armonia muzicii aplicata la industrie!
   Cine stie daca în curând nu vom dibui ca si combinarile chimice au la baza vibratii exprimabile în raporturi numerice? Asa ca chimia ar fi si ea un fel de muzica aplicata: fenomene disonante si consonante!...
   Când te gândesti la aceasta minunata descoperire a baietanului de acum 23 - 25 ani, îti vine în minte vechea teorie a lui Pitagora despre armonia sferelor ceresti care, în miscarea lor, produceau sunete muzicale ca de harpa.
   Oricum ar fi, un lucru pare sigur: sonicitatea e cea dintâi mare descoperire stiintifica pe care un român o aduce în istoria dezvoltarii spiritului omenesc.
   Daca englezii, care sunt atât semeti cu privire la ei si la ale lor, alatura numele compatriotului nostru de ale lui Galilei si Newton, aceasta e o verificare a credintei celor care socotesc ca poporul român are o minte atât de fina, încât putem astepta de la el cele mai înalte manifestari culturale.
   ,,Din acest substrat etnic, plamadit atât de greu în timp de aproape doua milenii, din acest popor capabil de a simti armonii superioare si ale înfatisa în forma nepieritoare a artei (acum putem adauga si a stiintei), dupa cum a iesit Eminescu, de buna seama vor mai rasari si altii, multi altii; iar cununa de aur se va coborî cu supusa nevoire a neamurilor si a secolelor pe crestetul unui geniu nascut din neamul nostru``.
   Pomenirea acestei întâmplari are însa aici numai un interes pedagogic: sa arate de ce poate atârna o descoperire stiintifica. Carturarii, ca oile, mergeau unii dupa altii, repetând ,,apa nu se poate apasa... apa nu se poate apasa...`` Pe când sfânta metoda a muncii si a verificarii în fapta a rasturnat într-o clipa eroarea aceasta atât de copilareasca, spusa însa de la înaltimea catedrelor din scoala bolnava a vorbei si a autoritatilor verbale.
   Iata de ce, descoperitorul sonicitatii e si o minunata pilda pentru pedagog. El a spus un cuvânt care ar trebui sa fie scris pe usa tuturor scolilor de toata fata pamântului:
   ,,Stiinta fara experimentare este un pericol ``.
   Scoala fara munca este începutul celor mai multe boli ale sufletului.

ALTÃ PREGATIRE A PREOTILOR SI A ÎNVÃTÃTORILOR

 

Unde e turma - si pastorul
   Unde e ogorul, acolo si lucratorul.

   Fiecare scoala sa fie asezata în mediul social de care se ocupa. Pregatirea în orase a învatatorului si a preotului de sat e o absurditate.
   Întoarcerea orasenilor spre sat. ,,Cura de munca``.

   Pentru a scapa de scoala bolnava de pâna azi, ne-am înteles asupra unui lucru: copilul, deprins a munci în casa parinteasca, sa urmeze munca si dupa ce a pasit pragul scolii.
   Nu putem însira aici cu de-amanuntul ce si cum are sa lucreze. Regula fireasca e aceasta: în fiecare tinut, scoala trebuie sa pregateasca pe copil a savârsi, pe cât se poate, toate muncile cu care se tin oamenii în partea locului. Nu doar ca fiecare om ar trebui sa faca de toate, ca primitivii, dar e bine ca tânarul sa lucreze în fiecare ramura macar atât, ca sa poata cunoaste pretul muncii acelora cu care va trai si de care va avea nevoie în viata.
   Apucând pe calea aceasta, a muncii potrivite cu tinutul unde e scoala, ajungem la urmatoarele rezultate:
   1. - Copilul, deprinzându-se cu mai multe lucrari, pune în miscare mai multe organe, îsi ascute simturile si-si împuterniceste creierul.
   2. - Comparând mai multe îndeletniciri, el îsi poate alege pe cea mai potrivita cu însusirile sale individuale.
   3. - Înainte de a porni pe calea vietii, capata o cunostinta cât mai întreaga despre traiul parintilor, mosilor si stramosilor sai. Vazând lucrurile si mânuindu-le, le si da nume si astfel învata cumsecade limba neamului sau. Lucrând, el judeca împrejurarile fiecarei lucrari, simte împreuna cu tovarasii cu care lucreaza, se deprinde a trece de la vorbe la fapte, adica îsi încordeaza vointa si o disciplineaza. Prin urmare, o astfel de crestere da fiecarui copil putinta sa fie în mediul sau la înaltimea tuturor nevoilor.
   Si tocmai asta cere viata de la orice om.
   Fireste, cei deprinsi cu scoala bolnava de azi vor gasi ca e greu sa faci într-o tara agricola plugarie si gospodarie sateasca, cu copii de la 7 pâna la 12 sau 14 ani. E mult mai usor sa deschizi un abecedar, sa scrii câteva caiete si sa umpli tabla cu siruri întregi de numere. Dar, fiindca viata cere sa lucrezi, nu sa citesti ori sa scrii mereu si sa calculezi, orice scoala, care nu minte, trebuie sa înceapa de la lucrul manual. Si anume: copiii maruntei de tot (ca o trecere de la joc si munca copilareasca spre munci mai grele) trebuie sa ticluiasca ei, în legea lor, doar cu îndrumarea învatatorului, tot ce-a nascocit neamul nostru ca gospodarie. Fiecare scolar sa lucreze câtva timp, ca un mic Robinson, repetând munca etnografica a generatiilor care l-au precedat. De pilda, a croi dintr-un petec de pânza sau chiar din hârtie o gluga, haina cea mai simpla si mai ingenioasa dintre câte a descoperit poporul nostru, e o întreaga lectie de gospodarie, de igiena si de istorie. (Gluga tine un loc de traista, de umbrela în vreme de ploaie si ninsoare, de asternut pe vreme de noapte si de multe de toate.) A face un arc cu scripet e o lectie de vânatoare, de razboi, de istorie si etnografie ori chiar de fizica si de mecanica aplicata. Cine a lucrat un arc si o sageata stie sa pretuiasca pusca însutit mai bine, decât cel care pune dintr-o data mâna pe arma de foc. Cine împleteste din mlaja o leasa de prins peste acela capata o lectie de intuitie botanica, zoologica si tehnica de cel mai mare pret pentru omul menit a trai în lupta cu natura. Si, despre fiecare unealta, despre fiecare haina, fiecare pom si fiecare leguma, se pot spune lucruri de cel mai înalt interes educativ. Asa ca greseste cumplit învatatorul care si-ar închipui ca nu se poate munci ceva chiar cu copii de 7 ani în treburile meseriei ori ale plugariei. Caci ce e gradina cu legume, decât treapta întâi a agriculturii, nascocita de femeie si de copil?
   Dar aici, cum am spus, nu ne propunem a arata în amanuntime felul de lucrari al scolii întemeiate pe munca. Nu putem însira nici macar lucrarile pe care le pot face copiii unei scoli de sat, necum sa aratam programa practica a scolilor de oras unde sunt pregatiti meseriasii, negustorii, inginerii, zidarii, doctorii si alti muncitori de mare folos societatii. Cu privire la pregatirea lor prin munca practica, chiar din capul locului, si sprijinul teoretic pe care cartea îl poate adauga pe masura ce simte nevoia de el, va mai fi vorba aiurea.
   Deocamdata, fiindca partea cea mai mare a poporului nostru e la sate si, fiindca dintre toate scolile bolnave, cele mai vinovate sunt cele satesti, care dau plugarilor vorbe în loc de fapte, ne marginim acum la sat. Çi afirmam ca ar fi o mare izbânda, daca vom îndrepta educatia pâna la 7 ani prin mame si preoti, iar de la 8 pâna la 12 ani, prin preoti, învatatori si agronomi.
   Pentru aceasta, e însa nevoie ca însisi povatuitorii satelor sa fie pregatiti altfel de cum au fost îndrumati pâna azi; sa înteleaga mai întâi de toate ei, ca tot ce e vorba fara munca, e o amagire si minciuna, paguba si pacat; ca nu va fi îndreptare pentru poporul nostru pâna ce îndrumatorii lui nu vor trece de la scoala cartii la scoala muncii si pâna ce, alaturi de vorba bisericii: sa ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sa marturisim, pedagogul nu va adauga: sa muncim unii cu altii si pentru altii, ca într-un gând sa organizam viata satului si a neamului nostru. Deoarece munca, adica fapta - nu vorba, e singura chezasie pipaita a iubirii si a felului de a gândi.
   Dar asa ceva nu e cu putinta în seminariile si scolile normale de azi.
   Ce cauta seminarul lânga fabrica de bauturi, lânga raspântii de carutasi, în prejma cârciumilor si altor locuri unde grâul e amestecat cu atâta neghina ?
   Ce cauta scoala normala în acele gari lungi de caramida rosie, cu coridoare asfaltate, cu mese de marmura, cu spalator de lux - ca la hoteluri, cu calorifer si alte rafinarii... când copilasul venit de la sat e menit sa se întoarca iarasi între fratii lui la tara, cu gând sa-i ridice la vrednicia unor plugari si oameni deplini ?
   Scolile acestea pacatuiesc mai întâi prin locul unde sunt asezate.
   Prin firea lucrurilor, unde e turma, acolo trebuie sa fie si pastorul; unde e ogorul - acolo si lucratorul. Asadar, preotul si învatatorul trebuie sa aiba de la început sub ochi viata de sat, cu toate greutatile ei reale. La sate e locul seminariilor si al scolilor de învatatori. Profesorii de scoli normale, daca simt în adevar chemarea lor de dascali ai tineretului, sa paraseasca orasul, sa se aseze împreuna cu ucenicii lor în mediul de care pretind ca se ocupa. Altfel, devin, cu vremea, birocrati de oras. Profesor cu ,,ora``, care sa se uite nerabdator la aratatorul ceasornicului, asteptând trasura spre a pleca mai repede de la scoala normala la alta scoala, asta a fost o nascocire vrednica de nepasarea cu care zeci si zeci de ani am pregatit pe povatuitorii poporului nostru. Astfel de oameni, chiar când nu sunt, par niste naimiti, niste ,,grabiti`` iar pregatirea unui preot sau a unui învatator nu poate fi o treaba de facut în pripa, ci ea cere îndelunga rabdare si dragoste, ca a gradinarului care stie ca merele nu se coc la para lumânarii, ci trebuie sa astepti lucrarea domoala a razelor soarelui, a umezelii si caldurii, a luminii si a umbrei, cum ai asteptat deschiderea florilor din mugur si tainica împartasire a polenului de la o floare la alta. Cine îsi închina viata unei astfel de scoli trebuie sa dea pilda muncii, ca Booker Washington: lânga scoala sa-si faca veacul, asezându-si în apropiere toata gospodaria sa, pentru a privi pe scolari ca prelungirea familiei sale propri.
   Asa însa, cum au fost planuite pâna azi, seminariile si scolile normale au fost un fel de atentat împotriva vietii satelor. Cum turcii luau copiii crestinilor, ca sa-i faca ieniceri, tot asa scolile acestea iau copiii satenilor pentru a-i momi spre o viata nepotrivita cu traiul lor de la tara. În loc de a ocroti portul satelor, limba cea înteleapta a plugarilor, obiceiurile din batrâni si a da fiecarui învatator mândria de a fi un taran deplin, multi dintre învatatorii iesiti din aceste scoli s-au întors cu un port schimbat, cu o limba pasareasca, cu obiceiuri cosmopolite si au slujit astfel, nu spre întarire, ci spre slabirea vietii poporului nostru.
   A venit deci vremea sa ne întoarcem la calea cea fireasca: scoala preotilor si a învatatorilor trebuie sa se aseze nu în mijlocul oraselor si nici macar la marginea lor, ci de-a-dreptul în sate; iar profesorii acestor scoli de elita, unde se pastreaza ca într-un templu tot ce constituie partea caracteristica a unui neam, trebuie sa fie cu toata viata lor închinati satului. Prin munca lor, ei trebuie sa stea pilda tineretului în toate privirile. Daca orice preot si orice învatator trebuie sa fie un plugar foarte priceput, cu atât mai mult profesorii scolilor normale nu trebuie sa fie debitanti de geografie, aritmetica, botanica, zoologie, istorie si alte cunostinte teoretice, ci pilda de viata intensa si completa, începând cu propria lor gospodarie rurala. Niciodata dascalul de matematica nu va explica mai bine matematica ori geometria decât atunci, când va face explicatii de agrimensura, cotit si alte lucrari practice. Dimpotriva, când ar fi numai carturar, dar cu gospodarie fara rânduiala în casa lui, adica, dupa cum zice românul: brânza buna în burduf de câine, unul ca acela s-ar dovedi îndata ca nu e potrivit ca profesor la Seminarul-Normal. Deoarece, la sat, chiar cea mai buna brânza, îndata ce se pune în burduf... necurat nu se manânca, ci e aruncata.
   Profesorii Seminarului-Normal trebuie, asadar, sa fie cele mai alese personalitati ale întregii generatii si oamenii cei mai stapâni pe realitatile vietii.
   Dar oricât de buni vor fi, tot nu vor fi destul de buni, fata de marea cinste ce li s-a încredintat de a îngriji de cresterea paturii celei mai de pret a neamului lor - poporul muncitor.

Neo-umanismul. De aceea, lor le trebuie o pregatire cu totul deosebita.
   1. Mai întâi, sa fie modele de sanatate fizica si morala. Cea dintâi conditie a unei vieti adevarate e buna stare a organismului. Prin urmare, toti viitorii profesori trebuie sa practice o riguroasa igiena, sustinuta printr-o gimnastica rationala. Cum sa vorbeasca despre putere un slabanog ori despre curatenie un murdar! Gimnastica nu e sport, ci o datorie. Scandinavii au reînviat în societatea moderna ceva din cultivarea corpului atât de cinstita la antici. Asadar, cei care vor sa stea, ca modele de ,,umanitate`` înaintea tineretului, sunt obligati sa dovedeasca în fapta ca înteleg rostul unei discipline fizice exemplare.
   În al doilea rând, toti viitorii educatori trebuie sa practice lucrul manual, fiind stiut ca cel mai bun regim pentru pastrarea si întarirea sanatatii e munca efectiva. Cum era înainte o fala sa fie cineva polihistor, azi e o necesitate educativa sa fie politehnic, adica mester în cât mai multe lucrari manuale. Vechiul ideal al dascalului slabanog cu scufie pe cap si ochelarii ridicati pe frunte, un fel de Doctor Faust, ros de molii, e demodat. Idealul de azi e un om iubitor de oameni si de viata, sanatos, viu si îndemânatec, care sa dea în orice clipa impresia ca e gata nu numai a gândi si a vorbi, ci si de a lucra efectiv. Anahoretii din pesterile bibliotecilor sau din arhive nu mai pot stârni entuziasmul nimanui - în orice caz, nu al tinerilor care au nevoie în anii adolescentei sa traiasca o viata cât mai intensa.
   Dar nici munca cu mâinile nu-i de ajuns. Cine munceste e, în felul sau, un creator: adica traduce imaginile din creier în anume forme concrete. Iar, pentru a înlesni aceasta proiectare a gândului, e nevoie, de multe ori, sa schitezi mai întâi o forma, adica sa desenezi. Lemnarul, croitorul, inginerul, pictorul, sculptorul, cartograful s.a. stiu ce înseamna a vorbi cu creionul în mâna. Si fiindca nimic nu ademeneste mai mult pe copil, decât desenul, toti educatorii trebuie sa-si faca educatia propriului lor ochi, a mâinii si a creierului prin desen. Poate sa auda ori sa scrie cineva de o suta de ori pe caiet maxima ,,exactitatea este politetea regilor``, dar tot nu va ajunge la nici o isprava; pe când acela, care se deprinde a construi exact figurile, pricepe de o mie de ori mai bine ce pretuieste exactitatea în toate relatiile vietii. Dar simtul de observare! Niciodata ochiul nu vede mai bine o planta, un mineral, un animal sau un peisaj, decât cu ajutorul mâinii care îi face chipul. Cât despre simtul estetic, e de prisos sa mai insistam. Asadar, toti viitorii profesori vor trebui sa se deprinda bine cu desenul, caci oricare ar fi ramura lor de predilectie, toti vor avea nevoie sa deseneze si sa învete pe copii a desena.
   În sfârsit, toti vor trebui sa înteleaga si sa vorbeasca limba universala a muzicii. Mijlocul cel mai direct de înviorare al muncii e ritmul muzical. Nu numai pentru ureche, gât si plamân, dar, în genere, pentru suflet, melodia este un adevarat tonic.
Aceste patru îndeletiniciri: gimnastica, lucrul manual, desenul si muzica sunt studiile umaniste cele mai însemnate. Numai prin ele, putem ajunge la un nou umanism vrednic de vremurile noastre. Numai pe calea aceasta vom putea înlatura din fata copiilor caricatura fizica a gubavului care, de pe catedra, tuseste: declinari,conjugari, cifre, nume proprii si alte simboluri seci. Ascetismul din Evul Mediu si înmultirea prodigioasa a cartilor în epoca moderna au facut pe bietul magister sa se cufunde din ce în ce mai adânc în hruba bibliotecilor si sa târasca si copiii dupa dânsul, nazuind sa-i faca si pe ei viermi de hârtie (Bucherwurmer). E deci mai mult decât orisicând timpul sa ne întoarcem spre natura.
   Numai astfel de oameni noi vor putea face din doctrina educatiei un Novum Organum, schimbând vechea metoda pasiva într-o metoda dinamica. Fiind el însusi îndemânatic si deprins a lucra, profesorul va deprinde si pe copii cu munca efectiva si, astfel, va înceta vechea eroare a pedagogiei rationaliste, care socotea ca a sti si a putea e totuna. Din aceeasi eroare izvorâse obiceiul nerod al memorizarii - metoda ciocanului pe nicovala. Dascalul spunea, scolarul asculta si repeta; profesorul poruncea, mustra, ameninta, pedepsea... iar elevul, ca o nicovala, primea toate loviturile pentru ca sa ajunga, prin ciocanire, învatat, puternic, moral etc., etc.!
   Traieste înca un batrân dascal de scoala normala, care poate da amanunte, cum candidatii, meniti sa ajunga învatatori, dondaneau pe de rost - pâna si descrierea unei gaite...: ,,Gaita! - Gaita, gaita... este, este, este... gaita este... un animal... gaita, gaita...`` - o ameteala întocmai ca a lui Trasnea care bâlbâia, saracul, pe dinafara pronumele din gramatica lui Macarescu: mi-ti-ni-vi-li-me-te-il-ve-i-le... Vorba lui Creanga: ,,Cumplit mestesug de tâmpenie, Doamne fereste``!
În laturi deci cu verbalismul acesta zadarnic. Dascalii, fiind mereu împreuna cu ucenicii - ca Booker Washington, Tolstoi si alti întelepti - si punând chiar ei mâna aci pe secure, aci pe coasa, pe sapa, pe cutitul de altoit ori pe altele unelte ale gospodariei rurale, vor învata si tinerii o multime de lucruri, iar cititul le va veni ca un adaos si o noua înviorare spre munca. În loc de o pedagogie statica, una dinamica, în loc de a mai mobila creierul individului cu sute de cunostinte, din contra, vom tinde sa mobilizam masa poporului spre o munca rodnica, stiintific organizata. Vom face adica pedagogie sociala.
Astfel, din pilda vie, în mijlocul unei scoli care seamana mult cu casa taraneasca, viitorul preot si învatator va deprinde temeinic toate muncile, pe care el le va încerca mai târziu cu copii satenilor. Iar când vom avea scoli, în care cinstea cea mai mare sa fie îndemânarea la munca, poporul nostru va fi mântuit. În loc ca învatatorul sa faca, împreuna cu preotul, proprietarul, arendasul, primarul si perceptorul un fel de mica oligarhie rurala îmbracata altfel decât satenii, vorbind altfel si pândind cea dintâi ocazie, sa treaca spre oras ori macar sa-si faca copiii lor oraseni; în loc de a da goana dupa slujbe, socotind purtarea condeiului de la calimara la hârtie si de la hârtie la calimara un lucru mai de cinste decât mântuirea secerii, coasei ori altei unelte, viitorul preot si viitorul învatator vor fi stâlpul cel mai tare al vietii nationale si vor ajunge sa încredinteze si pe oraseni (pe cei care muncesc meserii grele si, mai ales, pe trântorul care nu munceste nimic), ca sanatatea trupului si a sufletului cere în fiecare an o ,,cura de munca`` la tara. Cu o astfel de educatie, ogorul românesc, istovit si batjocorit de toti veneticii, va fi din nou îndragit. Mândria mosierului va fi sa stea la mosie; fala cea mare a taranului va fi sa se simta slobod ca un împarat si îndestulat pe petecul lui de pamânt, iar bucuria oraseanului va fi sa-si agoniseasca si el în preajma orasului un coltisor de gradina, unde sa-si odihneasca batrânetele, scapând macar duminica de strâmtoarea zidurilor orasului. În loc de a nazui, ca negrii lui Booker, spre mode frantuzesti, vom dobândi mândria de a fi si a ramâne noi însine pe pamântul nostru si în datinile noastre, care n-au voie sa fie lepadate pentru ale nimanui. Va avea poporul acesta mândrie pentru ca va vedea la conducatorii sai firesti, preotul si învatatorul, aceeasi credinta si aceeasi purtare.
   Iar de la straini, vom împrumuta atunci numai ce se cade sa împrumutam: seminte mai bune, pomi mai buni, vite de soi ales, unelte mai îndemânatice si tot ce poate ajuta în adevar munca omului.
   Numai astfel vom putea avea si noi o taranime ca cea suedeza, daneza, norvegiana, olandeza si a altor tari care, desi mici ca întindere si ca numar de locuitori, sunt mari ca cinste în lume, deoarece fiecare sade pe picioarele sale, tinând fruntea în sus în fata orisicui.
   Schimbarea atârna, asadar, de noi însine. Va fi destula pentru asta o mâna de oameni: cei care vor pregati pe preoti si pe învatatori. Ei au pe seama soarta întregului neam românesc. Profesorii seminarului-normal sunt - mai mult decât toti ceilalti profesori- ofiteri de stat-major în lupta poporului nostru cu vecinii. În zece ani, ei pot crea o lume noua, împrastiind în sate un tineret iesit din ,,scoala muncii`` adevarate.
   Iar felul pamântului îi ajuta mai mult decât pe educatorii din alte tari, caci ocolul tinuturilor românesti este o plasmuire unica, prin buna ei întocmire: munte, deal, ses, lunca, pasune, podgorie; cereale, sare, petrol si balti de peste - deci tot felul de munci.
   Unitatea limbii si valoarea literaturii populare îi ajuta iarasi. O balada ca Miorita nu are nici un popor, nici vechi, nici nou. Proverbele, colindele, legendele si basmele sunt margaritare, pe care nu le da pe ale nimanui. Cine le cunoaste poate marturisi fara sfiala, ca sufletul românului1) ca si pamântul lui, e o gradina. Asadar, povatuitorii satelor n-au de ce se simti umiliti în fata nici unui pedagog daca voiesc sa primeasca cu toata inima sarcina de a fi reprezentantii neamului nostru în limba, în port si în toate obiceiurile lui caracteristice. Singuri tiganii vor mai pune pe ei zdrente straine; iar alaturi de tigani, vor urma pilda înstrainarii patura cosmopolitilor care, neputând mânca toata renta între hotarele noastre, se duc sa petreaca în alte tari ascunzându-se sub alt port si împrumutând alte obiceiuri. Plugarul însa, crescut cu astfel de învatatori si preoti, va ramâne credincios nu numai sufletului românesc, exprimat în limba si literatura poporului, dar si portului românesc care, ca orice port national, apara fiinta unui neam de amestecul babilonic cu toti veneticii.

Încheiere: atârna de preoti si de învatatori - prin urmare de profesorii seminarului-normal - daca noi, românii, mai putem fi noi însine în mijocul vârtejului care risipeste si amesteca toate popoarele slabe.
   Numai cine va rezista acela va dainui, dar nu va rezista, decât cel ce va fi pregatit sa reziste, închizându-se ca într-o cetate în obiceiurile care exprima personalitatea neamului sau.

 

MINUNILE MUNCII

   Munca e cale catre progres nu numai pentru omul normal, ci si pentru cel cazut în rataciri. Oskar Wilde.
   De la literatura, Tolstoi se întoarce spre munca. Helen Keller scapa din osânda copilariei numai cu ajutorul mâinilor. Munca e atotputernica.
   Însusirile muncii adevarate; ea trebuie sa fie stiintifica, libera si creatoare.

   De la început si pâna aici, am spus mereu ca munca e metoda tuturor metodelor. Cei care au patimit de pe urma educatiei false din trecut pot sa cada la banuiala:
   Nu cumva o fi si asta o vorba, ca atâtea altele pe care le-am auzit prin scoli si de pe urma carora nu ne-am ales cu nimic?
În loc sa raspundem cu vorbe, sa aducem mai bine marturia câtorva fapte mai semnificative.
   Era odata un om, pe care Dumnezeu îl încarcase cu toate darurile: putere, frumusete, bogatie... si, pe deasupra, cu un mare talent literar. Cartile lui erau citite în lumea întreaga; vorbele lui erau ca niste profetii; el facea vremea rea si vremea buna în orasul unde traia... Cei cu prisos de avutie, care pretuiesc viata mai mult dupa masura placerilor si a desfatarilor, se uitau la dânsul, ca la un rege, caruia îi lipsea doar coroana. Pâna si nebuniile lui erau ascultate si urmate. Daca i-ar fi trasnit prin minte sa iasa într-o buna zi cu un picior gol pe strada, toti ar fi facut la fel...
   Vremea aceea nu-i tocmai veche - acum vreo patruzeci si ceva de ani; orasul acela nu-i vreun târgusor ascuns de ochii lumii, ci e chiar Londra, capitala celei mai mari împaratii dintre câte a vazut pâna acum pamântul; iar tânarul cel dezmierdat de soarta era vestitul poet Oskar Wilde.
   Masa lui era vesnic rosie de trandafiri si de vinuri scumpe. Împrejurul lui roiau tinerii si femeile cele mai frumoase din nobilimea engleza. Parisul îl asteapta cu bratele deschise. America îl poftise anume, ca sa-l vada si sa-l auda... primindu-l ca pe un cuceritor. ,,Traiam, zicea el, numai pentru placere. Fugeam de suferinte si de durere, oricare ai fi fost înfatisarea lor: pe amândoua le uram; hotarâsem sa nu tin seama de ele, pe cât se va putea, consider ca o lipsa de perfectiune. Nici una, nici alta nu intrau în socotelile mele.
   Maica-mea, însa, care cunostea viata mai de aproape, îmi repeta adeseori versurile lui Goethe, scrise de mâna lui Carlyle pe o carte daruita chiar de dânsul si tot de dânsul talmacite asa:

Cine n-a petrecut ceasurile noptii,
   Asteptând în lacrimi zorile ce întârzie,
   Unul ca acela nu va cunoaste înca, puteri ale cerului.

... Erau stihurile pe care mama le spunea adesea în ceasurile ei de mâhnire, spre sfârsitul vietii.
   ... Dar eu ma împotriveam în chipul cel mai hotarât sa-i dau dreptate sau macar sa fac cel mai mic loc în sufletul meu adevarului cuprins în acele cuvinte. Mi-aduc bine aminte, îi raspundeam: n-am deloc pofta sa manânc pâinea mea în durere sau sa-mi petrec noptile asteptând în lacrimi o dimineata amarâta...``.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

,,Când eram la Oxford, în anul din urma, plimbându-ma pe potecile strâmte de la Magalen College, în cântecul pasarilor, zicem unui prieten: am sa gust din toate poamele câte sunt în gradina lumii si am sa intru în viata patruns de dorul acesta pâna în adâncul sufletului.
   Asa am intrat si asa am trait``.
   Unde a ajuns în goana asta dupa placeri, nu putem însira aici.
   Destul ca, într-o buna zi, semetul care se credea atotputernic, simtindu-se atins de niste vorbe, a dat în judecata pe un fost prieten, pentru clevetire. Dar adversarul nu s-a lasat cu una, cu doua, ci a dovedit în fata judecatii ca Oskar Wilde cazuse în patimi nevrednice de om. Urmarea a fost: doi ani de munca silnica (hard labour) pentru poetul alintat pâna atunci de toata lumea.
   Trasnetul sa fi cazut peste Londra si tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege (în Anglia). Cu mâinile în fiare, cu haina si chitie vargata de puscarias, la 13 noiembrie 1895, osânditul se îndrepta spre Reading House locul unde avea sa-si împlineasca pedeapsa. Macar ca abia iesise din spital, a trebuit sa astepte doua ceasuri si jumatate în ploaie, pe peronul garii din Clalam, sub ochii calatorilor. ,,Dintre toate lucrurile, câte se pot închipui, eu eram aratarea cea mai grozava. Trecatorii, vazându-ma pironit locului, începeau sa râda. La sosirea fiecarui tren, toti gura-casca se adunau împrejurul meu si nimic nu putea sa covârseasca hazul lor. Si înca asta... atâta, cât n-au stiut cine sunt. Dar când au aflat, râsul si chilomanul nu se mai ispraveau. Aproape o jumatate de ceas, am stat înconjurat de multimea care ma huiduia. Un an întreg, în toate zilele, la ceasul acela, plângeam cât timp tinuse atunci batjocorirea mea...``
   ,,Sa mor era singura dorinta. Dupa doua luni de zacere în spital, când m-au adus aici si am simtit ca merg spre vindecare, mi se parea ca turbez. Hotarâsem sa ma ucid...``
   Însa o pedeapsa nu vine niciodata singura, ci trage dupa sine multe altele. Dupa trei luni, mama lui Wilde moare de rusine si de durere; nevasta e silita sa fuga din Anglia, iar copiii, potrivit legii, erau opriti sa-l vada pe tatal lor osândit. Ar fi fost, poate, o usurare, sa traiasca singur, ca într-un mormânt. Dar nu. Poetul cel admirat de toti, ,,arbitrul tuturor elegantelor``, îmbracat acum în haine de pânza de sac, cu numarul 33 pe piept, spala podelele închisorii împreuna cu ceilalti puscariasi; trebuia sa doarma pe un pat de scânduri; sa manânce o hrana gretoasa si sa scarmene capete de frânghie pâna ce vârfurile degetelor amorteau si începeau sa sângereze... Doar moartea daca ar mai fi putut aduce vreo alinare cumplitei ticalosii în care cazuse cel slavit odinioara de o lume întreaga.
   Si totusi, cine ar crede? Dupa un an si mai bine de o durere, care îl încremenise, o lumina neasteptata s-a facut în cugetul sau cel înnegurat:
  - Nu, am sa traiesc. Vreau sa întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat...
Scarmanând capete de frânghie, ca sa faca scama pentru bolnavi, ajunsese sa înteleaga ca munca de toate zilele e cel mai mare noroc al vietii.
   Petecul de cer albastru, pe care îl zarea prin geam deasupra capului, deodata s-a largit. A început sa se gândeasca la patimile si suferinta lui Hristos pentru pacatele oamenilor. Si, încetul cu încetul, pagânul, care habar n-avusese ce e durerea si lacrimile, simti ca-si pleaca genunchii si se sprijini cu amândoua mâinile de crucea celui rastignit între tâlhari.
   Ce minuni savârseste uneori umilinta! Atâtea veacuri au trecut din când Iisus din Nazaret se suise pe Golgota si poate ca nimeni - afara de sfinti - n-a simtit pe Fiul omului atât de aproape de suflet si n-a spus cuvinte mai de inima despre învataturile cuprinse în Evanghelie, decât Wilde. Ca Paul pe drumul Damascului, puscariasul din Reading a vazut dintr-odata lumea cu alti ochii. Umilinta îl coborâse pâna la muncile cele mai de rând, iar munca l-a înaltat pâna la fericirea desavârsita.
   Ascultati acum cu ce gând iese din închisoare artistul rafinat de odinioara:
   ,,Sunt satul de vorbele oamenilor... Un dor launtric ma împinge catre lucrurile mari si simple... Pastorii, pescarii, plugarii, taranii si cei de un fel cu dânsii nu stiu nimic despre aceasta si, totusi, ei sunt sarea pamântului. Cine n-a cunoscut munca si n-a avut prilej sa guste suferinta acela degeaba a trait pe pamânt. E ca un lunatec ce rataceste pe marginea unei prapastii. Crede ca paseste sigur, dar e de ajuns o piedica neasteptata, un cuvânt, o toana de o clipa si, iata-l, se trezeste în fundul abisului...
   Dimpotriva cel care-si manânca pâinea în durere, cel care a petrecut macar o data ceasurile noptii, asteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela stie sa pretuiasca toate bucuriile vietii - oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este pentru totdeauna deschisa...``

Cam asa a cugetat si Tolstoi. Fara sa fi cazut în pacatele osânditului din Reading, el s-a îmbracat cu suman si a pornit la lucru de-a-valma cu taranii. Din viforul vietii si din îndoielile filosofice, marele sau suflet si-a gasit alinarea numai muncind cu bratele. Iar daca Tolstoi pare cuiva un slav mistic, iata o pilda, de care nimeni nu va avea nimic de zis. Goethe, linistitul si întru toate masuratul Goethe, dupa ce pune pe Faust sa faca ocolul stiintei omenesti; dupa ce-l face sa deserte cupa placerilor, schimbându-i pâna si batrânetea în tinerete, nu-i gaseste alta potolire a gândului si a simtirii decât tot în munca.    Cel doritor de a afla toate tainele stiintei ispraveste odiseea vietii sale, facând ce? - un zagaz la marginea marii...
   Ce semet fusese în tinerete! Învatase filosofie, legi, medicina si chiar teologie. Un moment crezuse, ca si alti tineri furtunatici din aceea vreme (Sturm und Drang), ca va putea descoperi secretele universului, întorcând spetele stiintei si privind fatis Natura... Dar când vede pe Duhul Pamântului (Erdgeist), se sperie. Îsi da adica seama ca nu-l poate pricepe, deoarece biata faptura omeneasca e numai un fragment din univers: o mica relatie, în mijlocul altor relatii, infinit de multe si de împletite între ele. Si atunci, deznadajduit de marginirea stiintei, socotind câte taine ramân înca necunoscute, mâhnirea îl doboara, încât mai era sa-si puna capat vietii. Cine-l scapa?
   Mai întâi, clopotele, de la biserica. Vestind Învierea, ele îi opresc paharul cu otrava la buze. Amintirile din copilarie si bucuriile vietii nevinovate îl cucerisera din nou...
   Dar, în curând, chinul sufletesc se redesteapta si atunci veni însusi Necuratul sa-l ispiteasca, trecându-i pe dinaintea ochilor: tinerete, avere, slava, placeri si toate desfatarile. Însa Faust i le arunca îndarat cu dispret:

Tu ai bucate care nu satura
   Ai aur lucitor, care luneca printre degete ca argintul viu.
   O loterie, la care nu se câstiga niciodata...
   O ibovnica necredincioasa...
   Dar arata-mi pe lume o roada, care sa nu putrezeasca înainte de a o culege?...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Daca ma vei vedea vreodata culcându-ma linistit,
   Iata, în clipa aceea, poate si moartea sa ma cheme...
   Daca vei putea sa ma ademenesti cu lingusiri
   Încât sa fiu multumit de mine,
   Si de vei putea sa ma înseli c-o desfatare,
   Aceea sa fie ziua mea din urma!
   Iaca ma prind.

MEFISTO. - Primesc.
   FAUST. - Da mâna...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De voi zice clipei îmi esti draga,
   Ramâi, nu trece asa în zbor!

În lanturi tu atunci ma leaga,
   Si voi putea atunci sa mor!
   Sa sune clopotul de jale
   În loc ramâie ceasul-mut...

Si, într-adevar, el gusta din toate placerile, dar zadarnic, deoarece tocmai placerea îl aduce la suferinta, facându-l sa ademeneasca la pierzare pâna si sufletul unei fete nevinovate. Întâlnirea cu Margareta, înnebunita în carcera, e culmea tragediei care poate încapea într-un suflet omenesc...
   Se arunca atunci în vâltoarea luptelor politice, ajunge om de stat. Dar nici puterea nu-l mai multumeste.
   În sfârsit, la adânci batrânete afla alinare si mângâiere, dar nu în stiinta, în slava, în avere sau în placeri, ci în munca: el seaca o mlastina spre a o face loc de aratura, aparând-o cu un dig spre mare si zice:

Asta e încheierea cea din urma a întelepciunii,
   Numai acela e vrednic de libertate si de viata
   Care si le câstiga în fiecare zi...

Iar când vede lucrul ispravit si priveste multimea de lume forfotind pe acel petec de pamânt, filosoful chinuit odinioara de îndoieli, apoi înfrigurat de durerile iubirii, iar mai târziu ametit de patimile politicii e acum asa de multumit, încât striga:

Minutei acesteia pot sa-i zic:
   Ramâi!... esti prea frumoasa!
   Urma traiului meu pamântesc
   În veacuri nu se va mai sterge,
   În gustarea unui astfel de mare noroc,
   Ma bucur azi de clipa cea mai înalta a vietii...

Dar n-a apucat sa ispraveasca vorba si, iata, Mefisto:
   - Te-am prins!... Acuma vei muri si sufletul e al meu... Grabeste-te!
   Faust însa îi raspunde linistit:
   - Nu. Moartea nu ma mai atinge. Eu voi muri, dar acum intru izbavit în odihna sufleteasca, împacat cu mine însumi...
   Si, într-adevar, batrânul închide ochii, însa cu inima plina de bucuriile unui rai fara sfârsit...
   De altfel, o presimtire a acestui deznodamânt se putea ghici chiar din felul cum Faust cercase a tâlcui cuvintele evanghelistului Ioan.

Im Anfang war das Wort... La început a fost cuvântul... Din capul locului m-am oprit: poate cuvântul sa fie izvorul lumii cu toate cele vazute si nevazute? Cuvântul gol nu e nimic. Tot pretul lui sta doar în întelesul ce se ascunde dedesubt. Trebuie sa fi fost deci o minte, un cuget, care va fi nascocit lumea asta: Im Anfang war der Sinn!
   Dar si Cugetul singur ce isprava face daca îndaratul lui nu sta o putere? Asadar, adevaratul început e Puterea: Im Anfang war die Kraft. Energia care pe toate le face si le desface.
   Totusi, si puterea e o biata iluzie, o amagire desarta, câta vreme nu se manifesta în nimic pipait. Prin urmare, abia când vezi fapta, adica lucrarea, atunci simti ca gândul acela poate ajunge la realizare. De aceea, scriu acum linistit: La început a fost Fapta - Im Anfang war die Tat.
   Si astfel, cu fapta începe batrânul Faust înnoirea sufletului sau; fapta, adica munca, îl duce la împacarea cu sine însusi.

Fireste, ar putea întâmpina cineva, ca toate astea sunt literatura...
Întâmpinarea ar fi însa nedreapta. Puscaria din Reading si îndreptarea lui Wilde nu-s deloc literatura; viata lui Tolstoi la Iasnaia Poliana nu-i nici ea literatura... Dar, ca sa înlaturam orice chip de cârtire, iata câteva pilde în care minunile muncii izbesc si ochii celor mai îndaratnici.
   La 27 iunie 1880, s-a nascut în Tuscumbia (Statele Unite) o fetita: Helen Keller. Dupa un an si opt luni, s-a îmbolnavit de tifos, iar când s-a însanatosit a ramas oarba, surda si muta. Pâna la opt ani, a trait ca un bot de carne - atât doar ca putea pipai si mirosi. Atunci, o învatatoare miloasa si-a pus în gând sa mântuie biata faptura din atâta întuneric. Dar greutatea era: cum sa te apropii de sufletul ei? Si apoi ce suflet sa fie într-o fiinta care nu vorbeste, nu vede, nu aude, nu afla nimic despre lume, afara de ceea ce-i spune pipaitul si câteodata mirosul! Însa, credinta învatatoarei era tot asa de mare, ca si mila. Si s-a pus pe lucru.
   Într-o zi, a dus pe oarba la cismea si i-a întins mâna în apa care curgea, apoi i-a scris cu degetul în palma: Water, facându-o astfel sa priceapa ca asa se cheama ceea ce curgea din canea. Si asa a urmat cu toate lucrurile. Punea pe fata sa le pipaie, apoi îi scria numele fiecarui lucru. Chinuindu-se asa vreo doi ani, muta începu a vorbi, adica a scrie cu degetul în palma învatatoarei ceea ce vrea sa-i spuna, dupa cum si învatatoarea îi scria tot în palma. Astfel n-a mai fost nevoie nici de vaz, nici de auz! Mâna tinea si loc de ochi, si loc de urechi, încât la 15 ani, Helen ajunsese sa priceapa ce zic alti oameni, punând numai mâna pe gura lor, spre a pipai miscarile buzelor. Cu acest chip, copila cea oropsita de soarta a putut la 17 ani sa treaca examenele de limba germana, franceza, engleza si elena; a pornit apoi a scrie carti, si azi e una dintre scriitoarele cele mai cu nume, nu numai în America ci în toata lumea.
   Prin mâna, a ajuns sa-si deschida o cale nu numai spre o viata îndestulata, ci si spre slava; de aceea, nimeni n-a spus despre mâna vorbe mai de lauda decât Helen Keller. ,,Mâinile oamenilor vorbesc pentru mine o limba plina de înteles. Unele mâini ma ating ca si o ocara. Am întâlnit oameni care sunt atât de lipsiti de orice bucurie în viata, încât apropierea degetelor lor reci îmi era totuna, ca si cum as fi dat mâna cu vântul de miazanoapte. Dimpotriva, mâinile altor oameni parca au raze de soare, asa ca atingerea lor îmi încalzeste inima. E destula apasarea unei mâini de copil si pentru mine e tot atâta lumina, cât e la altii într-o privire de dragoste...``

Cine cârteste si se plânge mereu de viata sa citeasca odata câteva pagini de Helen Keller pentru ca sa-i fie rusine în veci ca n-a stiut sa pretuiasca nesfârsitele daruri pe care le da viata oricarui om cu destula sanatate si ceva-ceva pricepere. Caci ar trebui sa fii din cale afara de natâng sa mai adaugi un cuvânt când auzi o marturisire ca aceasta: ,,sunt prea fericita aici pe pamânt, ca sa ma mai gândesc mult la viata de dincolo!...``
   Sa fii oarba, surda si muta si, totusi, sa gasesti cu ajutorul mâinilor raiul pe pamânt! Avea dreptate filosoful Aristotel când zicea ca mâna e unealta uneltelor. Ar fi putut zice: munca cu mâinile e filosofia tuturor filosofiilor caci de ea se leaga tot sporul sufletului si al trupului:
   Mâna e dascalul creierului, iar, prin creier, al întregii fapturi omenesti.

 

*

 

Va zice însa cineva: cu mâna ajungi cel mult la dobândirea unei stiinte abstracte, cum e matematica ori la filosofie, sau la poezie, ca Helen Keller. Lumea vazuta îti ramâne însa pentru totdeauna straina.
   Nici asta nu-i adevarat. În Leeds traieste acum un batrân care si-a pierdut vederile de la 22 de ani. De 42 de ani, n-a mai zarit o raza de lumina. Cât pastrase vederea slujea într-o pravalie. Când a orbit, nu stia de ce sa se apuce. Dar l-a cuprins un dor nestapânit de frumusetile câmpului si ale padurii, pe care nici nu le luase în seama, când avea ochii sanatosi.
Ce sa faca? Începu a pipai toate buruienile, câte îi ieseau înainte. Le sucea si le rasucea în mâna, ca si cum le-ar fi mângâiat, iar pe maica-sa o ruga sa-i citeasca regulat carti despre viata plantelor. Azi asa, mâine asa, pâna ce, într-o buna zi, orbul baga de seama ca el poate deosebi dupa pipait mai toate soiurile de copaci si de ierburi. Strângându-le, cu mâna, mirosindu-le, iar la nevoie si gustându-le, el a ajuns sa descopere între plante deosebiri pe care nici nu le banuiau cei care se serveau de ochi. Urmarea a fost ca Wilkinson, asa se cheama învatatul cel orb, a ajuns sa scrie o multime de carti despre botanica.
   Cine nu cunoaste acum în Leeds pe botanistul orb? Singur, singurel, cercetând calea cu batul, ca orice orb, colinda împrejurimile orasului, se apleaca si culege ierburi bucurându-se ca un împarat de frumusetea florilor, de netezimea ori asprimea frunzelor, de mirosul lor, de toate însusirile pe care le vede cu mâna, mai bine decât altii cu ochii deschisi. Azi, el este cel mai mare cunoscator al plantelor Angliei. Universitatea din Leeds i-a dat în 1915 titlul de doctor. Baiatul de pravalie de odinioara e autoritate în stiinta botanicii - dovada ca mâna e în stare sa cuprinda cu aceeasi înlesnire si stiintele concrete, ca si pe cele abstracte.
   Dar, fiindca nu numai mâna munceste, ci si piciorul, dam aici înca o pilda despre minunile muncii fiindca întâmplarea aceasta a ajuns si la cunostinta tarii noastre.
   În vara anului 1917, când la Marasti si Soveja bubuia tunul, iar de pe ,,frontul de fier`` curgeau mereu trenuri cu raniti, a sosit la Bucuresti o aratare de om, pare-se chemat înadins, spre a da oarecare mângâiere celor ce scapau schilozi din spitale. Îl chema Untan (parca si numele lui vrea sa spuna ca-i Neom). În adevar, Untan era o faptura fara mâini, din nastere... Toti ai lui îi dorisera moartea. Dar bietul dezmostenit nu s-a lasat biruit de nenorocire. Ci si-a pus în gând sa faca cu picioarele ceea ce altii pregeta sa faca, chiar când au mâini sanatoase si puternice.
   Si a izbutit. Untan se spala, se îmbraca, mânca, întorcea foile cartii, ba cânta si din vioara cu degetele de la picioare! Astfel a ajuns la 65 de ani, câstigându-si viata cu munca lui, dând o mare pilda celor cu ochii - fara sa vada, ori cu mâini - fara sa lucreze... Când miile de privitori, adunati împrejurul bazinului de pe malul Dâmbovitei, l-au vazut pe ,,omul fara mâini`` înotând ca un tipar, si-au facut cruce...

Asta nu mai e literatura, ci viata adevarata si lupta piept la piept cu soarta. Cine are ochi, urechi, mâini, picioare... si totusi mârâie ca n-are încotro, acela e vrednic nu numai de osânda lui Dumnezeu, ci si de scârba oamenilor. Ticalosul vede deschisa poarta raiului aici pe pamânt, dar, de lene, nu vrea sa faca nici macar un pas pentru a trece pragul.

Î n c h e i e r e: fata de pilde ca acestea, nici un om cu judecata dreapta nu mai poate sta o clipa la îndoiala, ca munca este atotputenica. Chiar si pe cel cazut în fundul iadului ea îl poate ridica iarasi la lumina si fericire.

Întrebarea e: orice munca?
   Raspundem fara zabava si îndoiala: orisicare. Numai sa fie bine înteles ca nu orice truda e munca adevarata. Ucigasul care asteapta ceasuri întregi în ger, pâna înfige cutitul în inima drumetului, se osteneste si el. Dar o astfel de osteneala nu e munca, ci blestem.
   Pentru oamenii cinstiti, munca, spre a fi rodnica, trebuie sa aiba aceste însusiri:
   Mai întâi, sa se întemeieze pe o judecata dreapta.
   Eschimosii, de pilda, nu parasesc corturile lor de vara, si nu-si fac colibe calduroase pentru iarna pâna ce gheata nu e destul de groasa si luna nu ajunge la un anume loc pe cer... De aici raceli, betesuguri, boala si moarte, macar ca ei sunt de altminteri foarte îndemânateci la cladirea colibelor. Ce lipseste? Judecata dreapta. Un eres îi duce de râpa, risipind munca lor de a-si coase haine de piele, de a vâna, a aduna merinde etc. De asemenea, peruvienii, cu toate ca erau mesteri la vânatul fiarelor, se lasau sa fie mâncati de jaguar, socotind ca el este stramosul neamului lor. Dar descântecele si toate smintelile care încurca munca omului, chiar în tarile cu oarecare civilizatie!
   Toate acestea dovedesc ca omul, în nazuinta lui de a munci, n-a nimerit totdeauna drumul cel drept. Când începe a ninge, ursul intra în bârlog si nu raceste: instinctul, adica deprinderea adunata de mii si mii de ani în fiinta lui, îl mâna spre adapost cum vântul mâna valul spre mal. Omul, din contra, lucrând cu unelte, trebuie mereu sa chibzuiasca cum sa-si faca traiul mai înlesnit. Pe calea asta, ajunge sa faca colibe, bordeie, case si palate. A ajuns asa de nazdravan ca într-o jumatate de ceas, eschimosul poate sa-si faca o coliba de zapada atât de calduroasa, încât sa se poata dezbraca în pielea goala, când deasupra hauleste viforul, ridicând împrejurul fiecarui iglu niste nameti cât toate zilele. Dar tot el, luptându-se cu frigul, cu foamea si batându-se mereu cu gândurile, ajunge de se razboieste cu închipuirile sale si chiar cu visurile. Teama de luna îl face deci sa tremure sub cort, când ar putea sa se adaposteasca la caldura, în coliba!
   De aceea, omul nu s-a putut si nu se poate ridica, pâna ce munca sa nu porneste de la judecati drepte, adica de la cunoasterea adevarata a lucrurilor dimprejur, asa cum o da stiinta. Când munca s-a curatat de toate eresurile si a ajuns deplin stiintifica, adica stii la fiecare pas sa dobândesti cu minimum de energie maximum de folos, atunci munca aceea e aproape perfecta.
   Însa nici atâta nu-i de ajuns. O astfel de socoteala se potriveste pentru masini. Dar omul nu-i nici locomotiva, nici ceasornic sau alt mecanism brut. Muncind, el adauga lânga energia fizica a naturii, o noua energie - cea vitala, iar aceasta nu ajunge la deplina ei desfasurare decât cu o conditie: sa fie libera (adica alaturi de necesitatea fizica sau de obisnuinta de a munci, omul sa aiba sentimentul intim ca poate schimba oricând felul muncii, daca i s-ar parea ca alta e mai rodnica ori mai placuta). Dimpotriva, când muncitorul sta lânga roata masinii ori lânga coarnele plugului, fara putinta de odihna si fara nadejde în folosul muncii sale, o astfel de munca e pentru cugetul lui ca un venin, chiar daca ar pricepe masinariile ca Edison sau agricultura ca Liebig si alti învatati care au legat plugaria de chimia agricola. Prin urmare, a doua însusire adevarata e aceasta: sa fie libera si sa învioreze pe muncitor cu gândul la roadele ce voi iesi din munca.
   Si nici cu asta n-am ispravit.
   Pentru ca munca sa fie deplina, i se mai cere înca o însusire: sa fie creatoare. Caci tocmai aici e caracterul adevarat al muncii omenesti, spre deosebire de lucrarea animalelor. Fiecare pui de urs aduna zmeura, întocmai cum au facut si parintii lui. Din contra, omul nu face niciodata un lucru aidoma ca altii, ci mai schimba câte ceva si astfel înlesneste munca. Cu cât e mai destept, cu atât e mai inventiv. Iar nascocirile acestea îi aduc totdeauna o mare bucurie. Cel care a inventat întâia data arcul si a putut arunca sageata la o suta de pasi, a trebuit sa simta o dumnezeiasca placere. Si tot asa, nascocitorul rotii, al oalei si al tuturor uneltelor. A crea ceea ce n-a mai fost niciodata si nicaieri e cea mai mare bucurie pentru un suflet omenesc. E atât de mare, ca omul uita de foame, de sete si se uita chiar pe sine... Asta e binecuvântarea muncii perfecte.
   De aceea, o astfel de munca nici nu se mai cheama mestesug ci arta. Cum jocul e încoronarea vietii animalului, asa arta e încununarea vietii omenesti. (Ea este jocul adevarat al omului, nu zbenguirea pruncului, care misca mâinile si picioarele, întocmai ca pisoii, mieii si alte animale tinere.)
   În scurt: când munca e stiintifica, adica întemeiata pe judecata exacta a legaturilor dintre cauza si efect; când e libera si dreapta din punct de vedere moral; si când e si creatoare, adica apuca pe cai noi si da roade noi, atunci ea este cea mai înalta manifestare a vietii omenesti, - e semnul cel mai sigur al ,,omeniei`` cuiva. Chiar geniul a fost definit uneori ca o ,,lunga rabdare la munca``, deoarece sugestia ceasurilor de munca este izvorul cel mai bogat si mai prielnic pentru a ajunge la creatii originale.
   Iata de ce munca e nu numai începutul, ci e si sfârsitul, adica încununarea educatiei. Alta crestere mai buna decât cea pe care ti-o da munca nu-i si nu va putea fi cât lumea si pamântul. Caci înca o data: munca e atotputernica; e o vesnica facatoare de minuni.

REPETENTII LUI HAGENBECK

 

Nu toate vietuitoarele sunt deopotriva de educabile. Nici între oameni nu au toti acelasi îndemn spre bine. Pentru unii ca acestia, e nevoie si de oarecare constrângere. Dar întâi trebuie sa-i despartim de cei buni.

   Pornind de la câteva fapte din viata unor copii iubitori de animale si de la marea experienta a lui Hagenbeck, am considerat ca temelie a educatiei munca ajutata de iubire si de stiinta. Învataturile etnografiei ne-au dus apoi la aceeasi încheiere.
   Întrebarea e: ajunge blândetea totdeauna? Nu cumva e nevoie sa încerci uneori si cu asprimea? Fireste, lumina fara umbra nu se poate si nici lume fara de pacate. Chiar Raiul a fost de la o vreme întinat prin rautatea sarpelui, iar pacatul s-a continuat în pornirea salbatica a lui Cain care a ucis pe cel nascut dintr-o mama cu dânsul...
   Asadar, din capul locului, omul cu minte trebuie sa ia seama ca natura da câteodata la iveala adevarate pocituri, fata de care iubirea si blândetea nu-s de ajuns, ci trebuie luate si alte masuri. Însusi Hagenbek ne-o spune lamurit. Cât era de bun si milos, dar n-are un singur cuvânt blajin pentru serpi. A cumparat si a vândut mii si mii, însa cu nici unul nu s-a putut împrieteni. Dimpotriva, câtiva erau cât pe-aci sa-l înghita. Asa ca blândul educator al tuturor vietatilor marturiseste fara înconjur: ,,prietenia între târâtoare (reptile) si om e cu neputinta... Sarpele sta, ca sa zic asa, alaturi de creatiune; nici o legatura sufleteasca nu-l apropie de celelalte fapturi: el întâmpina peste tot ori dusmani care-l pândesc, ori fugari (care se feresc de dânsul); prieteni - nicaieri... ,,Când a scapat o data în menajeria mea un sarpe mare (era în vara anului 1874) toate salbaticiunile au fost cuprinse de o neliniste grozava... Era un python sosit din Africa într-o stare cam rea!... I se pregatise o baie calda într-un ciubar asezat aproape de custile fiarelor. Dupa vreo doua ceasuri, m-am pomenit cu tipete de spaima. Balaurul iesise din baie si da târcoale pe la coliviile papagalilor si ale maimutelor. Am pornit de-a fuga si am gasit o adevarata zavera între dobitoace. Toate, pâna la una, erau într-o cumplita turburare si se uitau numai spre el, atât cât puteau sa-l zareasca printre gratii. Leoparzii, leii si alte animale de prada pareau apucate de nabadai si urlau zguduind gratiile, iar maimutele si papagalii tipau din rasputeri. Era un scandal ca în iad. Nici o vietate nu vrea sa aiba de a face cu sarpele``...
   Si cu drept cuvânt.
   ,,În viata mea, am facut cunostinta cu mii de serpi, le-am cunoscut de aproape firea, obiceiurile si traiul!... Cu multe salbaticiuni era sa-mi primejduiesc zilele, dar cu nici unele asa de des ca cu serpii. Traiul lor e al unor mâncai tâmpiti. Unui boa, sosit din America, i se daduse seara un iepure. A doua zi, socotind ca-i satul, nu i-am dat nimic. În dimineata cealalta l-am gasit teapan. Jivina înghitise patura, dar fiindca postavul nu putuse luneca decât pâna pe la jumatate, se înecase...``
Prin urmare, sunt pe fata pamântului si fapturi de rând, care traiesc numai pentru pântece; nici o scânteie de cumintenie ori de bunatate nu lumineaza viata creierului lor întunecat.
   Si asta e adevarat nu numai pentru târâtoare, dar si pentru alte specii. În toate se pot naste uneori pocituri trupesti sau sufletesti. Sunt tigri pociti, hiene pocite, maimute pocite si chiar oameni pociti; unii la trup, iar altii si la suflet. De pilda, din parinti betivi se nasc copii muti, surzi, însetati de sânge... si Dumnezeu mai stie cum. Caci taina zamislirii si a cresterii pruncului e cât se poate de ascunsa. E destul o sperietura a mamei sau cine stie ce meteahna a tatalui, pentru ca copilul sa fie un ne-om.
   De aceea, Hagenbek, dupa ce ne îndeamna la blândete, întoarce foaia si ne povatuieste sa mai pazim înca o regula: sa alegem înainte de a educa. Odata, din 20 de lei, el a gasit numai 4 potriviti pentru îmblânzirea deplina. Ceilalti i s-au parut: unii prosti, altii artagosi, altii trândavi... Într-un cuvânt, lei de rând, cum sunt si oameni de rând.
   Ce faci cu acestia?
   Hagenbek îi lasa repetenti, adica îi da afara din scoala de îmblânzire. Repetentie cu eliminare! Atâta numai ca nu poti face tot asa cu copiii oamenilor. Deci, ia seama : daca un copil e tâmp, e greu de-o ureche ori e slabanogit - cine stie de ce boala - el poate sta mult si bine sub ochii tai; însa pasul cu cei înzestrati nu-l va tine niciodata.
   Pentru unii ca acestia trebuie, asadar, o scoala deosebita si un mestesug deosebit, ca sa te poti apropia de sufletul lor. Iar calea este aceeasi: munca. Punându-i sa munceasca, potrivit cu sfatul doctorilor, ajungi sa le îndrepti multe neajunsuri. Muncind în chip stiut cu mâna dreapta, poti corecta, cum am spus, gângavia.
   Cu cât mâinile, ochiul urechea si celelalte madulare lucreaza mai mult, cu atât creierul se întareste. Apoi, sa nu uitam ca, alaturi de crestere, se adauga, chiar si pentru copiii destepti, ceea ce s-ar numi dresajul, adica deprinderea de a face un lucru imitând pe altii. Un suflet ales, raposatul etnograf Schurz, spune undeva un cuvânt plin de înteles: ,,Deoarece copilul nu poate vedea pricinile mai adânci ale multor lucruri - ba uneori nici profesorul singur nu le pricepe - cea mai mare parte a educatiei trebuie sa fie curat dresaj``.
   Cred ca Schurz merge cu smerenia prea departe. Dar, drept vorbind, nimeni nu poate tagadui ca obisnuintele din copilarie (chiar când la început nu vin tocmai la îndemâna) au mare pret pentru fericirea omului. Bunaoara, cine s-a deprins a se scula de dimineata, acela îsi lungeste înca pe atâta viata. Cine s-a deprins a pune în rânduiala uneltele cu care munceste si apoi lucreaza în ceasuri stiute acela economiseste neasemanat de multa putere. Prin urmare, când copilul nu pricepe înca deplin unele porunci sau când ucenicul nu se da usor pe brazda, fie din pricina vârstei, fie din cauza marginirii mintii lui, poti chema în ajutor si dresajul, ba chiar oarecare asprime. dar, mai întâi sa iei seama sa nu cazi din lac în put. Hagenbeck nu întrebuinta niciodata biciul cu animalele încapatânate, de teama sa nu deprinda rau si pe cele cu buna porniri. Al doilea, nu te grabi. La acest mijloc nu trebuie sa ajungi decât dupa ce ai încercat toate ademenirile muncii si anume: ale muncii creatoare, care desteapta în copil cea mai mare placere. Numai ispitindu-l lunga vreme cu desfatarile muncii, te poti încredinta de adevarata fire a unui copil. Numai pândindu-l mereu sa vezi daca se îndeamna singur la ceva sau se încapatâneaza în trândavie, poti ghici daca ai în fata o fiinta spornica la minte ori un dobitoc lenes, care ar vrea numai sa caste gura si sa înghita, ca sarpele care a înghitit patura.
   De unde urmeaza ca, în calea iubirii si a muncii, trebuie sa mergi pâna la capat. Si numai când ai sleit toata dragostea si ai ispravit toate încercarile de a pune pe ucenic în calea binelui, numai atunci ai dreptul sa banuiesti ca te afli în fata unui dezmostenit sau a unei pocitanii zamislita într-un ceas rau.
  Iar pentru unii ca acestia nu mai ramâne decât paza si dresajul. Dar, la drept vorbind, aici iesim din scoala si pornim spre curtea spitalului. Într-o tara însa, unde sute de mii de copii nici nu deschid usa scolii, nu de bolnavi si dezmosteniti trebuie sa fie mai întâi vorba.
   Datoria cea mai grabnica e sa ne îngrijim de cei multi si vrednici, asa cum ne povatuiesc scoala muncii si evanghelia iubirii.