Simion Mehedinti - Alta Crestere

ROADELE EDUCATIEI:

CARACTERUL OAMENILOR SI OAMENI DE CARACTER

Fericirea cea mai mare în viata e sa fii om deplin; norocul cel mare e sa ai, pe deasupra, si armonia unui suflet frumos, adica sa fii o personalitate.

   Creierul nu e ca o coala de hârtie nescrisa. Copilul are anumite însusiri din nastere, care pot determina macar o parte a caracterului. Alta parte se poate adauga prin educatie.
   Sufletul se poate altoi, ca si pomii.
   Tipuri: vizual, auditiv, motor s.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ, apatic. Infra-om si supra-om.
   Cunoasterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeste, ce citeste si dupa prietenii pe care îi are. Metode ajutatoare: fizionomie, chiromantie, grafologie... Criteriul cel mai sigur: munca.

   Tinta cea mai însemnata a educatiei e sa formeze caracterul. Întrebarea e: poti sti de la început daca vei izbuti ori nu?
   Repetentii lui Hagenbeck ne spun din capul locului ca sunt unele bleavuri din care n-ai sa faci otel niciodata. Totusi, descoperirea asta nu-i tocmai veche. Acum o suta si ceva de ani, erau oameni cu multa învatatura, care pretindeau ca educatia e atotputernica! Întemeiati pe o psihologie care afirma despre creierul copilului ca e ca o coala de hârtie alba (Locke), ei socoteau ca poti scrie pe ea orice vrei. Într-o carte despre suflet (Helvetius, De l`esprit) se spunea ca, daca iei seama ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndata apucaturile lui. Cine îsi încarca mintea cu numere ajunge matematician; cine se îndeletniceste cu probleme de fizica ajunge fizician; cine învata versuri va fi poet etc... Prin urmare, poti creste un copil cum ai îndopa un curcan. Poti face si un om de geniu daca, alaturi de cunostinte, izbutesti a destepta în sufletul lui o pasiune puternica! (De aceea, Helvetius propunea ca statul, printr-o îngrijire deosebita, sa sporeasca numarul oamenilor de talent, ca pe al viermilor de matase, al fazanilor sau altor vietati de folos).
   Daca lucrul ar sta asa, cum credeau pedagogii materialistii ai veacului al XVIII-lea, Europa ar fi azi plina de oameni geniali si de caracter. Adevarul suna însa altfel:
   E drept ca ,,nimic nu e în sufletul nostru care sa nu fi trecut prin simturile noastre", dar asta nu înseamna ca creierul e ca o coala de hârtie, pe care poti sa scrii orisice. Caci, chiar hârtie de-ar fi, si tot e deosebire: una prinde repede cerneala, alta nu; una suge, alta lateste scrisul etc. Prin urmare, copilul vine si el cu anumita zestre de la mama, tata, mosi si stramosi.

   Nu voi uita niciodata înfatisarea unui copil dintr-o scoala de orfani în timpul razboiului (1918). Abia împlinise 8 ani: taica-su era un ucigas osândit la munca silnica pe viata. În mijlocul tâncilor nevinovati, care larmuiau în toata curtea, odrasla ocnasului sta razlet ca o vietate salbatica. Privirea ochilor lui era piezisa si încruntata...
   De aici urmeaza ca e de cea mai mare însemnatate pentru parinti si profesori sa dibuiasca din capul locului ce însusire aduce cu sine copilul din nastere. Lucrul nu e usor, dar sunt totusi mijloace, ca sa pipaim însusirile cele mai rasarite ale cuiva. De pilda, unul are o mare agerime în ce priveste vazul. Nu numai ca deosebeste bine formele si culorile, dar le si tine minte cu înlesnire. Sunt pictori care pot zugravi chipul cuiva dupa ce l-au vazut o singura data. Astfel de oameni se zic ca au tipul vizual. La un examen de capacitate, un candidat a fost banuit ca a copiat lucrarea în scris. Chemat la cercetare, candidatul a marturisit comisiei ca el poate repeta cuvânt cu cuvânt nu numai capitolul cu pricina, ci tot volumul. Si într-adevar, comisia s-a încredintat ca viitorul profesor putea reproduce ad litteram cartea întreaga (ceea ce, fireste, nu era deloc chezasie pentru valoarea lui profesionala). În loc de lucruri si de idei, un astfel de creier memoreaza forma literelor.
   Altii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf; ascultând o singura data un concert, pot transcrie din memorie o partitura întreaga. (Vestitul Barbu Lautarul a minunat pe Liszt. Putea ,,fura" pe vioara orice improvizatie a maestrului). Acesta este tipul auditiv.
   În sfârsit, altii se bizuie pe memoria miscarilor mâinii. Se pomeneste de croitori care iau masura numai pipaind corpul cuiva. Acest tip se numeste motor.
   Astfel de vorbe dovedesc ca pornirile înnascute au mare însemnatate. Fiecare om este un amestec de însusiri mostenite si altele dobândite cu vremea, asa ca numai închegarea lor în cursul vietii îti poate lamuri care este adevaratul fond al caracterului unui individ. De unde urmeaza ca încercarea de a caracteriza copilul e cu mult mai grea, decât caracterizarea omului matur.
   Totusi putem deosebi de timpuriu mai multe categorii:
   I. Oameni simtitori, adica aceia ale caror suflete vibreaza foarte usor. Si anume:
   a) Unii sunt slabi: tremura si de umbra lor, ca iepurele. N-au destula putere fizica, nu-s adânci la cuget si n-au statornicie nici în ce zic, nici în ce fac. (De obicei, felul acesta de simtire se vede la unele femei.)
   b) Altii sunt simtitori si gândesc cu mare agerime; însa de prea, multa gândire, ramân nehotarâti, nu pasesc la fapta. Cum sta barza într-un picior, asa stau ei în contemplarea lumii, cântarind mereu cugetul lor si al altora, luând seama sa noteze zi cu zi întâmplarile traiului, ca si cum Universul s-ar învârti în jurul fiintei lor. (Calugari, filosofi, ipohondri...)
   c) În sfârsit, sunt oameni simtitori, care au si destula putere pentru a lucra, dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului: aci se avânta spre cer, aci se întorc spre pamânt si ating abia o clipa realitatea, pentru a se dezgusta de ea si a cadea iarasi în pirotire. În categoria aceasta intra multi artisti.
   Din punct de vedere filosofic, oamenii simtitori sunt aplecati spre pesimism. Pentru cea mai slaba cauza de nemultumire, nervii lor vibreaza. O mica suferinta e în stare sa le rascoleasca sufletul mai mult decât o mare bucurie. Senzatiile organice (interne) precumpanesc asupra impresiilor din afara.
   Se întelege, nici iepurii, nici barza, nici liliecii nu pot fi purtatorii de steag ai unui popor. Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slabiciune si de ruina cu o scadenta foarte apropiata.

II. Temelia unei natiuni trainice o fac îndeosebi oameni cu destula putere, adica energici (voluntari).
La acestia, pornirea spre lucru e ceva statornic. De dimineata pâna seara, muncitorul vrednic roboteste când una, când alta. Odihna pare pentru el o greutate. E semnificativ cuvântul unui plugar care, întrebat de ce mai munceste, dupa ce agonisise destula stare, a raspuns: muncesc sa nu ma gaseasca moartea stând...
Omul care nu cunoaste odihna si la care munca porneste din plinatatea puterilor trupesti si sufletesti, întocmai ca apa din izvor, e tipul de caracter cel mai pretios pentru un stat.

Dar si în harnicie, putem deosebi variante. Alaturi de tipul sanatos, descris pâna aici, e si un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemasurat. Sunt oameni care vesnic se agita si, neavând destula putere sa creeze, ei cauta sa acapareze, dupa formula: obraznicul manânca praznicul. De aceea, astfel de specimene se amesteca peste tot, pretind toate slujbele, se aseaza la toate mesele si-s gata sa dea prin bat, numai sa aiba succes material ori de vanitate. Democratia moderna a scos la iveala varianta aceasta în toate societatile contemporane si, îndeosebi, în cele semiculte, unde oamenii sunt pretuiti nu în raport cu meritele ci cu pretentiile lor.

Exista însa si un tip de harnicie superioara: a acelora care lucreaza fara sa urmareasca un interes personal. Acestia sunt marii creatori (artistii, oamenii de stat si inventatorii). Goethe, Cavour, Pasteur... ar fi exemple caracteristice printre moderni. Precum dintre senzitivi se iveste tipul fricos, iar din ceata harnicilor vulgari iese tipul tiranic al celor care chinuiesc pe altii, de asemenea, din categoria activilor superiori se înalta tipul optimistului senin, care potoleste furtunile si îndreapta scaderile epocii lor. Pentru toate neajunsurile launtrice, ei se despagubesc cu o activitate îndreptata spre o creatiune impersonala: arta, stat, stiinta etc. Caracterul cel mai deosebitor al acestei harnicii superioare este lipsa de vanitate.

III. În sfârsit, a treia categorie e a caracterului apatic sau cum îi zice românul: moale. Deosebim si aici doua trepte de potolire sau nepasare:
- a celor sterpi, care vegeteaza - trândavii adevarati;
- a celor cu oarecare putere de a lucra, iar uneori si cu o reala putere de a gândi.

Practic vorbind, în loc de cele 8 despartituri însirate pâna aici, ne putem multumi cu trei:
Omul normal. Limba româneasca are un cuvânt frumos, omenie, aratând însusirea specifica a omului în sens sufletesc. Când ai zis om de omenie, ai spus tot. Din contra, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului ca ai în fata un exemplar care sta sub nivelul obisnuit al speciei umane. Asadar, dupa experienta condensata în limba poporului nostru, ierarhia valorilor omenesti cuprinde aceste trepte:
   a) netoti: slabanogii, trândavii, infirmii, degeneratii si, în genere, cei lipsiti de echilibru. Fireste, scara e lunga si foarte variata. La un capat stau tâmpii care, numai prin caracterele somatice, pot fi pusi în rândul oamenilor. La celalalt capat stau netotii cu unele însusiri remarcabile si chiar extraordinare. Pentru un om normal, trebuie oarecare gândire sa socoteasca în minte cât pretuiesc 175 saci de grâu, daca sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îti spune cu ochii închisi câte fire de nisip se afla într-o lada de 376.891 metri cubi, admitând ca fiecare centimetru cub cuprinde: 678.900 firisoare de praf. Dar, la atâta se margineste puterea sufleteasca a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în timp, casca o gura cât o sura, înghite un mistret, apoi cade în nesimtire ca un bolovan. Tot asa e cutare prestidigitator care imita trenul, vântul, zborul ciocârliei, fumul, fulgerul, etc. sau mânuitorul de vioara ale carui degete cu agilitati de maimuta scot scântei din strunele instrumentului. Ametesti numai privindu-l... Dar, încolo, butuc ca toti butucii... Cutare ticalos superlativ nu unea pictura cu betia, excrocheria, omuciderea si toata hora viciilor si a crimelor? Medicii au o vorba ciudata. Vorbind despre o rana complicata, un cancer sau o alta grozavie patologica, ei zic: un caz frumos! Adevarul e ca oricât de extraordinare ai fi unele însusiri, astfel de oameni numai ,,suflete frumoase`` nu pot fi; ci, dupa toate regulile logice ale clasificarii, ei sunt ne-toti, adica fapturi lipsite de întregimea si armonia care caracterizeaza pe omul adevarat.
   De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie sa tina în vesnica observare pe toti netotii, fie ca sunt brute pasive, fie ca în mijlocul dezechilibrelor lor licareste, ca ochiul sarpelui, raza unei însusiri, pe care cel fara simt critic o numeste îndata talent. (Cuvântul talent, ca si cuvântul inteligent1) sunt notiuni al caror înteles trebuie revizuit.) Pâna atunci, socotim ca toti tâmpitii, toti saracii cu duhul si toate sufletele lipsite de armonia sanatatii, exact vorbind, merita numele de infra-oameni. Toti acestia, ca regim de crestere, intra în categoria repetentilor lui Hagenbeck. Toata admiratia pentru virtuozitate - când este, dar imediat, toate lanturile si zabrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de artist.
   b) Mai sus, sta omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie ca e muncitor cu palmele, fie ca munceste cu gândul, el este axa împrejurul careia se învârteste zilnic tipul speciei omenesti: mijlociu în unele sau chiar în toate manifestarile sale, omul normal are însa armonia care îl ajuta sa cuprinda si apoi sa reflecteze lumea în proportiile sale juste. El e chezasia progresului omenirii. Înfra-oamenii sunt eliminati, iar oamenii normali elimina pe netoti, dupa cum stolul pasarilor sanatoase ciupeste si alunga o zburatoare cu înfatisare monstruoasa. De aceea, putem zice: fericirea cea mai mare în viata e sa te nasti om întreg.
   c) În sfârsit, deasupra mijlociei simpatice, se ridica un tip mai înalt: lânga întregime se adauga o mare putere, dar în acelasi timp o deplina armonie între suflet si manifestarile lui în afara. Astfel de exemplare se numesc personalitati. Ei sunt ca zeii lui Homer: au toate însusirile oamenilor, însa ridicate la o treapta cu mult superioara. Goethe, de pilda. Frumoasa armonie a vietii sale pururea activa, pururea simtitoare la natura frumusetii si statornic îndreptata spre progresul omenirii (pe care îl confunda cu progresul sau zilnic) e o dovada ca natura nimereste câteodata îmbinari de însusiri care ridica unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi vorba într-adevar de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viata.

Se întelege, din punct de vedere psihologic, împartirile însirate pâna aici sunt neîndestulatoare. Cele opt nuante de caracter cuprinse în categoriile: simtitor, activ si apatic nu-s asa de simple. De pilda, un om sau o femeie simtitoare poate fi si harnica. Cutare galagios poate fi, în acelasi timp, fricos ca un iepure, zvâcnit ca un liliac, egoist ca o reptila, iar câteodata poate fi fascinat ca un bondar frumos colorat. E treaba artei sa puna pe scena astfel de caractere paradoxale. (Si e treaba pedagogiei experimentale si descriptive sa clarifice tipurile cu cât mai multa nuantare.) Pentru educator si pentru omul de stat, e însa vrednic de notat: ca numai pe încetul, caracterul se încheaga prin colaborare între însusirile mostenite si cele adaugate în cursul vietii. În copilarie si tinerete, se poate, asadar, vorbi cel mult de o caracterizare provizorie; abia în mijlocul vietii de dezveleste deplin caracterul adevarat al fiecarui om.

Întrebarea e: pe ce cale putem dibui caracterul cuiva? Pentru a ghici însusirile determinante ale unui om, ar fi necesar sa poti asculta gândurile lui cele mai ascunse. Care sfera de idei îl preocupa mai mult? Si care e dorinta sa cea mai arzatoare? De ai ghici aceasta, ai pune mâna pe firul care te-ar duce pâna în penumbra sufletului sau, unde începe întunericul subconstientului. Doamne, daca ai putea urmari macar o zi, tot ce trece prin cercul luminos al constiintei cuiva!
   Dar astfel de constatari directe sunt cu neputinta. E însa un mijloc indirect de a afla ce zace în sufletul omului. Daca acela e carturar, e destul sa vezi ce citeste el cu mai multa evlavie. Însemnarile pe marginea unei carti si paginile frânte sunt uneori adevarate revelatii. E un fel de marturisire tainica, pe care o asculti, fara sa te vada nimeni. Închipuie-ti ca pe masa cuiva gasesti deseori pe Tacit. Foile cele mai framântate sunt acelea unde se descrie viata lui Agricola, biografia cea mai duioasa si mai demna dintre toate câte s-au scris vreodata. Cu creionul rosu e subliniat: nunc redit animus. (Dupa ticalosiile lui Nero si ale altor blestemati, venirea lui Traian e pentru seriosul Tacit ca un rasarit de soare.) Cele trei cuvinte: ne-a venit inima la loc îti spun toata concentrarea sufleteasca si toata înaltimea morala a seriosului scriitor. Dar nu numai pe a lui. Ele sunt o pretioasa indicatie si cu privire la sufletul cititorului care s-a oprit îndeosebi asupra acelui rând. Cât de cât, el trebuie sa fi vibrat cu Tacit, caci altfel privirea sa ar fi lunecat mai departe.
   Dar fiindca numarul celor care citesc cu temei e foarte mic, iata ai o cale si mai usoara, ca sa ghicesti sufletul cuiva. Întelepciunea poporului zice: spune-mi cu cine traiesti, ca sa-ti spun cine esti... Si, cu drept cuvânt, deoarece oamenii nu se simt bine decât între cei de un fel cu ei.
   Acesta e la primitivi punctul de plecare al formarii celor dintâi grupe sociale: ceata barbatilor, ceata tinerilor, ceata copiilor etc.) Si tot acelasi sentiment raspunde si la civilizati în legaturile de ordin mai ascuns, pe care Goethe le numeste ,,afinitati elective``.) Uita-te, asadar, la prietenii cuiva si vei dobândi un mijloc destul de sigur pentru a-i dibui sufletul lui, ca si cum ai vedea acelasi chip reflectat în mai multe oglinzi. Întrebarea e: de unde poti sti care sunt prietenii adevarati ai cuiva?
Lucrul nu e usor. Întelesul acestui cuvânt s-a cam tocit. Deseori, în realitatile sociale, îl pronuntam fara sa legam de el cel mai mic cuprins real:
   - Asculta, prietene! (Prietenul e un om întors cu spatele, care îti sta în cale. Nici nu i-ai vazut macar ochii.) Cum zic francezii: une maniere de dire... Totusi, cu oarecare luare aminte, poti deosebi în sfera vietii cuiva legaturile sociale mai caracteristice pentru aplecarile sale sufletesti. Pe acela poti pune temei, caci amicitia, dupa întelesul ei adevarat, e un consens între doua suflete pâna în asa grad încât si unul, si celalalt privesc viata din acelasi punct de vedere, e adica un singur suflet în doi oameni.

Pe lânga carte si prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeste si în trasaturile fetei, adica în fizionomie. Lavater socotise ca a gasit mijlocul de a citi la chipul cuiva caracterul. De atunci si pâna azi, s-au facut multe încercari. Însusi Darwin s-a ocupat de ,,Expresia emotiilor`` care, desigur, lasa urme pe fata orisicui. Dar alfabetul acestei carti e înca greu de descifrat.
   Un alt semn dupa care se poate dibui caracterul cuiva, e scrisul. E chiar un început de stiinta numita grafologia. Altii cauta în trasaturile palmei mijlocul de caracterizare (chiromantia). Însa toate aceste mijloace sunt înca empirice.
   Educatorul, care vrea sa paseasca pe cai cât mai sigure, trebuie sa-si dea seama mai întâi de toate de partea de mostenire cu care copilul vine pe lume. Cunoasterea parintilor si a familiei întregi a unui scolar e deci de mare însemnatate. Uneori, un copil repeta aidoma tatii, a mamei, a unui bunic sau alt stramos. E o editie noua, la care stii mai dinainte ce-ar fi de corectat.
Al doilea, trebuie vazut care izvor al sufletului sau curge mai bogat si care e mai sarac. Statornicia în purtari (si asta e însusirea de capetenie a caracterului) atârna în buna parte de puterea memoriei. A sti deci care sunt reprezentarile care se repeta în creierul unui copil cu mai mare precizie înseamna a cunoaste un fir important în tesatura sufletului sau. Daca e, de pilda, tip vizual, în partea aceasta se va aduna capitalul cel mai bogat al deprinderilor sale, cele mai trainice.
   Al doilea, dupa ce cunosti zestrea din nastere a unui copil, cauta sa legi cele mai multe si mai vii emotii de reprezentarile lui cele mai puternice. Ca sa destepti mila într-un copil de tipul vizual, e destul sa-i arati un pui cu aripa rupta ori plina de sânge.
   - Saracul! cum îl doare...
   Expresia de durere pe fata mamei poate aduce lacrimile în ochii copilului. Un gemet poate fi pentru tipul auditiv o sugestie de groaza ori de scârba pentru toata viata.

Din contra, dupa cum am aratat mai înainte, metoda sfaturilor e cea mai searbada si mai stearpa dintre toate. Rationamentul rece e ca un rasad firav pus în nisip uscat. Se paleste si se usuca în scurta vreme. Un pedagog elvetian, Girard, avusese naivitatea sa creada ca daca vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile si persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubesti pe Dumnezeu, el..., noi iubim..., noi vom iubi..., iubeste... etc., pritoceala aceasta de vorbe va lasa urme favorabile în sufletul tineretului!
   Nimic mai fals. Singura urma e sila si plictiseala.
   Reprezentarile fara emotii trec ca umbra norilor pe fata unui lac. De aceea, tot mestesugul sta aici: sa legi emotii vii de reprezentarile care pot fi determinate pentru caracter. Iar metoda e relativ usoara:
   Cel mai variat izvor de emotii este munca. Începe deci cu jocul care sta la temelia muncii, mai în toate manifestarile copilariei. Din joc trebuie sa iasa:
   a) Mladierea si energia corpului. Sanatatea si puterea musculara e cel dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pilda, e o virtute nu se poate mai usoara pentru voinicul care îsi simte încordarea muschilor ca o pârghie de fier. Pentru el, a împlini o fagaduinta, repetând ceea ce a mai facut, e o jucarie; pe când slabanogul, care tremura la orice lovitura de ciocan si închide ochii ori de câte ori fulgera, e ca o biata frunza batuta de vânt.
   b) Tot din joc, pot iesi o suma de însusiri morale. Aici se pot învata apucaturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate pierde si nu face pe tovarasi sa piarda partida); deprinderile de curatenie (cine nu s-a spalat pe mâini nu intra în anumite jocuri ca sa nu murdareasca hainele vecinilor); cine e nepartinitor e luat ca judecator în caz de neîntelegere etc.
   c) De asemenea, din joc trebuie sa iasa pe nesimtite deprinderea de a munci. Înca din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecarile cele mai pronuntate ale individului. Si fiindca placerea cea mai mare izvoraste din exercitarea însusirii celei mai bogate, cu bagare de seama, educatorul poate duce pe tânar spre anume obiceiuri de munca, dupa cum morarul mâna apa pe jgheab facut înadins. Dar rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de tare, încât sa te poti bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutiva a caracterului.
   Fapta, adica gândul exprimat prin munca (nu numai prin vorba), e cântarul care îti spune caracterul. In labore veritas - la munca se vad toate însusirile se seama ale omului, dupa cum la chef (in vino) se vad apucaturile cele pacatoase. Ceea ce e ,,betia`` pentru pacat, acelasi lucru este ,,munca`` pentru virtute.

Sa luam însa aminte: O fapta izolata nu dovedeste înca nimic. Chiar un nauc poate o clipa sa faca cele mai mari ispravi. Dar a pastra aceeasi directie în viata, adica a savârsi aceeasi fapta, în aceleasi împrejurari, asta n-o poate face decât omul de caracter. Iar pentru aceasta trebuie nu numai deprindere, ci si vointa hotarâta, la care nu poate ajunge decât acela care îsi ancoreaza cugetul într-o conceptie clara despre menirea existentei sale. Si anume, trebuie sa fie deplin încredintat ca degeaba traieste, daca activitatea sa nu va corespunde adevarului, asa cum i-l descopera stiinta, iar unde n-ajunge stiinta - simtul sau launtric despre interesele omenirii, începând cu interesul propriului sau neam. Când Kant zicea: lucreaza asa, încât maxima vointei tale sa poata fi oricând temeiul unei legiferari generale, seninul cugetator depasea cu mult sfera vietii de toate zilele. O regula mult mai omeneasca (fiindca e mai smerita) ar fi aceasta: lucreaza asa, omule, ca si cum fiecare zi ar fi cea din urma a vietii tale. Privindu-te si privind pe altii din acest punct de vedere, vei putea fi impersonal, dezvoltând si în tine si în cei dimprejur toate puterile prielnice vietii omenesti în genere. Se întelege ca un astfel de imperativ nu poate fi categoric decât pentru cel care poarta în sufletul sau convingerea adânca despre o armonie superioara, în care existenta individului se confunda cu un atom în sistemul universului moral. Fara aceasta unitate de tel, unitatea de directie nu e cu putinta.

Astfel stând lucrurile, este vadit ca adevaratul caracter nu se poate forma si nici nu se poate arata decât în vârtejul faptelor vietii, nu în constructiile cerebrale exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele de frumoase. Între patru pereti, poate creste un bicisnic, un filosof sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care a trecut prin furtuna vietii. De aceea, caracterul e o însusire ce se încheaga pe încetul, potrivit cu etatea, sexul si mediul social. Unitatea de masura nu poate fi aceeasi peste tot si la toti. Pedersuak- eschimosul - a sarit în ajutorul vecinului rasturnat cu caiacul, fiindca e obisnuit si fiindca lucrul e de folos. Fricosul, care ar sta la îndoiala, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovaras de pescuit. La deprindere, se adauga deci interesul. Când însa Jack, matelotul unui vapor, care trece în largul Oceanului, sare sa scape viata unui polinezian malaez, pe care nu l-a vazut si nu-l va mai întâlni în veci, asta dovedeste un caracter de un nivel superior celor întemeiate pe simpla deprindere si pe boldul necesitatii. În astfel de cazuri, vezi ca sufletul e stapânit de un imperativ car îi da unitatea de directie oriunde ar fi si pe oricine ar privi urmarile faptei lui.

Concluzia: Numai munca poate închega deplin caracterul, iar fapta e singura unitate de masura pentru a pretui dimensiunile unui caracter. Numai în lumina acestui adevar, putem judeca exact o suma de maxime cu privire la însusirile oamenilor. De exemplu: promettre c`est noble, tenir c`est bourgeois nu înseamna ca nobilii n-ar voi sa-si tina cuvântul, ci cu totul altceva: înseamna ca nu pot; si nu pot fiindca de obicei nu muncesc, adica nu au deprinderea de a se încorda pâna la traducerea gândului în fapta.
Tot asa si în limba noastra sunt vorbe minunate care arata ca pentru român, semnul caracterului e munca. Om de treaba înseamna ca e numai acela care poate lucra; iar om de isprava e cel care ispraveste, adica duce lucrul pâna la capat. Asta e pe româneste, dovada deplina a caracterului.

Daca toate cele însirate aici sunt adevarate, urmeaza de la sine ca scolile bolnave, care se sprijina îndeosebi pe educatia formala a vorbelor, sunt un fel de institutii de castrare a sufletelor. Iar certificatele de ,,studii`` sunt o forma goala, care te lasa nedumerit tocmai asupra chestiei capitale. Într-adevar, lucrul de capetenie nu-s cunostintele unui tânar. Acelea pot spori usor si se adauga necontenit în cursul vietii. Partea cea însemnata e dezvoltarea înclinarilor bune din nastere, înabusirea celor rele si înlocuirea lor prin altele prielnice societatii. Prin urmare, în loc de note la studii si o cifra neagra pe hârtie alba spre a arata conduita (?), ar fi de zece ori mai folositor sa aflam macar o scurta caracterizare spre a sti care este gradul de omenie al tânarului si care au fost fazele dezvoltarii sale spre a putea ghici ceva si asupra viitorului sau.
   De pilda, Ilie Pitoaca are:
   1. Dezvoltarea fizica buna. La 14 ani, a capatat friguri tifoide. A ramas cu auzul greu.
   2. Învata mai mult cu ochii (tip vizual).
   3. E moale (dar nu lipsit de pricepere).
   4. Staruitor. Foarte exact la munca.
   5. Nu mine niciodata. (Din lipsa de informatie suficienta, a facut odata o apreciere neexacta despre un coleg. Asa a fost de mâhnit, încât sufera de câte ori îsi aminteste.)
   6. Aplicare deosebita spre fizica. Îsi face singur multe instrumente. Întocmeste experiente si le executa cu multa placere.
   7. Duios în raporturile cu familia. (Mare afectiune pentru mama).
   8. Nepartinitor în relatiile cu colegii. Lipsit de orice spirit de vanitate etc., etc.
   Cu alte cuvinte, educatorul ar scrie în ziua despartirii de tânarul pe care l-a crescut, un fel de diagnostic sufletesc, mergând pâna la unele ipoteze asupra viitorului. În loc de metoda orientala a zodierilor, care fac de la nastere horoscopul cuiva dupa crugul stelelor, ziua lunii si a anului, felul vremii si de-alde astea, metoda stiintifica ar cere tocmai la urma formularea câtorva judecati si prevederi asupra scolarului, - daca educatia e o realitate, nu o tândaneala zadarnica.
   În adevar, pentru ce zici ca ai crescut atâtia ani, pe un copil si l-ai urmarit în tot timpul adolescentei, daca tu, pedagog, nu esti în stare, la sfârsit, sa-mi dai o indicatie cât de aproximativa despre felul cum va lucra el în viitor?
   A cere însa astfel de certificator-diagnostic ar însemna sa pui dintr-odata pe educatorii de azi în fata superficialitatii procedeelor formale din prezent. Pe de alta parte, parintii ar întelege ca e folositor sa lase, pe cât e cu putinta, pe copil în aceeasi scoala. Autoritatea scolara ar întelege si ea, ca nestabilitatea corpului didactic (mutari, concedii etc.) nimiceste orice opera educativa serioasa, iar directorul (în calitatea lui de inspector educativ2) împreuna cu dirigintele clasei (care urmareste o serie de copii din anul dintâi pâna la cel din urma), ar fi pusi în fata unei munci delicate: sa noteze mereu si sa claseze an dupa an caracterizarile despre fiecare elev, potrivit cu însemnatatea lor. Munca aceasta este indispensabila, deoarece însusirile care alcatuiesc caracterul cuiva sunt uneori de o valoare foarte neegala. De pilda, alaturi de o mare agerime de judecata, poate sa stea o completa atonie morala; lânga o reala putere de creatie într-o directie, incapacitate toata în alta directie. Caracterul deci e ceva poliedric sau, mai degraba, un lant cu multe verigi de marimi, forme, tarie si material deosebit. Lânga o veriga de otel, alta e de tinichea sau o legatura moale, de bumbac. Ce siguranta poate insufla un astfel de lant?
   Dar tocmai aici s-ar vadi patrunderea educatorului si valoarea diagnozelor sale. Sa ne arate macar atât: unde e veriga cea mai tare si unde e cea mai slaba, care ar putea sa faca îndoielnica toata dezvoltarea ulterioara a tânarului? Ceasul din urma la iesirea de sub acoperisul scolii ar fi pentru scolar ca un fel de ramas bun de la un parinte sau duhovnic, care îi stie tot binele si tot raul si-l îndruma pe fiecare tânar în calea vietii, dându-i cel din urma sfat, spre a sti cum sa observe singur si cum sa întareasca veriga cea mai slaba a caracterului sau.
   Se întelege, astfel de caracterizari ar fi deocamdata destul de aproximative. Ele ar schimba însa dintr-odata centrul de gravitate al educatiei. Parintele si profesorul ar privi pe copil, cum priveste pictorul un model, pe care vrea sa-l prinda în aspectele lui cele mai caracteristice: - cu deosebire esentiala ca pictorul ar fi în acest caz si un modelator al exemplarului, pe care îl are în fata.
   Vesnic i-ar sta înainte formula: adevarata încununare a cresterii este formarea si fixarea caracterului. Iar în raporturile dintre cei mari si cei mici, în loc de metoda ciocanului pe ilau, s-ar introduce pe încetul metoda mult mai rodnica a muncii dupa principiile pedagogiei experimentale.

ROADELE EDUCATIEI: CARACTERUL OAMENILOR SI OAMENI DE CARACTER

Fericirea cea mai mare în viata e sa fii om deplin; norocul cel mare e sa ai, pe deasupra, si armonia unui suflet frumos, adica sa fii o personalitate.

   Tinta cea mai însemnata a educatiei e sa formeze caracterul. Întrebarea e: poti sti de la început daca vei izbuti ori nu?
Repetentii lui Hagenbeck ne spun din capul locului ca sunt unele bleavuri din care n-ai sa faci otel niciodata. Totusi, descoperirea asta nu-i tocmai veche. Acum o suta si ceva de ani, erau oameni cu multa învatatura, care pretindeau ca educatia e atotputernica! Întemeiati pe o psihologie care afirma despre creierul copilului ca e ca o coala de hârtie alba (Locke), ei socoteau ca poti scrie pe ea orice vrei. Într-o carte despre suflet (Helvetius, De l`esprit) se spunea ca, daca iei seama ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndata apucaturile lui. Cine îsi încarca mintea cu numere ajunge matematician; cine se îndeletniceste cu probleme de fizica ajunge fizician; cine învata versuri va fi poet etc... Prin urmare, poti creste un copil cum ai îndopa un curcan. Poti face si un om de geniu daca, alaturi de cunostinte, izbutesti a destepta în sufletul lui o pasiune puternica! (De aceea, Helvetius propunea ca statul, printr-o îngrijire deosebita, sa sporeasca numarul oamenilor de talent, ca pe al viermilor de matase, al fazanilor sau altor vietati de folos).
   Daca lucrul ar sta asa, cum credeau pedagogii materialistii ai veacului al XVIII-lea, Europa ar fi azi plina de oameni geniali si de caracter. Adevarul suna însa altfel:
   E drept ca ,,nimic nu e în sufletul nostru care sa nu fi trecut prin simturile noastre``, dar asta nu înseamna ca creierul e ca o coala de hârtie, pe care poti sa scrii orisice. Caci, chiar hârtie de-ar fi, si tot e deosebire: una prinde repede cerneala, alta nu; una suge, alta lateste scrisul etc. Prin urmare, copilul vine si el cu anumita zestre de la mama, tata, mosi si stramosi.

   Nu voi uita niciodata înfatisarea unui copil dintr-o scoala de orfani în timpul razboiului (1918). Abia împlinise 8 ani: taica-su era un ucigas osândit la munca silnica pe viata. În mijlocul tâncilor nevinovati, care larmuiau în toata curtea, odrasla ocnasului sta razlet ca o vietate salbatica. Privirea ochilor lui era piezisa si încruntata...
   De aici urmeaza ca e de cea mai mare însemnatate pentru parinti si profesori sa dibuiasca din capul locului ce însusire aduce cu sine copilul din nastere. Lucrul nu e usor, dar sunt totusi mijloace, ca sa pipaim însusirile cele mai rasarite ale cuiva. De pilda, unul are o mare agerime în ce priveste vazul. Nu numai ca deosebeste bine formele si culorile, dar le si tine minte cu înlesnire. Sunt pictori care pot zugravi chipul cuiva dupa ce l-au vazut o singura data. Astfel de oameni se zic ca au tipul vizual. La un examen de capacitate, un candidat a fost banuit ca a copiat lucrarea în scris. Chemat la cercetare, candidatul a marturisit comisiei ca el poate repeta cuvânt cu cuvânt nu numai capitolul cu pricina, ci tot volumul. Si într-adevar, comisia s-a încredintat ca viitorul profesor putea reproduce ad litteram cartea întreaga (ceea ce, fireste, nu era deloc chezasie pentru valoarea lui profesionala). În loc de lucruri si de idei, un astfel de creier memoreaza forma literelor.
   Altii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf; ascultând o singura data un concert, pot transcrie din memorie o partitura întreaga. (Vestitul Barbu Lautarul a minunat pe Liszt. Putea ,,fura`` pe vioara orice improvizatie a maestrului). Acesta este tipul auditiv.
   În sfârsit, altii se bizuie pe memoria miscarilor mâinii. Se pomeneste de croitori care iau masura numai pipaind corpul cuiva. Acest tip se numeste motor.
   Astfel de vorbe dovedesc ca pornirile înnascute au mare însemnatate. Fiecare om este un amestec de însusiri mostenite si altele dobândite cu vremea, asa ca numai închegarea lor în cursul vietii îti poate lamuri care este adevaratul fond al caracterului unui individ. De unde urmeaza ca încercarea de a caracteriza copilul e cu mult mai grea, decât caracterizarea omului matur.
   Totusi putem deosebi de timpuriu mai multe categorii
   I. Oameni simtitori, adica aceia ale caror suflete vibreaza foarte usor. Si anume:
   a) Unii sunt slabi: tremura si de umbra lor, ca iepurele. N-au destula putere fizica, nu-s adânci la cuget si n-au statornicie nici în ce zic, nici în ce fac. (De obicei, felul acesta de simtire se vede la unele femei.)
   b) Altii sunt simtitori si gândesc cu mare agerime; însa de prea, multa gândire, ramân nehotarâti, nu pasesc la fapta. Cum sta barza într-un picior, asa stau ei în contemplarea lumii, cântarind mereu cugetul lor si al altora, luând seama sa noteze zi cu zi întâmplarile traiului, ca si cum Universul s-ar învârti în jurul fiintei lor. (Calugari, folosofi, ipohondri...)
   c) În sfârsit, sunt oameni simtitori, care au si destula putere pentru a lucra, dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului: aci se avânta spre cer, aci se întorc spre pamânt si ating abia o clipa realitatea, pentru a se dezgusta de ea si a cadea iarasi în pirotire. În categoria aceasta intra multi artisti.
   Din punct de vedere filosofic, oamenii simtitori sunt aplecati spre pesimism. Pentru cea mai slaba cauza de nemultumire, nervii lor vibreaza. O mica suferinta e în stare sa le rascoleasca sufletul mai mult decât o mare bucurie. Senzatiile organice (interne) precumpanesc asupra impresiilor din afara.
   Se întelege, nici iepurii, nici barza, nici liliecii nu pot fi purtatorii de steag ai unui popor. Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slabiciune si de ruina cu o scadenta foarte apropiata.

Practic vorbind, în loc de cele 8 despartituri însirate pâna aici, ne putem multumi cu trei:
Omul normal. Limba româneasca are un cuvânt frumos, omenie, aratând însusirea specifica a omului în sens sufletesc. Când ai zis om de omenie, ai spus tot. Din contra, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului ca ai în fata un exemplar care sta sub nivelul obisnuit al speciei umane. Asadar, dupa experienta condensata în limba poporului nostru, ierarhia valorilor omenesti cuprinde aceste trepte:
   a) netoti: slabanogii, trândavii, infirmii, degeneratii si, în genere, cei lipsiti de echilibru. Fireste, scara e lunga si foarte variata. La un capat stau tâmpii care, numai prin caracterele somatice, pot fi pusi în rândul oamenilor. La celalalt capat stau netotii cu unele însusiri remarcabile si chiar extraordinare. Pentru un om normal, trebuie oarecare gândire sa socoteasca în minte cât pretuiesc 175 saci de grâu, daca sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îti spune cu ochii închisi câte fire de nisip se afla într-o lada de 376.891 metri cubi, admitând ca fiecare centimetru cub cuprinde: 678.900 firisoare de praf. Dar, la atâta se margineste puterea sufleteasca a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în timp, casca o gura cât o sura, înghite un mistret, apoi cade în nesimtire ca un bolovan. Tot asa e cutare prestidigitator care imita trenul, vântul, zborul ciocârliei, fumul, fulgerul, etc. sau mânuitorul de vioara ale carui degete cu agilitati de maimuta scot scântei din strunele instrumentului. Ametesti numai privindu-l... Dar, încolo, butuc ca toti butucii... Cutare ticalos superlativ nu unea pictura cu betia, excrocheria, omuciderea si toata hora viciilor si a crimelor? Medicii au o vorba ciudata. Vorbind despre o rana complicata, un cancer su o alta grozavie patologica, ei zic: un caz frumos! Adevarul e ca oricât de extraordinare ai fi unele însusiri, astfel de oameni numai ,,suflete frumoase`` nu pot fi; ci, dupa toate regulile logice ale clasificarii, ei sunt ne-toti, adica fapturi lipsite de întregimea si armonia care caracterizeaza pe omul adevarat.
   De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie sa tina în vesnica observare pe toti netotii, fie ca sunt brute pasive, fie ca în mijlocul dezechilibrelor lor licareste, ca ochiul sarpelui, raza unei însusiri, pe care cel fara simt critic o numeste îndata talent. (Cuvântul talent, ca si cuvântul inteligent sunt notiuni al caror înteles trebuie revizuit.) Pâna atunci, socotim ca toti tâmpitii, toti saracii cu duhul si toate sufletele lipsite de armonia sanatatii, exact vorbind, merita numele de infra-oameni. Toti acestia, ca regim de crestere, intra în categoria repetentilor lui Hagenbeck. Toata admiratia pentru virtuozitate - când este, dar imediat, toate lanturile si zabrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de artist.
   b) Mai sus, sta omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie ca e muncitor cu palmele, fie ca munceste cu gândul, el este axa împrejurul careia se învârteste zilnic tipul speciei omenesti: mijlociu în unele sau chiar în toate manifestarile sale, omul normal are însa armonia care îl ajuta sa cuprinda si apoi sa reflecteze lumea în proportiile sale juste. El e chezasia progresului omenirii. Înfra-oamenii sunt eliminati, iar oamenii normali elimina pe netoti, dupa cum stolul pasarilor sanatoase ciupeste si alunga o zburatoare cu înfatisare monstruoasa. De aceea, putem zice: fericirea cea mai mare în viata e sa te nasti om întreg.
   c) În sfârsit, deasupra mijlociei simpatice, se ridica un tip mai înalt: lânga întregime se adauga o mare putere, dar în acelasi timp o deplina armonie între suflet si manifestarile lui în afara. Astfel de exemplare se numesc personalitati. Ei sunt ca zeii lui Homer: au toate însusirile oamenilor, însa ridicate la o treapta cu mult superioara. Goethe, de pilda. Frumoasa armonie a vietii sale pururea activa, pururea simtitoare la natura frumusetii si statornic îndreptata spre progresul omenirii (pe care îl confunda cu progresul sau zilnic) e o dovada ca natura nimereste câteodata îmbinari de însusiri care ridica unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi vorba într-adevar de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viata.

Întrebarea e: pe ce cale putem dibui caracterul cuiva? Pentru a ghici însusirile determinante ale unui om, ar fi necesar sa poti asculta gândurile lui cele mai ascunse. Care sfera de idei îl preocupa mai mult? Si care e dorinta sa cea mai arzatoare? De ai ghici aceasta, ai pune mâna pe firul care te-ar duce pâna în penumbra sufletului sau, unde începe întunericul subconstientului. Doamne, daca ai putea urmari macar o zi, tot ce trece prin cercul luminos al constiintei cuiva!
Dar astfel de constatari directe sunt cu neputinta. E însa un mijloc indirect de a afla ce zace în sufletul omului. Daca acela e carturar, e destul sa vezi ce citeste el cu mai multa evlavie. Însemnarile pe marginea unei carti si paginile frânte sunt uneori adevarate revelatii. E un fel de marturisire tainica, pe care o asculti, fara sa te vada nimeni. Închipuie-ti ca pe masa cuiva gasesti deseori pe Tacit. Foile cele mai framântate sunt acelea unde se descrie viata lui Agricola, biografia cea mai duioasa si mai demna dintre toate câte s-au scris vreodata. Cu creionul rosu e subliniat: nunc redit animus. (Dupa ticalosiile lui Nero si ale altor blestemati, venirea lui Traian e pentru seriosul Tacit ca un rasarit de soare.) Cele trei cuvinte: ne-a venit inima la loc îti spun toata concentrarea sufleteasca si toata înaltimea morala a seriosului scriitor.Dar nu numai pe a lui. Ele sunt o pretioasa indicatie si cu privire la sufletul cititorului care s-a oprit îndeosebi asupra acelui rând. Cât de cât, el trebuie sa fi vibrat cu Tacit, caci altfel privirea sa ar fi lunecat mai departe.
   Dar fiindca numarul celor care citesc cu temei e foarte mic, iata ai o cale si mai usoara, ca sa ghicesti sufletul cuiva. Întelepciunea poporului zice: spune-mi cu cine traiesti, ca sa-ti spun cine esti... Si, cu drept cuvânt, deoarece oamenii nu se simt bine decât între cei de un fel cu ei.
   Acesta e la primitivi punctul de plecare al formarii celor dintâi grupe sociale: ceata barbatilor, ceata tinerilor, ceata copiilor etc.) Si tot acelasi sentiment raspunde si la civilizati în legaturile de ordin mai ascuns, pe care Goethe le numeste ,,afinitati elective``.) Uita-te, asadar, la prietenii cuiva si vei dobândi un mijloc destul de sigur pentru a-i dibui sufletul lui, ca si cum ai vedea acelasi chip reflectat în mai multe oglinzi. Întrebarea e: de unde poti sti care sunt prietenii adevarati ai cuiva?
Lucrul nu e usor. Întelesul acestui cuvânt s-a cam tocit. Deseori, în realitatile sociale, îl pronuntam fara sa legam de el cel mai mic cuprins real:
   - Asculta, prietene! (Prietenul e un om întors cu spatele, care îti sta în cale. Nici nu i-ai vazut macar ochii.) Cum zic francezii: une maniere de dire... Totusi, cu oarecare luare aminte, poti deosebi în sfera vietii cuiva legaturile sociale mai caracteristice pentru aplecarile sale sufletesti. Pe acela poti pune temei, caci amicitia, dupa întelesul ei adevarat, e un consens între doua suflete pâna în asa grad încât si unul, si celalalt privesc viata din acelasi punct de vedere, e adica un singur suflet în doi oameni.

Pe lânga carte si prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeste si în trasaturile fetei, adica în fizionomie. Lavater socotise ca a gasit mijlocul de a citi la chipul cuiva caracterul. De atunci si pâna azi, s-au facut multe încercari. Însusi Darwin s-a ocupat de ,,Expresia emotiilor`` care, desigur, lasa urme pe fata orisicui. Dar alfabetul acestei carti e înca greu de descifrat.
Un alt semn dupa care se poate dibui caracterul cuiva, e scrisul. E chiar un început de stiinta numita grafologia. Altii cauta în trasaturile palmei mijlocul de caracterizare (chiromantia). Însa toate aceste mijloace sunt înca empirice.
   Educatorul, care vrea sa paseasca pe cai cât mai sigure, trebuie sa-si dea seama mai întâi de toate de partea de mostenire cu care copilul vine pe lume. Cunoasterea parintilor si a familiei întregi a unui scolar e deci de mare însemnatate. Uneori, un copil repeta aidoma tatii, a mamei, a unui bunic sau alt stramos. E o editie noua, la care stii mai dinainte ce-ar fi de corectat.
   Al doilea, trebuie vazut care izvor al sufletului sau curge mai bogat si care e mai sarac. Statornicia în purtari (si asta e însusirea de capetenie a caracterului) atârna în buna parte de puterea memoriei. A sti deci care sunt reprezentarile care se repeta în creierul unui copil cu mai mare precizie înseamna a cunoaste un fir important în tesatura sufletului sau. Daca e, de pilda, tip vizual, în partea aceasta se va aduna capitalul cel mai bogat al deprinderilor sale, cele mai trainice.
   Al doilea, dupa ce cunosti zestrea din nastere a unui copil, cauta sa legi cele mai multe si mai vii emotii de reprezentarile lui cele mai puternice. Ca sa destepti mila într-un copil de tipul vizual, e destul sa-i arati un pui cu aripa rupta ori plina de sânge.
   - Saracul! cum îl doare...
   Expresia de durere pe fata mamei poate aduce lacrimile în ochii copilului. Un gemet poate fi pentru tipul auditiv o sugestie de groaza ori de scârba pentru toata viata.

Din contra, dupa cum am aratat mai înainte, metoda sfaturilor e cea mai searbada si mai stearpa dintre toate. Rationamentul rece e ca un rasad firav pus în nisip uscat. Se paleste si se usuca în scurta vreme. Un pedagog elvetian, Girard1), avusese naivitatea sa creada ca daca vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile si persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubesti pe Dumnezeu, el..., noi iubim..., noi vom iubi..., iubeste... etc., pritoceala aceasta de vorbe va lasa urme favorabile în sufletul tineretului!
   Nimic mai fals. Singura urma e sila si plictiseala.
   Reprezentarile fara emotii trec ca umbra norilor pe fata unui lac. De aceea, tot mestesugul sta aici: sa legi emotii vii de reprezentarile care pot fi determinate pentru caracter. Iar metoda e relativ usoara:
   Cel mai variat izvor de emotii este munca. Începe deci cu jocul care sta la temelia muncii, mai în toate manifestarile copilariei. Din joc trebuie sa iasa:
   a) Mladierea si energia corpului. Sanatatea si puterea musculara e cel dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pilda, e o virtute nu se poate mai usoara pentru voinicul care îsi simte încordarea muschilor ca o pârghie de fier. Pentru el, a împlini o fagaduinta, repetând ceea ce a mai facut, e o jucarie; pe când slabanogul, care tremura la orice lovitura de ciocan si închide ochii ori de câte ori fulgera, e ca o biata frunza batuta de vânt.
   b) Tot din joc, pot iesi o suma de însusiri morale. Aici se pot învata apucaturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate pierde si nu face pe tovarasi sa piarda partida); deprinderile de curatenie (cine nu s-a spalat pe mâini nu intra în anumite jocuri ca sa nu murdareasca hainele vecinilor); cine e nepartinitor e luat ca judecator în caz de neîntelegere etc.
   c) De asemenea, din joc trebuie sa iasa pe nesimtite deprinderea de a munci. Înca din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecarile cele mai pronuntate ale individului. Si fiindca placerea cea mai mare izvoraste din exercitarea însusirii celei mai bogate, cu bagare de seama, educatorul poate duce pe tânar spre anume obiceiuri de munca, dupa cum morarul mâna apa pe jgheab facut înadins. Dar rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de tare, încât sa te poti bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutiva a caracterului.
   Fapta, adica gândul exprimat prin munca (nu numai prin vorba), e cântarul care îti spune caracterul. In labore veritas - la munca se vad toate însusirile se seama ale omului, dupa cum la chef (in vino) se vad apucaturile cele pacatoase. Ceea ce e ,,betia`` pentru pacat, acelasi lucru este ,,munca`` pentru virtute.

Astfel stând lucrurile, este vadit ca adevaratul caracter nu se poate forma si nici nu se poate arata decât în vârtejul faptelor vietii, nu în constructiile cerebrale exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele de frumoase. Între patru pereti, poate creste un bicisnic, un filosof sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care a trecut prin furtuna vietii. De aceea, caracterul e o însusire ce se încheaga pe încetul, potrivit cu etatea, sexul si mediul social. Unitatea de masura nu poate fi aceeasi peste tot si la toti. Pedersuak- eschimosul - a sarit în ajutorul vecinului rasturnat cu caiacul, fiindca e obisnuit si fiindca lucrul e de folos. Fricosul, care ar sta la îndoiala, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovaras de pescuit. La deprindere, se adauga deci interesul. Când însa Jack, matelotul unui vapor, care trece în largul Oceanului, sare sa scape viata unui polinezian malaez, pe care nu l-a vazut si nu-l va mai întâlni în veci, asta dovedeste un caracter de un nivel suprior celor întemeiate pe simpla deprindere si pe boldul necesitatii. În astfel de cazuri, vezi ca sufletul e stapânit de un imperativ car îi da unitatea de directie oriunde ar fi si pe oricine ar privi urmarile faptei lui.

Concluzia: Numai munca poate închega deplin caracterul, iar fapta e singura unitate de masura pentru a pretui dimensiunile unui caracter. Numai în lumina acestui adevar, putem judeca exact o suma de maxime cu privire la însusirile oamenilor. De exemplu: promettre c`est noble, tenir c`est bourgeois nu înseamna ca nobilii n-ar voi sa-si tina cuvântul, ci cu totul altceva: înseamna ca nu pot; si nu pot fiindca de obicei nu muncesc, adica nu au deprinderea de a se încorda pâna la traducerea gândului în fapta.
Tot asa si în limba noastra sunt vorbe minunate care arata ca pentru român, semnul caracterului e munca. Om de treaba înseamna ca e numai acela care poate lucra; iar om de isprava e cel care ispraveste, adica duce lucrul pâna la capat. Asta e pe româneste, dovada deplina a caracterului.

Daca toate cele însirate aici sunt adevarate, urmeaza de la sine ca scolile bolnave, care se sprijina îndeosebi pe educatia formala a vorbelor, sunt un fel de institutii de castrare a sufletelor. Iar certificatele de ,,studii`` sunt o forma goala, care te lasa nedumerit tocmai asupra chestiei capitale. Într-adevar, lucrul de capetenie nu-s cunostintele unui tânar. Acelea pot spori usor si se adauga necontenit în cursul vietii. Partea cea însemnata e dezvoltarea înclinarilor bune din nastere, înabusirea celor rele si înlocuirea lor prin altele prielnice societatii. Prin urmare, în loc de note la studii si o cifra neagra pe hârtie alba spre a arata conduita (?), ar fi de zece ori mai folositor sa aflam macar o scurta caracterizare spre a sti care este gradul de omenie al tânarului si care au fost fazele dezvoltarii sale spre a putea ghici ceva si asupra viitorului sau.
   De pilda, Ilie Pitoaca are:
   1. Dezvoltarea fizica buna. La 14 ani, a capatat friguri tifoide. A ramas cu auzul greu.
   2. Învata mai mult cu ochii (tip vizual).
   3. E moale (dar nu lipsit de pricepere).
   4. Staruitor. Foarte exact la munca.
   5. Nu mine niciodata. (Din lipsa de informatie suficienta, a facut odata o apreciere neexacta despre un coleg. Asa a fost de mâhnit, încât sufera de câte ori îsi aminteste.)
   6. Aplicare deosebita spre fizica. Îsi face singur multe instrumente. Întocmeste experiente si le executa cu multa placere.
   7. Duios în raporturile cu familia. (Mare afectiune pentru mama).
   8. Nepartinitor în relatiile cu colegii. Lipsit de orice spirit de vanitate etc., etc.
   Cu alte cuvinte, educatorul ar scrie în ziua despartirii de tânarul pe care l-a crescut, un fel de diagnostic sufletesc, mergând pâna la unele ipoteze asupra viitorului. În loc de metoda orientala a zodierilor, care fac de la nastere horoscopul cuiva dupa crugul stelelor, ziua lunii si a anului, felul vremii si de-alde astea, metoda stiintifica ar cere tocmai la urma formularea câtorva judecati si prevederi asupra scolarului, - daca educatia e o realitate, nu o tândaneala zadarnica.
   În adevar, pentru ce zici ca ai crescut atâtia ani, pe un copil si l-ai urmarit în tot timpul adolescentei, daca tu, pedagog, nu esti în stare, la sfârsit, sa-mi dai o indicatie cât de aproximativa despre felul cum va lucra el în viitor?
   A cere însa astfel de certificator-diagnostic ar însemna sa pui dintr-odata pe educatorii de azi în fata superficialitatii procedeelor formale din prezent. Pe de alta parte, parintii ar întelege ca e folositor sa lase, pe cât e cu putinta, pe copil în aceeasi scoala. Autoritatea scolara ar întelege si ea, ca nestabilitatea corpului didactic (mutari, concedii etc.) nimiceste orice opera educativa serioasa, iar directorul (în calitatea lui de inspector educativ2) împreuna cu dirigintele clasei (care urmareste o serie de copii din anul dintâi pâna la cel din urma), ar fi pusi în fata unei munci delicate: sa noteze mereu si sa claseze an dupa an caracterizarile despre fiecare elev, potrivit cu însemnatatea lor. Munca aceasta este indispensabila, deoarece însusirile care alcatuiesc caracterul cuiva sunt uneori de o valoare foarte neegala. De pilda, alaturi de o mare agerime de judecata, poate sa stea o completa atonie morala; lânga o reala putere de creatie într-o directie, incapacitate total în alta directie. Caracterul deci e ceva poliedric sau, mai degraba, un lant cu multe verigi de marimi, forme, tarie si material deosebit. Lânga o veriga de otel, alta e de tinichea sau o legatura moale, de bumbac. Ce siguranta poate insufla un astfel de lant?
   Dar tocmai aici s-ar vadi patrunderea educatorului si valoarea diagnozelor sale. Sa ne arate macar atât: unde e veriga cea mai tare si unde e cea mai slaba, care ar putea sa faca îndoielnica toata dezvoltarea ulterioara a tânarului? Ceasul din urma la iesirea de sub acoperisul scolii ar fi pentru scolar ca un fel de ramas bun de la un parinte sau duhovnic, care îi stie tot binele si tot raul si-l îndruma pe fiecare tânar în calea vietii, dându-i cel din urma sfat, spre a sti cum sa observe singur si cum sa întareasca veriga cea mai slaba a caracterului sau.
   Se întelege, astfel de caracterizari ar fi deocamdata destul de aproximative. Ele ar schimba însa dintr-odata centrul de gravitate al educatiei. Parintele si profesorul ar privi pe copil, cum priveste pictorul un model, pe care vrea sa-l prinda în aspectele lui cele mai caracteristice: - cu deosebire esentiala ca pictorul ar fi în acest caz si un modelator al exemplarului, pe care îl are în fata.
   Vesnic i-ar sta înainte formula: adevarata încununare a cresterii este formarea si fixarea caracterului. Iar în raporturile dintre cei mari si cei mici, în loc de metoda ciocanului pe ilau, s-ar introduce pe încetul metoda mult mai rodnica a muncii dupa principiile pedagogiei experimentale.

ÎNCHEIERE

DECALOGUL MUNCII

Ispravind aici sfaturile izvorâte din scoala muncii, ar fi folositor sa strângem în câteva cuvinte regulile pe care trebuie sa le urmeze educatorul, aplicând munca efectiva la cresterea copiilor.
Ferice de acela care va însira vreodata canoanele unei maiestrii atât de înalte! Ar fi, într-adevar, un câstig neasemanat de mare, daca s-ar putea gasi un fel de tabela pitagoreica pentru îndrumarea muncii si un sprijin în silinta educatorului. Suedezii, dupa cât se pare, au ajuns pe calea aceasta mai departe decât toate popoarele...
Lasând deci pe cititor sa caute singur în operele privitoare la lucrul manual (slojd) rezultatele dobândite în aceasta directie, sa ne fie îngaduit a însira aici numai câteva sfaturi privitoare la munca în genere:

1. Munceste într-adevar. Taina educatiei e sa muncesti în fiecare etate numai munci adevarate. Nimic nu îmbarbateaza mai mult pe un copil decât o lucrare serioasa. Copiii oamenilor muncitori au mai mult miez la vorba, mai multa pricepere si chiar mai multa putere decât cei ce ajung vârstnici, fara sa munceasca.

2. Repeta munca pâna ce ajunge deprindere si caracter.
Floarea educatiei este caracterul, dar cine a ridicat munca pâna la iubire acela a coborât cerul pe pamânt; traieste între oameni ca si cu sfintii în cer. Aceasta nu e o însusire întemeiata numai pe nastere, ci se capata - sau cel putin se modeleaza si se întareste - cu vremea. A avea caracter înseamna sa ai deprinderi asa de tari încât sa fii stapânit de ele aproape fara putinta de împotrivire. Atunci stii din vreme cum va lucra în cutare împrejurare omul de care e vorba. Miselul va apuca totdeauna la stânga si omul vrednic totdeauna la dreapta.

3. Adauga muncii iubirea. Puterea caracterului sta în dragoste. Numai acela va lucra mâine cum a lucrat ieri si alaltaieri, caruia stii ca lucrul cutare îi place. De aceea, ca sa fii deplin încredintat de caracterul cuiva, vezi care e munca pe care o împlineste el cu cea mai mare placere.

4. Înalta munca ta pâna la creatie. Semnul muncii desavârsite e fericirea. Orice munca poate sa te bucure, dar, când ajungi sa realizezi repede si deplin gândul tau si, mai ales, sa plasmuiesti ceva nou, adica sa creezi, atunci bucuria e în culmea ei. Sporeste deci munca ta pâna la hotarul unde începe creatia originala, adica maiestria. Atunci sa stii ca esti cineva. Deci spune-mi ce muncesti si cum muncesti, ca sa-ti spun cine esti.

5. Munceste pâna la uitarea de tine. Dovada ca ai ridicat munca pâna la sfera artei e tocmai aceasta uitare de tine si de ale tale. A savârsi un lucru de dragul lui, înseamna a face cel mai mare bine neamului tau si cea mai mare cinste tarii în care traiesti.

6. Munceste si pentru altii. Daca vrei sa stii ce pretuieste munca ta si cât te-ai apropiat de perfectiune, munceste pentru altii. Daca vei lucra si atunci tot cu dragoste, fii încredintat ca esti sincer si ca ai facut doi-trei pasi în viata. În acelasi timp, vei afla daca iubesti într-adevar pe aproapele, caci numai atunci simpatia pentru altul e curata când vei munci pentru el, ca pentru tine însuti.

7. Nu-ti face tie chip cioplit. Nu te deprinde a însela munca, deoarece te înseli pe tine însuti. De când e lumea, nici o greseala n-a ramas nepedepsita. Superficialitatea e sinucidere. Când zici ca ai facut un lucru, amagindu-te si amagind pe altii cu un simulacru de munca, ai iesit din sfera caracterului: ai dat adevarul pe minciuna, puterea pe slabiciune si cinstea pe rusine: ai rupt o veriga din lantul sufletului tau; te-ai plecat si, potrivit cu legea gravitatiei, vei cadea încotro te-ai aplecat, adica în pacatul care te va ucide.
Dimpotriva, a fi cinstit înseamna a crede riguros în cauzalitate si a porni totdeauna pe drumul muncii corecte stiind ca orice simulacru de munca duce fatal la non-valori, adica la ruina vietii.

8. Nu crede ca poti sa furi munca altuia. Poti privi o vesnicie pe cei care înoata, dar mestesugul acesta nu-l vei învata, pâna nu vei sari singur în valuri. Munca e binecuvântare numai pentru cel care o împlineste el singur, iar pentru cel ce priveste numai si culege roadele ei, fara sa se osteneasca, e un blestem. De aceea, de la începutul istoriei omenesti si pâna ai, vedem ca munca robilor a ucis totdeauna pe stapâni; i-a slabit la trup - prin trândavie; i-a slabit la judecata - prin lipsa de încredere a mintii si le-a slabit vointa - prin placeri. De unde urmeaza învatatura, ca nici o viclenie nu poate însela munca, si nici o silnicie n-o poate fura, fara sa primeasca însutita pedeapsa.

9. Nu risipi munca nimanui. Cine împrastie spicele pe câmp e un risipitor si un natâng. Dar din risipa lui tot se poate folosi cineva: pasarile cerului ori poate vaduva Rut care vine sa strânga pâine pentru copiii ei. Cine da însa o gramada ori zeci de gramezi de grâu pentru un diamant acela nu e risipitor, ci ucigas. El ia pâinea de la gura muncitorului, îl flamânzeste si-l omoara, ca si hotul care loveste cu cutitul. Ia deci seama: orice munca e sfânta, iar cine o risipeste e un ticalos si un pagân, chiar daca si-ar toci mâinile si genunchii, facând matanii la icoane.

10. Sase zile sa muncesti, iar ziua a saptea odihneste-te cu gândul la ceea ce-ai muncit si, mai ales, la ceea ce-ti ramâne de muncit, pentru a te apropia de ideal si a te îndruma spre marea armonie care sta dincolo de marginea vietii tale pamântesti. Munca e nu numai izvorul stiintei, al puterii si al caracterului, dar e si un semn ca traiesti. Câta vreme te scoli dimineata cu gândul la cei vei mai munci a doua zi, e dovada ca viata, ca o apa bogata, umple mereu vadul traiului tau. Din contra, când vei simti ca te gândesti cu sila la munca, ori începi sa nu te mai gândesti la ea, poti fi încredintat ca se apropie apusul... si ,,nu-i mult pâna departe...``