CARTEA A TREIA

CALAUZA STIINTEI: NATURA SI CARTEA

  1. Observari asupra muncii primitivilor

Dupa cum natura nu face salturi în nimic, nu face nici în munca.

   Pâna acum, am pus înainte munca, privind-o ca temelia cea mai tare a unei bune cresteri.
   Întrebarea e: care munca e mai potrivita, ca scoala a tineretului unui popor?
   Sunt atâtea si atâtea trepte în dezvoltarea muncii, încât nu e totuna daca spui cuvântul acesta pe malurile lui Mississippi, ale Senei, Tamisei sau ale Dunarii. Fuegianul, de pilda, culege scoici pe tarmul oceanului cum culege barza mormoloci pe malul unei balti. Rar când pune mâna pe undita. Iata ce spune Darwin despre locuitorii din tara Focului: ,,Într-o zi, când ne coboram pe uscat, lânga insula Wollaston, am întâlnit o luntre cu sase fuegieni. Nu vazusem niciodata fapturi mai prapadite si mai nemernice. Pe tarmul dinspre rasarit, localnicii poarta haine de guanaco; pe coasta apuseana, se îmbraca cu piei de foca. La triburile din mijloc, barbatii n-au decât o piele de vidra sau o bucata oarecare de piele - cam cât o batista de buzunar - care abia ajunge sa le acopere putin spatele pâna la sale. Bucata aceea de blana e legata cu o ata la piept, asa ca o muta dintr-o parte într-alta a pieptului, dupa directia din care bate vântul. Dar fuegienii care se aflau în luntrea de care va povestesc, erau cu desavârsire goi, chiar si o femeie în puterea anilor, tovarasa lor. Ploaia turna cu galeata, apa curgea siroaie pe trupul femeii. În alt loc, la mica departare, o mama da sa suga unui copil nascut de curând. Într-o zi, a venit lânga corabie si a întârziat multa vreme, numai ca sa caste gura, cu toate ca zapada cadea într-una pe pieptul gol si pe prunc. Nenorocitii aceia de localnici au trupul închircit, fata uricioasa, acoperita cu bengiuiri de vopsea alba, o piele murdara si unsuroasa, parul încâlcit, glasul hârâit si gesturi mânioase. Când vezi astfel de oameni, abia daca îti vine sa crezi ca sunt fapturi omenesti, locuind aceeasi lume ca si noi``.
   ,,Ei traiesc fara nici un fel de cârmuire sau capetenie. Fiecare trib e înconjurat de alte triburi dusmane, vorbind limbi deosebite. Triburile sunt despartite unele de altele prin tinuturi pustii care ramân cu desavârsire goale. Cauza cea mai însemnata a razboaielor lor nesfârsite e greutatea de a-si gasi hrana. Toata Tara-Focului nu e aici decât o gramada uriasa de stânci, de dealuri înalte si de paduri netrebnice, totul acoperit de neguri vesnice si bântuit de furturi necontenite. Pamântul locuibil se margineste doar la câteva petece de tarm. Ca sa-si gaseasca hrana, localnicii sunt siliti sa-si schimbe mereu salasul pe care nu-l pot parasi decât slujindu-se de luntrele lor netrebnice. Nici nu viseaza fuegianul ce poate sa fie tihna unui culcus statornic, necum sa mai fie vorba de dragostea pentru sotie. Barbatul nu-i altceva decât un dobitoc, stapân al femeii, care îi este, mai degraba, o roaba. Ce fapta mai grozava s-a savârsit vreodata, decât aceea la care a fost martor Byron pe tarmul apusean? El a vazut cu ochii lui pe o biata nenorocita de mama, ridicând trupul însângerat al copilului, pe care barbatu-sau îl sfarâmase de o stânca pentru ca baietasul rasturnase un paneras cu oua de mare! De altfel, ce este în viata lor care sa poata pune în miscare facultatile sufletesti? Câta nevoie au ei de rationament, judecata sau de imaginatie? N-au nimic de închipuit, de comparat sau de hotarât. ca sa dezlipesti un molusc de o piatra nu e trebuinta de vreo mare siretenie... Ai putea asemui putinele lor însusiri sufletesti cu instinctul dobitoacelor... Luntrea, nascocirea lor cea mai mare, e asa de pacatoasa, ca n-a facut de 250 de ani nici cel mai mic progres; n-ai decât sa deschizi la povestirea calatoriei lui Drake, spre a te încredinta``.
   Iata deci icoana unei munci, care abia daca merita sa fie numita astfel.
   ,,Întocmai ca maimutele, acesti salbatici imita tot ce vad... repeta cuvintele, cearca sa cânte...; când aud pe altii cântând (repeta cuvintele din urma ale cântecului, dupa oarecare întârziere, ceea ce suna la ureche foarte ciudat)... Dar nimic nu se lipeste de ei. Un fuegian, cumparat pe pret de un nasture (de unde si numele de Jemmi Button) a fost tinut trei ani în Londra, iar, când l-a adus îndarat, n-a putut fi de nici un folos localnicilor``. Darwin, care era un suflet milos, spune lamurit ca atingerea dintre societatea europenilor si salbatici nu duce la nici o isprava.
   Încearca acum de supune pe copii fuegienilor sau ai unui neam salbatic la regimul muncii din Europa, cu gândul de a-i ridica dintr-o data pe aceeasi treapta cu englezii sau alti europeni!
  Evident, lucrul e cu neputinta. Între munca primitivilor si munca noastra e o prapastie. Unii dintre salbatici (eschimosii, de pilda) au o munca foarte specializata. Ca îmbracaminte, luntre, arme de vânat si pescuit, omul polar e un adevarat artist. Sa încerci, însa a lega munca si obiceiurile europene de viata lui, e întocmai ca si cum ai vrea sa rasadesti un mar domnesc pe vârful Alpilor sau în gheturile Groenlandei. Din contra, câte tinuturi, atâtea feluri si grade de munca; prin urmare educatorul trebuie sa-si dea bine seama, cum sa paseasca din treapta în treapta la aplicarea muncii în cresterea copilaretului fiecarei tari.
O analiza a lucrului se impune deci oricui încearca sa îndrume educatia unui neam. Si mai ales e necesara o cunoastere cât mai adânca a muncii salbaticilor.

 

*

 

Ceea ce caracterizeaza îndeosebi munca omului în stare de salbaticie este lipsa de rânduiala si de continuitate. Un civilizat traieste cu program: lucreaza, manânca si doarme dupa ceasornic. Un negru din padurile Congului nici nu viseaza la o astfel de împartire a timpului. Manânca de câte ori îi e foame si de câte ori poate, apoi se odihneste sau sta de palavre toata ziua. E drept ca un copil de negru începe a munci de pe la 6 ani, dar numai atât cât îi trebuie spre a-si astâmpara foamea. Restul timpului se joaca. Iata ce spune un doctor care a trait mai multa vreme în Africa ecuatoriala:
   ,,Copilul de negru se bucura de privilegiul puilor din toate rasele de animale omenesti. Cu tot capul lui mare si pântecele umflat, în anii dintâi e dragut, nevinovat, dracos, plin de chef si voie buna; gasesti chiar oarecare gratie în stângacia gesturilor si a mersului sau; ochii sai mari si negri sunt blânzi si încrezatori; nu-i rautacios, ci mai degraba alintat si supus. Afara de mâncare si de somn, îsi petrece vremea cu jocul - marea scoala practicata a copilariei, deoarece nu e altceva decât o imitare copilareasca a faptelor omului matur. Puiul de leu se învata a pândi si a prinde prada, jucându-se cu coada mamei lui; fetita face cu papusa ucenicie de mama... Tot asa, pentru negrisorul care are un simt de imitatie foarte ascutit, jocul e o închipuire a vânatorii, a pescuitului si a razboiului. Cete de baieti se deprind a vâna dobitoacele marunte; ticluiesc capcane si fac arcuri mititele. Un fel de bostan... e dat de-a dura de unul dintre ei! iar ceilalti se aseaza pe de laturi în rând, cautând sa-l nimiceasca cu o tepusa mica si ascutita, aruncata în chipul unei lanci``.
   ,,Dar cum e copilul, asa e si negrul matur; putina munca pentru agonisirea hranei, apoi dant si alte petreceri, însa aproape nici un gând de prevedere. Grija si munca de dimineata pâna seara a unui european, care are din belsug de mâncare, e pentru mintea negrilor o taina pe care n-o pot dezlega... Ce-a fost ieri, ei uita cu o uimitoare usurinta, iar ce va fi mâine nici nu vor sa se gândeasca. E asa de îngusta puterea lor de prezentare, încât chiar cea mai grozava amenintare nu-i poate clatina din pasivitatea ceasului actual. Iata o întâmplare într-adevar semnificativa. Capitanul unui vapor de pe Ubanghi, coborându-se într-un sat de indigeni, ca sa cumpere merinde, întâlneste pe un negru care fusese în slujba pe vaporul sau. Întrebat ce face acolo, el a raspuns ca e rob si, prin urmare, e menit a fi taiat într-o buna zi, ca o vita de casapie si mâncat de stapân, potrivit cu obiceiul locului.
   De mila, capitanul l-a sfatuit sa vina pe vapor si sa-l faca scapat, ceea ce îi era foarte usor. Dar negrul nu s-a învoit. Avea hrana si tot ce-i trebuie. Perspectiva cutitului, care avea sa-l macelareasca dintr-o zi în alta, nu-l tulbura câtusi de putin. Asa ca vaporul a plecat fara el...
   Cum sa-l sperie pe un astfel de om grija de foamea, care va veni mâine ori peste o luna sau un an, si sa-l îmboldeasca azi la munca?
   Pentru el, a sta nu e lene, ci un lucru firesc, ca si pentru antilopa care rumega sau pentru maimuta care se joaca ori doarme, îndata ce e satula. Munca este o opintire neplacuta la care nu se mai supune pâna ce nu-l razbeste foamea. (Cum se întâmpla si la unele populatii înapoiate din Europa). De aceea, îndata ce poate, salbaticul arunca grabnic munca pe seama altuia si, îndeosebi, pe spinarea femeii si a copiilor. Asa se explica pe aceasta treapta de dezvoltare sociala situatia sotiei, ca un simplu animal de munca si de procreare.
   Cea dintâi avere a unui negru din regiunile ecuatoriale e femeia lui. Ea face tot ce-i trebuie: aduna poame, strânge radacini, macina grauntele, face oale, tese s.a., s.a. Cum îsi cumpara plugarul o vita de jug, asa îsi cumpara negrul o femeie. Toata casatoria e tocmeala de cumparare - o ciorovaiala care rascoleste tot satul. ,,Gurile se dezleaga, rudele, capii satului, vecinii, trândavii si oricine - chiar oamenii cei mai putin interesati în afacere - se amesteca si ei, ca si cum ar fi treaba lor. Petitorul si parintii din amândoua partile sunt îmbulziti, glasul se ridica si vorbele cele mai ciudate se amesteca în târguiala, care tine zile si zile întregi...`` Iar caracterul casatoriei se vede lamurit din însusirile care se cer unei sotii bune; sa fie: mare de trup, ceafa groasa... si alte calitati care dovedesc o buna vita de munca si prasila. Cu cât a avut mai multi copii înainte de casatorie, cu atât pretul era mai mare: pe când, daca femeia ramâne stearpa, târgul poate fi stricat, iar tatal da banii îndarat cumparatorului.
   Pâna aici ajunge prevederea celor mai multi salbatici: sa arunce munca în spatele femeii, a copiilor si, într-o faza mai înaintata, asupra robilor. De aceea, orice încercare de a-i ademeni de bunavoie la regimul unei munci mai intense e zadarnica.
   De altfel, nu-i de mirare ca ideea despre munca e atât de schimbatoare dintr-un tinut în altul si dintr-o faza în alta a dezvoltarii sociale. Acum 3000 de ani, pirateria, adica hotia pe mare era o munca, întocmai ca si pescuitul. Contemporanii lui Ulyse ieseau în larg, cum ies azi pescarii de morun pentru asezarea navoadelor. Si tot acum doua mii si ceva de ani, în Adriatica, ilirii puneau pe acelasi plan vânatoarea cu pirateria. Când romanii s-au plâns la regina Teuta ca negustorii italieni sunt jefuiti pe coastele Dalmatiei, regina le-a raspuns cu seninatate ca ea nu mai poate împiedica pe supusii sai de a porni pe mare ,,pentru folosul lor particular`` (Polybiu). Însusi înteleptul Aristotel avea despre munca o idee nu se poate mai departata de a vremurilor noastre. A trebuit o lunga dezvoltare istorica, pentru ca sa ajungem la o lume ca cea americana sau engleza, unde munca e o ,,categorie`` a vietii, iar ,,timpul e ban``. Pe când negrul face un drum de doua zile si vinde gaina cu acelasi pret ca si în sat (ceea ce se întâmpla si la unii europeni necivilizati), pentru englez - timpul e ban (time is money).
   Din aceasta rezulta, ca transformarile societatii omenesti sunt foarte încete si singurul chip de a pasi pe o cale sigura e sa observi evolutia muncii si sa alegi elementele educative din fondul propriu al fiecarei societati, în raport cu treapta ei de dezvoltare, întarind prin scoala muncii tocmai partea slaba.
   Orice schimbare, care se margineste numai la legi si la forme, e o simpla amagire. Încercarile facute în colonii au dovedit ca prefacerile repezi n-au avut alt rezultat, decât sa adauge la viciile indigene si unele vicii europene, ceea ce scufunda pe salbatici, în loc sa-i ridice. Asta dovedeste înca o data legea cunoscuta: ca natura nu face salturi....
   Întrebarea este: pentru ce nu-i cu putinta sa schimbi repede felul de munca al unei grupari sociale sau etnografice si sa-i dai dintr-odata o educatie într-adevar superioara?
   Cei care au trait mai mult printre salbatici si i-au observat mai de aproape afirma ca temelia sufletului lor e foarte subtire. Impresiile lor despre lume se opresc la suprafata creierului, nu patrund mai adânc. Ei au mai mult senzatii si foarte putine reprezentari. De aceea, zguduirea unei impresii nu se întinde mai profund în creier si deprinderea cu munca legata de prevederea unei placeri sau a unei suferinte viitoare nu se poate înradacina. Prin urmare, ar fi tot asa de absurd sa ceri unui negru purtarea unui om civilizat, dupa cum e absurd sa ceri unui pom sadit de o zi sau de o luna sa fi prins radacini tari în pamânt.
   O astfel de comparatie poate sa puna pe cineva pe gânduri: ce asemanare poate fi între creierul omenesc si radacinile unui copac?
   Totusi, comparatia nu e prea departe de adevar. E destul sa priveasca cineva imaginea creierului si a elementelor care îl alcatuiesc, pentru a vedea ca orice munca prinde radacini în creier, adica ajuta la înmultirea firisoarelor care leaga celulele nervoase între ele, dupa cum radacinile cele marunte leaga tot mai adânc pomul de pamânt. Observând cum lucreaza nervii, vezi ca impresiile din afara ajung pâna într-o anume parte a creierului (centrul de proiectie) si ca pentru fiecare organ al simturilor (ochi, ureche, limba...) este un centru de proiectie în patura care înveleste creierul. Dar, alaturi de aceste centre de proiectie, mai sunt tot în scoarta creierului alte centre unde se pastreaza amintirea senzatiilor primite. Acestea sunt centrele de asociatie sau ale memoriei...
   Asadar, zadarnic spui subalternului: munceste staruitor ca altfel mori de foame! Centrele lui de asociatie nu-s destul de puternice pentru a destepta în el o imagine destul de vie despre suferinta foamei . Cuvântul ,,foame`` nu-l va misca la munca. Cu alte vorbe, deprinderea n-a prins înca radacini destul de puternice în creierul lui si destul de adânci - pâna la centrul de memorie.
   E necesar deci, când vrei sa schimbi cresterea unui popor sa vezi: câta si ce fel de munca e în stare sa faca acel popor? Apoi sa te întrebi: pe ce treapta de dezvoltare este creierul lui?
   Stiinta ne arata ca în zadar vei cere unui creier o alta munca, decât în raport cu treapta lui de organizare, fie ca e vorba de un om (potrivit cu etatea), fie ca e vorba de un popor (potrivit cu gradul sau de civilizatie si de cultura).
   De aici urmeaza, ca încheiere, ca e numaidecât necesar sa privim pe cât se va putea mai de aproape chipul cum lucreaza creierul, ceea ce vom face pe scurt în paginile urmatoare.

 

CUM CRESTE SI MUNCESTE CREIERUL

   Daca e adevarat ca mâna este ,,unealta uneltelor``, cum zicea Aristotel, atunci creierul e masina tuturor masinilor.   Pedagogul, care nu cunoaste creierul, este ca un orb care vrea sa vada ori ca un surd care vrea sa auda.

   Celule si fibre nervoase. Fiecare celula nervoasa e ca vasul unei sonerii. Fibrele care pornesc din toate partile corpului spre maduva spinarii si creier, iar altele pleaca din creier si maduva spre marginea corpului, se pot asemana cu firele unei sonerii. Abia de vreo suta de ani, s-a putut dovedi aceasta asemanare. Si abia e un sfert de veac de când se stie cum se face legatura între fibre si celula.
   Celula sau neuronul e ca o steluta. În mijloc, are un sâmbure care înoata într-un fel de apa (protoplasma), iar la margini are niste prelungiri ca piciorusele unei caracatite (dendrite). Una din aceste prelungiri formeaza fibra nervoasa, adica un fir învelit la oarecare departare cu mielina.
   Cu cât copilul creste, cu atât celulele nervoase sporesc în ramuri si ramurele, legându-se unele de altele.

   La prunc, se vede în maduva spinarii, cum unele celule abia au apucat sa faca o codita, ca la mormoloci; altele au ramurele mai lungi si mai împleticite. Un manunchi de fibre face radacina nervului care slujeste la miscare; alt manunchi va face radacina nervului simtirii. Printr-unul ajunge la maduva sau la creier simtirea (unei dureri, de pilda), iar prin celalalt nerv vine porunca sa se miste mâna sau piciorul spre a scapa de durere.

 

*

   Lucrarea celulei. Cum se topeste tipirigul în borcanul cu apa al soneriei, asa se descompune materia din protoplasma celulei nervoase (asimilare si disimilare). Când vine o atâtare din afara (de pilda, ochiul vede o frunza), într-o celula a creierului (spre ceafa) se produce o tulburare (disimilare); dar, îndata ce închizi ochii ori ascunzi frunza, atâtarea se opreste; se opreste si tulburarea, iar celula se întremeaza (luând din sânge ori din limfa ceea ce cheltuise) adica asimileaza. Dar pentru asta trebuie oxigen.
   S-au facut încercari cu nervii broastelor. Daca le injectezi în vine un lichid fara oxigen, nervii nu mai lucreaza, adica nu mai simt. Cum le dai oxigen, celulele si nervii capata iarasi simtire.

Atipirea dureaza abia o particica de secunda; când însa nervul a lucrat mult timp, de la o vreme oboseste si nu mai da nici un semn de simtire. (De aici se vede cât de trebuincios e pentru copii aerul curat, adica oxigenat).

Celulele nervoase produc electricitate. Sunt aparate care pot masura aceasta electricitate. De altfel, curentul electric se si aude. Când vezi o para, iar celula din creier da ordin mâinii sa se întinda spre a o lua, muschiul suna ca firul de la telegraf. Dupa cum telegrafistul de la statie loveste mereu cu degetul si trimite mereu unde electrice pe fir, tot asa celula din creier trimite repede-repede unde electrice; iar dupa sunetul mai tare sau mai slab al muschiului s-a putut socoti ca celula din creier poate, într-o secunda, sa porunceasca mâinii pâna între 30 si 50 de ori. Grozav stapân!

Oboseala celulei. În protoplasma celulei nervoase, sunt niste gramajoare de materie, care îi dau o înfatisare pestrita - ca petele de pe piele unui tigru (corpuri tigroide). Când celula oboseste, gramajoarele acelea nu se mai vad. Acesta e semn de oboseala, iar osteneala se explica asa: lucrând mereu (disimilând si asimilând), se produc, de la o vreme, în celule un fel de otravuri, pe care oxigenul nu le mai poate arde.

Otravurile acestea paralizeaza nervul si atunci el cade în amortire.

Nu se cunosc bine toate aceste otravuri. Una e acidul lactic. S-a facut o încercare cu oameni odihniti. Li s-a injectat în muschi acid lactic si, de unde erau gata sa porneasca la drum, ei au simtit îndata oboseala!...

Odihna celulei. Când oboseala este mare, omul adoarme. Oxigenul adus de sânge vine si arde otravurile, producând acid carbonic si apa. În felul acesta, celula se aeriseste, se curata de otravuri si capata iarasi puterea de a lucra.
   Din cele însirate pâna aici asupra masinii nervoase a omului, urmeaza ca munca nu trebuie sa treaca marginea oboselii. Degeaba apesi afara soneria, daca înauntru s-a ispravit curentul. Prin urmare, nu atâta într-una nervii copilului, fie ca arati ceva ochilor lui, fie ca spui ceva urechilor lui sau îl pui sa cânte, sa faca gimnastica, sa socoteasca etc.
   Din când în când, da-i repaos si oxigen... adica aer curat. Mai degraba repaos des, decât odihna lunga, deoarece la începutul lucrului celula se învioreaza foarte iute.

Se credea ca poti împlini puterea pierduta a muncitorului atâtându-l cu eter, morfina, alcool sau alti excitanti. Azi se stie ca acestea împiedica aerisirea (oxidarea celulei), adica îngramadeste si mai multa otrava în ea. Cine crede ca rachiul (tuica) da putere e întocmai ca cel care pune tarâna pe foc, cu gând sa înteteasca flacara!

Statii deosebite. Poti taia parti întregi din creier si omul traieste; atâta numai ca pierde unele însusiri: vazul, graiul, auzul etc. Cu acest chip, s-a putut dovedi ca fiecare parte a creierului are functia ei. De pilda, atâtarile care patrund prin ochi se opresc tocmai în partea dinspre ceafa a creierului; acolo e statia vazului, nu în ochi, care slujeste numai ca o fereastra. Atâtarile produse de sunet se opresc tot în creier, în partea de sub tâmpla. Graiul nu e în gura, ci îsi are statia lui în cutele creierului din partea stânga, spre frunte. Îndeosebi, se cunosc bine statiile miscarii: poti spune mai dinainte ce punct al creierului trebuie atins, daca vrei ca omul sa miste cutare deget ori glezna, cotul, limba etc. Asadar, creierul e ca o statie centrala cu multe birouri ori statii mici, unde se împarte munca de primire si trimitere a telegramelor. E destul sa tai sau sa ranesti centrul sau biroul cutare si toata corespondenta se opreste în acea parte. Ochiul ramâne întreg, dar nu mai vede, daca tai o anume felie de creier de la ceafa; limba ramâne nevatamata, dar omul nu mai spune un cuvânt, daca e ranita circumvolutia a treia... Si tot asa e cazul cu gustul etc., ca si cum din statia cutare, ai taia firul spre cutare ori cutare oras.

   De aici urmeaza pentru educator o mare grija: sa nu lase în parasire nici un simt; ci sa cultive toate simturile, deoarece, dupa nastere, celulele nervoase nu mai sporesc ca numar, cum sporesc celelalte celule ale trupului, dar sporesc ca marime si ramificatii. (Cu cât un simt e mai bine educat, cu atâta partea lui din creier e mai bogata - e o statie cu aparate mai mari, mai bine legate între ele si cu mai multa provizie de electricitate).

Asadar, cunostinta despre floare e mult mai înradacinata în creierul celui care nu numai ca cuprinde lucrurile cu toate simturile, dar le mai si da un nume, apoi le si scrie. Analfabetul are, deci, mai putine fire spre a lega cunostinta unui lucru de creierul sau de câte unul care stie a citi si a scrie.

   Legaturi între statii. Statiile din creier (centrele de vaz, auz, grai etc.), nu numai ca sunt legate prin fire nervoase cu ochiul, urechea, limba, nasul si alte organe ale simturilor, dar sunt legate si între ele prin fire de asociatie. Însa e o deosebire: firele care merg de la creier spre organele simturilor sunt gata chiar de la nastere (adica sunt captusite cu mielina). De aceea, îndata ce s-a nascut, copilul poate lucra în curând cu organele simturilor: aude, vede, miroase, gusta... Centrele sau statiile de simtire si de miscare functioneaza de la început. Pe când firele de asociatie nu sunt înca mielinizate.
   Ce înseamna asta?
   Înseamna ca pruncul nu poate avea înca reprezentari, gândiri, rationamente etc.; masinaria nu-i înca gata. Abia an cu an creierul se împlineste.
   Prin urmare: nu prididi un copil cu învataturi pe care creierul lui nu le poate cuprinde. Deoarece, cum am mai spus degeaba apesi afara capatul soneriei, daca înauntru firele nu s-au tesut înca si nu s-au legat unde trebuie.

   Legatura dintre senzatii. Sa zicem ca vedem o piersica. Razele plecate de la ea ating nervul ochiului; aici se produce o atâtare (disimilare), iar atâtarea din acele celule se duce pe fir pâna în creier (la ceafa), unde se opreste în centru sau statia vazului, producând si acolo o atâtare (disimilare). Simtim atunci o culoare, o forma, o marime... care pentru noi e senzatia de piersica. Cum închidem ochii, atâtarea înceteaza, celula a reparat paguba prin asimilare si senzatia piere.
   Tot asa, avem senzatii de miros, de sunet, de temperatura etc.
Vedem deci ca senzatiile nu vin despartite totdeauna, ci mai adeseori împerecheate. Iar de aici, urmeaza pentru educator o mare înlesnire: daca vrei sa-ti întiparesti bine un lucru si sa-l cunosti deplin, cauta sa-l cuprinzi cu cât mai multe simturi. Piersica are nu numai culoare, forma, marime si o departare oarecare de ochi, ci poate avea un miros, un gust, o greutate... si poate face un sunet cazând. Cine vede piersica în carte, o cunoaste foarte putin, fata de cel care o culege din pom, o pipaie, o miroase, o gusta, o aude cazând din pom etc., fiindca acela primeste de la ea multe senzatii întovarasite si leaga astfel imaginea piersicii de mai multe centre din creier.
   Asadar, un orb, un surd sau unul caruia îi lipseste un simt are mai putine legaturi în creier pentru a-si întipari cunostinta despre un lucru.

R e g u l a: Leaga senzatiile între ele; fa ca în creier firele de asociatie sa se întareasca. Deschide toate usile si ferestrele prin care poti capata stire despre un lucru.
   Dimpotriva, când un simt lipseste, cunostintele despre lucruri se împutineaza.

Intuitia. Din cele însirate mai sus se vede ca intuitia e un lucru de o însemnatate fundamentala. Cum prinde caracatita prada, înfasurând-o cu toate picioarele si sugând-o cu toate ventuzele, asa poate sa prinda creierul copilului orice cunostinta daca dascalul e mester si se pricepe cum sa rânduiasca lectia. Figurile alaturate arata ce mare deosebire e între cel care prinde un lucru numai cu un simt spre deosebire de cel care îl cuprinde cu toate simturile. (Un orb sau un surd e ca un birou telegrafic cu unele fire rupte).
   De aceea, când omul are nenorocirea sa-si piarda un simt, trebuie numaidecât sa ceara ajutor de la altele. De pilda, orbul înlocuieste vazul prin pipait. Sunt carti anume pentru orbi, sapate în lemn sau în carton. Orbul plimba mâna pe carte si citeste cu degetele, pipaind; ori e noapte, ori e zi - cititul merge înainte.
   Surdul, dimpotriva, pierzând auzul si graiul, înlocuieste limba cu miscarile mâinii. La intuitie, el se ajuta cu mâna nu numai pentru pipait, dar si pentru descrierea lucrurilor si exprimarea gândurilor. (Pieile-rosii din America de Nord aveau o limba de semne atât de bogata, încât salbatici cu limbi deosebite, care nu întelegeau un cuvânt din gura celuilalt, puteau sta o zi întreaga de vorba, numai prin semne, povestindu-si unul altuia fel de fel de întâmplari. E drept ca nu vorbeau numai cu mâinile, ci si cu picioarele si prin alte miscari ale corpului). De altfel, viata Elenei Keller, a lui Untan, a botanistului orb din Leeds si a altora lipsiti de unele simturi dovedeste ca creierul omenesc se poate ajuta la nevoie cu organe mai putine. Prin urmare, sa aiba cineva toate simturile si sa nu se foloseasca de ele, ci sa se margineasca la o intuitie slaba, înseamna a fi orb de voie, surd de voie..., într-un cuvânt pocit de bunavoie.
   Dimpotriva, când intuitia copilului e slaba din cauza nepriceperii dascalului, atunci cel care si-a luat sarcina de învatator are el toata raspunderea schilodirii copiilor.

   Memoria. Chiar când lipseste lucrul care a pricinuit o senzatie, creierul o poate destepta iarasi. Trandafirul cules asta-vara, îl vezi parca ar fi acuma pe ramura, cu roua pe dânsul. Rechemarea aceasta a unei senzatii se numeste reprezentare, adica înfatisarea din nou.
   Cum se petrece o astfel de minune?
   Din senin, nu-ti vine nimic în minte. Ca sa-mi aduc aminte de acel trandafir, trebuie sa vad o gravura ori gradina de unde l-am cules, tovarasul care fusese atunci de fata sau alt lucru cât de marunt, sa aud macar un cuvânt, care sa destepte în celula nervoasa o atâtare ca cea de atunci. Atâta numai ca atâtarea aceasta nu se produce în locul unde s-a înregistrat senzatia obiectului (centrul de proiectie), ci în alt centru numit centrul de asociatie sau de memorie.
   Si tocmai aici se vede bine pretul fibrelor de asociatie. Se întâmpla, de pilda, ca un om capata un betesug la centrul vizual. De exemplu, un tata ranit vede pe copil si nu-l mai cunoaste. Dar e destul sa-i spuna cineva: uite, Iancu, baiatul tau! Si bolnavul, auzind numele, îsi aduce aminte îndata de copil. Adica, legatura care nu s-a putut face prin ochi, se face prin ureche, caci fibrele de asociatie au putut transmite atâtarea în centrul de reprezentare ramas nevatamat. E ca si cum ai telegrafia spre un oras, dar nu de-a dreptul, ci printr-o alta statie.

R e g u l a: Când întrebi ceva, cauta sa destepti reprezentarea pe care o chemi, nu numai cu vorba, ci si pe alte cai, pâna vei nimeri firul de 1egatura, care scoate mai repede o senzatie din camera de pastrare si o aduce la lumina, în chip de reprezentare.

Daca ai prins un lucru cu multe fire, adica ai avut multe senzatii despre el, vei izbuti cu mult mai usor sa-l aduci în reprezentare. E mare mestesug pentru profesor sa stie a pune întrebari...

Amintirea e înlesnita nu numai de asocierea senzatiilor, ci si de repetarea lor. Dupa cum muschiul creste si se întareste, când tai lemne, de asemenea, când senzatia se repeta de multe ori, reprezentarea devine din ce în ce mai usoara. Celula sporeste ca marime, ca ramificatii si legaturi prin fibrele de asociatie, iar curentii pornesc cu atât mai usor, cu cât calea e mai umblata.

   Creierul creeaza. Ce este reprezentarea? Ai crede ca e desteptarea unei atâtari vechi cu urmarile ei, adica reînvierea unor senzatii, întocmai cum au fost. Adevarul e altul: îndata ce cauza senzatiei dispare, piere si senzatia, lasând în loc o copie slabita, - adica altceva decât senzatia. Tranadafirul din gând nu e niciodata la fel cu trandafirul care se simte, când deschid ochii, si floarea îmi atâta într-adevar ochiul si mirosul.
   Mai mult: ori de câte ori vad acelasi trandafir, în realitate am vazut un trandafir deosebit, caci alta e lumina, vântul, pozitia ochilor, temperatura, sunetul dimprejur, mirosul...; toate se schimba, iar eu prind imaginea trandafirului din alt punct de vedere, cu alta îmbinarea de senzatii. Prin urmare, repetarea unei senzatii pâna la identitate e cu neputinta.
   Cu atât mai mult e cu neputinta sa se destepte în mine o reprezentare de doua ori exact la fel. De câte ori îmi reprezint trandafirul cutare, de fapt am tot alte imagini, diferite ca intensitate, tonalitate etc. De unde urmeaza ca reprezentarea e mereu ceva nou în minte, dupa cum, în aceeasi albie, râul curge mereu cu valuri noi, - macar ca, la anume cotituri, formele apei se repeta mai mult sau mai putin asemanator.
   Lumea asadar se schimba mereu în mintea omului, ca si cum creierul lui ar fi o oglinda care îsi schimba pe încetul convexitatea ori concavitatea si diformeaza necontenit imaginea obiectelor. Iar ceea ce stim noi despre lume sunt aceste imagini ale noastre despre lucruri. Cu drept cuvânt s-a zis: Lumea e reprezentarea noastra. Ba, putem adauga ca e chiar creatia noastra, deoarece în fiecare clipa creierul o reflecta mereu în alt chip.

Kant a pus în circulatie o expresie care, pentru naturalisti, începe a parea de prisos. E vorba de lucru în sine (das Ding an sich). Ce înteles pot avea aceste vorbe?
   Înaintea mea e o vinetica. Albastrimea ei o simt nu în ochi, ci în creier, spre ceafa. Daca centrul vizual s-ar modifica, vinetica mea s-ar arata rosie (daltonism). Fiecare senzatie porneste deci dintr-o atâtare particulara în una sau mai multe celule. Pentru un surdo-mut-orb, lumea e grozav de simplificata. Culorile dispar toate. Sunetele, de asemenea. Pentru Helen Keller, vântul e leganarea unui copac, în care se suise, adica o senzatie de miscare. Valul marii n-are pentru ea nici culoare, nici sunet, nici forme..., ci e apasarea ritmica, produsa pe mâini ori pe picioare, de un fluid cald ori rece. Tot ce stie dânsa despre lume, a aflat prin pipait si prin simtul miscarilor (kinestezic).
   Asadar, lucrul în sine e totdeauna lucrul din mine; atâta lume exista, câta intra în reprezentarea mea si cum intra. Singura realitate sufleteasca e tesatura senzatiilor mele si ce mai pot împleti eu din ele, dupa cum covorul e o tesatura de fire. Când le desfaci, a pierit covorul, ca si cum n-ar fi fost. Iar a zice ca exista un lucru în sine, în dosul reprezentarii, e ca si cum ai zice ca exista covorul - independent de tesatura lui.

   Asadar, expresia ,,lucrul în sine``, ca ceva dezbracat de orice determinare intuitiva sau rationala, trebuie evitata1).
Maruntisurile acestea nu-s însirate aici de dragul filozofarii, ci pentru nevoile educatiei.
   Daca lumea e reprezentarea mea (si, în oarecare masura, chiar creatia mea), ce grozava raspundere trebuie sa aiba acela care îngrijeste cresterea copilului si îndruma munca lui în cunoasterea si cucerirea lumii! Dobitocul traieste în buna parte cu sira spinarii. Atâtarea ajunge pâna în maduva si porunca se întoarce tot acolo. Actul e reflex, - cum te misti în somn, când te înteapa un ghimpe. Omul însa, lucrând cu o sumedenie de senzatii, poate gresi cumplit, croind în capul lui împerecheri de reprezentari neroade. Jaguarul îi aduce aminte peruvianului de cruzimea stramosilor sai, care sunt din neamul jaguar; si, fiindca si el se va face dupa moarte tot jaguar, de aceea nu îndrazneste sa se apere, ci se lasa a fi sfâsiat fara nici o împotrivire!
   E drept ca lunecarile acestea se pedepsesc. Cine are multe împerecheri de gânduri absurde - piere. Ramân numai oamenii care au în neuroni asociatii prielnice traiului; functia acestor neuroni, repetându-se din generatie în generatie, se consolideaza, adica drumul fiind umblat mereu de un curent nervos, prielnic, calea se netezeste, se largeste si se fixeaza, pe când asociatiile gresite, creatiile neroade ale creierului, aratându-se nefolositoare, iar uneori chiar primejdioase, sunt uitate: neuronii respectivi nu trimit ramificatii..., adica se da lupta pentru existenta între reprezentari. Cele drepte, legate de neuroni puternici, traiesc; cele slabe dispar...
   De aici, pentru pedagog - o mare grija: sa nu lase a se strecura în mintea copiilor asociatii false între reprezentari. Nici în gluma nu face si nu repeta o greseala, caci repetând s-ar putea s-o întiparesti si mai tare în creier.
   Baga de seama ca lumea e sa cum o creezi tu, în mintea ta. Daca iei seama si o cladesti temeinic, temeinica va fi; daca strecori însa în suflet (cu stiinta sau fara stiinta) o singura greseala, te osândesti la rataciri si pierire.

 

*

Abstractia. Daca ai vedea toata viata numai un brad, ai avea o singura reprezentare despre ceea ce numim copac. În fapta, vezi o multime de brazi: de marimi, culori, frunzis si specii deosebite. Iar alaturi de brazi, vezi o sumedenie de alti copaci, de toate formele si culorile. Dar, de câte ori se produce în celula nervoasa atâtarea pe care o numim copac, de atâtea ori e o anume disimilare care se repeta mai lesne: cea produsa de razele venite din trunchi, ramuri, frunze si radacini, caci mai toti copacii au aceste parti si toti atâta celula mai mult sau mai putin la fel, pe când alte atâtari sunt mai rare; de pilda, cele care vin de la o creanga rupta, un cuib pe ramura si alte amanunte, care nu se întâlnesc la toti copacii. De aici urmeaza ca unii neuroni cresc mai mult; altii sau alte parti de neuron cresc mai putin. Prin urmare, când auzi sau citesti vorba copac, partea în care se desteapta mai întâi atâtarea este aceea unde s-a înregistrat imaginea trunchiului, ramurilor, frunzelor si radacinilor. Asa ca avem atunci în minte nu un copac anume, ci o imagine generala, care nu se potriveste cu nici un copac, ci are numai partile comune tuturor.
   Aceasta imagine colectiva, ramasa în creier de pe urma atâtarilor produse de toti copacii vazuti, se cheama imagine abstracta sau notiune.
   Se zice despre un om ca e cu atât abstract, cu cât are mai multe imagini de acestea colective.
   Este vadit ca, fara concret, nu e abstract; si, cu cât averea concreta a creierului e mai mare, cu atât poate fi mai mare si cea abstracta (notionala).
   Senzatia, reprezentarea si abstractia sunt atâtari ale celulelor nervoase, deosebite însa în tarie, precum si în numarul si locul celulelor unde se produc.

Iata de ce creierul copiilor de la tara si, în genere, al copiilor de muncitori e mai bogat în imagini si notiuni.

 

*

 

Sirul reprezentarilor. Fiind atâtea celule nervoase (milioane) si atâtea fire de asociatie, capul omului ar fi ca un roi de gânduri, daca s-ar putea destepta toate deodata. Cum se poate ca ele sa se însire în regula?
   S-a facut dovada ca creierul, care poate porunci pâna la 50 de ori într-o secunda, nu e în stare sa dea poruncile lui decât pe rând, adica o porunca odata. De pilda, când zice ochilor sa se uite la dreapta, nu le poate porunci sa se uite si la stânga; asa ca nu poti privi în acelasi timp cu un ochi într-o parte si cu celalalt în alta parte. De asemenea, daca îti aduc aminte de un lucru, sa zicem de o para, nu poti sa-ti închipuiesti în acelasi timp si alta para în locul ei, ci numai pe rând. Cu alte cuvinte, într-un singur moment nu poate sta în mintea noastra decât un singur gând. Dupa cum nu poti trage un lant peste scripet decât veriga cu veriga, de asemenea si cugetele nu se leaga în sirul lor decât unul câte unul si anume, unul dinainte si altul care îi vine în urma. (Când se spune ca Cezar dicta dintr-odata mai multe scrisori, asta însemneaza ca el putea trece repede de la un sir de gânduri la alt sir, apoi se întorcea iarasi la cel dinainte, cu o mare înlesnire. Dar doua gânduri în acelasi timp nu încap în minte, cum nu pot intra doua sabii într-o teaca.)
   Lucrul se explica asa: când începe vibratia într-o celula celelalte intra îndata în repaos. Când un neuron porunceste sa te uiti la dreapta, neuronul care ar putea provoca o miscare a ochilor la stânga e ca si paralizat, adica nu se poate produce în el o atâtare de desimilare. Închipuieste-ti o casa cu multe sonerii, dar asa îmbinate între ele firele ca atunci când suni la o usa, numai o sonerie raspunde, iar celelalte nu mai suna nici una. Asa e creierul omului si, de aceea, reprezentarile nu se pot destepta toate deodata, ci pe rând, una câte una-una, ca la strunga.
   Cine hotaraste rândul lor?

 

*

 

Firele de asociatie. Vad, de pilda, un carbune aprins. Roseata si caldura lui desteapta ideea ca frige si doare, fiindca totdeauna reprezentarile acestea au urmat una dupa alta; adica atâtarea celulei nervoase prin roseata carbunelui a stârnit imediat impresia de durere si deci alta atâtare care porunceste mânii sa se departeze de carbune. Din contra, copilul mic, neavând aceste legaturi facute în creier, pune mâna pe carbune si se frige, iar acei care-l vad zic ca nu judeca.
   A judeca înseamna deci a însira gândurile dupa o rânduiala stiuta.
   Ar însemna atunci ca în minte nu se pot împerechea gânduri noi! Ba da. Si, ca sa ne dam seama mai bine cum se rânduiesc în capul nostru reprezentarile, sa vedem ce se petrece în somn.
   Am spus ca, lucrând mereu, celula se încarca de la o vreme cu otravuri si cade într-un fel de toropeala - nu mai simte nimic. Atunci vine somnul, adica omul adoarme pâna ce otravurile sunt curatate si scoase afara din corp. (De aceea aerul curat si bogat în oxigen înlesneste mult respiratia si deci trezirea. Iar dormitoarele unde dorm multi copii îngramaditi sunt o noua oboseala pentru bietele fapturi.)
   Nu tot creierul se linisteste însa în timpul somnului. E destul o mâna sa fie asezata rau, o mâncare greu de mistuit, un zgomot, o întepatura, un curent de aer sau alta atâtare, pentru ca o celula sa se destepte, iar cugetarea, adica însirarea reprezentarilor sa înceapa din nou. În starea aceasta însa, atâtarea rataceste de la o celula la alta, în chip neregulat, caci nu are controlul creierului întreg. Curentul pornit dintr-o celula, se rupe acolo, unde da de o celula din care otravurile n-au fost departate si doarme înca. Caruta se loveste ca de un bolovan si apuca în laturi, ca un tren deraiat... De la imaginea de foc, cel care viseaza sare, de exemplu, la imaginea de zapada; viseaza ca pune gheata în foc, iar gheata începe a arde, pe când mâna lui sta în flacari si focul nu-l frige...
   Aici vedem deosebirea dintre somn si trezie. Creierul judeca si în somn si se poate întâmpla sa judece minunat. Uneori face socoteli foarte grele, care slujesc omului a doua zi. De obicei însa, când curentul nervos nimereste în parti, unde creierul e înca necuratit de otravuri, asociatiile nu mai pot urma drumul deprins în stare de trezie si atunci judecata se destrama. (Nebunia e tot un fel de tulburare a creierului, dar nu numai din oboseala, ci si din alte pricini care smintesc de la locul si functia lor unele parti ale creierului.)

Aici se vede ce mare lucru e somnul: e acea jumatate din viata noastra, în care maturam creierul de otravuri, pentru a-l pune în masura sa înceapa din nou lucrarea sa. De aici urmeaza ca noptile nedormite sunt un pacat în contra mintii omenesti. Profesorul otravit de nopti albe, judecatorul, plugarul si orice om care începe munca cu creierul ametit de necurateniile din ajun, e ca un om care pleaca dimineata nespalat, cu hainele murdare, cu încaltamintea plina de noroi, cu creierul otravit... astfel de om e o primejdie si pentru el si pentru toti cei dimprejur. Treaba lui nu e treaba; judecata lui nu e judecata, ci nauceala. Cu drept cuvânt, românul apropie întelesul cuvântului destept, adica inteligent, de treaz. Destept cu adevarat nu poate fi decât omul cu totul treaz, adica cu creierul odihnit, caci numai atunci gândurile lui se înalta fara gres.

 

*

Dreapta judecata. A judeca drept, înseamna a însira gândurile potrivit cu realitatea.
   Dar ce e realitatea?
   Am vazut cum creierul creeaza. În nici un creier omenesc nu se petrec însa aceleasi atâtari. O mie de oameni vad acelasi pom, dar toti îl vad ca ceva deosebit. Din milioanele de raze care pleaca de la trunchiul, ramurile, frunzele ori poamele lui, vor patrunde tot alte grupe de raze în fiecare ochi si va produce în fiecare creier tot alta atâtare. Unul îl vede mai verde, altul mai putin verde; unul priveste mai mult trunchiul, altul ramurile, altul poamele... si fiecare leaga de vederea lui tot alte gânduri, dupa firele sale de asociatie: unul se gândeste la lemn, altul la roade, altul la racoarea umbrei, al zecelea - la iarna, al o sutalea la altoire, al miilea la genul, specia si varietatile lui în regnul vegetal. Între acestia, sunt însa si câtiva care socot ca, daca pomul s-a nimerit în dreptul unui stâlp cu sot, va iesi bine vânatoarea! Iar daca stâlpul de lânga pom e fara sot, asta e semn rau...
   Care însirare de gânduri e dreapta si care nu?
   Daca privesti felul cum însira reprezentarile lor copiii si salbaticii, vezi cum s-a înfiripat judecata omeneasca. Pentru salbatic, e de ajuns sa trimiti o sageata, menind-o sa ucida cutare dusman, si, gata, l-a ajuns! De aceea, femeile bakairilor trag acasa cu arcul, pentru a ajuta pe barbatii care au plecat la vânatoare... Copilul, de asemenea, bate scaunul si-si potoleste astfel necazul. Aceasta lamureste sumedenie de eresuri si descântece, care dainuiesc si pâna azi pe treptele de jos ale societatii omenesti. De când s-a ridicat peste instinct si, lucrând cu uneltele, omul a creeat cu creierul lui mai mult decât animalele, de atunci a avut si putinta de a rataci mai mult decât orice alte faptura. Noroc ca ratacirile îsi capata îndata pedeapsa. Neamul care s-a încrezut în descântece, la vânat sau la razboi, a fost biruit prin foame si nimicit de dusman, iar acela care a asociat vânatul mai mult cu urma animalelor si alte semne adevarate, decât cu descântecul, a trait, a sporit si a lasat urmasi. Astfel, legaturile false între reprezentari s-au dovedit nefolositoare ori chiar primejdioase si pier, lasând sa dainuiasca numai legaturile juste.
   Pentru a judeca deci drept, adica a lega în gând numai ceea ce se leaga si în fapta, nu e decât un chip: sa simti durere de pe urma legaturilor false si sa le parasesti, iar de pe urma legaturilor exacte sa simti placere si sa le pastrezi. Experienta, asadar, e cântarul cel mai sigur, unde se verifica valoarea judecatilor omenesti.

Dar experienta - sa fie adevarata. De aceea, porunca întâi a oricarei educatii sanatoase e aceasta: munceste în orice etate munci adevarate. Când zici cu creta pe tabla: sa facem o experienta; sa punem într-un vas cu apa A, un cilindru de sticla B... si numai le desenezi, aceea este o experienta falsa, adica o ocazie de a baga în cap imagini si asociatii mincinoase. Numai cel care face într-adevar ceea ce zice stie deplin ce se poate si ce se potriveste cu vorba ori nu se potriveste. Singura munca adevarata lasa în minte capital adevarat de reprezentari, adica judecata. Cei care nu muncesc efectiv au în minte numai niste biete imagini slabe sau legate alandala; legaturile lor se rup lesne, iar, daca dureaza, îi pot duce la primejdie, întocmai ca si descântecele babelor si ale salbaticilor.
   Si nu e destul sa muncesti numai munci adevarate, ci trebuie sa împlinesti si porunca cealalta: nu-ti face chip cioplit, adica nu amagi mintea ta cu simulacrul muncii si cu vreo imagine ori judecata falsa. Sa nu zici nici în gluma ca 2 si cu 2 fac 5, ca deschizi pârtie minciunii în creierul tau. Nu bolmoji un lucru, ispravindu-l de mântuiala, caci urmarea nu poate fi decât rea, fie ca e vorba de lucrarea pamântului, fie de îngrijirea unei vite, de negot, sanatate sau orice ar fi. Nici o siretenie nu poate face sa ai roade bune dintr-o aratura rea; s-ar putea ca o ploaie la timp sa mai stearga urmele muncii tale rele; poate ca vita se însanatoseste singura, macar ca ai îngrijit-o rau... Dar ulciorul nu merge de multe ori la apa, iar cine s-a deprins a-l târî prin bolovani, într-o buna zi va ramâne cu hârburile în mâna. Minciuna si neîngrijirea se platesc totdeauna, - fara doar si poate. De aceea, pe lânga datoria de a munci numai munci adevarate, am pomenit mai sus si alta regula: nu te multumi cu un simulacru de munca, deoarece prefacatoria lasa urme în creierul tau, de care tot ai sa suferi.

Învatatura cea mai buna. Din cele însirate pâna aici, urmeaza ca cea mai buna scoala e a pataniilor proprii. Cine s-a fript o data, n-are voie sa mai încerce a doua oara, daca focul arde, si nu zice nici în gluma ca flacara e rece. Celula a fost asa de bine zguduita, iar în centrul de asociatie se desteapta asa de repede ideea de usturime, ca niciodata creierul nu mai da porunca mâinii sa atinga un carbune aprins.
   Urmeaza de aici sa-l lasi pe copil sa puna mâna în foc, spre a sti ce e flacara, ori în gura sarpelui spre a cunoaste veninul?
Nu. Cei patiti pot învata si pe cei care n-au patit unele necazuri. De pilda, copilul poate capata o spaima cumplita de muscatura sarpelui, daca mama, vazând un sarpe, i-l arata cu fata îngrozita, facându-i semn ca dihania cea cu gura cascata e gata sa muste. Senzatia sau chiar reprezentarea racelii sarpelui, a încolacirii, a strângerii dintilor înfipti în carne, ai veninului, a umflaturii...pot zgudui uneori atât de bine creierul si pot produce asociatii de idei asa de naplacute, încât învatatura ramâne toata viata si va fi de ajuns pentru copil sa vada chipul sarpelui într-o carte, spre a simti scârba si sfiala.
   Asadar, unele judecati (drepte sau nedrepte)pot intra în creierul cuiva numai prin puterea ce o are vorba de a destepta anume reprezentari si de a le împerechea dupa voie. Aceasta se poate vedea si mai bine la cei hipnotizati. Spui, de pilda, celui hipnotizat: ridica degetul mic! Îl ridica îndata. Uite ca nu-l mai poti lipi de celelalte... Si într-adevar, cel adormit se sileste sa-l strâng alaturi cu celelalte, dar nu poate!...
   Ba mai mult! îi arati un cutitas si-i zici: ce viespe! cum bâzâie!... Iar cel hipnotizat tipa, se zbate si-si ascunde fata sub palarie, aparându-se de viespea imaginara.
   Ce dovedeste asta? Dovedeste ca vorba a desteptat în creierul bolnavului anume reprezentari tari sau sugestii. Dar ceea ce se petrece cu bolovanul, se întâmpla la fel (numai într-un grad mai slab) cu orice om: o vorba poate destepta în mintea oricui o imagine... Si mai ales se poate aceasta la copii care nu au asociatii de idei multe si destul de tari spre a se împotrivi vorbei auzite. Când spui: sarpele e rece ca gheata, lunecos, strânge, musca... si te otaresti de scârba si de frica, toate cuvintele sunt pentru copil sugestii, - un fel de muscatura ,,ideala``, desteptând în creierul lui aproape o senzatie de durere.
   R e g u l a: o buna parte a educatiei se reazema pe astfel de sugestii, pe care parintii le dau necontenit copiilor, împrumutându-le astfel gusturile, judecatile si obiceiurile lor. (O fetita de doi ani e bolnava. Doctorul cere sa dea camasa la o parte. Copila se împotriveste cu indignare: usine! Usine! - Ce zice? întreba doctorul. Cu toata mâhnirea, mamei îi vine sa râda: Zice ca e rusine sa pui mâna pe camasa...) Pe când salbaticul umbla gol, fara sa banuiasca ce ar fi rusinea, copilul societatii civilizate a primit printr-un cuvânt de la parinti o sugestie care dureaza toata viata.

Mestesugul educatiei se reazema deci în mare parte pe felul cum parintii stiu sa sugestioneze pe copii. Orice vorba si orice fapta a parintilor si a celor mai mari poate fi pentru copii o sugestie. De aci, marea raspundere a educatorului pentru tot ce zice si face în fata copiilor. Capitolul asociatiilor, e cel mai însemnat în catehismul pedagogului - e întocmai ca busola pentru marinar. Cine stie sa mânuiasca bine asociatiile, poate înfige în mintea copiilor multe reguli de purtare, legând de anume feluri de reprezentari idei de groaza (sarpe), iar de altele idei de placere.
   Cu ajutorul asociatiilor, poti face si diagnoza sufleteasca a unui copil... Îi spui, de pilda, un cuvânt si vezi ce poate el lega de acel cuvânt... Astfel ghicesti daca reprezentarile lui sunt mai mult vizuale, adica dobândite prin ochi; auditive, tactile etc... si daca reteaua reprezentarilor din mintea lui e mai slaba sau mai tare, adica a început a le rândui cu judecata proprie ori nu.

   Caracterul. Un cuvânt neînteles poate fi ca un oblon care îti astupa vederea. Asa e uneori cuvântul caracter. Am aratat cum unii socot ca e un fel de dar neobisnuit, cum ar fi talentul muzical, desteptaciunea etc... Dimpotriva, toti oamenii au caracterul lor, adica un manunchi de obisnuinte care stau în centrul vietii lor sufletesti. caracterul nu e altceva decât obisnuinta tare. De pilda, betivul îndata ce trece prin fata unei cârciumi, intra si bea, macar ca e plin de bautura; omul cu rusine nu intra în cârciuma, chiar când se usuca de sete. Amândoi au caracterul lor, adica o deprindere, care îi stapâneste.
Pentru a afla radacina caracterului, sa privim pe hipnotizat. Doctorul îi spune în somn: peste 4 zile, la ora 5, vei merge la cutare... Într-adevar, la timpul hotarât, cel care primise porunca în somnul hipnotic, se pomeneste la usa omului. De ce-ai venit? El nu stie sa spuna altceva decât ca a simtit asa... ca-i vine sa plece spre acea casa...
   E întocmai, ca si când te culci cu gândul sa te destepti la un ceas hotarât, te destepti, ca si cum în creier ar fi fost o sonerie.
Asa e si caracterul: unele reprezentari sunt atât de tari, ca fapta urmeaza îndata ideii. Omul de caracter, când a fagaduit sa vina undeva, pleaca... nu se poate stapâni. Închipuirea ca ar ramâne de rusine fata de altul este atât de vie, încât simte rusinea mai dinainte si nu pregeta o clipa. Celula din creier e ca o baterie atât de încarcata, iar drumul curentului nervos pe firele de asociatie e atât de umblat încât fapta si vorba urmeaza sigur una dupa alt. Tehnic vorbind, s-ar putea zice: a avea caracter înseamna sa ai câtiva neuroni foarte dezvoltati si cu fibre pe care sa poata circula cu mare înlesnire curentul de impulsie (spre fapta).
  A forma caracterul nu e deci lucru tocmai greu, pentru cine întelege originea. Da copilului deprinderi tari - si atât. Iar pentru a te încredinta de taria lor, însoteste-le de scârba ori de placere, cum zice porunca a treia: adauga muncii iubirea, desteptând placere pentru ceea ce e bun, si sila de ceea ce e rau. De pilda, spui unui copil: nu mânca asta! e spurcat! Când mama arata copilului lucrul acela si se otareste, ca si cum ar fi înghitit ceva gretos si se face ca scuipa în laturi (ca si cum ar lepada cu groaza acea mâncare), copilul ramâne cu dezgust, fara sa fi gustat macar. Astfel, mongolii nici nu ating pestele. Se uita la el cu aceeasi scârba, cum ne uitam noi la broaste... Si cum e cu mâncarea, asa e cu îmbracamintea si cu alte obiceiuri. (Femeile europene îsi arata la baluri o parte a corpului tocmai ca si salbaticii; pe când femeile chinezilor socotesc ca e cea mai mare nerusinare sa arate macar vârful piciorului.
   Începutul caracterului e, asadar, sugestia: obiceiurile capatate de mic copil. Pâna la 5-6 ani, copilul a capatat aproape jumatate din stiinta vietii si cam trei sferturi din caracter. Laesul care s-a învatat de mic a chinui animalele, a sudui, a ameninta pe tata si pe mama (fiind laudat la început, ca pentru o desteptaciune), ramâne toata viata lui un animal naravit, pe care trebuie sa-l pazesti cu politia. Degeaba sfaturile de mai târziu.
   Deprinderile si sugestiile cele dintâi sunt temelia obiceiurilor celor mai tari, adica a caracterului.

De aici se vede marea însemnatate a mediului în educatia unui popor. Dupa cum murdaria din casa ori curtea cuiva poate împrastia boli în toata împrejmuirea, De asemenea, orice vorba sau fapta devine un capital (bun sau rau) pentru toti cei dimprejur. Batrânii îsi au obiceiurile lor. Tinerii, si mai ales copiii, le imita cu cea mai mare usurinta (cum unul casca, dupa ce vede pe altul cascând). Asa se iau obiceiuri de vorbire, îmbracaminte, purtare etc. Multe idei morale, politice si economice sunt imitatii întarite prin obisnuinta (uneori pâna la fanatism). Dupa câteva generatii de cearta între protestanti si catolici, sila unora fata de ceilalti ajunsese atât de departe, încât la Augsburg nici caii protestantilor nu trebuiau sa stea la aceleasi iesle cu ai catolicilor. Cât despre scârba mahomedanilor fata de mâncarea ghiaurilor si alte obiceiuri ale lor, se stie cât este de puternica.

   De aceea, fiindca obiceiurile tari sunt temelia vietii, am pus înainte regula: munceste munci adevarate si ridica munca pâna la caracter, adica fa din deprindere un obicei egal cu a doua natura.

Etate si sex. Oricâte reguli am da pentru a tese viata sufleteasca a copilului si a-i forma un caracter vrednic, trebuie sa mai tinem seama înca de o împrejurare: sistemul nervos si, prin urmare, sufletul, se schimba cu etatea, deoarece omul e în necurmata prefacere.
   Astfel, la o vârsta sporeste mai mult capul, în alta picioarele, trunchiul etc. Cresterea aceasta se arata, nu numai la masura, ci si prin neastâmpar. De aceea, parintele sau profesorul, care cere copilului sa stea smirna, nu stie ce cere. Numai copii bolnaviciosi bojesc locului, stând blenditi. Cine zice ca un astfel de copil e ,,cuminte``, acela ia boala drept întelepciune. Iar cine crede ca zburdalnicia e semn de inferioritate, acela batjocoreste sanatatea, numind-o nebunie.
   De aceea, educatorul trebuie sa ia seama an cu an, cum creste copilul. La început, sunt gata centrii de simtire si de miscare; apoi, încetul cu încetul, se adauga si se întaresc fibrele de asociatie, care fac cu putinta reprezentarile si judecatile în centrele de asociatie.
   Între 10 - 12 ani, memoria e foarte puternica. Si anume: memoria auzului se dezvolta bine pâna la 14 ani, apoi scade; a vazului sporeste pâna la 15-16 ani si, în genere, e mai puternica decât cea auditiva. Cât priveste memoria sentimentelor, ea e slaba între 9 - 12 ani si se întareste abia spre epoca pubertatii.
   Amanuntele nu se cunosc tocmai bine, dar, daca iei seama, vezi ca sufletul trece prin schimbari, ca o balanta care aci se ridica, aci se coboara. Profesorul fara bagare de seama spune: elevul cutare (sau clasa cutare) s-a deochiat. Cel care se uita mai de-aproape, vede ca pricina nu e o rea vointa, ci o prefacere venita cu etatea. De aceea, educatorul ar trebui sa masoare si sa observe mereu toate schimbarile trupesti si sufletesti, mai ales în anii tineri. Apoi sa tina seama ca schimbarile nu-s aceleasi la fiecare sex si nu se petrec în aceeasi vârsta. (Baietii au, de pilda, memorie mai puternica pentru abstractii; fetele, din contra, au mai ales reprezentari intuitive.)
   Prin urmare, când un copil nu e atent, (sau nu tine minte, ori nu întelege ceva) e foarte primejdios sa-l pecetluiesti cu vorbe proaste. Poate ca, dimpotriva: întrebarea e proasta, iar sarcina pe care scoala i-o pune elevului în spate, nu e potrivita cu anul acela. Asteapta însa, si te vei minuna singur, când va veni ,,plinirea vremii``....

Vointa. Daca o mare parte din educatie e sugestie, pentru a te educa pe tine si a educa pe altii, tot mestesugul este sa stii cum sa înfigi în creier unele idei, asa ca sa ramâna acolo si sa rodeasca. Dupa cum îti pui în gând sa te trezesti la cutare ceas din noapte, ca sa pleci undeva, iar creierul te trezeste ca o straja credincioasa, de asemenea sa-ti pui în suflet pentru fiecare împrejurare anume idei de straja.
   Cum?
   Pâna mai ieri-alaltaieri, se credea ca e destul sa repeti o vorba de mai multe ori si astfel ea se înfige de la sine în minte. E si repetitia ceva, dar nu-i mare lucru. Poti sa zici de o mie de ori seara din gura: ma scol la 4... si daca zici numai de mântuiala, creierul se odihneste si te trezesti cine stie când. Prin urmare, repetarea unei vorbe si a unui gând nu e destul. Mai trebuie ceva. Pentru ca o idee sa ramâna ca un tarus în minte, sa n-o smulga nimeni, ci sa dea roadele ei fara gres, trebuie sa vrei, adica sa pironesti toata puterea asupra acelui gând, sa faci sa vibreze neuronul, ca o baterie încarcata cu electricitate pâna la limita tensiunii. Atunci soneria are grija sa te destepte.
   De aceea, repetirea si dondanirea unei lectii pe dinafara n-are nici un pret. Lucrul de capetenie e sa vrei, - si când îti porunceste tie, si când poruncesti altora. Numai acela care stie sa voiasca poate sa se conduca pe sine si sa povatuiasca si pe altii.
   Asta nu înseamna însa, ca cei hapsini, care poruncesc cu glas tare ori cheama în ajutor pedepsele, ajung numaidecât la vreo isprava. A voi e si o chestie de judecata: trebuie sa aduci în fata cugetului tau (sau a cugetului altora) o idee asa de vie si de limpede, încât sa vezi toate urmarile ei; sa te fericeasca iubirea binelui izvorât din ea, întocmai ca si cum ar fi aevea împlinita. (Atunci te înflacarezi pentru ea, simti adica o pornire de entuziasm, care târaste si pe altii). Ori, dimpotriva, sa te sperii singur de urmarile ei rele, sa te înfiori, sa suferi si sa faci si pe altii sa sufere numai la gândul ca ideea s-ar înfaptui. (Atunci se naste scârba, care te stapâneste ca un frâu, neîngaduindu-ti tie sau celor care te asculta sa faca un pas macar spre împlinirea ei.)
   Prin urmare, vointa atârna de judecata, dar si de puterea fizica. Bolnavii si oamenii molâi nu pot voi; puterea lor trupeasca e atât de mica, încât macar ca pricep, adica gândul lor se însira lamurit în cap, dar nu pot... n-au taria de a-l opri locului si de a face creierul lor sa vibreze tare. De aceea, oamenii bolnaviciosi si betegi tândalesc chiar propria lor viata, necum sa o conduca pe a altora. Naucii si marginitii, din contra, pot avea putere, dar nevazând limpede ramificarile unui gând, gresesc usor în hotarârile lor. Ei fac si iarasi fac un lucru, dar îl fac mereu la fel, cad în rutina ori apuca peste câmpi... Progresul nu vine decât de la cei care stiu sa voiasca în chip lamurit, adica pe temeiul unei judecati drepte si sa destepte totodata în sufletul lor o simtire vie fata de lucrul voit.