|
|
||
|
|
|
|
|
Elogiu Transilvaniei
Simplul fapt că Transilvania a rezistat aproape o mie de ani – este un miracol. Dar eu nu cred că este vorba numai de o simplă rezistentă pasivă. Transilvania nu a supravietuit numai tuturor frământărilor istorice din jurul si dinlăuntrul ei. transilvania a continuat să crească, să rodească, să-si justifice drepturile istorice si geografice printr- un anumit stil de viată spirituală si culturală. Mărturisesc din capul locului că am o nesfârsită admiratie pentru transilvăneni, si în general pentru toti românii de dincolo de munti. Îi admir mai ales pentru adâncimea vietii lor morale, pentru demnitatea lor românească, pentru bărbătia lor dârză si dreaptă. Sunt atât de exasperat de desteptăciunea bucurestenilor, de smecheria muntenească si de melancolia moldovenească – încât ador naivitatea, cumintenia si puritatea românilor „de dincolo”. Cred că stilul lor de viată sufletească salvează în bună parte superficialitatea si scepticismul de doi bani al regătenilor. transilvania a fost secole de-a rândul centrul idealului românismului. Acum, după Unire, ar fi putut ajunge centrul de regenerare si dinamizare al unei Românii întregi si responsabile. Niciodată nu vom uita stupiditatea politicianismului român dintre 1919 – 1930, care a trimis în provinciile alipite toată zgura mahalalei si toate lăturile partidelor. Nici o pedeapsă nu va fi prea crudă pentru acei criminali inconstienti ai politicii românesti, care au îngăduit să treacă 18 ani de la Unire, fără ca să cimenteze definitiv apropierea sufletească de acesti frati mai curati si mai întelepti. Ar fi trebuit să trimitem în provinciile alipite toate elitele culturii si administratiei românesti. Ar fi trebuit ca astăzi, în 1936, să nu existe liceu ardelenesc fără profesori excelenti din Regat, si să nu existe sat de granită fără cazarmă si bibliotecă. Dacă, imediat după Unire, politica românească ar fi fost condusă de fanatici nationalisti – astăzi transilvania ar fi fost un paradis înarmat. Noi ne-am multumit cu declaratii platonice si manifestatii politice. Nu stiu câti sefi politici din România Mare au înteles capacitatea de rezistentă si de creatie a Transilvaniei; câti dintre ei au pătruns adânca semnificatie a unei culturi românesti evoluând alături cu două culturi net superioare si totusi întrecându-le. Simplul fapt al muzicii românesti din transilvania – care îsi păstrează originalitatea, desi e înconjurată si amenintată de atâtea influente – este un fenomen spiritual care trebuie să dea de gândit unui om de stat. Există în Transilvania o extraordinară cantitate de energie pe care politica românească de astăzi n- a dezlăntuit-o si n-a canalizat-o. Sunt acolo oameni care au în sângele lor secole de prigonire si primejdie; oameni care sunt obisnuiti din mosi strămosi să spună adevărul cu orice risc. Oameni a căror viată are un singur sens: lupta. Si în celălalte provincii românesti lupta a fost si a rămas un instrument favorit „elitelor”. Dar în Transilvania lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apăra fiinta unui neam – nu se cucereau privilegiile unei clase sau voturile unui partid. O luptă politică în vechea Transilvanie – însemna o revolutie, cu riscurile ei: temnita, moartea. Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau cămasa mortii. Cea dintâi revolutie socială din Europa au făcut-o trei români de dincolo: Horia, Closca si Crisan. Cel mai mare mit politic al României moderne l-a creat Avram Iancu. Politica însemna [mult], pentru transilvania, dar de aici si până la primejduirea „românismului”, mai e cale lungă. Cum am putea noi crede că un neam ofensiv si creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta e umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm „măsuri de pază”. Nu-si dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispretuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Si istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât timp cât energiile creatoare românesti n-au secat, nu ne pasă. Evreii au dreptul să se agite, pentru că destinul lor e să-si demonstreze existenta prin cele mai tragice eforturi omenesti. Ei se pot considera persecutati, pentru că asta îi ajută să supravietuiască. Noi nu avem nevoie de intransigentă si intolerantă, vicii străine structurii noastre. „Românismul” n-are nici un rost creator în politică. El există în istorie, si asta e deajuns.
[În Vremea, an VIII, 5 mai 1935, nr. 386, p. 3]
|
“Să veniti odată în Maramures…”
Gheorghe Chindris, plugar român din com. Ieud, în Maramures, nu este un necunoscut. tânărul acesta îndrăgostit până la patimă de cartea românească, a avut, în felul lui, o bogată corespondentă cu mai multi scriitori din Bucuresti. Plugar sărac, când nu-si mai putea cumpăra o carte nouă, o cerea cuviincios autorului. Astfel si-a cheltuit toată munca: pe cărti. Din pricina lecturilor de noapte si din pricina sărăciei, s-a îmbolnăvit greu. După ce si-a vândut pământul din sat, s-a retras la munte: bolnav. Nu mai are astăzi decât cărtile, care i-au măcinat tineretea. Pe ele nu le-a vândut. Nici măcar o singură carte. Despre Gheorghe Chindris „intelectualul” au scris, dacă mi-aduc bine aminte, d. Eugen Lovinescu si d. Adrian Maniu. Nu stiu însă dacă toti 57 mircea eliade - casus belli corespondentii săi din capitală au aflat ceva, prin scrisorile cărturarului din Ieud, despre jalea Maramuresului. Plugarul Chindris, care n-a făcut niciodată politică, se multumea să le scrie despre singurătătile lui, despre tristetea satului, despre dorul lui de carte si de duh românesc. Sfios si cuviincios, Gheorghe Chindris nu aducea vorba, în frumoasele sale scrisori, despre nimic care ar fi putut turbura tihna noastră, a cărturarilor de la Bucuresti. S-a întâmplat însă ca boala si sărăcia tot mai aspră a plugarului îndrăgostit de carte, să topească timiditatea. Gheorghe Chindris acum, când e pironit în pat din vară, îsi ia inima în dinti si ne destăinuieste jalea mândrei sale provincii, Maramures. Articolul meu Pilotii orbi, publicat aici în Vremea, i-a dat curajul mărturisirilor. Nu stiu ce vor crede prietenii săi din marile democratii bucurestene. Eu, ca huligan, mă multumesc să transcriu câteva pagini din lunga si îndurerata sa scrisoare. “Si să stiti, Domnia Voastră, că în Maramures românii nu mai au nici un petec de pământ. Pământul si l-au vândut străinilor care s-au făcut bogati. Maramuresul meu nu va fi niciodată românesc. Nici nu poate fi. Fiindcă, vorba Domniei Voastre, Pilotii orbi nu lasă. Acei “Piloti” sunt în toate partidele si sunt contra noastră a celor slabi si a celor săraci, care în fiecare dimineată mâncăm pâine de ovăz, neagră ca pământul. Eu nu mai sper în nimic. Si dacă prin o minune Dumnezeiască se va întâmpla să mă vindec – vă asigur că nu voi face politică niciodată. Să veniti odată în Maramures. Să vedeti jalea ce este. Cred că ati plânge, asa cum ati scris în articolul “Pilotii orbi”, a doua oară. Eu, credeti-mă, că as vrea să mor si mâine, ca să nu văd jalea si necazul din judetul meu înstrăinat. Maramuresul si toate tinuturile nu vor fi desrobite niciodată. Eu asa cred. …Acuma iarăsi sunt alegeri. Eu vă rog să mă credeti că în judetul meu poporul nu va vota după constiintă, va vota cu acei care vor da mai multă pâine de grâu si tuică, căci asa a votat totdeauna. La noi voturile se cumpără cu bani de către cine vrea. Oamenii săraci nu stiu ce fac. Ei nu cred în bine, sunt sigur, căci pentru ei niciodată nu va fi bine. După cum cred si eu. Majoritatea voturilor vor avea Liberalii si National-Tărănistii, căci ei au banii… ” Ce se mai poate adăuga acestor rânduri? Ce mai poti scrie? Pe cine mai pot atinge blestemele noastre?! Aproape că nu mai are nici un sens revolta. Din toate colturile ne ajung aceleasi gemete, acelasi zvon al mortii. Niciodată n-a fost neamul nostru românesc atât de aproape de pieire. Niciodată inconstientii si trădătorii, orbii si imbecilii, n-au fost atât de stăpâni pe frânele tării. Ce curte martială va putea judeca atâtea mii de trădători – si câte păduri vor trebui prefăcute în spânzurători, pentru toti nemernicii si imbecilii acestor douăzeci de ani de “politică românească?”… Nu avem decât o singură nădejde – si cea din urmă: că mântuirea neamului e aproape. trebuie să fie foarte aproape de noi. Prea am atins un nivel de totală descompunere morală si de haos civil. Si, asta o stim de la Tudor Vladimirescu, cu cât căderea a atins adâncimi mai primejdioase pentru neam – cu atât înăltarea neamului va fi mai măreată si mai uluitoare…” Gheorghe Chindris, nu pierde nădejdea! Asteaptă! [În Vremea, an X, 5 decembrie 1937, nr. 516, p. 2]
|
|
