|
|
||
|
|
|
|
|
Comentarii la un jurământ
De la frontieră si până la mausoleul din Bucurestii Noi, multe zeci de mii de oameni, întâmpinând sicriele lui Ion Mota si Vasile Marin, au ascultat si s-au legat prin acest jurământ: Mota si Marin, jur în fata lui Dumnezeu, în fata jertfei voastre sfinte, pentru Hristos si Legiune, să rup din mine bucuriile pământesti, să mă smulg din dragostea omenească si, pentru învierea Neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte! Rareori o miscare tinerească, născută din vointa de a face istorie, iar nu politică – s-a exprimat atât de total ca în jurământul acesta. Cine crede că s-a schimbat ceva în tara românească, si că ne apropiem de timpul când vom putea face istorie pentru că actiunea noastră este controlată si orientată de către spiritualitate, iar nu de politică – de la acest jurământ trebuie să se inspire. Sensul politic al luptei cade pe un plan cu totul secundar. Lupta, actiunea, efortul – toate gesturile care implicau “politicul”, pentru că nu se puteau înfăptui decât renuntând la ceea ce se numeste contemplatie – îsi capătă acum un sens nou, crestin, mistic. Primatul actiunii, desigur – dar nu primatul politicului. Actiune înteleasă ca o luptă dârză pentru desăvârsirea de sine, adică pentru renuntarea de sine. Actiune în sens mistic: luptă împotriva omenescului, pregătire de moarte. Semnificatia acestui jurământ este coplesitoare. Măsura în care va fi el împlinit si fructificat va dovedi si capacitatea de înnoire spirituală a României. Ceea ce loveste în primul rând pe un crestin din afara miscării, care nu cunoaste adâncimea spirituală si bărbătia vietii dinlăuntrul Legiunii – este prezenta atât de gravă a Mortii. În orice clipă să stau gata de moarte! Nu mai e vorba de o miscare politică – ci de un Război, de o Revolutie însufletită de ideea jertfei de sine. Moartea nu este niciodată invocată pentru sine într-o revolutie politică. Dimpotrivă, la 1789 s-a strigat: ”moarte nobililor si popilor!”, iar comunistii secolului nostru strigă de câte ori au prilejul: “moarte burghezilor!”. Cei care au jurat în fata sicrielor lui Mota si Marin nu s-au legat să le răzbune moartea – ci să fie ei însisi gata de moarte în orice clipă. Jurământul n-a tintit să le potolească setea omenească de răzbunare – ci, dimpotrivă, se străduie să-i rupă de omenesc, să-i pregătească de moarte, ca pe călugări. Ca pe călugări – mai mult chiar decât pe eroi. Pentru că eroul e stăpânit numai de gândul victoriei, al apoteozei finale. Singur călugărul trăieste toată viata cu gândul mortii mereu viu în sine. Asceza crestină, viata călugărească – de renuntare, de luptă cu pământescul – însufletesc acest jurământ. Să rup din mine bucuriile pământesti, să mă smulg din dragostea omenească!… Numai într-o împrejurare atât de tragică, atât de bogată în semnificatii religioase si morale – cum a fost moartea celor doi legionari – sufletul era destul de pregătit ca să primească o asemenea luptă cu sine. Niciodată în istoria României moderne crestinismul n-a apărut mai robust ca în aceste zile, când zeci de mii de oameni s-au legat în fata lui Dumnezeu să rupă din ei bucuriile pământesti. Niciodată fiinta românească nu s-a voit pe sine mai tragică, mai substantială – într-un cuvânt mai crestină. Viziunea ascetică a vietii pe care o trădează acest jurământ este tragică – întrucât presupune luptă cu sine, renuntare, înfrânare – dar nu este pesimistă. Dimpotrivă, solemnitatea si gravitatea hotărârii de a se smulge din dragostea omenească – nu izbutesc să ascundă bucuria celeilalte dragoste, crestine, ceresti. Renuntarea la bucuriile pământesti nu este o împutinare a fiintei, o sterilizare a substantei – ci dimpotrivă, o crestere frenetică a fiintei spirituale, o victorie a realului împotriva trecătoarelor, iluzoriilor, deznădăjduitelor bucurii omenesti. Dragostea crestină, dragostea oamenilor ce trăiesc laolaltă sub semnul lui Christos, - iată limanul după care tânjeste sufletul oricărui crestin: singura dragoste nestricătoare, fertilă, în care bucuriile sunt neschimbătoare si adânci. Ce revolutie natională si socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh crestin si tolstoian – a îndrăznit să-si facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări si să fie în orice clipă gata de moarte? Semnificatia revolutiei pe care o năzuieste d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică – încât succesul ei ar însemna încă o dată victoria duhului crestin în Europa; într-o Europă în care Christos n-a prea fost biruitor, desi milioane de oameni au crezut în numele lui. Jurământul acesta, care exprimă atât de limpede gândul dl-ui Codreanu, dovedeste cât de departe este miscarea Legiunii de o “revolutie nationalistă” oarecare. Nu e vorba de cucerirea puterii cu orice pret – ci înainte de toate de un om nou, un om pentru care viata spirituală să existe, iar crestinismul să fie trăit responsabil, adică tragic ascetic. Mântuirea Neamului nu e posibilă fără jertfă; nici o înviere, în nici un ordin al existentei nu se poate face fără moarte. Sensul crestin al acestei afirmatii este atât de limpede, încât nici nu mai trebuie să stăruim. Dar această “Înviere a Neamului” nădăjduită prin minunea crestinismului si prin trăirea cât mai sinceră în duhul crestin nu numai că schimbă total istoria românească, realizând destinul neamului nostru, dar înseamnă si aparitia unei noi mistice nationaliste în Europa. Dacă, după cum se spune, nazismul se fundează pe Neam si fascismul pe Stat – atunci miscarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică crestină în stare să conducă asezări omenesti. O miscare, la baza căreia stă un asemenea jurământ, este înainte de toate o revolutie crestină; o revolutie spirituală, ascetică si bărbătească, asa cum nu a cunoscut încă istoria Europei. Astăzi, când primatul politic este aproape necontestat, jurământul Legiunii si al unei bune părti din lumea românească, dovedeste că învierea unui Neam si mântuirea unui om nu pot fi nădăjduite decât printr-o totală fărâmitare a omenescului, prin cea mai aspră luptă cu sine; într-un cuvânt, prin crestinizare! În nici o parte a lumii, astăzi oamenii nu-si propun un scop atât de putin lumesc, atât de spiritual. Numai în asa numitul “Grup de la Oxford” se mai speră astăzi o salvare a Europei prin crestinism. Dar nici acolo nu s-a pomenit un jurământ atât de aspru, un jurământ aproape călugăresc… [Vremea, 21 Februarie 1937, nr. 476, p. 2.]
|
Noua aristocratie legionară
Suntem contemporanii, norocosi, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunscut-o România modernă: făurirea unei noi aristocratii. Tineretul legionar, odată cu alte miracole realizate prin jertfă, elan si vointă creatoare – a pus temeliile unei elite românesti care e menită să schimbe sensul istoriei acestui neam. Vechea noastră aristocratie, atât de mult legată de pământ si de civilizatia tărănească – a fost zdruncinată de o seamă de domnii nefericite, ca să-si găsească sfârsitul, lamentabil, sub stăpânirea fanariotă. Cele câteva neamuri într-adevăr “boieresti”, care supravietuiseră, n-au mai jucat nici un rol de frunte după restaurarea de la începutul secolului al XIX-lea. O altă aristocratie a luat locul elitelor românesti din epocile glorioase. Cât de dubioase ar fi fost originile acestei aristocratii, ea a dat totusi României moderne câtiva oameni si câteva lozinci. Nu i-a putut da, însă, niciodată, o traditie si o educatie aristocrată. Să privim acum ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem fată-n fată cu un tineret de curată obârsie rurală. Dar au pierit toate complexele de inferioritate care apăsau asupra clasei tărănesti. Avem în fata noastră un fiu de tăran, sau un tăran, dârz, cu fruntea sus, nepăsător de moarte, iubitor de libertate. Un om nou care a descoperit odată cu ascultarea si propria sa vointă, propriul său destin. Disciplina si ascultarea i-au dăruit o nouă demnitate, o nesfârsită încredere în sine, în sef, si în destinul major al neamului său. Cel dintâi semn al unei aristocratii este indiferenta fată de calomnie, de atacuri, de critică si de comploturi. Priviti pe legionari; fie că sunt muncitori în fabrică, studenti sau tărani, cărturari sau “analfabeti” – legionarii au o superbă indiferentă fată de toate prostiile sau calomniile scornite împotriva lor. Legionarii se simt atât de străini fată de lumea aceasta putredă si ridiculă – încât nici o imbecilitate si nici un venin, pornit de aici, nu izbuteste să le atragă, măcar pentru o clipă, atentia. Ce magnifică formă a dispretului! Indiferenta aceasta aristocratică ucide mai rapid si mai eficient decât invectiva si sarcasmul. Bietii imbecili destepti se simt într-adevăr zdrobiti de seninătatea aceasta bărbătească, pe care nici o armă democratică sau marxistă nu o poate tulbura. Descoperi uneori în ochii legionarilor o întristată milă fată de acesti adversari neputinciosi, care opun eroismului si sinceritătii – lichelismul, calomnia, sforăria si complotul. Al doilea semn caracteristic al aristocratiei este încrederea în bărbătie, în selectia firească pe care o poate face numai lupta. Legionarismul a introdus din nou în România bucuria si pedagogia luptei cinstite, pe fată. Chiar dusmanii de moarte ai Legiunii sunt siliti să recunoască schimbarea adusă de această miscare revolutionară românească: normalizarea luptei. Conducerea miscării legionare anuntă mai dinainte când, cu cine si în ce conditii va da lupta. Au dispărut din viata politică românească strategia politistă, serviciul secret de informatiuni. Întocmai după cum Mahatma Gandhi a silit să someze cei o mie de agenti secreti ai lui Inteligence Service în India, anuntând el însusi, cu o săptămână mai înainte, toate atacurile pe care intentionează să le dea guvernului englez. Acest fair-play, care a câstigat simpatia întregului popor englez, a schimbat în acelasi timp stilul tacticei si strategiei politiste în India. Pentru orice informatiuni “secrete”, agentii englezi erau invitati să se adreseze direct conducerii Miscării insurectionale… Promovarea bărbătiei si a spiritului ofensiv – valori europene, aristocratice – a adus după sine o altă prefacere a sufletului tinerei generatii românesti. A creat constiinta unei misiuni istorice, sentimentul că ne-am născut ca să împlinim o revolutie unică în istoria neamului. Legionarul nu mai trăieste la întâmplare. Viata lui are un sens precis si major: revolutia crestină, mântuirea neamului românesc. Eroismul si sfintenia sunt valorile superioare în care cred tinerii de astăzi. Am scris de mai multe ori despre spiritul revolutiei crestine, asa cum începe să fie realizată ea de miscarea legionară – si mi-am îngăduit, acum, să mă opresc numai asupra valorilor eroice, aristocratice, pe care le cultivă legiunea. Constiinta unei misiuni istorice a fost întotdeauna caracteristica oricărei aristocratii. Urmasii directi ai celor care au făurit, cu spada si cu geniul, Europa – s-au simtit întotdeauna purtătorii unei misiuni. Chiar atunci când acesti urmasi au ajuns bicisnici, sterpi, degenerati – rămăsese în sufletul lor obosit si în trupul lor vlăguit amintirea orgolioasă a unei demnităti pe care nici un viciu si nici o infirmitate nu o puteau stinge. În locul aristocratiei de sânge, Legiunea creează o nouă aristocratie: a spiritului. În locul elitelor care-si mosteneau drepturile – odată cu virtutile si păcatele strămosesti – se naste o nouă elită care-si cucereste libertatea învătând să moară si să [se] jertfească. Dar în această nouă aristocratie legionară care se naste, reînvie Evul Mediu românesc; constiinta misiunii istorice, vrednicia si bărbătia, dispretul si indiferenta fată de neputinciosi, canalii si băietii destepti. [Vremea, an XI (1938), 23 Ianuarie, nr. 522, p. 2]
|
|
