|
|
||
|
|
|
|
|
Strigoii…
“….se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită”. Asa îsi încheia Ion Mota prefata cărtii sale, Cranii de lemn din Martie 1936. De unde apare, în scrisul si în gândul românesc, gravitatea aceasta sumbră, sentimentul acesta tragic al existentii, sentiment care nu-si găseste model în nici una din normele mediteraneene? Pentru că nu e vorba aici de tragicul grec – izvorât din lipsa de semnificatie a devenirii universale sau din sălbăticia destinului. Si, iarăsi, nu recunoastem aici exasperarea pe care nu si-au putut-o stăpâni câteva genii germanice în fata neputintei omului de a se depăsi. Sentimentul tragic al lui Ion Mota, si al generatiei sale, este izvorât si alimentat de istorie: nu de orice istorie, ci de ceasul de fată. Cândva, într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, într-o altă Românie, premenită sufleteste – gravitatea sumbră si prezenta permanentă a tragicului îsi vor pierde rostul. Nu vor mai fi. Vor pieri în strălucirea acelor zile de “22 Mai” – zi glorioasă, împăcată, care înduiosase cândva sufletul zbuciumat al lui Ion Mota. Ce hotărâtă întoarcere la normele românesti! Poporul nostru s-a refuzat întotdeauna tragicului si sentimentului tragic al existentii. Moartea ciobanului din Miorita, este o moarte “împăcată”. Melancolie, din belsug; dar niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat ca o categorie fundamentală a conditiei umane. Românul a întâlnit “tragicul” în istorie, nu în viată. Mai precis, într-o anumită istorie, în anumite episoade; în întâmplări. Astăzi bate crivătul – mîine va fi senin. Nestatornicia soartei seamănă mai mult cu nestatornicia primăverei – decât cu legea implacabilă a destinului. Si dacă ar fi să căutăm aderenta sufletului românesc la unul din anotimpuri, apoi fără îndoială că acesta ar fi: primăvara. Sunt neamuri care nu cred în schimbarea istoriei: ceea ce a fost este încă – si va mai fi. Schimbările sunt posibile, dar nu aici, pe pământ. Neamurile acestea se solidarizează cu anotimpurile statornice: cu Vara si Iarna. Ele nu cred că, pe pământ, se poate întâlni “o gură de rai”. Ele nu cred că omul poate, cândva, trăi într-un paradis terestru: modest, fireste, dar totusi un paradis (adică: fără istorie). Românii, care stiu că Raiul se aseamănă mult cu un plaiu, cred deasemenea că pământul acesta al lor nu e atât de blestemat încât să nu se poată cândva realiza, chiar aici; o simplă beatitudine paradisiacă. Nu se împiedică prea mult de destin; căci acesta, pentru români, nu e nici absolut nici definitiv… “Strigoii” lui Ion Mota vor stăpâni o bucată de vreme. Până când se va face “o tară ca soarele mândru din Cer”. [Cuvântul, an XV, 1938, Ianuarie 21, nr. 3120,p.2]
O revolutie crestină
Anul 1937 a însemnat începutul luptei între “generatii”. Nu lupta între bătrâni si tineri – cum s- a crezut si s-a spus multă vreme – ci războiul între două lumi: pe de o parte lumea veche care credea în pântec (primatul economicului si al politicianismului), iar pe de altă parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în Duh (primatul spiritualului). Miscarea tinerească din 1927 s-a născut cu constiinta acestei misiuni istorice: de a schimba sufletul României, subordonând toate valorile unei singure valori supreme: Spiritul. Subordonare care înseamnă, mai ales în faza eroică - sacrificiu, renuntare la sine, asceză. Sensul istoric al acestei miscări tineresti nu este deloc greu de descifrat. Avându-si izvoarele vii în crestinism – si crestinismul înseamnă “răsturnarea tuturor valorilor” – ea încearcă formarea unui om nou. Căci omul timpurilor moderne a rămas integrat în vechea economie luciferică: a egoismului, a instinctelor, a valorilor celei mai abjecte biologii. De câte ori a apărut în istorie un om nou, el s-a înfăptuit printr- un primat al valorilor spirituale. Lupta între lumină si întunerec, între bine si rău nu va fi curmată decât la sfârsitul veacurilor. Dar orice nouă victorie a spiritualului, a luminii nu s-a împlinit decât printr-o renuntare desăvârsită la instinctele de conservare individuală. Omul nou înseamnă, înainte de toate, depăsirea firească a acestor instincte. Depăsire de care istoria tine întotdeauna seama. Este dealtfel semnificativ că nici în istorie, nici în eternitate nimic nu se dobândeste decât printr- un act de renuntare. Istoria unui neam nu e posibilă fără renuntarea la viată a unui număr imens de oameni. Dar, de asemenea, mântuirea nu poate fi nădăjduită decât după ce omul renuntă la sine, la limitele individualitătii sale. Asemenea “cauze”, asemenea “idealuri” nu se mai întâlniseră demult în istoria României moderne. De aici mirarea indignată a oamenilor lumii vechi. Căci tineretul, care se arată totusi dornic de luptă si de sacrificiu – nu voia si nu făcea politică. Lupta era dusă pe cu totul alte niveluri – inaccesibile, fireste, politicienilor. De aceea mi s-a părut lipsită de sens formula “despoliticianizarea tineretului” – când nici unul dintre tinerii crescuti în mistica nouă nu era preocupat de nici un fel de idee sau scop politic. Dealtfel, era revolutiilor politice fiind încheiată în 1918 – istoria care începe acum nu va cunoaste, pentru o bună bucată de timp, decât revolutii spirituale. Si nici una din revolutiile care s-au făcut sau sunt în drum de a se face nu s-a desfăsurat atât de total sub semnul spiritualului ca cea a tineretului românesc. Nici una, mai ales, n-a încercat o atât de desăvârsită “reactualizare” a crestinismului răsăritean. De multe sute de ani se părea că crestinismul răsăritean nu mai poate crea forme istorice. Lumea modernă, de la Renastere încoace, trecuse pe lângă acest crestinism răsăritean, ignorându-l sau dispretuindu-l. tot ce mai părea “viabil” din mesagiul Mântuitorului era căutat si găsit în formele occidentale si nordice ale crestinismului. Si iată, deodată, la zece ani după sincopa ortodoxiei rusesti (destul de aproximative, dealtfel) – apare o nouă formă de viată istorică, revolutionară, alimentată de ortodoxie. Deabia acum începe a fi înteles sensul acestei revolutii crestine care încearcă să creeze o Românie nouă, creând întâi un om nou, un crestin perfect – si care înlocuieste vechea “viată politică” printr-o “viată civilă”, adică restaurează raporturi de omenie si de crestinătate în sânul aceleeasi comunităti de sânge. Deabia acum începe să se vorbească despre o “misiune a României”. Căci o misiune istorică nu poate fi justificată decât printr-un “imperialism spiritual”, printr-o nouă valorificare a vietii omenesti, la care participă un neam întreg. Si această valorificare a vietii umane o încearcă si o realizează tineretul românesc de astăzi, printr-o trăire cât mai aproape de idealurile crestinătătii răsăritene. Dacă ea va izbuti până la capăt – dacă va cuprinde, adică, întrega comunitate românească – va fi cea mai mare revolutie a veacului. [Buna Vestire, Anul I (1937), Iunie 27, nr.100, p.3] |
Provincia si legionarismul
Mă întorceam, mai zilele trecute, cu câtiva prieteni si camarazi din centrul orasului Călărasi spre gară. Bulevardul era slab luminat: doar câteva felinare obosite. Umezeală, ceată, noroi. Si sentimentul unei nelămurite pustietăti; parcă ne aflam undeva la sfârsitul lumii, izolati de ceilalti oameni, departe de lumină si de “civilizatie”. Mi-am dat atunci seama de nesfârsitele posibilităti de creatie ale unui artist provincial. Cum de nu le foloseste nimeni? Cum de nu întelege nimeni lectia aceasta de realism pe care provincia ne-o tine necontenit la dipozitie? Unde poti privi mai limpede, fată în fată, realitatea – decât pe acest bulevard din Călărasi într-o noapte cetoasă si umedă de Februarie? Peisajul acesta te sileste să renunti la orice bovarism. Bulevardul acesta îti vorbeste mai mult si mai precis despre singurătatea omului si despre demnitatea lui decât o bibliotecă întreagă. E de mirare că scriitorul provincial n-a folosit încă lectia de realism a peisajului său natal. Este mai adevărată această Românie virilă, aspră, săracă si întunecată – pe care provincia ne-o arată în toată sălbatica ei frumusete – decât România romantelor învechite, a tristetelor crepusculare, a amorurilor defuncte. Nicăieri nu întelegi mai repede si nu simti mai categoric lipsa de semnificatie a unui “amor defunct” si a frunzelor ofilite – decât într-un oras de provincie. Aici, ca să poti supravietui, trebuie să deschizi bine ochii, să privesti realitatea fată în fată. A fost o vreme când, în România, “realitatea” însemna cariera si oportunismul politic – iar “idealul” era identic cu melancolica abandonare în voia destinului. Atunci, erai aproape dator – asa te învăta literatura moldovenească – să visezi si să te predai. Cred că astăzi încep să se schimbe lucrurile. Astăzi “idealismul” te sileste să cauti si să accepti realitatea. Asta nu înseamnă oportunism si politicianism; ci, dimpotrivă, să-ti dai seama de conditia românească. Să întelegi că suntem o tară săracă, cu oameni săraci, cu viată aspră. Să întelegi că din această viată aspră si cu acesti oameni săraci se pot face totusi lucruri dumnezeiesti. E destul să aibi curajul de a privi realitatea fată-n fată – pentru ca nici un peisaj si nici o melancolie să nu te mai poată “rata”. Într-adevăr, unde se duce lupta în conditii optime, dacă nu pe aceste bulevarde întunecate si înecate sub ceată? Aici rămâi singur. Nu mai este nimeni să te ajute, să te păcălească. Nici un confort, nici o reverie. Singur în realitate. O perfectă terapeutică sufletească. Si cea mai bărbătească. Îti dai, aici, bine seama de fortele tale. Poti rezista? Esti destul de tare? Nu ti-e frică de singurătate, de ploaie, de noroi, de plictiseală, de tristete? Asta înseamnă o luptă în conditii optime: când lupti singur, cu desăvârsire singur. Dar tocmai această izolare în mijlocul realitătii fructifică întrega ta viată. Prins de “vârtejul luminilor”, cum se spune prin romane, măcinat de iluzia confortului, a luxului, a reclamelor colorate si a barurilor de noapte – îti pierzi timpul într-o agreabilă imbecilizare colectivă. De multe ori îmi vine să râd când surprind invidia cu care provinciali vorbesc de cutare cucoană frumoasă că “s-a mutat la Bucuresti”, sau de cutare cărturar că “si-a văzut visul cu ochii”: stabilirea în metropolă. Aproape toti oamenii acestia trăiesc iluzia că schimbarea peisajului aduce cu sine “salvarea” vietii. De fapt, imbecilizarea si ratarea în capitală se consumă si mai rapid. Problema centrală nu stă în mediu. Salvarea sau ratarea vietii omenesti depinde foarte mult de puterile omului… Sunt destule semne că lucrurile se vor schimba. Legionarismul aduce o schimbare radicală a mentalitătii provinciale. Când educatia legionară va da roade, se va vedea că sensul vietii nu este parvenirea, cariera cu orice pret. Marea revolutie legionară schimbă centrul de gravitate al fiintei românesti: din afară, înlăuntru. Când oamenii nostri îsi vor da seamă că o viată nu se “realizează” prin cuceriri de onoruri si ranguri sociale; când în locul parvenitismului cu orice pret, al egoismului si al “luptei pentru existentă”, vor naste în sufletele noastre alte “idealuri”, de jertfă anonimă, de muncă nestiută, de eroism nerăsplătit – toate acestea pornite dinlăuntru, pentru nutrirea fiintei noastre, pentru demnitatea noastră – atunci peisajul, confortul, mediul si celelalte valori exterioare nu vor mai exercita funesta lor influentă, pe care o exercitau până mai dăunăzi. Una din afirmatiile revolutionare ale crestinismului era aceasta: nu există om, oricât de jos ar fi căzut el pe scara valorilor morale si religioase – care să nu fie îndreptătit să-si nădăjduiască mântuirea. O astfel de afirmatie revolutionară face si legionarismul: nu există loc în tara românească unde să nu-ti poti realiza, până la maxima ei fructificare, viata. Legionarismul va pune capăt complexelor de inferioritate ale provinciei. Într'adevăr, idealul legionar, idealul de aspră spiritualitate crestină – poate fi trăit oriunde în mijlocul comunitătii românesti. În ceasul când se destramă iluzia unei metropole “salvatoare” prin “mediul”ei, în ceasul când simplul fapt de a te găsi în această metropolă nu implică un merit deosebit sau un noroc personal – nu va mai exista nici obsesia “ratării” în provincie. Pentru că “ratarea” aceasta nu va mai fi judecată după criterii exterioare: parvenire, succese personale, bogătie etc. Ratatii vor fi acei care nu si- au putut găsi un sens existentii lor proprii, care n-au rodit nimic si nicăieri… As fi vrut să închei aici observatiile asupra fenomenului provincial. Primesc însă câteva scrisori care deschid noi paranteze si pun noi întrebări. Continuăm deci.
[Vremea, an XI (1938), Februarie 13, nr. 525, p. 8]
|
|
