|
|
||
|
|
|
|
|
Meditatie asupra arderii catedralelor
De câte ori, la Berlin, mă plimbam prin fata frumoasei sinagoge din Charlottenburg – îmi aminteam de 6 Februarie. Nu mă duceam cu gândul la revolutia bolsevică din Rusia, la sutele de biserici arse, la miile de preoti împuscati, la milionul de “albi” executati de histeria fratricidă si de dementa lui Djerjinski. Nu voiam să merg chiar atât de departe. Dar mă întrebam numai atât: Cum se face că, sub o dictatură fascistă, de un antisemitism violent, ca cea a lui Hitler, si o sinagogă stă totusi mândră si reculeasă în inima Berlinului, - în timp ce la 6 Februarie, la Paris, cel dintâi lucru pe care l-au încercat comunistii francezi a fost să pună foc catedralelor?! Sine ira et studio… Nu stiu dacă se mai poate scrie, astăzi, si asupra unor împrejurări ca cele de fată - sine ira et studio. Încerc totusi să înteleg acest lucru simplu: de ce comunistii francezi – ca si cei rusi, ca si cei spanioli – s-au repezit întâi la biserici, iar antisemitii germani s-au multumit să aplice legi riguroase împotriva evreilor, fără să se dedea la acte de sălbăticie? Orice mi s-ar spune despre teroarea hitleristă, nu pot uita un lucru: că, în plin centrul Berlinului, o sinagogă stă solemnă si nesiluită – asa cum n-a stat nici o biserică în Rusia. Orice mi s-ar spune despre masacrele hitleriste, nu pot trece peste un fapt simplu: că nici măcar presa cea mai anti- fascistă din lume n-a vorbit vreodată despre “mii” de asasinate în Germania – în timp ce jurnalele sovietice publicau mai acum un an cifra oficială a executiilor contra-revolutionarilor: un milion si jumătate. Atâta recunosteau ei că au ucis… Stati acum si judecati: o revolutie fascistă- antisemită, care nu siluieste sinagogile si nu execută evreii în masă; o revolutie comunistă, care arde mii de biserici si execută un milion si jumătate de oameni. Să fi fost oare adversari politici toti acesti nefericiti executati? Nu o afirmă nimeni; ar fi fost dealtfel si greu de crezut. Cam prea multi preoti pusi la zid, cam prea multe femei spânzurate, cam prea multi copii arsi de vii – ca să fie vorba numai de adversari politici. E mai simplu: e vorba, mai ales, de histerie, de acea bestială nevroză produsă de vederea sângelui. Asa s-a întâmplat si în Revolutia Franceză, asa s-a întâmplat astă-vară în Spania, în primele zile ale războiului civil. Militienii si femeile, la vederea sângelui, erau cuprinsi de o isterie colectivă, care îi îndemna să masacreze până la extenuare. La Passionaria nu este o fericită exceptie a eroismului hispano-comunist. Este un exemplar ceva mai apăsat a unei ferocităti neurotice, destul de usor de explicat clinic. Din ziarele englezesti pe care le citeam la începutul războiului civil – aflam amănunte înspăimântătoare: femeile care sileau pe militieni să ucidă, să nu ia prizonieri; femeile care masacrau pe răniti, după luptă; care amenintau cu revolverele pe militieni pentru că acestia refuzau să execute, obositi si dezgustati de atâta sânge… Când se spune, despre războiul civil din Spania, că atrocitătile sunt egale de ambele părti – se exagerează din exces de prudentă. Atrocitătile sunt mai sălbatice din partea acelei “armate” în care intervin femeile, si, în general, oamenii pasnici (militienii, în cazul Spaniei). Soldatii sunt obisnuiti cu sângele; bărbatii obosesc mai repede decât femeile când e vorba de masacrat rănitii (cazul Sarmizegetuza, cazul bulgăroaicelor de la turtucaia). Dealtfel, dacă într-o zi acel oaspete sosit de curând din Spania s-ar hotărî să ne povestească felul în care au fost executati 20.000 de oameni la Madrid – am afla, fără îndoială, amănunte foarte interesante… Rămâne bine stabilit un lucru: că orice miscare revolutionară cu caracter comunist este sângeroasă si anti-religioasă. Comunistii de bună-credintă, dacă îi întrebi, îti dau întotdeauna acelasi răspuns: Trebuie să fie sângeroasă, căci altminteri n-ar mai fi revolutie – si trebuie să ardă bisericile, pentru că crestinismul se confundă cu capitalismul si regimul burghez. Răspunsuri care mi se par complet nefundate. Nu este deloc adevărat că o revolutie trebuie să fie cu necesitate sângeroasă (adică, urmată sau întretinută prin masacre în masă). Nu vorbim de Anglia, tară clasică a revolutiilor fără sânge. Vorbim însă de România, unde s-au făcut, în 70 de ani, cel putin cinci mari revolutii sociale si nationale, fără vărsare de sânge: 1) dezrobirea tiganilor, 2) secularizarea averilor mânăstiresti, 3) reforma agrară, 4) etatizarea subsolului, 5) conversiunea. Dacă ne gândim bine, ceea ce în Spania (înainte de războiul civil, adică în primăvara 1936) se încerca să se obtină prin arderea bisericilor si terorizarea preotilor – la noi se obtine de la jumătatea veacului trecut prin legea secularizării averilor mânăstiresti. tot asa si cu reforma agrară. S-a spus că românul n-are constiintă de clasă (de ex. boierimea) si de aceea nu reactionează când este deposedat. Vi se pare atât de gravă această lipsă a “constiintei de clasă”? Fenomenul românesc prezintă, din orice unghi de vedere este judecat, caractere de unitate pe care nu le are fenomenul francez bunăoară, sau cel german. Mi se pare foarte natural ca să nu existe constiintă de clasă în România – când stiu că limba română nu are dialecte, si că poporul român s-a format în centrul unei vaste arii începând din muntii tatra si sfârsind în Balcani, fără asa numitele “miscări ciclonice”. Mi se pare iarăsi natural ca revolutiile sociale să se fi făcut în România firesc, “patriotic”, oarecum în familie. Nu înteleg de ce revendicările sociale, juste, să se sustină numai prin Karl Marx. Noi avem pe un Nicolae Bălcescu, pe un Bogdan Petriceicu Hajdeu, pe un Eminescu – care cereau reforme sociale pe temeiuri “rasiste” si “patriotice”; se făceau, adică, exponentul tărănimii autohtone împotriva fanariotiilor si a străinilor (nemti, rusi, evrei, bulgari). Să ne întoarcem acum la al doilea argument al comunistului de bună credintă: Biserica Romano- Catolică este reactionară si s-a făcut instrumentul capitalismului. De la început fie spus, aceasta n-ar fi un argument pentru distrugerea catedralelor si executarea preotilor. Să ne amintim că, pentru hitleristi, evreii sunt “dusmanii umanitătii”; totusi, n- au fost incendiate sinagogile si n-au fost masacrati cei 600.000 de evrei ai Germaniei. Mi se va răspunde: “În Germania n-a fost Revolutie”. Să admitem că, într-adevăr, n-a fost; dar a fost o cucerire a puterii; Hitler are astăzi puterea deplină; ar fi putut incendia sinagogile si ar fi putut masacra pe evrei. N-a făcut nici una, nici alta. Din prudentă, din slăbiciune, din spirit de tolerantă? Hitler n-a prea dovedit asemenea virtuti crestine. Dacă n-a incendiat, si n-a masacrat – asta a făcut-o pur si simplu pentrucă n-a încurajat histeria luciferică, n-a provocat fiara umană prin executii preliminare. S-a multumit cu lagărele de concentrare; mai putin grav, în orice caz, decât revolverul descărcat în ceafă sau spânzurătoarea. Asasinate a cunoscut si hitlerismul. Dar îndrăzneste cineva să mentioneze asasinatele lui Hitler alături de acel milion si jumătate din Rusia bolsevică?!… Cei care vorbesc de reactionarismul “Bisericii Romano-Catolice” uită cam repede tot ceeace datoreste Europa acestui catolicism. Uită cultura păstrată, adâncită si transmisă de Biserică. Uită că “europeanul” ar fi ajuns o fiară histerică si ar fi pierit în câteva sute de ani – ca hunii lui Atila – dacă n-ar fi cunoscut caritatea crestină, morala crestină, filosofia crestină.
|
Poate fi făcută vinovată întreaga Biserică Romano-Catolică pentru câteva greseli ale anumitor Papi sau Episcopi? Dar regii, si împăratii, si democratiile, si republicile, si dictatorii – au făcut greseli de o mie de ori mai grave si mai numeroase. Este biserica împotriva revendicărilor sociale? Dar secolul XIX cunoaste un socialism crestin alături de un socialism laic si marxist. Dar opera de ajutor social a Bisericilor crestine într-un sigur an întrece tot “ajutorul rosu” de la început si până în 1936. Este Biserica organic legată de capitalism? Amintiti-vă că ea a fost legată de toate formele economice si sociale ale lumii; a acceptat si feudalismul, si monarhia, si republica. A fost în luptă cu toate aceste forme de viată – si s-a împăcat cu toate. Biserica Romano-Catolică (vorbim de ea, pentru că ortodoxia si protestantismul, evident din motive diferite, nu prea se amestecă în treburile Statului), promovează si ea revendicările si reformele economice. (Cititi de pildă Codul Social, asupra căruia se găseste în altă pagină, o scurtă notită). O revolutie socială, dacă se poate face fără Biserică, se poate face foarte bine alături de ea, nu împotriva ei… Si cu toate acestea, cel dintâi lucru pe care îl atacă bravii comunisti francezi, spanioli sau rusi – sunt bisericile. Meditati putin asupra acestor amănunte care se explică unul pe altul: setea de sânge, de sălbăticie inutilă; patima de a arde bisericile; refuzul primatului spiritualului (al oricărui primat spiritual, fie el laic sau budhist); umilirea valorilor europene (monogamia, familia, caritatea, frumosul mediteranean, personalitatea). Lucrurile acestea nu se întâmplă în orice revolutie; fascismul sau hitlerismul, bun sau rău, cum o fi, nu cunoaste nici incendiile, nici masacrele. Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit. [Vremea, an X, 1937, Februarie 7, nr. 474, p. 3.]
“Bluze Albastre” Adevăratilor comunisti
O carte proastă e un caz facil si reconfortant; o înjuri sau o ignori si ti-ai făcut datoria. Dar o revistă proastă, nu stiu precis de ce, produce întotdeauna o tristă si deprimantă abandonare sufletească. O revistă proastă e un atentat la psihologia normală a vietii asociate. Ea pune întrebări destul de grave si angajează responsabilităti care nu pot fi solutionate printr-o simplă ridicare din umeri sau o glumă rea. Mai ales când în numele revistei proaste vorbeste ultima promotie a ultimei generatii de tineri, unii mai liberi si mai emancipati decât altii. Sper că nu mai e nevoie să prezint grupul de literati si proletari din jurul revistei “Bluze Albastre”. Ei sunt cunoscuti prin delicioasa lor impertinentă (si asta ne bucură, pentru că asa am rămas si noi), prin aventuroasa lor schimbare de patroni (si asta dovedeste căutare, primenire, emancipare), prin ignoranta lor orgolioasă si admirabilul lor dispret pentru orice muncă intelectuală organizată, pentru orice “spiritualitate”, orice lectură fără imprimatur de la Moscova si orice gratuitate artistică. Nu stiu ce cred altii, dar pe mine revolta aceasta împotriva eruditiei si rafinamentului occidental, a gândirii abstracte si a scrisului valid – revolta aceasta a celor mai tineri dintre tineri, mă bucură. O asteptam, chiar, ca o reactiune împotriva setei noastre de cunoastere, de experiente gratuite si de lecturi neproletare. Surpriza “Bluzelor Albastre” e deci, cu atât mai mare. Căci pornind de la un grup de tineri atât de emancipati de canoane – si ajungând la o revistă de incontestabilă mediocritate, de strict dogmatism si de exilirantă limbă românească, mărturisesc, la aceasta nu mă asteptam. Cum, asta e literatura proletariatului? Acesta va fi rezultatul magnificului experiment social ce se asteaptă, numai aceasta? Căci doară nu e nevoie să fii comunist si să proclami că vrei să scrii literatură pentru proletariat – ca să reeditezi ura si pamfletul, ignoranta si dogma, mediocritatea si intoleranta. Păcatele acestea le cunoastem noi de mult, în răbdătoarea noastră patrie. Socoteam ignoranta, diltantismul, invidia, mediocritatea, intoleranta si dogmatismul – viciile generatiilor trecute. O parte din ele le recunosteam chiar printre noi. Dar în nici un caz nu le-am crezut cununa Artei si Vietii sociale ce ne asteaptă într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat. Mediocritatea si intoleranta în scrisul tinerilor sunt simptome triste. Căci poti fi intolerant numai dintr-un unghi de vedere spiritual, de pe o pozitie profetică. Dar nu poti fi intolerant afirmând asurzitor primatul economicului. În acest caz poti fi cel mult un somer căutând stăpân. Si atunci nu e nevoie să scrii literatură si doctrină pentru proletari. Tinerii nostri, în literatură, vor o tehnică nouă, adaptată pentru un public nou. Un punct de plecare admirabil. Dar dacă proza lor – reportagii tendentioase, sentimentale si politicale – reprezintă literatura proletariatului, atunci nu e deloc o încurajare si nici o invitatie pentru convertire la comunism. Eu stiam odată că revolutia comunistă nu tinde numai la o reformă economică, ci la o primenire în masă a întregei psihologii, la un nou profetism, la o instaurare a vietii libere. Bune sau rele, realizabile sau irealizabile – criteriile acestea puteau fi, în orice caz, discutate. Dar “Bluzele Albastre” reeditează problematici învechite, polemici inutile si de mult depăsite. “Artă pentru artă” sau “artă cu tendintă” – mi se pare că apartin vitrinei caragealesti. Revolta împotriva “abstractului” are o istorie de cel putin cincizeci de ani. Intoleranta contra oricărei “spiritualităti” streine trăieste pe acest continent de două mii de ani. Si ea e cu atât mai vehementă cu cât convertirea e mai improvizată; cu atât mai dogmatică, cu cât ignoranta e mai evidentă. Tot ceea ce am admirat la acesti tineri, tot jemenfichismul si continua lor frondă, goana lor după neconventional, viata lor bohemă, discutiile lor la Bar- Automat, alura lor de tribuni eleganti si parfumati, în sfârsit curajul lor de a afirma una si a face alta – toate acestea s-au făcut nevăzute în “Bluze Albastre”. Lăsati de capul lor, au dovedit ce pot realiza. Sau poate, un ordin, un stăpân care vrea mercenari securi, iar nu bohemi? Aceasta le-ar explica, într-un anumit sens, mediocritatea scrisului lor ultim. Bunii nostri prieteni nu văd cât de burgheză e munca lor, cât de individualistă e metoda lor. Căci o convertire la un nou sistem de viată asociată nu se face prin propagandă individuală – ci e un vânt profetic, o surpriză inspirată, o convertire în masă, la temelia căreia stă întotdeauna o experientă spirituală (iar nu, vai, o viziune economică) prodigioasă. Mesagiul unei noi Vieti si unei noi Arte nu poate fi dus, în nici un caz, de tineri lipsiti de asemenea experiente. O revolutie sau o reformă nu se învată într-un ceas de vorbărie la “Automat”, si energia convertirii nu o capătă o duzină de someri enervati. Acestia ajung, cum au ajuns, mercenarii unei idei streine. Asteptăm, încă, literatura “adevăratilor comunisti”. O asteptăm pentru că, oricât de discutabilă ar fi doctrina lor, realizarea lor artistică va fi, sunt sigur, un câstig al limbii si literaturii românesti. [Cuvântul, an IX, 1932, Iulie 4, p. 1.]
|
|
