|
|
||
|
|
|
|
|
Iudaism si antisemitism - preliminarii la o discutie -
Cartea d-lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, a izbutit până acum să facă pe antisemiti să urle de bucurie, pe evrei să se lamenteze si pe gazetarii destepti să scrie articole cu haz. Să vedem dacă ea poate face si altceva; dacă ne poate face să gândim. Mărturisesc că asteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunii si a generozitătii opiniei publice românesti. Nu a opiniei publice de pe stradă, fireste. Dar cel putin a unor anumite elite, a oamenilor, hai să le spunem, inteligenti si de inimă. Pentru că romanul aceasta semnat de un scriitor evreu si prefatat de un profesor universitar crestin - aduce cu sine nu numai o serie de calităti literare, nu numai o sumă de documente sufletesti contemporane si o problematică tragică, dar însăsi aparitia lui, asa cum a apărut, este un semnal si îsi are o profundă semnificatie. Mă refer la actul de mare curaj al autorului; de a scrie această carte - pe care nimeni nu i-a cerut-o - si a stărui să fie prefatată de domnul profesor Nae Ionescu, dându-si foarte bine seama si de riscurile, si de durerile si de situatiile penibile la care se expune. Lucrul acesta a trecut nebăgat în seamă. Un om care scrie o carte vie, am spune viscerală, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice - căci la urma urmelor această confesiune a mai fost făcută si de altii, si poate cu mai multă eficacitate -, ci cuprinde drama si jurnalul nedumeririi sale de om viu în fata eternitătii si stupiditătii acestei dureri - ei bine, omul acesta întâlneste cea mai placidă reactiune. De ce? Pentru că a apărut cu prefata d-lui prof. Nae Ionescu. Toată reactiunea “opiniei publice” a fost stimulată - sau, ca să fim mai precisi, paralizată - de alăturarea acestor două nume: Nae Ionescu – Mihail Sebastain. Va să zică, actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai igienic pe care l-a făcut un scriitor evreu de astăzi - acela de a accepta o prefată “antisemită” (vom vedea dacă i se poate spune astfel) – actul acesta a provocat cea mai ridicolă rumoare. Mihail Sebastian e mort astăzi în ochii coreligionarilor săi pentru că a dat o mare dovadă de tolerantă. Prietenii mei evrei uită că toată suferinta lor porneste din intoleranta mediilor crestine (justificată sau nu, e altă poveste). Si lovesc astăzi într-un evreu pentru că acesta a fost prea tolerant… Trebuie să recunosc că reactiunea aceasta e dezgustătoare. Că ea dovedeste mediocritatea opiniei publice românesti (opinie formată, fireste, din crestini si din evrei), frica de a pune problema răspicat, frica de a judeca, de a gândi, de a se revizui. Mihail Sebastian intră într-o cameră închisă, deschide larg ferestrele si spune: “nu simtiti că aici pute? Că ceva e stricat, ceva care se ascunde cu grijă, ceva care nu se vindecă?” toată lumea e jignită de cuvântul “pute”. Vai de mine, cum se poate să spui asta? Cum să spui că între evrei si crestini există disensiuni, ireductibilităti, plictiseli? Nu suntem toti “oameni”? Dacă există antisemitism, apoi acesta se datoreste huliganilor. Este suficient să fim oameni de omenie, ca orice umbră de antisemitism să dispară… Mihail Sebastian – ca si d. Nae Ionescu – cred altfel. Fiecare pentru motive diferite, fireste. Dar asa cred – si asta o spun. În ceea ce mă priveste, am de făcut obiectii si autorului si profesorului meu, d. Nae Ionescu. Dar ceea ce mă uimeste de la început este conspiratia josnică si polemica usoară ce se duce în jurul acestei cărti. Pentru simplul motiv că cei doi autori si-au întrunit numele pe copertă. Pentru că Mihail Sebastian a avut curajul de a spune ce crede despre evrei si despre antisemitism – si a avut cavalerismul de a apare cu o prefată ostilă, sau, asa cum se spune, “antisemită”. Acum începem să ne lămurim. Actul de curaj, de vorbire răspicată si sinceră – actul cel mai higienic al publicisticei românesti de la război – a trecut neobservat pentru că este amestecat acolo si d. prof. Nae Ionescu. Vă rog să mă credeti, nu iau apărarea nici a autorului, nici a prefatatorului. Amândoi se pot apăra singuri. Si o vor face, fără îndoială, atunci când vor avea unde. Dar sunt indignat de felul cum a fost primită această carte, de toată conspiratia idioată a celor ce stiu să înjure atunci când nu li se răspunde, de tăcerea si lamentarea ascunsă a confratilor evrei, de superficialitatea sau indiferenta confratilor crestini, de completa lipsă de întelegere omenească si crestinească a acestei drame. Mă rog, ce e “criminal” sau “supărător” în această carte? Fără îndoială, nu faptul că ea se ocupă de evrei. Au mai apărut cărti despre evrei, scrise de evrei, care au fost judecate fără enervare, ba chiar lăudate. Atunci, poate faptul că, în această carte, evreii suferă - din pricina “destinului”, sau din cauze contingente? Nici asta. În admirabilul roman al d-lui Ury Benador, Ghetto veac XX, evreii suferă, ba suferă chiar mai brutal - si totusi cartea a primit laudele ce i se cuvin. Atunci, stăm si ne întrebăm: care este “crima” acestei cărti a lui Mihail Sebastian? După însăsi mărturisirile presei de stânga, crima e clară: prefata d-lui Nae Ionescu. Nu prezenta acestei prefete; căci dacă ea ar fi fost “favorabilă” tezei iudaice (ne vom lămuri îndată dacă poate fi vorba de “favorabil” sau “ostil”), cartea d- lui Mihail Sebastian ar fi fost primită cu urale. Nu prezenta, deci; ci sensul acestei prefete, sens “antisemit”, care îsi capătă grave consecinte în momentul istoric în care ne aflăm. Va să zică, suntem întelesi. S-a trecut peste marele act de curaj, de higienă si de dragoste (da, de dragoste) al autorului, si colaborarea dintre romancier si prefatator a fost interpretată josnic; ca un act de masochism spiritual, ca o autoinvitatie la suferintă. Iar tot ce profesorul Nae Ionescu a scris în prefată a fost interpretat cu o adevărată stupiditate de băieti destepti. Unul spune: e sofism. Altul: e o prostie. Un al treilea: e o smecherie. Si asa mai departe. Dacă privim lucrurile fără enervare, prefata d-lui prof. Nae Ionescu era sortită de la început neîntelegerii. Pe de o parte, pentru că ea spune lucruri neplăcute despre evrei. Pe de altă parte, pentru că este scrisă pe un plan al filosofiei istoriei; lucrează, adică, cu imponderabile. Înteleg foarte bine ca ea să fie atacată pentru că ea spune lucruri neplăcute despre evrei. Dar e penibil să vezi o sumă de băieti destepti, o serie de gazetari cu haz, prăpădindu-se de râs în fata “imponderabilelor”. Câte calambururi nu se pot face pe seama acestui cuvânt, câte jocuri “spirituale” nu pot fi improvizate cu prilejul inocentelor “imponderabile”. Parcă-i aud pe delicatii nostri prieteni: “Cum vine vorba, coane, cu imponderabilele astea? Păi ce fel de imponderabile sunt ele, când se sparg în capul ovreilor? Vezi, coane, unde duce metafizica?…” Repet, nesfârsite vorbe de haz, amuzante, scânteietoare, “inteligente”, se pot spune despre o prefată care are nenorocul să fie scrisă din punctul de vedere al filosofiei istoriei. Dar ce vreti? Asa se scrie filosofia istoriei: fără vorbe dulci, fără lucruri de toate zilele, fără jocuri de cuvinte. Toate cărtile de filosofia istoriei - si a lui G. B. Vico, si a lui Hegel, si a lui Gobineau, si a lui Chamberlain, si a lui Spengler – sunt clădite pe “imponderabile”. Că sunt armate cu fapte, cu documente – fără îndoială. Dar dl. Nae Ionescu nu scria un tratat; scria o prefată. În care, fatal, nu putea fi invocat aparatul cu fapte, care dealtfel, e usor de găsit în orice monografie istorică asupra problemei. Că această prefată e fantastică, ermetică, abstractă, pomenind de “structuri”, de “destine”, despre “Iuda” si “Mântuire”, că ea alunecă pe un plan de demonstrare greu de urmărit? - e foarte adevărat. Dar asta e filosofia istoriei, acestea sunt datele problemelor. Prefata poate fi îngustă, poate fi gresită; vom vedea. Dar, ca să fie criticată, criticul trebuie să respecte planul în care a fost scrisă, planul imponderabilelor. Altminteri, nu numai lucrările filosofilor istoriei mai sus citati pot fi foarte usor luate în râs – dar orice filosof, orice metafizician, poate fi ridiculizat cu nesfârsit haz. Bunăoară, Kant: “Cum e cu chestia lucrului în sine, coane? Păi ce lucru în sine este ăla, dom ‘le, dacă îl simt colo, mă ‘ntelegi…?” Si asa mai departe. Ce s-a întâmplat cu prefata d-lui Nae Ionescu? A început a fi “atacată” din punct de vedere economic, marxist, politic, gazetăresc etc. – a fost privită, cu alte cuvinte, printr-un unghi al contingentelor. D. Nae Ionescu spune că evreul suferă. Asta va îndemna pe huligani să spargă geamurile sau capetele ovreiesti, asigurati prin “argumente metafizice”. Deci, prefata d-lui Nae Ionescu este primejdioasă, ba chiar este criminală, iar evreul Mihail Sebastian este un trădător de neam” pentru că a primit-o în fruntea cărtii sale. Ca să fim cinstiti, aceasta este argumentul intim al presei “democratice”. (Cealaltă presă, “nationalistă”, nu zice nimic. Se bucură în tăcere sau în urale). Că ceea ce spune d. Nae Ionescu în prefată este nejustificat din punct de vedere economic? O fi. Dar nu aceasta este problema pe care d-sa o pune. Căci, dacă e vorba asa, nici din punct de vedere botanic nu este justificată. Si nici din punct de vedere astronomic. Deci toate obiectiile care se aduc nu se tin în picioare. toate îsi au un singur suport real (si e păcat că, în fata unei cărti atât de sincere ca ceea a lui Mihail Sebastian, lucrurile acestea nu se spun sincer, pe fată, fără ocoluri). Anume: prefata apare într-un moment istoric penibil, într-o conjunctură politică în care greutatea cuvântului d-lui Nae Ionescu poate apăsa mai mult decât evreii pot îndura. Vorba noastră: huliganii capătă argumente metafizice… Lăsăm la o parte faptul că un gânditor care scrie filosofie a istoriei nu-si poate pune problema conjuncturii politice în care se tipăreste gândul. Căci atunci am acuza prea mult pe un Fichte, iar Croce nici n-ar mai cuteza să scoată ochii în lume. Dar să atacăm problema direct: este prefata d-lui Nae Ionescu antisemită? Să-mi fie îngăduită o paranteză personală: ca să vedeti ce înseamnă “antisemitism” în presa noastră, de toate nuantele. Acum un an am fost invitat de cercul studentilor evrei din Bârlad să le tin o conferintă. trei zile după aceea, nu stiu ce foaie a L.A.N.C.-ului mă făcea “jidănit”, “vândut jidanilor”, si asa mai departe. N-au trecut câteva lumi, si apărea aici, la “Vremea”, un articol de al meu intitulat “A nu mai fi român!”. O revistă nationalistă îl reproduce si îl comentează, lăsând a întelege că m-am “convertit la românism” (deci si la oarecare antisemitism). Din nefericire, în cadrul suplinirii mele la Facultatea de Litere, am vorbit si despre iudaism, si am vorbit asa cum cred. În aceeasi săptămână auzeam că sunt “jidan” (după cum vedeti, lucrurile erau destul de înaintate; se preciza chiar si numele meu adevărat: Elias). Dar jocul cu antisemitismul nu se opreste aici. În urma unui articol, publicat în “Vremea” (articol teribil de masacrat de cenzură, e drept; se numea “Compromiterea românismului”!), o foarte interesantă revistă săptămânală introduce o notită în care eram numit pe rând: “antisemit, huligan si gogoman”. Toate aceste întâmplări plăcute m-au învătat să nu mai acord nici o valoare termenilor de “antisemit”. Ce poate să însemne acest cuvânt? Dacă esti nationalist, adică dacă îti iubesti tara, crezi în destinul ei si te sacrifici, în măsura însusirilor tale, măririi si întăririi ei – esti antisemit? Atunci toti bunii cetăteni ai tuturor tărilor sunt antisemiti. Sau esti antisemit dacă faci deosebire între cetătenii aceleiasi tări? Atunci toti istoricii timpurilor moderne si toti sociologii sunt antisemiti, si toti etnografii, toti antropologii, toti istoricii religiilor, care constată grupuri etnice si structuri spirituale semite. Sau esti antisemit dacă faci deosebire între cetăteni, scriind: evreul Husserl, sau evreul Montefiore, sau evreul Leon Blum? Atunci si redactorii unei gazete democrate de amiază, Vestea, sunt antisemiti; căci au scris “evreul Baier învinge pe Carnera”, în loc să scrie “californianul Baier”… După cum vedeti, termenul acesta si-a căpătat atâtea întelesuri conjuncturale si parazitare, încât a ajuns foarte vag, aproape impracticabil. La fel cu expresia “filosemit” sau “jidănit”. Căci dacă te revolti atunci când oameni nevinovati sunt bătuti sălbatic de niste lichele sau niste imbecili – atunci esti “jidănit”. Si dacă ai curajul (ce e drept cam rar) de a te împotrivi unor oameni care cer excluderea totală a evreilor din viata publică si comercială a tării – atunci tot “jidănit” se cheamă că esti. (După cum esti “huligan”, dacă observi că numărul străinilor din anumite intreprinderi particulare este covârsitor.) Sau dacă spui că iudaismul este o grandioasă revolutie spirituală, că crestinismul este împlinirea profetiilor iudaice, că semitii sunt oameni, si încă oameni care au colaborat cu forte magnifice la creatia acestei civilizatii europene, că Sf-ul Pavel, Spinoza, Einstein, si altii, nenumărati au fost evrei si s-au mândrit a fi evrei – atunci esti ori “filosemit” ori “jidănit”… Toate lucrurile acestea sunt triste, profund triste. Si ele îsi au o explicatie simplă: lasitatea oamenilor, lipsa lor de curaj în judecarea realitătii, spaima de adevăruri neconfortabile, jena de a iesi din formule si a găsi adevărul (care este întotdeauna, se stie, la mijloc). Ce confortabil este să fii antisemit! Nu ti se mai cere să judeci, de la om la om, de la tară la tară. Odată ce te-ai hotărât să fi antisemit, totul se explică, totul merge ca pe roate; jidanii sunt de vină, totdeauna, jidanii n-au creat nimic, jidanii sunt degenerati etc. “Argumente” găsesti câte vrei, în literatura confortabilă pe care alti oameni confortabili ti-o pun la îndemână: argumente antropologice, sociologice, teologice, economice etc. Si ce confortabil este să fii democrat; esti un om linistit si sigur, până la moarte. Antisemitismul? O legendă, sau o prostie, sau o manevră politică, sau, si mai simplu, o bandă de derbedei, de huligani. totul se explică atât de simplu. Se sparg geamuri în Văcăresti? Huliganii. Germania este antisemită? Huliganii. A existat antisemitism în Evul Mediu? Huligani. Roma Imperială a cunoscut pogromuri? Huligani. totul se explică prin huligani – după cum dincolo se explică prin jidani… Vedeti, este foarte simplu si foarte confortabil să treci de o parte sau alta a baricadei, să ai o convingere, cum se spune. Este mult mai greu, mult mai dramatic, si – de ce n-am mărturisi-o? – mult mai ineficace, practic vorbind, să încerci să gândesti singur, să examinezi realitătile direct, fără formule, să rămâi om si crestin, adică să-ti păstrezi întreagă si dragostea ta de oameni, de toti oamenii, si judecata critică, purificată de sentimentalisme. Asemenea atitudine a avut Mihail Sebastian în romanul său. Se întâlnesc huligani acolo; dar se întâlnesc si altfel de antisemiti, oameni de care te miri că sunt antisemiti, oameni buni, caritabili, inteligenti. Asadar antisemitismul nu se poate reduce la huliganism, crede Sebastian. Este un destin, afirmă el. Vom vedea. Dar mai întâi să vedem ce e cu prefata d-lui profesor Nae Ionescu, despre care – când nu s-a spus că e o “absurditate”, pentru că lucra cu “imponderabile” – s-a spus că e antisemită.
* * * Domnul Nae Ionescu a evitat solutiile comode. A refuzat, adică, să spună: “Jidani” sau “Huligani” – si să rezolve problema, fie repetând argumentele antisemite, fie argumentele umanitariste, democratice si celelalte. Domnul Nae Ionescu, ca si Mihail Sebastian, a observat că Evreul suferă. Si a încercat să arate cauzele pentru care suferă. Si pentru care va suferi până la sfârsitul lumii. Lucrul acesta ar părea, la prima vedere, foarte firesc. Dacă d-ta evreu constati în romanul d-tale că evreii suferă – cum as putea eu, prefatator, să spun altfel? Logic. Numai că mi se pare că din punctul de vedere al filosofiei crestine pe care îl păstrează domnul Nae Ionescu în a doua parte a prefetei – nu se putea spune un asemenea lucru. Mihail Sebastian, o poate spune, în suferinta lui, în deznădejdea lui, mai ales. Dar un crestin, un teolog crestin, nu poate cădea în păcatul deznădejdii, nu poate afirma universalitatea destinului de suferintă al lui Israel. tot ce poate afirma, crestineste si ortodoxiceste, este că Harul divin e liber să mântuie sau să nu mântuie pe evrei. Atât. Dar vom reveni asupra acestui punct. Ceea ce observăm, deocamdată, este că prefatatorul admite, si chiar justifică, destinul tragic al lui Israel, destin care, limitat la experiente individuale (deci istorice, conjuncturale) este implicat si în cuprinsul romanului. Poate fi numită o asemenea atitudine huliganism? Nu. Pentru că atunci si Eminescu, si Vasile Conta, si Hasdeu – ca să mentionăm numai câtiva dintre români – ar putea fi numiti huligani; si ei nu sunt. Ei sunt “antisemiti” teoretici. Dar poate fi si dl. Profesor Nae Ionescu antisemit? Aici stă toată încărcătura. Să încercăm s-o lămurim. Am văzut că toate obiectiile aduse de presa democrată d-lui prof. Nae Ionescu implică antisemitismul acestuia din urmă. (S-a scris chiar cuvântul “huliganism”; dar atunci ne-am lovi de Eminescu, ceea ce ar fi grav). Dacă dl. Prof. Nae Ionescu s-ar fi mentinut în tot cuprinsul prefetei pe planul filosofiei istoriei – atunci ar fi putut fi antisemit. După cum a fost Chamberlain, de pildă. Sau după cum e Rosenberg. Dar dl. Nae Ionescu, în a doua parte a prefetei, introduce câteva elemente noi, de soteriologie: Mântuirea, Păcatul, Mesia, nemărturisirea lui Israel. Elemente, asadar, de ordin teologic. Care sunt supra-istorice. Este drept că dl. Nae Ionescu încearcă să explice istoria si prin elemente supra-istorice. Istoria lui Israel, după părerea sa, nu se poate explica – în generalitatea destinului său – numai prin argumente de rasă, de economie, de politică; nici chiar prin argumente de religie, băgati bine de seamă. (căci sunt si alte religii necrestine, ai căror participanti nu vietuiesc sub destinul suferintei eterne. Nu se poate explica, spune d. Nae Ionescu, decât dacă tinem seama de păcatul lui Iuda (si al neamului iudeu): tăgăduirea Mesiei. Poporul ales, a fost ales pentru altceva; pentru ca să nască pe Mesia. Ori, când l-a născut, orgoliul l-a făcut să-l tăgăduiască, să nu-l recunoască; de-aici destinul eternei sale suferinte. Convertirea nu e posibilă, spune dl. Nae Ionescu, căci crestinătatea este acum o formă de viată si de spiritualitate perfect închisă, adică devenită nu numai organică (asa cum era din primele secole ale crestinismului), dar si structurală. Ori structurile nu se pot schimba. (De fapt, se pot schimba si structurile, dar numai printr-o interventie a lui D- zeu în istorie, printr-o renastere profetică si misionară – ceea ce “nu se mai întâmplă!”) Asa cum e construită argumentarea din prefata d-lui Nae Ionescu, observăm o translatie, nejustificată, din planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei crestine. Si într-o parte si în alta, tot “imponderabile” întâlnim; dar de alt ordin. “Structura” apartine ordinului filosofiei istoriei; mântuirea apartine ordinului teologiei. Între aceste două ordine există o deosebire calitativă; si este de mirare că dl. prof. Nae Ionescu, atât de lucid în dialectică nu a stăruit îndeajuns asupra acestui punct esential. Atât de esential, încât partea întâi a argumentatiei exclude partea a doua, si vice-versa. Mai mult. În filosofia istoriei, dl. Nae Ionescu ar fi putut fi antisemit. Căci există o anumită filosofie a istoriei, antisemită. Însă pe planul teologiei crestine, dl. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea. Căci ce-ar putea însemna “antisemitism” pe planul teologiei crestine? Imposibilitatea mântuirii, certitudinea damnării evreilor. Dar lucrul acesta nu-l spune nicăieri Biserica. Cel mult dacă l-a spus un eretic (Marcion). Si nu-l poate spune chiar dacă evreii (ca si alte natii necrestine) rup comunitatea de dragoste a Bisericii. Pentru că nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate mântui oricum, pe oricine, chiar dacă acel oricine este în afara comunitătii de dragoste crestină. După cum poate refuza mântuirea si unor membri din crestinătate. Ce se poate spune atunci din punct de vedere soteriologic, despre crestini si despre evrei? Că cei dintâi trăiesc în nădejdea mântuirii prin Isus (nici măcar în certitudinea ei); iar cei din urmă pot fi mântuiti, dacă gratia lui Dumnezeu voieste aceasta. Există în anumite canoane câteva referiri la evrei; dar ele nu implică nicidecum siguranta nemântuirii evreilor. (De altfel, dacă cineva va avea vreo obiectie de făcut, vom reveni cu texte). Cum s-ar putea spune un asemenea lucru? Cum s-ar putea nega posibilitatea unei “convertiri” colective, făcută de un nou fervent mesianic, de o nouă invazie profetică si misionară? Convertirea individuală este altceva, pentru că ea se loveste de “structura” spirituală a insului; dar o convertire cu ferment mesianic, una colectivă, poate sfărâma structurile. Vedeti, un Hasdeu, un Eminescu, un Vasile Conta puteau avea o doctrină antisemită. Pentru că nici unul din ei nu era teolog; si nici unul nu era crestin adevărat. Hasdeu era un “spiritualist” care a atacat Biserica până în ultimii ani de viată. Si totusi cu cât se apropia mai mult de spiritualism, cu atât abandona antisemitismul. Eminescu era “filosof”, nu cunostea si nu iubea metafizica crestină. Iar Vasile Conta era un materialist fervent. toti trei, însă, puteau construi o filosofie a istoriei antisemită. N- au făcut-o (fragmentar, Hasdeu a încercat-o, dar fără nici o conceptie de adevărată filosofie a istoriei). Dimpotrivă, antisemitismul acestor trei mari români este periferic; este economic si moral. Atât de periferic, încât poti face foarte bine abstractie de ele fără ca personalitatea celor trei să fie alterată sau necompletă…
|
Cazul domnului profesor Nae Ionescu este însă cu totul altul. Ca un gânditor ortodox, d-sa nu putea sub nici formă fi antisemit. Si, de fapt, nici nu este. Aceasta pare putin paradoxal, după cele ce ati citit mai sus despre destinul lui Israel. Si totusi, este foarte simplu. Prefata domnului Nae Ionescu nu este antisemită. Ea pare astfel pentru că cuprinde pagini amare asupra destinului iudeu. De fapt, însă, aceste pagini nu cuprind o atitudine antisemită – ci numai o miscare de translatie, nejustificată, din planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei crestine. Ceea ce a fost gresit interpretat ca “antisemitism” este numai o gravă nebăgare de seamă a distinsului dialectician. Care sunt obiectiile pe care îndrăznim să le aducem aici profesorului nostru, dl. Nae Ionescu? Le putem rezuma în două puncte: 1) trecerea de pe planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei (adică trecerea e la structuri la spiritualitate universală); 2) afirmarea certitudinii că Iuda trebuie să sufere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia (adică o greseală contra nădejdei, complicată cu greseala, mai gravă, contra libertătii Gratiei). Dar amândouă aceste obiectii se referă la dialectica d-lui prof. Nae Ionescu - si nu la “antisemitismul” care nu există în prefată. Greseala d-lui prof. Nae Ionescu, dacă poate fi numită astfel, este de natură pur filosofică. Iar consecintele ei privesc pur si simplu admirabila constructie a prefetei – iar nu problema în sine. Căci a fi antisemit nu înseamnă a crede că evreii suferă si vor suferi pentru că au tăgăduit pe Mesia – acesta este numai o problemă teologică, eronat rezolvată -, ci a fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, snapani, primejdiosi etc. Din prefata d-lui prof. Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă fată de evreime. Dacă domnia sa va lua cândva o asemenea atitudine, va trebui să scrie altceva. Prefata aceasta cuprinde, clar numai două lucruri: filosofie a istoriei si problematica mântuirii – si numai în cadrul acestora i se pot aduce obiectii. Obiectii care, după cum am văzut, conduc la cu totul alte concluzii decât la acelea ale antisemitismului. Pentru că, încă o dată, ceea ce am obiectat noi d-lui prof. Nae Ionescu n-au fost aduse antisemitismului d-sale (care nu există si nici n-ar putea exista), ci metodei d-sale aplicate în prefată. Vom vedea în numărul viitor ce lămuriri ne poate aduce romanul lui Mihail Sebastian. [În Vremea, 22 Iulie 1934, p. 5]
Crestinătatea fată de iudaism
Prietenul si camaradul meu de redactie, d. G. Racoveanu, licentiat în teologie si bun cunoscător al problemelor ortodoxe, îmi aduce o serie de obiectii în ziarul “Credinta” de Sâmbătă 28 Iulie (nr. 195) [1934] în legătură cu articolul meu Iudaism si antisemitism. Aceste obiectii se referă la afirmatia mea că: nici textele evanghelice, nici Biserica ortodoxă, nu spun precis că toti evreii sunt damnati în vecii vecilor, pentru faptul că sunt si au rămas evrei. Eu justificasem afirmatia aceasta prin două argumente: 1) posibilitatea unui nou val profetic, care să convertească în masă pe evrei. Ce rezulta de aici? Că despre evreii de acum nu stiu nimic – căci Harul există, si numai Dumnezeu stie ce se va întâmpla cu ei. Si, în al doilea rând, că nici despre evreii care vor veni nu stim nimic, căci oricând poate interveni în lume un nou val profetic; cu alte cuvinte că, teologic vorbind, nu există specii absolute de oameni care vor fi damnati. Cum vom vedea îndată, crestinătatea întreagă si Biserica ortodoxă cunoaste anumite făpturi care sunt damnate în vecii vecilor; de pildă, Iuda, Satana, îngerii Satanei si oamenii care au căzut pradă lor. Dar despre evrei nu se spune nimic. Dacă într-adevăr Biserica ar fi crezut că toti evreii, pentru că sunt si rămân evrei, vor fi damnati – ar fi spus-o. Si ar fi spus-o nu o dată, ci de o sută de ori – asa cum o spune despre draci si despre acei dintre oameni care le sunt robiti. Preopinentul si prietenul meu d. G. Racoveanu nu atacă problema din acelasi punct de vedere ca si mine. Domnia sa, ca un bun ortodox ce este, lasă la o parte foarte primejdioasa problemă a harului – si se referă numai la învătăturile Bisericii. Citează în total sapte texte variate, dintre care numai două se referă la subiect. Si conclude cam asa: “D. Mircea Eliade, făcând teologie, stă… pe deasupra Bisericii”. Să vedem. Eu nu sunt teolog, si putina teologie pe care îndrăznesc să cred că o cunosc, am învătat-o de la profesorul meu Nae Ionescu. Dar d. Nae Ionescu m-a îndreptat la izvoarele certe; la Macarie, la Confesiunea ortodoxă a lui Petru Movilă, la patristica orientală, la solidele exegeze catolice. M-ar minuna, deci, să fiu atât de gresit - pe când stiu autoritatea izvoarelor mele. De aceea, să-mi fie îngăduit să examinez încă o dată problema, ajutat de d. Racoveanu. Nu mă voi referi, deci, decât la textele Bisericii. Domnul Racoveanu scrie că eu gresesc când spun că nu stim nimic despre mântuirea sau damnarea evreilor. Că dimpotrivă, Biserica afirmă sigur, în această privintă, că evreii vor fi damnati pe veci. Ciudat; afirmatia aceasta a mai făcut-o cineva, Marcion, si a fost declarat eretic. A doua oară a făcut-o tot un eretic, Baius. Baius a fost acela care a contestat posibilitatea de mântuire a necredinciosilor (păgâni, evrei, mahomedani) si Biserica romano-catolică i-a răspuns astfel: “Dumnezeu conferă tuturor necredinciosilor, si prin urmare si celor negativi, gratia, cel putin de departe suficientă, ca ei să se mântuiască”. (E vorba de Biserica catolică. În cea răsăriteană, nici nu s-a pus problema. Asa că am fost nevoit să citez autoritatea Bisericii într-un caz antecedent, apusean. Căci la noi, răsăritenii, nu prea au existat eretici). Va să zică, iată-ne în plină erezie. Nu în greseală teologică – ci în erezie curată. Domnul Racoveanu scrie despre mine care sunt un “foarte amator” si “ignor aproape total doctrina Bisericii ortodoxe” – că m-am “asezat pe pozitia Providentei”. De ce? Pentru că am tinut seama si de Har în această problemă a mântuirii sau damnării evreilor. Ce spune d. Racoveanu? Că nu trebuie să tinem seama de Har, că asta e chestie gravă; căci unii oameni (în spetă, evreii) sunt pe veci condamnati. Foarte ciudat. Dar exact acelasi lucru l-a mai spus un mare eretic, tot apusean si ăsta, Jansenius. Anume: că sunt unii oameni (toti necrediciosii – evrei, păgâni, musulmani – si anumiti crestini) care sunt condamnati pe veci. Si acestei afirmatii, eretice, îi răspunde bula Papei Inocentiu al XI-lea: divinae pietati derogantem. Vedeti cât e de grav: păcatul contra milei divine, milă care e nesfârsită, si care nu tine seama de specii umane. Căci “Dumnezeu voieste cu vointă antecedentă, conditionată si cu dinadinsul mântuirea nu numai a predestinatilor, ci si a credinciosilor, ba nu numai a credinciosilor, ci si a necredinciosilor si a păcătosilor”. Asta spune Biserica romană contra lui Jansenius. Si îl spune si traditia: “Hristoase, cea lumina adevărată, carea luminează si sfinteste pe tot omul ce vine în lume…” (Orologer, Blaj, 1890, p. 18, după dr. Vasile Suciu, Dogmatica Fundamentală). Deci, chestia cu Providenta nu stă chiar asa cum lasă a se întelege prietenul si preopinentul meu d. G. Racoveanu. Eu n-am căzut în păcatul de a nega posibilitatea Harului asupra necredinciosilor (în spetă, evreii). Păcat, să ne fie îngăduit a o spune încă o dată, foarte grav. Dar să vedem mai departe. În privinta mântuirii evreilor – domnul G. Racoveanu aminteste un singur text evanghelic, Ioan, VIII, 24 (nu VIII, 46, cum a cules gresit tipograful). Probabil că mai sunt si alte texte, dar d. Racoveanu nu le mentionează. Desi ar fi fost de dorit; căci după cum se stie, în orice discutie teologică textele evangheliilor sinoptice au mai multă autoritate canonică. Dar să vedem ce spune Ioan, VIII, 24: “Veti muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeti cine sunt, în păcatele voastre veti muri”. (Am reprodus traducerea folosită de d. Racoveanu. textul grec spune numai: “dacă nu credeti că sunt” etc. Cf. Luzzi, La Biblia, vol.XI, p. 319, nr. 3; Biblia, ed. Sf. Sinod, p. 1453; Loisy, Les livres du Nouveau testament, p. 650). Si d. Racoveanu comentează: “Prin urmare: veti muri dacă nu veti crede că sunt Mesia. Hotărât, d. Eliade crede că există mântuire si în afară de Biserică. Si crede că afirmatia aceasta este foarte ortodoxă!”. Să lăsăm la o parte ce cred eu. Să vedem ce spune Sf. Ioan, în context. Prietenul meu, d. G. Racoveanu a scăpat din vedere întreg continutul acestui magnific capitol al VIII-lea din Evanghelia Sf. Ioan. Dacă l-ar fi recitit în întregime, ar fi observat că Iisus nu se referă aici la evrei - ci la aceia care au încetat de a fi evrei. Nu e asa că lucrurile par putin paradoxale? totusi, textul e clar. Căci ce spune Iisus? “De-ati fi fost fii ai lui Avraam, lucrurile lui Avraam ati fi făcut” (v. 39). Dar acesti evrei au încetat de a fi fiii lui Avraam, deci au încetat de a mai fi evrei. “Voi din tatăl diavolului sunteti, si poftele tatălui vostru voiti să faceti” (v. 44) va să zică, păcatul pomenit în versetul 24 nu se referă la vointa de a rămâne evreu, de a păstra legea veche, a semintiei lui Avraam – ci e păcatul celor care au renuntat la Avraam, la evreitate, si au ajuns “fiii Diavolului”. Cu alte cuvinte: veti muri, nu pentru că stăruiti în evreitate – ci veti muri pentru că sunteti fiii Diavolului. Dar sunt toti evreii fiii Diavolului? După stiinta mea, nici un text evanghelic nu o spune, nicăieri. Anumiti evrei, adică aceia care au renuntat la Avraam si la evreitate – sau, mai precis, cei care trăiesc în păcat ei sunt fiii Diavolului, si ei nu-si vor găsi mântuirea, în veci. Ne reîntoarcem, deci, la “păcatul” individual. Ne reîntoarcem la acea participare la rău prin Satana, de care vorbesc toti apologetii crestini, si de care au vorbit la început Evangheliile. Dar aceasta înseamnă cu totul altceva. Una este să fii robit Satanei si îngerilor ei (sau cu privire la păgâni, să fii apistoi, anomoi, amartoloi, “fără credintă”, “fără lege”, “păcătosi”) – si alta este să rămâi evreu, să păstrezi Legea veche. Despre “fiii Diavolului” noi stim cu sigurantă că vor fi nemântuiti. Despre evrei, însă, nu stim nimic. Căci nu ne spune nimic Biserica. Ce înseamnă a fi evreu? A păstra vechiul legământ; a stărui în Avraam. Spune undeva Biserica ortodoxă că cei ce stăruie în Avraam vor fi damnati? Spune undeva Biserica noastră că evreii întrucât sunt evrei, nu-si pot găsi mântuirea? Nu. tot ce spune Biserica este lucrul următor: că fiii Satanei si cei ce au căzut pradă îngerilor ei - vor fi damnati. Si acei dintre evrei vor fi damnati care au căzut pradă Satanei; care nu mai sunt evrei – ci fiii dracilor. Preopinentul meu, d. Racoveanu a introdus în discutie două elemente noi: 1) pe Iuda si 2) pe Satana cu îngerii lui. Aceasta, ca să-mi arate că sunt unele făpturi pe veci condamnate. Despre Satana si îngerii lui, dracii, n-a fost deloc vorba în articolul meu. Dar foarte bine a făcut d. Racoveanu că i-a pomenit, căci astfel am câstigat un punct esential în discutie. Anume: aflăm certitudinea întregii Biserici crestine, de la Evanghelii până la ultimele Sinoade, că sunt anumite făpturi pe veci nemântuite: dracii. Dacă ati sti ce formidabil număr de texte există în această privintă, ce clare si decisive sunt ele! Domnul G. Racoveanu a citat vreo două-trei. În orice manual de teologie crestină veti găsi câteva sute. Va să zică, Biserica ortodoxă cunoaste făpturi cărora mântuirea le e decisiv refuzată. Sunt dracii. Va să zică, Biserica stie să afirme solemn si categoric lucrul acesta: că anumite făpturi nu se pot mântui. De ce nu-l spune, atunci, si despre evrei? Dacă Biserica ar avea certitudinea că toti evreii sunt damnati, pentru că sunt evrei – atunci probabil că s-ar grăbi să-l spună. Asa cum îl spune despre draci; în toate cărtile sfinte, în toate polemicile si apologiile, în toate tratatele si în toate Sinoadele. Dar nu-l spune nicăieri. Textele evanghelice la care se referă d. Racoveanu pomenesc de acei evrei care au renuntat de a fi fiii lui Avraam si au devenit fiii Satanei. Atâta tot. Va să zică, nu e vorba nici de rasă, nici de neam, nici de semintie; nu e vorba nici de evreu, nici de păgân, nici de ateu – este pur si simplu vorba de fiii lui Satan si de îngerii lui. Cine urmează calea răului, cine participă la rău si colaborează la victoria răului în lume – acela e pierdut. Nu pentru că e evreu sau păgân, ci pentru că a acceptat valorile întunerecului, pentru că s-a robit Satanei. Chiar d. Racoveanu citează acest frumos pasaj din Ioan, V, 29: “Si vor iesi cei ce au făcut cele bune pentru învierea vietii, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii”. Foarte clar. E vorba despre fapte bune si fapte rele. Si să nu ne grăbim să spunem că “fapte bune” fac numai crestinii. În primul rând pentru că Sf. Ioan Gură de Aur (Homil. XVI la Epistola Romani) ne contrazice – si în al doilea rând pentru că aceasta este erezia lui Baius: Omnia opera infidelium sunt peccata, et philosophorum virtute sunt vitia. Si Biserica crestină (catolică) a osândit afirmatia aceasta sub nr. 25 din bula Papei Pius V în 1565. Iar Biserica ortodoxă spune că omul cu puterile sale poate cunoaste unele adevăruri religioase naturale. Poate face unele fapte bune naturale si poate învinge ispitele mai mici. Asadar, nu toate faptele necredinciosilor sunt păcate (vezi orice manual de teologie). Dar să ne întoarcem la celălalt element introdus de d. Racoveanu în discutie: la Iuda. Care si el este pe veci condamnat. “Iuda, sluga si vicleanul, ucenicul si pizmăretul, prieten si diavol” – spune Triodionul citat de d. Racoveanu. Are acest Iuda ceva de a face cu evreii? Nu. Este făptura cea mai nefericită de pe acest pământ. Căci era scris ca el să-l vândă pe Iisus; fără de care nu s-ar fi împlinit Scripturile. E un damnat. Dar păcatul lui Iuda este si rămâne păcatul lui Iuda – nu al lui Israel, si nici al iudeilor. Deci, suntem întelesi si în această privintă.
De altfel, am putea cita texte la nesfârsit. Să ne multumim, totusi, cu
câteva spicuiri din Confesiunea Ortodoxă a lui Petru Movilă (după
traducerea lui Barbu Constantinescu, Bucuresti, 1872). Socotim că manualul
acesta de teologie răsăriteană este hotărâtor. Iată de pildă ce se
spune despre evrei fată de crestini: “Acest percept (<
Mai departe. “În contra acestui percept (< Am putea aminti d-lui G. Racoveanu tratatul Adversus Judeorum al lui Tertulian, în care suferintele evreilor pe acest pământ sunt luate ca pildă de suferintele eterne ale acelora dintre crestini care vor păcătui, devenind fiii Satanei. Am putea aminti învătătura care spune că: “De sufletul Bisericii se tin si acei necrestini, cinstiti, care împlinesc poruncile legii naturale, sădite în inima lor”. Am putea aminti… Dar câte n-am putea aminti? Să citească prietenul meu cartea lui M. Capéran: Le problčme du salut des infidéles (Paris, 1912), si va găsi acolo toate textele, toate canoanele si toate comentariile care îl vor lămuri. Este o carte catolică, e adevărat. Dar, cum am mai spus, asemenea probleme nu ni s-au pus în Biserica răsăriteană; si nu avem bibliografie critică asupra lor. Dar, dacă preopinentul meu nu vrea să o accepte pentru că e catolică – îl rog să-mi arate textul răsăritean precis care o condamnă, si care rezolvă altfel problema mântuirii necredinciosilor. Asta, ca să nu ne mai pierdem timpul în discutii zadarnice. Căci, “ceea ce stim cu sigurantă este că nimeni nu va fi osândit decât pentru faptele sale rele.” Ca să închei, trebuie să spun că problema mântuirii evreilor este si foarte delicată si foarte gravă. Biserica a avut tot timpul o atitudine foarte discretă. Să lăsăm pe evrei în voia Domnului si să ne ocupăm de mântuirea noastră, să păzim calea binelui, să rezistăm ispitei Satanei. Cam asta lasă a întelege Biserica. De necredinciosi va avea grijă Dumnezeu. Dar noi nu putem spune că anumiti necredinciosi nu se vor mântui – căci atunci ne facem vinovati de erezia lui Baius si a lui Jansenius: divinae pietati derogantem. Prietenul meu citează, la încheierea articolului, canonul 11 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, care nu dă voie crestinului să aibe relatii cu evreii. (Desi, canonul nu spune că evreii vor fi damnati). E drept, fată de acest canon, si eu, ca si profesorul meu d. Nae Ionescu, suntem vinovati. Dar, va să zică, acesta este crestinismul pe care îl invocă d. Racoveanu? Sfântul Pavel, Sfintii părinti, martirii, misticii, Sf. Francisc, toată acea magnifică oaste de iubitori si slujitori ai lui Hristos – unde sunt? Acesta este oare spiritul Bisericii? Oare nu cădem în păcatul pe care îl constata d. Nae Ionescu în Sinagogă, adică înlocuirea Scripturii cu Comentariul, a cuvântului lui Dumnezeu, cu glossa rabinilor? Simple întrebări al unuia care se simte păcătos fată de canonul al 11-lea al Sinodului al VI-lea Ecumenic. Oare este atât de puternică litera legii încât să ne facă să uităm cuvintele S-tului Pavel: “Nu leapăd harul lui Dumnezeu; că de este prin lege dreptatea, Hristos dar în zadar au murit” (Galateeni, II, 21)? [În Vremea, an VII, 5 August 1934, nr. 349, p. 3]
Rasă si religie
“Gândirea” a închinat un număr întreg (cel pe Februarie) discutiilor în jurul Rasei, Religiei si Natiunii. După cum vedeti, numai zone dinamitate. Căci nicăieri nu intervin mai multe nervozităti decât în asemenea controverse despre rasă si religie. Mărturisesc că am luat revista în mână cu oarecare sfială. Prea era frumoasă “Gândirea” în amintirea mea, prea era pură linia ei – si prea mirosea în aer a praf de puscă. trebuie să recunosc că sfiala nu mi- era întemeiată. D. Nichifor Crainic ia o atitudine hotărâtă în fata teoriilor “crestinismului arian”, adică mai precis a “crestinismului nordic” – antisemit si antiroman – desfăsurate cu atâta amploare de d. Rosenberg. Iar dl. Lucian Blaga scrie un admirabil eseu Despre rasă ca stil, în care-si mărturiseste neîncrederea fată de încercările stiintifice de a rezolva problema rasei, dar recunoaste existenta fenomenului rasă ca stil de viată. D. Lucian Blaga nu concepe rasa ca specie biologică – rigidă si intolerantă – ci ca stil de viată si sufletesc “alcătuit din latente, din posibilităti sau din fragmente pe cale de a se schita”. Aceasta nu e numai o pozitie de estet. Este singura pozitie firească si fertilă care se poate lua în fata fenomenului rasă. “O sensibilitate stilistică elastică încearcă în prezenta raselor, ca stiluri vitale si sufletesti, stări întovărăsite de o anumită evlavie, ca în fata unor fenomene originare ale firei. O sensibilitate stilistică elastică se va transpune cu usurintă si cel mai adesea cu simpatie în ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. Nu acesta e însă cazul sensibilitătii stilistice de tip rigid. O sensibilitate stilistică rigidă va manifesta o aversiune fată de ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. O sensibilitate stilistică rigidă va avea tendinta să vadă în valorile fizice si spirituale ale altor rase – non-valori”. Iubitor al stilurilor, al acestor fenomene originare care dau sens existentei si justifică orice fel de creatie, d. Lucian Blaga afirmă necesitatea unei “purităti” etnice. Dar cât de frumos justifică d- sa această “puritate” pe care au santajat-o cu atâta brio sefii politici si spirituali ai Germaniei moderne. “Mă voi declara cu alte cuvinte împotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiindcă mi se pare că amestecul duce în cele mai multe cazuri la lipsă de stil si într-un anume sens la lipsă de caracter. E în joc un elementar simt al stilului si un respect quasi- religios fată de formele substantei vitale, simtăminte pe care nu pot si nu înteleg să le înving… Să nu stricăm, să nu nivelăm, să nu spălăcim, noi, oamenii, ceea ce a răsărit în sânul naturii si al sortii cu irezistibila si convingătoarea putere a unor forme originare plastic delimitate prin gratie de sus. Nu mai putin condamnabil ar fi însă si drumul celălalt, al exaltării rasiste. Atitudinea… mesianismului rasist… nu e prin nimic justificabilă.” Am transcris acest frumos pasagiu pentru că el exprimă aproape tot ce se poate spune, coerent si justificat, asupra rasei. Este incontestabil un mare merit al d-lui Lucian Blaga că a venit si de astă dată le timp cu o lămurire deplină, filosofică si crestinească. Cei care-si dau osteneala să cerceteze perioadele de crestere si instaurare a istoriei, vor putea singuri verifica acest adevăr. [În Vremea, an VIII, 21 Februarie 1935, nr. 377, p. 8]
|
|
