BINEFACEREA ÎNVIERII PENTRU UN LEGIONAR?

Ne gândim doar la una din binefacerile sfintei Învieri a lui Isus. O binefacere deosebit de mângâietoare si scumpa inimilor noastre în veacul de descompunere a credintei si de înabusire sufleteasca, în care avem amarul de a trai. E binefacerea convingerii pe care o coboara sfânta Înviere în sufletele noastre, privitoare la incontestabila biruinta a binelui dumnezeiesc împotriva puterii Raului.
Biruinta absolut sigura. Biruinta care, daca nu mai poate fi câstigata pe caile omenesti, cu respectul legilor obisnuite ale vietii pamântesti, atunci recurge la ajutorul si interventia harului ceresc al Creatorului. Si ce-i este Creatorului sa calce chiar si legile naturii întemeiate tot de El, spre a-si impune vointa Sa, care altfel n-ar mai putea fi împlinita? Cel ce a creiat legile naturii, legile creatiunii, de ce nu le-ar putea modifica atunci când ele sunt o piedica pentru triumful sau?
Astfel s-a întâmplat ca Isus, cazând în cursa pamânteasca a natiunii jidanesti (despre care atât de usor uitam noi ca este natia ucigase de Dumnezeu!) fu omorât pe Cruce. Doborâti de greutatea slabiciunilor omenesti ucenicii Lui s-au risipit, lepadându-se de Cel ce de acum era fara viata si rece, pierdut lumii si plecat pentru totdeauna. Nimic n-ar mai fi ramas din lupta Mântuitorului pentru Bine si Adevar, daca ar fi fost lasat de Parintele ceresc sa se întâmple cele sortite de legile pamântului. Isus mort, plecat pentru totdeauna dintre oameni, discipolii fugiti si urmariti de teama si chiar de îndoiala, Biserica înca neîntemeiata, Caiafa triumfator cu toti ai lui, toate acestea ar fi facut sa dispara repede amintirea efortului de mântuire a blândului Nazarinean. Caci asa cereau, fara putinta de înduplecare, legile omenesti ale mortii, ale minciunii si slabiciunii omenesti.
Iar stapânirea celor cari „de la tatal lor Diavolul sunt” ar fi continuat sa întunece lumea, în dispretul condamnarilor si amenintarilor lui Isus.
Atunci Bunul Parinte interveni. Si Binele, Adevarul, triumfara chiar împotriva legilor naturii omenesti.
Legea mortii fu rasturnata si în locul ei sfânta Înviere veni sa darâme din temelii puterea care triumfase cu trei zile mai înainte. În locul biruitoarei cetati diavolesti a fariseilor, omenirea primi, spre adapost mântuitor în cursul veacurilor, Biserica, crestinismul. Slabiciunea, lasitatea, micimea omeneasca, fura ele însele dezmostenite din sânul omenesc al alesilor, iar în locul lor coborî harul Duhului Sfânt cu divine puteri invincibile. Am avut astfel, dupa Isus, nesfârsitul sir al Apostolilor, al sfintilor parinti ai Bisericii, al celorlalti sfinti si martiri, care raspândira si întarira Biserica.
De aceea azi, când puterea întunericului îsi întinde iarasi tot mai mult pâcla întunecoasa asupra pamântului, stingând tot mai mult credinta si viata echilibrata, înstapânind tot mai mult duhul diavolesc asupra vietii noastre, noi, cei ce ne zbatem cu încapatânare în lupta cu raul care ne copleseste tot mai mult, ne oprim o clipa în aceasta zi de sarbatoare, spre a primi binefacerea cea mai calda, împartasania sufletului de luptator. Ne oprim, legionari, sa primim în sufletele noastre binefacerea învioratoare si readucatoare de puteri pe care ni-o aduce Învierea Mântuitorului. El ne învata cu blândete sa citim în pagina de etern adevar pe care ne-a deschis-o El prin Înviere si pe care ne-o ofera spre alinare, de atunci încoace, zi cu zi, si mai ales de sfintele Pasti. În zilele acestea toti suntem chemati a trai cu inima lui Isus, cu suferintele Lui, spre a putea primi binefacerea Învierii Sale.
Aveti toata dreptatea domnilor secretari si subsecretari de Stat, e îngrozitor de puternic sistemul pe care ni-l opuneti noua: politie, armata, coruptie, tentatii, chiar moarte la urma urmei. Apoi aveti pretiosi aliati înfricosatori: francmasoneria, presa, stiinta viciata, Universitatea, filozofia moderna si aproape unanimitatea „intelectualitatii”. Si va întrebati cu drept cuvânt daca noi existam, daca nu e ridicol sa tineti prea mult socoteala de noi si va potoliti restul de constiinta fata de prigonirile pornite asupra noastra, repetându-va cuvintele lui Caiafa: e mai bine sa stârpim o mâna de exaltati si de nebuni, decât sa riscam a lasa neamul pe cai pierzatoare.
Dar framântata inteligenta a Dv. nu-si da seama cât de mult seamana taria Dv. cu aceea a fariseilor, câta apropiere e între planul Dv. de mentinere a starilor actuale si planul din care a facut parte uciderea lui Isus.
Iar în fericirea de a gasi formula care sa justifice din belsug punctul Dv. de vedere, nu va dati seama ca sunteti victimele unor sofisme fariseice si, natural, nu va asteptati la ceeace se va întâmpla împotriva tuturor asteptarilor Dv, nu va asteptati la surpriza unei anumite biruinte pe care au gustat-o cei de-o seama cu Dv. din vremurile mesianice.
Noi legionarii ne ridicam peste zâmbetele acestor oameni care se cred atât de siguri si tari. Noi, împreuna cu mizeriile, saraciile, grijile noastre amare, împreuna cu sudoarea, cu nesiguranta zilei de mâine si cu povara atâtor suferinte, sa ne împartasim sufletele cu darul pe care ni-l trimite azi Isus: binefacerea certitudinii absolute în biruinta adevarului nostru, împotriva tuturor, chiar si împotriva legilor eterne ale pamântului.

"Pãmântul Strãmosesc", 1 NOEMBRIE 1932

HITLERISMUL GERMANILOR DIN ROMÂNIA?

În ultimul timp s-a adus în discutiune publica problema actiunii „hitleriste a Germanilor din România – în deosebi a Sasilor din Ardeal – si a atitudinii pe care populatia româneasca si Statul român trebuie s-o ia fata de aceasta manifestare minoritara.
E vorba, bineînteles, despre Germanii din România care sunt cetateni români. Si când spunem cetateni români, întelegem nu numai o simpla încadrare juridica de esenta democratica a unor Germani ca oricare altii, ci întelegem pe acei Germani care, fiind sortiti a trai permanent în mijlocul nostru, nu mai pot fi Germani „ca oricare altii”, ci sunt si trebuie sa fie Germani a caror soarta este indisolubil legata de soarta tarii românesti, Germani ale caror radacini de prosperitate materiala, de libera dezvoltare culturala si politica sunt înfipte în aceeasi sursa de vitalitate cu a noastra a Românilor: în pamântul si Statul românesc. Este asadar vorba despre Germanii ale caror interese, aspiratii si activitate nu pot fi niciodata în contradictie cu interesele si aspiratiile Statului român. Din aceasta definire a Germanului cetatean român rezulta atitudinea pe care românismul – si chintesenta actiunii sale politice actuale; Legiunea – trebuie s-o aiba fata de „hitlerismul” Sasilor din Ardeal si al tuturor Germanilor din România. Socotim necesar a preciza aici, pe scurt, aceasta atitudine, nu pentru a ne atasa orbeste celor care îi ataca pe Sasii nostri numai pentru ca vad în ei pe reprezentantii antisemitismului german din Reich, nici pentru a ceda terenul în fata celor care discuta cu rea credinta si cu falsificare problema acestui „hitlerism” autohton spre a scoate din prezentarea lui denaturata o serie de acuzatii împotriva nationalistilor români prieteni ai acestui „hitlerism” – ci ne fixam aceasta atitudine pentru a fi un îndreptar atât în fata mistificarilor, cât si în legaturile noastre viitoare cu Germanii din România, legaturi care nu pot avea drept baza decât o onesta cunoastere a cestor principii generale.
Socotim absurda acuzatia adusa Sasilor de presa din Sarindar care anunta ca hitlerismul din Reich având intentia de a întinde hotarele Germaniei si asupra Transilvaniei, Sasii „hitleristi” sunt complici în aceasta actiune de tradare. Înainte de toate declaram ca nu avem cunostinta ca Hitler sa fi dat a întelege prin ceva ca urmareste o asemenea absurditate si deci socotim neserioasa o discutie asupra unor atari aberatii.
Dar sa revenim la o discutie serioasa.
Noi credem ca, fara a avea dreptul sa interzicem Sasilor o participare sufleteasca, limitata si conditionata, al renasterea germana din Reich – totusi nu putem admite un hitlerism în plina forma a Sasilor si Germanilor din România.
Desi prevedem o accentuare a apropierii politice viitoare a României si Germaniei – iar viitoarea rezolvare mondiala a problemei jidovesti ca si reconstructia fascista a Statelor va da nastere unei strânse colaborari si fratii a tuturor Statelor fasciste – totusi e incontestabila posibilitatea nasterii unor conflicte de interese româno-germane. Chiar si azi asemenea conflicte nu sunt cu totul evitabile si, principial, e exclus ca ele sa nu se iveasca în viitor, mai grave. Nu avem oare exemplul actual al conflictelor mai mult sau mai putin rare, mai mult sau mai putin de interese dintre cele doua tari fasciste, Italia si Germania, pe tema Anschlussului si pe alte teme? E evident ca prin comunitatea spirituala antimarxista, antijudeomasonica, antidemocratica, asemenea inevitabile conflicte de interese sunt atenuate, reduse la adevaratul inevitabil. Dar excluderea lor totala e imposibila.
Si atunci se naste o prima si cardinala întrebare referitoare la caracterul pe care si-l poate însusi un „hitlerism” sasesc, si referitoare, totodata, în relatiile noastre cu acest „hitlerism” autohton: Ce atitudine vor lua Sasii – cu sinceritate si onesta hotarâre – în cazul acestor conflicte de interese româno-germane?
Vor fi de partea Germaniei? Aceasta i-ar transforma automat în dusmani ai Patriei noastre comune românesti si ar legitima orice reactiune contra lor, asezându-i (acolo unde nu sunt azi) alaturi de Jidani, în categoria minoritatilor dusmane ale României, a minoritatilor care n-au fost capabile a gasi calea de echilibru care sa le permita o viata alaturi de noi, asigurata, iar nu o viata contra noastra, inadmisibila.
Iar daca Sasii s-ar rândui cumva în aceasta categorie a dusmanilor României, va fi inevitabil sa ia cunostinta ca în viitorul Stat românesc legionar îsi vor gasi loc si hrana toti minoritarii leali si care nu constituie un pericol pentru românism, dar acest Stat legionar în nici un caz nu-si va hrani inamicii. Adica exact cum face Germania actuala, si face bine.Caci, se stie: România, cu toti kilometrii ei patrati, este o tara româneasca iar nu un Stat polinational.
Minoritarii n-au aceleasi drepturi cu Românii decât pâna la limita primejduirii existentei Statului si a poporului românesc.
În ordinea juridica Legiunea nici nu concepe ideea de cetatean român aplicabila tuturor locuitorilor tarii. În sistemul nostru, o singura categorie de minoritari poate sa se ridice pe acelasi plan cu noi Românii: minoritarii crestini care, devenind legionari, suferind pentru Legiune si pentru renasterea româneasca, se vor fi înradacinat astfel pentru totdeauna în soarta si mosia noastra. Ceilalti minoritari vor forma categorii juridice aparte, corespunzatoare cu realitatea, si cu depline drepturi conditionate de faptul de a nu pagubi românismul.
Daca s-ar pune vreodata nenorocita alternativa de a alege între interesele Românilor si ale Sasilor – presupunând ca ele n-ar putea fi echilibrate fara pagubirea României – ei bine, vor trebui sa triumfe interesele românesti si numai ele. Aceasta tara, în întregimea ei, este a noastra a Românilor. Numai minoritarii care nu ne ating interesele îsi au asigurata o ospitalitate perpetua si o libera dezvoltare. Caci noi singuri, Românii, am creat acest Stat prin mii de ani de jertfe si suferinte, si noi singuri avem raspunderea în fata istoriei pentru integrala mentinere a drepturilor lui în viitor.
Tara româneasca nu poate fi niciodata o Româno-Ungaro-Germanie, în care fiecare „popor” al tarii si-ar avea frântura lui de patrie care s-ar putea separa la nevoie, de soarta si interesele celorlalte frânturi de Stat. Statul national românesc unitar, indivizibil în conceptie si în fapt, România e tara Românilor. Iar minoritarii conlocuitori cu noi nu trebuie sa aiba decât o singura grija: sa fie leali si sa nu atinga cu nimic interesele Statului si ale natiunii românesti, pentru a putea trai în tihna si pace alaturi de noi, beneficiind de ospitalitatea si probitatea româneasca totdeauna respectuoasa fata de drepturile altuia.
De aceea am spus ca nu se poate concepe si nu se poate admite un adevarat „hitlerism” Germanilor de la noi. Hitlerismul din Reich e înainte de toate o disciplina admirabila, o unitate de comanda care se executa fara discutie din partea „Volksgenossen”-ilor Reichului. În cazul nenorocit când ar izbucni un asemenea conflict româno-german, noi nu concepem ca Sasii sa sovaiasca macar o clipa de a se atasa hotarâti de partea Românilor, contra Reichului (de exemplu daca Reichul ar sustine revizionismul ungar, pot fi Sasii din Ardeal altceva decât adversari ai lui Hitler, alaturi de noi Românii?). din acest motiv nu poate exista nici un adevarat hitlerist sa în România, adica nici-un soldat desavârsit si total supus Führer-ului german atât de simpatic noua tuturora, atât de stimat si de apreciat de noi toti, pâna la limita intereselor românesti. Cu atât mai putin poate exista o filiala a partidului hitlerist în România având ca sef, mai mult sau mai putin aparent, pe Hitler.
Unui hitlerism în ghilimele, conditionat si limitat de interesele românesti, nu avem dreptul sa ne opunem. Un alt hitlerism, nelimitat, nu este însa îngaduit Sasilor nostri.
Nu vom face nici-o grabita aparare Sasilor declarând ca suntem siguri ca nu vor trece niciodata aceste limite – dar nici nu-i vom acuza fara temei (pâna acum dovezi nu avem) de tradarea intereselor românesti.
Dorim din toata inima ca national-socialistii germani ai D-lui Fabritius sa aiba totdeauna ponderatiunea – si patriotismul românesc – de a se gândi înainte de toate la România noastra si a lor (aceasta Românie care – o repetam – e unica si indivizibila în spirit si în glie). Le uram ca numai în cadrele acestor imperative ale României noastre sa-si desfasoare liber elanul lor cultural german si renasterea lor la un spirit arian si crestin care e un îndreptatit ideal. Orice cale vor apuca însa Sasii, noi cei din Legiune, ca si toti Românii constienti, vom fi totdeauna veghe neadormita a intereselor românesti, gata totdeauna de a fi buni camarazi cu minoritarii leali al caror prim gând se va dovedi a fi, ca si al nostru: România!

"Axa", 15 Octombrie 1933

FAZA PRECORPORATIVÃ?

În numarul trecut al „Axei” a fost semnalata, într-o scurta notita, o problema de mare importanta în legatura cu ideea corporatista în România, problema care prin faptul ca a fost acum ignorata de catre corporatistii români, da nastere unei distinctii esentiale între acestia si ideologia Legiunii. Aceasta chestiune trebuie reluata si discutata cu toata amploarea, deoarece noi socotim ca o recladire corporativa a Statului Român, cu nesocotirea acestei probleme, ar fi, daca nu imposibila, în orice caz nefolositoare ba chiar mai daunatoare decât actuala structura democratica. (Daunatoare poporului românesc, etniceste românesc).
Corporatismul, asa cum este prezentat la noi, îndeosebi de catre D. Manoilescu, se reduce la o problema de forma a organizatiei de Stat, fara a examina si urmari o modificare a structurii etnice a Statului, o actionare asupra continutului cuprins în aceste forme organizatoare. E un corporatism etniceste incolor, care cauta sa aseze în forme noi populatia actuala a României, pe membrii actuali ai profesiunilor din România, pe posesorii actuali ai situatiilor din comert si industrie. Prin aceasta noua si mai buna organizare profesionala se mentine si se consolideaza actuala situatie demografica a României, se permanentizeaza deci o structura etnica incontestabil nenorocita.
Dar avem noi oare nevoie de conservarea actualei structuri etnice a Statului ba chiar de întarirea ei prin organizarea mai superioara, mai perfecta a Statului corporativ? Profesiunile libere, comertul, industria, presa, sunt în proportii inadmisibile, adesea majoritati si chiar unanimitati, în mâini straine, în deosebi jidanesti. O permanentizare a acestei situatii, fie chiar în noua haina simpatica a unei Românii corporative, nu este o solutie a acestei grave probleme de structura. Caci nu se vor mai putea, ulterior, româniza viitoarele corporatii daca nu precedem aceasta organizare corporativa de împlinirea unor masuri de modificare a structurii etnice a Statului, a profesiunilor, a categoriilor sociale (sau în orice caz daca nu ne marginim a realiza din corporatism numai atât, în faza initiala cât nu prejudiciaza rezolvarea acestei probleme prealabile).
Noi nu dorim un continut identic, cel de azi, într-o forma noua. Înainte de a proceda la alcatuirea noilor forme de viata pentru viitor, sau cel putin în acelasi timp cu aceasta operatiune, trebuie sa ne vindecam ranile grele care ne-au sfârtecat vitalitatea, ne-au cangrenat trupul, adica trebuie sa procedam la reformarea structurii de baza, a structurii etnice a Statului. Dupa împlinirea acestei epuratii în corpul si spiritul populatiei alcatuitoare a României de azi, atunci da, e binevenita haina de drum nou a corporatismului si numai atunci va putea fi ea definitiv si util închegata.
Fara a trece cu succes prin aceasta faza precorporativa, ne-am osteni în zadar cladind o Românie noua corporativa, caci n-am izbuti decât sa spoim pe dinafara un mormânt plin înauntru de putreziciune, lipsit de frumusetea viatii, lucru care, dupa cât ne învata Evanghelia, e fara rost.
Departe de a încheia discutia acestei probleme cu scurtele observatii de aici, am dorit deocamdata, sa-i trasam doar scheletul.
Asteptam cu mult interes, cu desavârsita bunavointa si buna credinta, lamuririle necesare din partea celor care vor sa ridice prestigiul corporatismului în România, gelosi de primatul initiativei lor renovatoare. Vom putea vedea astfel daca acest corporatism primar, admitând tezele si imperativele acestei „faze precorporative” concepute de corporatismul nostru… secundar, nu poate fi în viitor un bun camarad de lupta.
"Axa" din 6 Septembrie 1933

SUB POVARA REMANENTELOR?

Articolul nostru „Faza precorporativa” dintr-un numar recent al „Axei” a fost onorat cu un raspuns foarte binevoitor, amical am putea spune din partea revistei „Lumea Noua” a D-lui Manoilescu. El e datorat condeiului clar al D-lui Joldea Radulescu.
Raspunsul ne-a bucurat caci am vazut în el o noua verificare a victoriei continui a nationalismului românesc care-si unduieste cucerirea tot mai mult în straturi tot mai largi ale lumii noastre intelectuale, inerte pâna mai ieri în fata celor mai esentiale pulsatii ale vitalitatii românesti. Dar acest raspuns nu ne-a putut satisface pe deplin. Am ramas cu tristetea constatarii ca aceasta victorie a nationalismului nu poate sa înnoiasca pe deplin formatiunile sufletesti prea adânc strabatute de radacinile „lumii vechi”. Iar confratii de la „Lumea Noua” ne-au aparut în toata tragedia luptei de degajare dintr-o viata veche, lepadata în intentie, lepadata în silogismul conducator la o concluzie finala fara însa ca aceasta schimbare intelectuala sa aiba darul de a angaja totodata ansamblul personalitatii, integralitatea spiritului plasându-l, prunc nou nascut, în vigoarea deplina a vietii noi, cu fecunditatea actiunii pe care n-o pot avea decât fortele proaspete, în stare nativa.
Remanentele!…
Un cuvânt care, luat din manualele de Fizica, trebuie încetatenit în vocabularul literar de astazi, deoarece expresia unor realitati sufletesti atât de esentiale în procesul de trecere la o lume noua. Remanentele acestea care ne leaga pe toti – fara sa vrem – de o lume anterioara în care am trait, ne urmaresc cu povara lor de otrava în viata noua spre care ne îndreptam. Se pare ca de aceasta tragedie nu pot scapa decât cei care n-au cunoscut aproape de loc lumea veche si care au scapat astfel de îmbratisarea ei veninoasa, de infiltrarile ei dizolvante si persistente. Înnoirea distileaza desigur o buna parte a acestor otravuri, dar nu poate totusi reda valorile de creatie si libertatea de miscare a esentelor spirituale nealterate la originea lor, valori si libertate care daca nu sunt indispensabile unui simplu luptator, nu pot însa lipsi din personalitatea unui sef de miscare politica înnoitoare, fara a condamna întreaga actiune a acestuia la compromis si slabiciune.
La aceasta ne-am gândit citind raspunsul „Lumii Noi”. Acest gând e în esenta raspunsul ce-l putem noi da D-lui Joldea Radulescu.
Sa încercam a-l preciza.
Mai întâi vom da expresie unei susceptibilitati sentimentale (în felul nostru de a fi ca si în conceptia noastra asupra lumii de mâine, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci si pe suflet, pe sentiment; de aceea, chiar într-o controversa, noi nu desconsideram elementul sentimental care foarte adesea ne aduce rodul plin al unei intuitii directe si justa a realitatilor, fara a se împiedica în desisul rationamentelor dubioase). D-l Joldea Radulescu protesteaza îndeosebi împotriva afirmatiei care stabilea paloarea, lipsa de culoare nationalista a corporatismului D-lui Manoilescu. Corporatism care ne aparea ca un simplu fagure nou orânduit, gol însa de un continut care sa fie de o calitate superioara. Ne-am bucurat când d. Radulescu ne reprosa o lipsa de documentare a noastra asupra corporatismului „Lumii noi” si am recitit, din nou, brosura de sinteza a D-lui Manoilescu, am rasfoit exemplare ale „Lumii Noi” în speranta de a constata ca ne-am înselat. Dar n-am gasit totusi nimic decât ceea ce stim, nimic care sa corespunda afirmarii tezei nationaliste în mod categoric, curajos, nealterat de mentalitatea trecutului înstrainat. Cea mai grava problema a Statului românesc actual, problema jidoveasca, nu a fost nicaieri afirmata si tratata de grupul D-lui Manoilescu decât în surdina, cu teama de a nu lovi prea tare. N-am regasit nicaieri cel putin afirmatia ca exista la noi o grava problema jidoveasca pe care trebuie s-o solutionam urgent si radical. Sa nu se supere confratii de la „Lumea Noua” daca suntem atât de simtitori si banuitori în aceasta chestiune. Nu banuim reaua credinta dar banuim, vedem, slabiciunea… povara „remanentelor” trecutului. Atunci când Românii au pierdut aproape complet orasele, industria, comertul, profesiunile libere, centrele de infuzie culturala si de influenta politica, încapute pe mâna Jidanilor si a jidovitilor, nu putem considera drept desavârsiti camarazi de lupta pe cei care se tem sa puna aceasta problema ÎN FRUNTEA tuturor celorlalte, iar nu numai aluzii indirecte si a unor concluzii generale asupra caracterului românesc al Statului de mâine. Se studiaza în detaliu de catre corporatistii „Lumii Noi” structura viitoarelor 8 corporatii, colegiile, parlamentul corporativ, deci mecanismul detaliat al noului Stat, dar nu se arata nicaieri în ce fel se va curma situatia barourilor, a comertului, a industriei înecate sub navala straina. Pornind spre România noua cu o asemenea teama de a privi în fata, si a indica hotarât si energic solutiile primei probleme de existenta a Statului român problema jidaneasca – cum va putea birui actiunea D-lui Manoilescu, dându-ne o Românie româneasca?
Sa nu ni se dea iarasi replica usoara (si cu aceasta raspunsul nostru trece din domeniul sentimental în cel pur rational) ca noi ignoram o pozitie clar luata de corporatistii „Lumii Noi”. Si ca aceasta pozitie ar fi fost luata prin scrierea în fruntea programului corporatist românesc a scopului initial: „triumful ideii nationale”. Triumf care va fi asigurat prin instrumentul noilor cadre corporative ale Statului. Caci a ne da acest raspuns, cum ni s-a mai dat, însemneaza a se demonstra chiar de catre confratii „adversi” exactitatea afirmatiei noastre asupra lipsei de continut national al corporatismului „Lumii Noi”, corporatism redus la o simpla problema de forma, de cadru, a noului Stat. Caci e mult prea simplu a încerca potolirea marii noastre nelinisti asupra problemei etnice si etice raspunzându-se: Nu ne ocupam în mod special de problema etica a regenerarii morale a românismului, deoarece noua organizare a Statului în 8 corporatii, într-un anumit numar de colegii si cu o anumita reprezentare în adunarea nationala corporativa, va aduce cu sine solutionarea gravei noastre decaderi morale – sau; nu ne ocupam decât în tangenta, incidental, de problema etnica, de problema jidaneasca, de românizarea României, deoarece odata cu formele Statului român se vor schimba din democratice în corporative, va disparea si cucerirea strainilor (dar totusi nicaieri nu ni se spune ca noile forme vor fi etniceste purificate, ca „numerus clausus” va fi introdus în toate partile unde o purificare etnica totala nu ar fi posibila). Corporatismul astfel prezentata ca un remediu universal care include, în cadrele sale noi, solutionarea tuturor problemelor si îndeosebi a celei etnice si etice (probleme care n-ar mai trebui asadar puse si evidentiate separat, alaturi de problema formelor corporative), ne apare ca o conceptie materialista, foarte înrudita cu conceptia marxista a materialismului istoric: Noua organizare a Statului pe temeiul breslelor, a realitatilor „functionale” ale societatii – zice acest corporatism – va germina si renasterea morala si solutionarea gravelor probleme etnice si culturale ale României înstrainate; dupa cum Marx afirma ca noua organizare economica socialista va da nastere unei noi morale, unei noi culturi. Desigur nu e o identitate de conceptii (Marx vorbeste de o morala noua, D-l Manoilescu întelege, evident, numai o restabilire a constantelor vesnice ale moralei crestine) dar e o similitudine în ceeace priveste conceptia relativa la caracterul spiritualului de a fi o anexa a formei materiale.
Iarasi ne asteptam la raspunsul ca ne mentinem într-o enorma greseala deoarece corporatismul „Lumii Noi” nu e o simpla constructie economica alcatuita din bresle ci o sinteza de ansamblu a tuturor categoriilor care îndeplinesc o functiune sociala, fie ea functiune economica, fie culturala si ca deci un atare corporatism care reprezinta totalitatea natiunii în ansamblul facultatilor sale împrospatate si reorganizate, poate si trebuie sa aiba forta de înnoire spirituala si de regenerare a tuturor domeniilor, inclusiv cel etnic si etic, fara a fi noi îndreptatiti sa afirmam ca aceasta regenerare totala ar fi un produs al simplei reorganizari a functiunilor economice.
Da, un asemenea „corporatism” care sa fie un agregat intim între forma noua si continutul înnoit, e si linia de previziune, de intuitie si de concluzie logica a noastra, pentru epoca ce va urma „fazei precorporative.
Dar sa nu se uite de catre confratii de la „Lumea Noua” ca ei nu ne prezinta un asemenea „corporatism” totalitar (care nici n-ar mai fi numai corporatism) ci, pâna acum, dânsii n-au facut decât sa se ocupe de partea formala, de cadrul tehnic în care va functiona mecanismul corporativ. Si chiar în alcatuirea acestui cadru nu s-au orientat dupa legile etnice ci au prevazut doar o noua distributie a fortelor în procesul de productie si de conducere politica, pornind de la aceste forte demografice, asa cum sunt ele azi, fara o discriminare si o selectiune etnica. Nu ni se vorbeste decât vag, incidental si în enuntari generale despre problema primordiala: necesarul caracter realmente românesc al Statului de mâine.
De altfel nici nu e vorba numai de A STARUI, A VORBI, A SCRIE despre acest caracter, despre românismul integral care va trebui sa palpite ca un duh nou în noile forme (noi forme care nu pot avea rol creator al acestui duh ci un simplu rol de facilitare, de nestânjenire a liberei desfasurari a izvoarelor spirituale care la originea lor sunt exterioare acestor forme). Ci e vorba de ceva si mai esential: DE A CREA în popor acest duh nou, de a degaja izvoarele vii ale acestei înnoiri spirituale, de a ridica masele în vibrarea unica a unei noi credinte, a unei pulsatii unanime de generozitate, de virtute si de solidaritate nationala.
Iar pe lânga aceasta realizare spirituala – mustire a noului continut al vietii de mâine – mai e necesar în Statul nou un al doilea element, iarasi ignorat de „Lumea Noua” desi nu poate fi nici el un efect automat al noilor forme: E necesara limpedea determinare a masurilor de purificare si aparare etnica a ansamblului organic national, adica determinarea masurilor de realizare practica a imperativelor românismului înnoit. Si numai în al treilea rând ne intereseaza chestiunea mecanismului corporativ, definitiv al noilor cadre care vor cuprinde si adaposti acest spirit si aceasta vointa dupa trecerea epocii de criza a purificarii. Mecanism care, o repetam, nu va putea fi realizat decât dupa ce primele doua elemente (regenerarea spirituala si purificarea etnica) vor fi fost în cea mai mare parte satisfacute prin resurectia revolutionara din „faza precorporativa”.
Un astfel de „corporatism”, combinatie între forma noua si fondul acesta al natiunii purificate etniceste si sufleteste (dar mai e atunci propriu termenul de corporatism pentru a cuprinde totalitatea acestei înnoiri, inclusiv cea spirituala?) nu e lepadat de noi, ci, purtând un alt nume („România legionara”) e visul, e vointa, e sufletul nostru de fiece clipa. Dar un corporatism care se reduce la corporatism, care nu e prezentat ca o combinare a acestui fond cu cadrele noi, ci vrea sa fie un corporatism care include în structura sa formala „o subîntelegere automata a principiilor”, principii asupra carora nu ar fi prea necesar sa se staruiasca – un asemenea corporatism poate fi pe drept cuvânt taxat de noi ca fiind viciat de remanentele unei educatii materialiste, atee, nationaliceste incolore, foarte învecinate cu filozofia marxista si masonica (D-l Manoilescu spune chiar, la pag. 17 a brosurii d-sale, ca vede în corporatismul d-sale expresiunea unei „evolutii continue SPRE STÂNGA”: deci: sau acest corporatism se reduce la chestiunea economica în care o oarecare evolutie spre stânga, spre radicalismul socialist, national-socialist, se mai poate împaca cu cerintele Statului de mâine, si în acest caz d-nul Manoilescu recunoaste ca neglijeaza problemele neeconomice în care, desigur numai o hotarâta orientare spre dreapta nationalista e admisibila – sau apoi, daca se sustine ca acest corporatism al „Lumii Noi” cuprinde toate problemele, inclusiv pe cele etice si etnice, atunci d. Manoilescu, plasându-se cu corporatismul sau „spre stânga” se recunoaste partizan al culturii masonice antinationale si anticrestine, partizan al Societatii Natiunilor, al Pan-Europei si al tuturor idealurilor antinationale ale stângii).
Numai staruim asupra neîncrederii noastre într-o reforma care, cum spune iarasi d. Manoilescu , nu doreste o schimbare brusca, ci lenta, evolutiva? Facem o simpla trimitere la un articol al nostru în care aratam cât e de pretios pentru noi si de indispensabil în conceptia noastra legionara asupra victoriei românesti, acel „duh al marilor rupturi” care ne cere o schimbare spiritualiceste revolutionara a orânduirilor de astazi. Sau sa mai relevam o alta deosebire dintre noi si grupul „Lumii Noi” asupra întelesului „fazei precorporative” în care noi vedem prealabila si aproape deplina purificare etnica si etica printr-un regim de mare autoritate, purificare ce urmeaza apoi a fi doar desavârsita si mentinuta prin instaurarea fazei corporative – în timp ce d. Manoilescu (p. 26) vede în faza aceasta pregatitoare o simpla actiune de organizare sindicala obligatorie sau de reorganizare a cooperatiei?
Dar sa nu trecem masura!
Pe lânga aceasta grea povara a „remanentelor” trecutului, care sterilizeaza o buna si esentiala parte a efortului, grupul de la „Lumea noua”, nu e mai putin adevarat ca suntem în prezenta unei actiuni prin care oamenii politici strâns legati de trecutul politicii noastre inconstiente si iudaizate, revin la sanatatea unui nationalism înca nedesavârsit (pentru ca e numai corporatism) dar totusi bine îndreptat spre scopurile finale (cu toata timiditatea si sovaiala înca incontestabila). Iar aceasta actiune merita respectul si bucuria noastra camaradereasca.
Am putea oare spera în topirea desavârsita a dureroaselor remanente în focul unui clocot românesc atotbiruitor?
Când vom vedea o asemenea totala biruinta, vom avea franchetea de a o aplauda noi cei dintâi!

"Axa" din 7 Decembrie 1933

CRANII DE LEMN?

Când am intrat, descoperiti, în curtea casutei din dealul Hârsovei – cu sufletul mai greu decât povara de ape pe care Dunarea, alaturi, o împingea greoaie printre tarmurile unde a copilarit Virgil Teodorescu – am fost întâmpinati de o mâna de copii cu obraji dogorâti de plâns, care ieseau de prin ungherele curtii, de dupa un cotet sau un hambar, unde statusera ascunsi plângându-ai fratele mai mare. Ce piept lat avea fratele lor si cât de bine îi statea camasa verde! Cât de neînfricat parea, plin de ocrotitoare fagaduinti pentru cei mititei! Iar acum, cu pieptul lui de vultan turtit între scândurile prea strâmte, cu camasa verde sparta, el sta întins pe masa de lemn a maica-si, acolo sus sub grinzile odaii scunde si afumate. Ajunsese sa fie student la drept, la scolile mari din Bucuresti. Acum, de câteva ceasuri, primarii si jandarii stapânirii îl adusera teapan, în miez de noapte si în pripa, în casa parinteasca, si le mai cereau înca parintilor si fratilor sa nici nu-l plânga deabinelea, ci sa-l îngroape de îndata, în zorii zilei, ca sa nu apuce sa vina sa-l vada fratii lui de lupta din Bucuresti si lumea din oras.
Caci cine nu stie ca cea mai mare vrednicie a unui slujbas al stapânirii este sa „expedieze”, grabnic, „afacerile curente”? bietul Virgil ajunsese o „afacere curenta” care trebuia grabnic „expediata”, de la miezul noptii si pâna în zorii zilei, tocmai acolo departe, sub tarâna gropii. Si „expediat” ar fi fost, daca s-ar fi gasit gropari nocturni, daca preotul nu era plecat, si daca nu-i era sortit camaradului Virgil sa se odihneasca îngroapa sapata de legionari, în care sa coboare într-o seara cu luna, cu cer înstelat, în unduirea duioasa a „Imnului legionarilor cazuti” si sub cuvântul de sabie a Capitanului sau.
… Era atât de bombata fruntea camaradului, acolo-ntre flori si lumânari aprinse… Niciodata nu i-o vazuse nimeni atât de bombata, ochii atât de cazuti… Tot continutul de comoara care s-a framântat în acest craniu, parea ca-si împinge dorurile neîmplinite, puterile de lupta ramase necheltuite, tot focul si elanul launtric – spre a razbate la lumina, spre a-si risipi samânta în cupele de rod ale patriei, spre a-si desfasura vigoarea biruind pentru Legiune, pentru Neam. Dar craniul de ceara oprea de acum, încordat pâna la plesnire, toate puterile nobile ale acestui suflet, sfarâmându-i toti mugurii florilor de mâine.
Ce greutate aveau de dus legionarii pe umeri pâna la groapa… Un craniu atât de greu, o frunte atât de bombata…
Si totusi ce usor e acest craniu pentru cei ce l-au culcat aici. Cât de simplu se rezolva pentru dânsii totul. Câteva coli de hârtie înnegrita prin cancelarii, procese verbale, autorizatii de înmormântate, si totul se face repede si în buna regula. Azi cu unul, mâine cu altul. Cu timpul, stapânirea va câstiga chiar o foarte buna experienta administrativa în aceasta „materie” si totul se va aranja si mai usor. Se va putea chiar înfiinta un serviciu public administrativ pentru satisfacerea acestei noi functiuni sociale: eliminarea din societate, pâna sub tarâna gropii, a acestor indezirabili ai lumii românesti se astazi, indezirabilii care sunt totusi elementele cele mai pure sufleteste ale tineretului actual, cei mai patrioti, fruntasi în scoli si la examene, cei mai buni si mai scumpi copii ai familiilor si pe deasupra, întruparea masiva a visului Regelui Carol întâiul: caractere. Tineri care stiau si stiu ca pe calea aceasta îi asteapta toate jertfele, toate ofensele si nici un folos personal, care primesc însa cu bucurie aceasta mucenicie pentru Neam si Cruce.
Dar toate acestea sunt palavre anarhice pentru cel si cei ce l-au ucis pe comandantul-legionar Teodorescu Virgil. Ei ne râd în nas; sa mai poftiti! Veti pati la fel; înca unul, înca zece, înca o mie, oricâti! Deoarece astfel cred dânsii ca vor fi asigurate zile mai bune pentru acest neam. Un piept voinic, acoperit de camasa verde, e pentru dânsii o cutie de carton care se arunca simplu la gunoi când încurca lumea complicata a guvernantilor de azi. Un cap de legionar framântat de grija viitorului românesc, se trimite pur si simplu, cu hârtii în regula si în colet de scânduri oficiale, parintilor spre grabnica îngropare, cu nepasarea pe care ti-o da siguranta ca te vei disculpa în fata lumii cu o minciuna (formula stereotipa: „voind sa dezarmeze”…). Aceste scumpe cranii, aceste frunti bombate de clocotul unor furtuni nobile si altruiste, devin astfel pentru oficialitatea noastra ceva de ordin lemnos, fara valoarea si drepturile omenesti (sa mai vorbim de drepturile românesti?), ceva ce se poate lovi si sfarâma fara frica unei pedepse dumnezeiesti, fara consecinte impuse de imanenta justitie omeneasca… Simple cranii de lemn.
Dar si Fariseii spuneau la fel despre Mântuitorul rastignit: sa mai pofteasca! Sa pofteasca acum si sa mai faca ce a facut, sa se coboare de pe cruce si sa se învie pe el însusi! Apoi râdeau satisfacuti de isprava lor; erau siguri ca pe aceasta cale l-au biruit pe Dumnezeu, ca sistemul a fost bun; sa mai pofteasca el acum! Noua ni se spune azi tot asa: sa mai poftiti! Cu toata infinita distanta dintre jertfa lui Dumnezeu-Isus si a noastra, bieti oameni care, prin pacatele omenesti, izbutim însa a ne mentine într-o lupta pentru binele altora – mentalitatea celor care ne spun: sa mai poftiti! este aceiasi cu a Fariseilor ucigasi ai lui Cristos; siguranta ca, prin violenta si prin desfiintarea fizica a adversarului, va fi strivita ideia lui, lumea noua si mai buna pe care el o doreste, pentru care el lupta si moare.
Si ar avea biruinta adversarul nostru pe aceasta cale, daca n-ar fi cu noi adevarul si dreptatea româneasca, daca noi am fi, cum ni se spune, distrugatorii unui viitor mai bun al acestui scump neam românesc.
Dar nu suntem.
Acolo sub tarâna cimitirului din Hârsova nu zace, atât de singur, un craniu de lemn, ci o comoara care rascumpara victoria de mâine, pe care generatia noastra e gata s-o plateasca si mai scump, oricât de scump.
De aceea autorii uciderii camaradului nostru, ca si initiatorii sistemului „craniilor de lemn” vor purta o nesfârsita povara în fata lui Dumnezeu, în fata Justitiei viitoare si în judecata istoriei românesti.
Iar tu mama care, atunci când legionarii îti scoteau pe brate din casa pe cel mai mare si mai scump copil, te tânguiai: „copilu` maichii, uite de ce nunta ai avut tu parte” – sa stii ca rodul acestei sfâsietoare nunti e mai placut lui Dumnezeu decât rodul de prunci cu care ti-ar fi înseninat obositele batrâneti…
"Axa" din 7 Decembrie 1933

1934-1936

Dupã furtunã

Pregãtirea omului nou, invincibil

SENSUL NATIONALISMULUI NOSTRU?

Nationalismul nostru: adica al fostei generatii de studenti care a dat pe 10 Decembrie 1922 – sarbatorit astazi – si al generatiei studentesti si tinere de acum.
Sensul acestui nationalism e strâns legat de sensul pe care l-a avut întotdeauna nationalismul românesc.
Ne gândim îndeosebi la sensul lui de adânca înradacinare în realitatea noastra istorica, înteles care-i da o valoare, o trainicie si o forta de biruinta cu totul exceptionala, de care nu se bucura, în aceiasi masura, curentele nationaliste ale celorlalte popoare.
Nationalismul Românilor nu este un simplu produs, mai mult sau mai putin durabil, al unei activitati filozofice a gânditorilor, al unei propagande abile a publicistilor, sau al unei dirijari ideologice infiltrate în mase de catre conducatorii politici.
El este, în rândul întâi, o suprema întelepciune câstigata prin experienta de veacuri a vietii noastre românesti, scump platita cu suferintele noastre proprii, veac de veac, întelepciune coborâta pâna la subconstient, infiltrata pâna la instinct. El izvoraste din experienta, din cunoasterea inductiva prin care am verificat an de an, secole de-a rândul, existenta acestei realitati ireductibile a frângerii omenirii în natiuni etnice concurente si rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însusirile rasei, fie prin situatiunile grele în care a fost pus de împrejurarile istorice. Nationalismul nostru este o datina, o atitudine sufleteasca traditionala (mai veche chiar decât existenta termenului de „nationalism”).
El e ceva care este al nostru asa cum ale noastre sunt cojocul si opinca, fluierul si iia înflorita, doina si privirea blânda dar vesnic prudenta a plugarului si ciobanului. Experienta aceasta a strainului dusman începe cu navalirile barbare, e îmbogatita de luptele cu Turcii, Tatarii, Lesii, de prigonirile acelei „unio trium natiorum” (sa fie deci criteriul national o aparitie a veacului al 19-lea cum spun unii?), sau de prigoanele grecesti care au împins pe Român la haiducie si la Tudor; aceasta experienta am platit-o apoi scump cu temnitele unguresti si cu tot sirul de suferinte ale Ardealului strivit nu atât de teoria nationalista a lui Appony si Tisza cât de realitatea faptei de prigoana pornite din ura si pofta strainului. Iar azi aceasta experienta culmineaza cu dezmostenirea Românilor de catre veneticii straini, în propria lor tara libera, cu lupta din toate domeniile de viata dintre noi Românii si poporul jidovesc care formeaza în sânul nostru o unitate distincta, solidara, activând organizat pentru a ne scoate din pozitiile si drepturile noastre.
Toate acestea sunt pentru fiecare Român adevaruri necontestate, elementare. Nationalismul românesc ne dovedeste astfel a fi o atitudine înradacinata adânc în tot trecutul nostru istoric, cheagul vietii noastre care strabate pâna în cele mai tainice tresariri ale procesului nostru vital. Nationalismul nostru e un urias înfipt cu talpi late si de neclintit în pamântul nostru românesc, piept de granit, ochi de otel, care îsi impun neîndurata vointa de dainuire si de aparare oricât de furioase ar fi valurile adversitatilor de orice fel.
Nu acelasi caracter îl are de pilda nationalismul unguresc. Poporul unguresc n-a fost prigonit, îndeosebi în ultimele veacuri, de catre nimeni. El si-a hranit o clasa de seniori feudali din munca atât a propriilor vasali cât îndeosebi a unei serii întregi de popoare exploatate de aristocratia maghiara, nationalismul Budapestei era si este o afacere negustoreasca, o exaltare în vederea recâstigarii unor prazi, iar nu o actiune de aparare a unor interese colective nationale care ar fi primejduite si încalcate de alte popoare. O asemenea actiune nationalista ne e decât o suprafata, fara radacini în viata întregului popor, sensul ei e departe de valoarea morala, de trainicia si forta biruitoare a nationalismului românesc.
De aceea nationalismul românesc e un atât de temut adversar pentru strainii dusmani (de ce oare, de pilda, presa mondiala controlata de Jidani nu striga aproape niciodata contra antisemitismului unguresc, dar copleseste sub calomnie si venin nationalismul românesc?). Si tot pentru aceste temeiuri e temut nationalismul nostru cu atâta groaza si de catre acesti Români ai lumii vechi care sunt înfratiti, prin vointa sau slabiciune, cu strainul înca stapân. Iar daca acesti Români îsi mai fac iluzii ca pot zdrobi nationalismul tinerimii de azi, oprind procesul de reînnoire sufleteasca ce se anunta tot mai impetuos, sa se gândeasca la uriasa sarcina pe care si-o iau; nu e vorba sa învinga un simplu curent filozofic produs de o scoala de gânditori, nu e vorba nici de a anihila prin mijloace dibace o propaganda nationalista întâmplatoare. Caci am aratat cum nationalismul românesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande si al unei filozofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent.
Cei care vor azi sa desfiinteze nationalismul românesc cel adevarat si deplin, vor trebui sa biruiasca în noi întreaga noastra istorie, sa sfarâme în întregul popor întelepciunea stratificata de veacuri, sa darâme în noi echilibrul traditiei nationaliste stramosesti, sa reduca întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor rani, într-un cuvânt sa se ia de piept cu acel urias de granit, înfipt voiniceste, cu opinca lata, în tot ce a fost pâna acum viata si speranta româneasca.
Grea sarcina!
Si sa ia aminte acesti adversari la privirea aceea stâncoasa si sura a uriasului, la lucirile ei de aspru otel si de adânca taina. Ea a mai surprins si a mai fulgerat si pe altii: de la Baiazid ori Matei Corvinul si pâna la Ungurii anului 1919 care n-ar fi crezut niciodata sa-si vada capitala cucerita de baioneta valaha.

"Cuvântul Studentesc" din 10 Decembrie 1934

DIMITRIE MICESCU?

L-a plâns atâta lume, s-au înfiorat atâtea inimi în fata mortii lui naprasnice. Dar mai multi decât toti l-au plâns si îl plâng tinerii. Nu este oare aceasta cea mai frumoasa podoaba cu care poate pleca cineva din viata? Nu este aceasta o mare zestre sufleteasca, cel mai frumos toiag pe cararile eternitatii, în drum spre scaunul marii judecati, toiag de toc si de lumina pura, rupt din sufletul curat al tineretului unei tari? Ceva s-a frânt din sufletul acestui tineret la moartea lui Dimitrie Micescu si îl urmeaza ca o hlamida de lumina pura, ocrotindu-i sufletul de întunecimile lumii de judecata în care a intrat. Caci sufletul tineretului e pur. Numai el e pur caci el e mai apropiat de acea copilarie sufleteasca fara de care spunea Isus ca nu e cu putinta mântuirea sufletului.
E singura mângâiere a celor loviti de moartea lui: bucuria ca, la sfârsitul vietii, s-a învrednicit de atâta folositoare comoara sufleteasca si n-a plecat singur din viata. Onoarea aceasta de a-si fi legat sufletul de acela al tinerimii luptatoare pentru Neam si Cristos, de a-si fi încrustat pentru totdeauna numele în istoria renasterii de azi a românismului si a vietii crestine, aceasta ne indica totodata masura nobletei înnascute a cestui mare suflet. Înainte de a fi mare avocat, era un mare suflet, iar ceeace a caracterizat însusi pe marele profesionist al barei, era fulgerarea de pasiune pe care o punea în slujba dreptatii.
Transfigurarea lui Didi Micescu pledând, acea strafulgerare a privirii care despica orice întunecime, acea scandare a frazei care lovea în obstacol cu claritatea si rasunetul unor magice ciocane de argint care faceau din sfarâmarea platosei adverse o încântatoare muzica, toate acestea subliniate de gestul lui sintetic si concentrat cu care sfredelea si disloca pe adversar, imobilizându-l, taindu-i suflarea, legându-l strâns pâna la desfiintare – aceasta transfigurare si victoriile ei, erau ceva mai mult decât efectul artistic al marelui orator mânuind o vasta stiinta. Ele erau oglindirea unui mare foc launtric, a acelui foc care l-a dus la contopirea cu sufletul tineretului în dragostea pasionata nu numai pentru creatiunile de arta cu care si-a împodobit casa si viata, dar pentru neamul sau, pentru un mai bun si mai nobil viitor al lui.
Când Dimitrie Miclescu pleda în procesele acestui tineret însângerat în lupte, îsi oglindea atât de bine înaltimea sufleteasca: ceea ce punea le întotdeauna în evidenta cu mai multa caldura si pe ce îsi întemeia el mai mult concluziile, erau valorile morale si spirituale ale actiunii celor aparati, era renasterea sufleteasca pe care o adulmecase în gândul si fapta tineretului aruncat în închisori. Se întelege atunci de ce, atât de spontan si repede, sincer si cu mare curaj, Dimitrie Micescu a trecut de la bara si s-a alaturat la actiunea publica a tineretului, devenind un pretios si iubit îndrumator al lui. Mai mult decât îndrumator; frate de suferinta, caci i-a fost dat acum la sfârsit de viata si de mare cariera, sa sufere lovituri fizice si ofense, alaturi de noi tinerii, pentru lupta si idealul nostru, devenite ale sale.
Era atât de tânar Dimitrie Micescu…
Nu atât pentru cei 46 de ani ai sai, ci pentru ceeace zâmbea vesnic în inima lui, pentru ceeace l-a facut frate cu tinerii de 20 de ani care i-au cântat la îngropaciune acel cântec care îl înfrateste, acolo în vesnicie, cu mortii eroi ai tineretului:
…”Noi mereu te plângem frate
Iar tu dormi mereu”…

"Cuvântul Studentesc" din 25 Noembrie 1934

ESENTIALUL?

Un Congres General Studentesc trebuie sa fie nu numai ocaziune de afirmare a studentimii în raport cu adversarii idealurilor sale, ori prilejul de a fixa înca o data aceste idealuri, dar el trebuie sa constituie si o verificare interioara sufleteasca, o examinare a capacitatii launtrice a studentului luptator, o preocupare a studentimii de propria ei structura interioara, revizuind si îndrumând aceasta structura spirituala în asa fel, încât ea sa corespunda cerintelor luptei si sa asigure victoria idealurilor studentesti.
E inutil sa se indice idealuri care sa nu fie însotite de elaborarea mijloacelor prin care aceste idealuri vor fi atinse. Iar esentialul în acest domeniu al realizarilor este un element interior sufletesc al luptatorului, un element care a caracterizat miscarea nationala studenteasca de la 1922-23 si care trebuie pastrat si cultivat înainte de orice: confundarea vietii personale a studentului cu idealul sau. Acest salt de la egoismul individual oricât de justificat, pentru a trece în focul dureros al unei lupte din care sa fii hotarât a nu iesi viu fara a fi biruitor, acesta e elementul esential fara de care nu poate exista o împlinire a idealurilor studentesti. Totala aservire a interesului personal interesului colectiv, hotarârea de a-ti da pieptul tau zdrobit pentru a sluji ca temelia biruintei românesti pe care o visezi, numai din aceasta transfigurare sufleteasca poate tâsni victoria t, student român!
Când vei spune cumplitilor tai dusmani: Nu-mi pasa daca ma veti zdrobi sau nu, nu-mi pasa daca voi vedea sau nu ziua biruintei, dar sunt sigur ca jertfa mea va aduce prabusirea voastra, si când pornesti si te mentii în lupta pâna la capat cu aceasta hotarâre senina, nu încape nici-o îndoiala ca porti în tine o forta pe care nici-o tehnica represiva nu o poate birui.
Spiritul de jertfa e esentialul!
Avem cu totii la dispozitie cea mai formidabila dinamita, cel mai irezistibil instrument de lupta, mai puternic decât tancurile si mitralierele: este propria noastra cenusa!. Nici-o putere din lume nu va putea evita prabusirea atunci când se mentine pe cenusa unor luptatori viteji, cazuti pentru dreptate si Dumnezeu.
Camarazi! Tineretul tuturor luptelor românesti si al luptelor studentesti ne învata sa mânuim aceasta teribila arma: Propria noastra jertfa!
Coborâti în adâncul vostru sufletesc si întrebati-va daca va multumeste sau nu o simpla recitare de idealuri menite a fi vesnic înfrânte. Iar daca veti simti ca demnitatea voastra de om si de Român nu mai îngaduie rusinea tuturor resemnarilor, atunci împacati-va (pe încetul si definitiv. Iar nu numai în clipa unui entuziasm trecator) cu gândul ca viata voastra personala cade cu totul pe al doilea plan, si treceti dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu.
Altfel, daca veti conditiona lupta de faptul de a nu va stingheri interesele personale oricât de îndreptatite, atunci toate motiunile voastre frumoase, toate congresele voastre înfierbântate nu vor aduce nici-o biruinta, ci vor ramâne în istorie doar pentru a caracteriza lasitatea unei generatii nevrednice de înaintasii ei si menite blestemului urmasilor.

"Cuvântul Studentesc" din 17 Aprilie 1935

NUMERUS CLAUSUS?

Mai întâi sa lamurim o chestiune de terminologie. Astazi când problema reasezarii Românilor în pozitiile din acre au fost scosi de navala straina, este atât de actuala si pretutindeni discutata, s-ar parea ca o anumita deosebire de terminologie ar ascunde si o deosebire de continut. D-lui Vaida-Voievod nu-i place termenul „numerus clausus” ci vrea un „numerus valachicus”; miscarea barourilor se leapada si ea, mai recent, de formula „numerus clausus” si îsi exprima revendicarea prin cuvintele „proportionalitate etnica”. În realitate cu totii suntem de acord asupra continutului acestei probleme si nu trebuie sa se caute, printr-o analiza legata de litera formulei, o deosebire inexistenta în spiritul ei. Când, acu-s 13 ani, în 1922, studentimea a lansat formula „numerus clausus”, a înteles prin ea, cum întelege si acum, principiul limitarii minoritarilor („clausus” – limitat; numar – bariera) în diversele institutii, pâna la cota proportiei dintre totalul populatiei românesti si totalul populatiei minoritare respective. Atât D-l Vaida cât si miscarea barourilor înteleg acelasi lucru, înfatiseaza în acelasi fel cu noi problema si solutiile ei, deci acordul exista, indiferent de varietatea termenilor.
Noi vom continua sa spunem „numerus clausus”, deoarece e un întreg trecut de suferinta si de sânge care ne leaga de aceste cuvinte. Pentru „numerus clausus” si pentru o totala înviere a românismului a suferit tineretul românesc de dupa razboi, tineretul generatiei noastre, 13 ani de continui si sângeroase striviri sub pat de pusca, pentru el ne-am rasturnat noi viata personala populând cu anii închisorile tarii si devenind vânatul de predilectie al capitanilor de jandarmi. Pentru „numerus clausus” am fost noi umiliti, legati la spate, batuti la talpi în beciurile lui Manciu, ofensati în tot ce aveam noi mai sincer si curat în noi. La 1922 noi am vazut clar si am cerut, în dispretul tuturor, legiferarea lui „numerus clausus”, deoarece lupta contra invaziei nu mai era posibila pe cale de simpla concurenta, prin mijloace indirecte, prin tonice, fara interventia chirurgicala a ridicarii unei oprelisti fortate, instituite prin legile Statului (pentru viitor) si fara extirparea fortata devenita indispensabila spre a restabili în prezent proportionalitatea. La revendicarile noastre toate guvernele au raspuns prin napustirea asupra noastra a întregului aparat de represiune a Statului, prin instituirea celor mai draconice legi, prin asmutirea la ura si la barbarie a agentilor de executie. N-a fost numai severitate în reprimarea miscarii lui „numerus clausus” în cursul acestor 13 ani, ci a fost o lupta dusa cu ura, cu rautate si cu josnica pasiune, pentru umilirea si batjocorirea noastra, nu numai pentru a ne opri activitatea…

Cine stie sa moara nu va fi rob niciodata.
SENECA
…Chiar daca era numai represiune legala (si aceasta de altfel nejustificata deoarece lupta noastra se dovedeste ca a fost dreapta), nu ar fi facut tineretul luptator al acestei generatii un total de aproape 500 de ani închisoare, de la 1922 si pâna astazi, toata aceasta detinere în închisori fiind numai preventiva, neurmata de o sentinta de condamnare.
Este explicabil asadar pentru ce noi, mai mult decât oricine, am simtit o adânca reconfortare, o bucurie care se asternea ca un balsam peste ranile noastre învechite, atunci când am vazut aparând pe pozitiile noastre spinoase si însângerate pe D-l Vaida-Voievod, binisor încovoiat sub desaga durerilor românului prigonit. Dureri a caror sarcina si-a urcat-o pe umeri la fel cu tineretul nostru urgisit si la fel cu acel Vaida-Voievod care a mai purtat, pe vremuri, si cu spor, alte poveri românesti. Umerii sai de neobosit Badea Cârtan, hoinar al nevoilor românesti, au mai plimbat aceasta desaga a durerilor noastre atât prin Viena prietenului sau Lueger, cât si prin acea Budapesta unde, în toamna anului 1918, a izbit-o drept în inima Parlamentului unguresc, în capul de cremene al grofilor uluiti de îndrazneala celui ce le arunca în fata „Ardealul se desparte pentru totdeauna de Ungaria”. …De atunci D-l Vaida-Voievod n-a mai avut desaga, crezând, se pare, ca s-a ispravit cu poverile si a sosit vremea veseliei. Acum, profilul sau de bunic al Românului necajit, se contureaza din nou pe cai pribege, ridicând o noua povara, alaturi de noi. Am fi mici de suflet daca nu am arata, pe fata si fara înconjur, bucuria de a vedea sporind cu asemenea oameni frontul pentru adevarata împlinire a României Mari, a României noastre, daca nu am arata pe fata bucuria pe care o avem de a ne „simti cotul” cu D-l Vaida si cu barourile tarii, pe aceeasi cale.
În acelasi timp însa ne îngaduim a exprima câteva pareri, câteva constatari (sa zicem trei) pe care ni le-a lasat vâltoarea focului acestor ani de grele lupte pentru „numerus clausus”.
În rândul întâi, experienta îndelungata a luptei cât si cunoasterea problemei jidovesti în toata întinderea si adâncimea ei, ne-a dus la concluzia ca problema restabilirii Românilor în drepturile lor pierdute, nu se poate face prin masuri partiale si timorate, ci prin atacarea de front a întregii probleme si solutionarea ei radicala în toate domeniile. Dar îndeosebi în domeniul izvoarelor stapânirii jidovesti. A lupta numai pentru rezolvarea ei partiala, de exemplu în barouri, urmând a amâna pentru mai târziu atacarea celorlalte pozitii (si mai ales a înaltelor pozitii din finanta, din aparatul politic, din trusturi, din francmasonerie), însemneaza a angaja o lupta sortita unei înfrângeri de neînlaturat. Pornind de la modificarea Constitutiei si de la reasezarea drepturilor minoritatilor în conformitate cu realitatea româneasca, problema jidoveasca trebuie solutionata printr-o lupta de ansamblu, radicala, printr-o „revolutie nationala”, dând cuvântului „revolutie” nu sensul de anarhie si lupta de strada ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea actuala de robie si slabiciune în fata strainului.
În al doilea rând, problema jidoveasca e strâns legata de problema reformei Statului si de refacerea morala a societatii românesti de astazi. Agravarea, daca nu chiar nasterea problemei jidovesti, se datoreaza acestor doua crize: Criza organizarii de Stat pricinuita de democratie, si criza de moralitate a clasei conducatoare românesti. Solutiunea problemei, chiar conceputa radical si desavârsit, nu se va face de pe o zi pe alta, ea necesitând un timp de îndeplinire. În actuala organizare a Statului si cu moralitatea de azi a clasei conducatoare si administrative, o asemenea solutiune, oricât de radical ar fi planuita, va fi imposibila întrucât primele începuturi vor fi cu siguranta subminate si darâmate de fortele oculte care ar ramâne stapâne cât si de slabiciunea noastra morala care ne va duce spre compromis, descurajare, tradare. Reforma Statului si reforma morala, sunt necesare desigur nu numai pentru rezolvarea problemei jidovesti ci pentru multe alte ratiuni. Dar limitându-ne la problema jidoveasca, trebuie sa recunoastem ca o solutie serioasa, durabila, si radicala nu este cu putinta în actualul Stat si cu actuala noastra venalitate si decadenta morala.
În al treilea rând, se pune chestiunea daca cei care s-au alaturat astazi la ideia si programul luptelor studentesti, vor avea toata forta de rezistenta si de jertfa (nu ne gândim la sinceritate, s-o presupunem unanim existenta la un moment dat), pentru a corespunde acestei lupte care nu poate birui decât printr-un lung calvar. Nu vrem sa ofensam pe nimeni prin vreo nedreapta banuiala, dar sa ni se permita sa privim cu atentie, cu prudenta si cu durerea unei umbre sufletesti unele dintre aceste recente miscari pentru „numerus clausus”, câta vreme vedem printre conducatori unele persoane pentru care nimeni nu mai poate avea vreodata stima si elan, persoane care vor fi gata sa tradeze, la prima greutate? câta vreme printre marii initiatori vedem pe un director de gazeta care a combatut constant miscarile studentesti, iar astavara a mers pâna la infamia de a pune la cale cunoscuta „afacere Gheorghiade”.
Dupa aceste trei observatiuni, vom mai înregistra o constatare si o concluzie, privitoare la viguroasa actiune româneasca a barourilor: exponentii miscarii repeta staruitor, cum e si explicabil, ca miscarea barourilor pentru proportionalitatea etnica va ramâne o miscare strict profesionala, evitând actiunea politica. Înregistram aceasta constatare si precizam concluzia: „numerus clausus” nu poate fi instituit decât prin lege, asadar pe cale politica, de guvernamânt, actiunea barourilor presupune existenta unei miscari politice aparte, menite sa împlineasca cererile corpului avocatesc. Prin forta lucrurilor barourile, fara a actiona direct în aceasta miscare politica, vor trebui sa sustina, mai mult sau mai putin fatis, o miscare politica nationalista, de sigur pe aceia care va prezenta cele mai serioase garantii pentru înfaptuirea lui „numerus clausus”.
Drept încheiere credem ca este semnificativ sa amintim aici panica ce domneste în prezent în rândurile jidovimii (un exemplu: la o întrunire jidoveasca pentru discutarea modalitatilor de aparare fata de actiunea lui „numerus clausus” s-a produs o încaierare între jidanii de diferite pareri iar jandarmii, desigur Români, au trebuit sa intervina pentru a-i împaca, adica: a trebuit ca noi sa-i ajutam pe Jidani pentru a se putea înfiripa un front armonic contra lui „numerus clausus”). Aceasta panica e cel mai bun certificat ce se poate da noilor luptatori pentru românism: sunt temuti! Si totodata, urmând vechea metoda (desi timpurile sunt noi), presa jidoveasca, atunci când nu-i acopera sub insulte pe D-l Vaida-Voievod, crede ca-l poate strivi prin complotul tacerii. Noi am trecut de mult, si de atâtea ori, prin toata gama asta de atacuri lase ale jidovimii. Azi când a venit si rândul altora de a trece prin ele, îi îndemnam sa se simta tot atât de onorati de aceasta adversitate, precum onorati ne simtim noi de atmosfera pe care au încercat sa ni-o creeze voevozii din Sarindar: „huligani, asasini, anarhisti, neispraviti, paranoici, vânduti strainilor, revizionisti, agenti ai Budapestei, etc.
Dar în fata acestor insulte sa-si puna Românul întrebarea: trebuie sa cautam laudele si încurajarea din partea strainului dusman sau apoi lauda si îndemnul fratelui tau, al neamului tau?
Iata, tinerimea noastra de luptatori prigoniti si însângerati pentru „numerus clausus”, pentru România de mâine, româneasca, cinstita si puternica, îi ureaza D-lui Vaida-Voievod bun venit pe câmpul de lupta si asteapta sa-l vada despicând vitejeste, alaturi de ceilalti luptatori, largi brese, drumuri de viitor, spre pozitiile dusmane.
Iar peste pozitiile acestea odata sfarâmate, spre ziua în care desaga poverilor românesti sa fie cu adevarat goala, iar neamul acesta, despovarat, sa cunoasca si el vremuri de odihnita creatiune culturala, de plina realizare a personalitatii sale românesti.
Abia atunci va exista cu adevarat o Românie si un românism în lume viabil, stralucitor de valori si temut de dusmani.

"Cuvântul Studentesc" din 20 Martie 1935

PROFESORII UNIVERSITARI SI VIITORUL CULTURII ROMÂNESTI?

Studentimea de azi si cea de dupa razboi a fost într-un vesnic si grav conflict cu cei mai multi dintre profesorii universitari, parintii sufletesti ai ei. Totusi studentimea n-a fost lipsita de constiinta datoriilor sale fata de acesti parinti sufletesti. Dar ea era constienta în acelasi timp si de faptul ca datoriile sale fata de neam, de adevar, deci fata de cultura româneasca, sunt mai presus de obligatiunile impuse de aceasta filiatie spirituala.
Studentimea întelegând narea ei chemare si datorie de a asigura viitorul neamului românesc si al culturii românesti si crestine, a cautat si a dorit o armonioasa colaborare cu profesorii ei în lupta pe care se hotarâse a o porni pentru a rapune dezastruoasa dominatie jidoveasca si pentru a înalta sufletul românesc din decadenta în care cazuse. Nu numai ca a dorit aceasta colaborare dar nu-si închipuia ca i s-ar putea refuza. Dovada stau numeroasele memorii prin care studentimea solicita profesorimea universitara sa-i stea în ajutor pentru rezolvarea gravelor probleme nationale care i se puneau.
Dar încrederea tinerilor a fost ranita si înselata, marea majoritate a profesorilor, începând de la 1922 si pâna astazi, a raspuns acestor îngrijorate apeluri ale studentilor cu cea mai revoltatoare dusmanie. Profesorii combateau idealurile studentesti, cautând a induce în eroare tinerimea prin complicate constructii de sofisme si lovind-o drept în crestet cu masuri politienesti atunci când ea nu întelegea sa dezarmeze în fata acestor adversitati. Profesorimea este aceea care a deschis prapastia dintre noi si ea, aruncându-ne în dilema de a alege una din aceste atitudini: sau tradarea a tot ce constituia în constiinta noastra temelia vietii si suprema datorie a generatiei noastre, sau riscul de a deveni proscrisii, prigonitii Universitatilor românesti. Ce cale puteam alege noi la aceasta dureroasa raspântie? Sa continuam drumul generatiei care a lasat jidovimea sa se înstapâneasca asupra tarii si a lasat cultura si sufletul românesc prada celei mai odioase coruptii, înstrainarii si dezagregarii? Sau apoi ne rupem de oricine si, cu orice riscuri, sa urmam calea cea mare si luminoasa pe care ne împingea visul unei alte Românii, a unei Românii stapâne în tara ei si demne de o viata libera?
Tinerimea universitara de dupa razboi a înteles ca e nobil si sfânt conflictul cu neadevarul si cu moartea nedemna si lasa; ea nu a sovait sa intre în conflict cu profesorimea care îi crea înfratire cu Jidanul, slabiciune în fata dusmanului si nesimtire în fata prabusirii sufletesti a poporului românesc. Acest conflict pe noi ne onoreaza si nu-i cautam aplanarea atâta timp cât împacarea e conditionata de acceptarea tradarii si a lasitatii. Noi cunoastem si simtim dragostea pe care o dam parintilor nostri, dar stim în acelasi timp ca parintii care abdica de la datoriile parintesti si compromit sanatatea si viitorul copiilor, asemenea parinti nu pot fi rasplatiti cu respect si dragoste pentru marea lor vina de a fi dusmanit si subminat viitorul acelor pe care i-au nascut.
Contesta cineva faptul ca majoritatea profesorimii universitare a fost absenta de la marea sa datorie de pastratoare a izvoadelor culturii românesti, ba chiar a dusmanit pe cei dornici sa apere de înstrainare cultura aceasta, a dusmanit si a combatut propriul ei neam în ceea ce acesta avea mai pur: tinerimea nationala luptatoare? Dar ce a facut profesorimea pentru a sustine revendicarea proportionalitatii etnice pusa în fruntea programului studentesc de la 1922 încoace? Daca nu depindea, evident, de profesori, legiferarea lui „numerus clausus”, au facut profesorii vreodata macar, un gest prin care, alaturi de studenti, sa protesteze împotriva navalei strainilor, împotriva alterarii culturii românesti prin actiunea de infiltratie jidoveasca? Niciodata profesorii, afara de sporadice si admirabile exceptii izolate, n-au facut nimic de acest fel. Iata, vin astazi politicianii vechi si recunosc dreptatea lui „numerus clausus”, încearca si ei sa faca ceva pentru salvarea culturii românesti. Vin asadar chiar si politicianii de lume veche si se alatura idealurilor studentesti – cu câta sinceritate si vigoare, se va vedea – vin electorii sa salveze cultura româneasca, dar profesorii, Universitatile, tac si vrajmasesc tineretul nationalist si lasa pe altii sa le apere aceasta cultura de care în rândul întâi dânsii, profesorii, sunt raspunzatori.
Dar aceasta lupta epocala n-a fost numai o totala absenta a profesorimii luata în ansamblul ei. A fost mai mult decât o absenta; a fost o adversitate, care uita adesea orice omenie si orice lege, împotriva tineretului cu gând si fapta româneasca. Cine din oficialitatea universitara, a protestat vreodata împotriva schingiuirilor lui Manciu, împotriva brutalitatilor, împotriva ilegalitatilor la care erau supusi studentii? Nu s-a protestat nici macar împotriva ilegalei arestari a unor profesori universitari nationalisti, tinuti luni de zile în închisoare fara mandat de arestare si fara nici-o forma legala. Iar, acum în urma, Consiliul interuniversitar, nesocotind Constitutia, vrea sa rapeasca studentilor drepturile cetatenesti interzicându-le sa faca politica (de ce nu s-a hotarât aceasta interzicere pe vremea când o mare parte a studentimii, în 1920-21, facea politica marxist-comunista?). si ne-a fost dat, de curând, sa vedem întruchipându-se într-un odios exemplu tipic, aceasta absenta si vrajmasie a profesorimii universitare fata de viitorul culturii românesti, fata de propria studentime nationalista: un rector de Universitate, rectorul Universitatii din Capitala României, în calitate de prim jurat, acoperea mai daunazi cu largul sau prestigiu verdictul dat de o Curte cu Juri într-un proces în care sângele nevinovat al unui student nationalist, ucis miseleste, îsi cerea dreptatea. Fapta profesorului Gheorghiu va ramâne neuitata pentru a ilustra atitudinea profesorilor de astazi fata de sufletul unei studentimi eroice si patriote.
Neînduratoare, istoria de mâine va însemna în sirul faptelor caracteristice ale epocii de astazi: Profesorii universitari au dusmanit viitorul si puritatea culturii românesti.

"Cuvântul Studentesc" din 15 Iulie 1935

NESIMTIRE??

Scriitorul acestor rânduri e un om în afara lumii literelor. Nu e un creator de arta, nici macar un critic literar. În ale scrisului vrea sa fie – datoria îi cere sa fie – un simplu ziarist. Un ziarist luptator, asa cum era traditia presei cu adevarat românesti, îndeosebi în Ardealul de pe vremuri.
Daca fata de lumea literelor sunt un simplu cititor, spectator, am însa toate drepturile acestuia. Iar primul drept al nostru, al publicului, este controlul interiorului nostru sufletesc. Si cum artistii nu se multumesc sa-si savureze singuri satisfactia creatiei în opere care sa ramâna secrete, bine zavorâte în turnuri de fildes, ci ies cu ele la drumul mare, în vazul si auzul multimii noastre, si prin aceasta, vrând nevrând, ne imprima în suflet pecetea nobletei sau micimii lor, suntem îndreptatiti, noi cititorii, spectatorii, sa ridicam în slava, cu recunostinta, pe cei care, prin operele lor de arta, ne-au înaltat spre culmi, dupa cum suntem îndreptatiti sa-i apucam de guler si sa le cerem socoteala celor care ne infecteaza si ne ranesc, celor care ne paralizeaza coborându-ne la deznadejdea sau nesimtirea lor.
Fiecare avem asadar un drept de critica, un drept de a judeca pe artisti si operele lor, în deosebi într-o judecata de ansamblu.
Pentru judecata aceasta de ansamblu a artei unei epoci, nu importa valoarea proprie a fiecarei creatiuni în raport cu subiectul ei, ci are importanta valoarea tuturor creatiilor în raport cu ansamblul vietii. Pot fi perfecte anumite opere izolate, dar valoarea ansamblului sa fie mica, trista, dezgustator de îngusta si saraca. Ansamblul creatiilor artistice al unei epoci trebuie sa cuprinda ansamblul, caracteristicul vietii sufletesti a acelei epoci. Daca se limiteaza doar la un fragment al vietii, ignorând, nesimtind zbuciumarile, durerile si bucuriile celelalte, valoarea artei acelei epoci e redusa si saraca, oricât de perfecte ar fi operele create. Si îndeosebi e saraca, e dezonorata arta care îsi limiteaza plamada la lutul micilor dureri, al micilor bucurii, dar nu simte marile tragedii, nu are simtul marilor viziuni. Da, domnilor, oricât vi s-ar parea de caraghios, aici e o chestiune de „micul si marele dor”…
Iata, noi o spunem dintr-odata si raspicat: arta, literele epocii de astazi, sunt umbrite de o grava dezonoare: marile suferinte, marile sperante românesti de astazi, nu au gasit aproape nici-un ecou în lumea literelor si a celorlalte arte.
Si tocmai aici e meritul putinelor initiative – „Revista Mea” e printre cele de frunte – care se straduiesc sa întoarca spre alt tarâm cursul acestei ape întunecate a literaturii de astazi.
Caci un neam întreg se scufunda cu sira spinarii frânta de dominatia strainului. Sufletul sanatos al poporului e otravit si paralizat de infiltratia jidoveasca. Ziaristii, cât de cât, mai scriu si protesteaza; luptatorii se arunca în vâltoare, îsi îngroapa tineretile, coboara în ocne; oamenii de stiinta, nu toti dar multi, prind nenorocita realitate în arma logicii si o dau în vileag. Singuri artistii, literatii, tac! De teama de a nu face arta cu tendinta, sau de teama de a nu face arta gratuita, simtirea lor nu reactioneaza, inspiratia lor e lacatuita în fata celei mai cumplite tragedii pe care a cunoscut-o pamântul românesc: prabusirea materiala SI MORALA a românimii sub stapânirea jidoveasca.
Sa nu ni se raspunda cu vechea gogorita a condamnarii „artei cu tendinta”, a artei „cu teza”. Care opera de arta nu e un îndemn, o tendinta, o apropiere de ceva, o zmulgere a noastra din praful cotidian spre a ne transpune în fata unei emotii vii, spre a ne proiecta dincolo de tabacita stagnare a vietii zilnice? Cu totii condamnam si avem dezgust de „arta cu tendinta” daca prin aceasta se întelege acele pretinse opere de arta care nu sunt decât o pledoarie rationala, un silogism logic îmbracat într-o asa zisa forma literara, ceva cam în genul reclamelor rimate care ne îndeamna sa folosim un anumit purgativ, sau în genul romantelor-reclame, cântate în prezent la radio, prin care se cauta convingerea, prin cântec, a publicului feminin despre superioritatea cutarui ciorap. A amesteca rationamentul în arta, a cauta apropierea de frumos si adevar în opera artistica, prin unelte logice, iar nu exclusiv prin intuitia sentimentului, prin inspiratia si sufletul emotiei este, fara îndoiala, o salbaticie, o batjocorire a artei. Dar daca trebuie condamnata o astfel de „teza” si „tendinta” rationalista în opera de arta, aceasta nu însemneaza ca opera de adevarata arta, oricât de pura, ramâne lipsita de tendinta, straina de viata înconjuratoare, de durerile si pulsatiile ei. Ci însemneaza numai ca opera de arta participa la zbuciumul vietii, al apropierea de frumos si de adevar, pe calea emotiei, pe calea intuitiei sentimentale, iar nu pe calea mestesugului logicii.
Eclipsa de creatie artistica a epocii de astazi nu-si poate avea nici-o scuza. Cum se poate scuza nesimtirea? Ea poate fi întrucâtva înteleasa prin repercusiunile individualismului în arta: numai sentimentele si viata individului sunt prinse de sensibilitatea artistului de astazi; si nici acestea toate. Ce este sentimentul colectiv, dragoste si durere pentru neam, epica framântare a natiunilor în lupta, marile prabusiri catastrofale ca si marile înaltari ale popoarelor, nu sunt simtite de artistul zilelor noastre, desi ele sunt un izvor de emotii si de sentimente mult mai bogat si mai intens decât viata individuala. Nu cerem ca aceasta viata colectiva sa fie rational înteleasa si servita de scriitori, dar ne întrebam cum nu este ea simtita de catre el, cum e cu putinta ca fina lor sensibilitate sa nu perceapa aceste valuri de zbucium viu, încarcate de dureri si tragedii, ca si de tresariri eroice, de bucurii si de tot ce e nobil în sufletul omenesc?
În aproape toate epocile grele ale neamurilor, arta era la postul de onoare. Daca se putea limita în vremurile normale la materialul sentimentelor individuale, arta, în zilele de încercare pentru colectivitate (si singura mare colectivitate e natiunea etnica) îsi îndrepta puterea de simtire si de creatie spre marile zbuciumari ale natiunii. Eminescu, Alecsandri, Russo, Cosbuc, Goga, Iosif n-au fost straini de simtirea colectivitatii românesti din epoca lor istorica. La alte popoare, sa ne gândim doar la ce a însemnat opera de ara a lui Mickiewicz pentru poporul polonez lipsit de patrie.
De aceea, întrebându-se unde a ramas literatura si arta româneasca în greul ceas de raspântie a românimii de astazi si constatându-i absenta din viata noastra colectiva, ne bucuram când vedem în atitudinile – azi înca exceptionale – ale unor scriitori ca Aron Cotrus, Radu Gyr, Iustin Iliesiu, sau a unor publicatii literare ca „Revista Mea”, izvorul unei purificari si al unei desavârsiri a acestei arte care trebuie cât mai curând sa se scuture de nesimtirea si dezonoarea în care a cazut.

"Revista Mea" (Cluj) din Iunie 1935

RÂNDURI DE CRESTET?

 

Autorul acestei brosuri, caruia Ardealul legionar de mâine îi va datora mult, crede folositor sa-mi ceara câteva rânduri pentru a le pune în crestetul acestor pagini ale sale. Pagini menite sa întareasca descalecatul legionar în Ardeal.
Din armata aceasta de fier care vine astazi, dinspre rasarit, din tara Moldovei, voind parca sa întoarca tarii apusene binefacerile si altoiul decalecatului prin care s-a înaltat ea în vremurile de pruncie, aceasta oaste legionara e atât de bine nu zugravita ci marturisita în aceste pagini de spovedanie ale Comandantului legionar Ion Banea, încât eu gasesc deajuns sa vorbesc aici despre un lucru mai marunt, întrucât e mai personal.
Valul de viata legionara cuprinde tot mai mult Ardealul. Tot mai mult, românimea apuseana se rânduieste sub comanda Capitanului. Marile înnoiri ale popoarelor au fost totdeauna înfaptuite prin capitania conducatoare a unui om providential. Nu e locul sa staruim aici în a arata pentru ce, fara mâna de cârma a unui asemenea conducator, eforturile si misiunile diverselor generatii menite sa razbata prin vremuri grele, n-au putut niciodata sa fie împlinite, sa se înalte pe culmea victoriei.
Cel care va vorbeste aici are o mare mândrie si multumire: înca de acum 12 ani a marturisit si a aratat cu hotarâre, în dispretul si neîncrederea multora, pe omul sortit sa ne fie Capitan, pe omul fara de care generatia noastra e incapabila de a-si îndeplini misiunea: Corneliu Codreanu. Atunci, în 1923-24 n-am fost crezut, am rupt multe prietenii pentru crezul meu si m-am înstrainat în buna masura de Cluj si Ardeal. Dar eram încredintat ca am vazut bine, ca am sfatuit bine si ca viitorul îmi va da dreptate.
Azi prezentul îmi da dreptate. (Nu fac din aceasta un temei de orgoliu personal. Dar ma bucura trezirea Ardealului la marea si traditionala lui datorie de ostas al marilor batalii nationale. Absenta Ardealului de la luptele si victoria legionara, ar fi fost o întunecare a virtutilor românesti ale acestui colt de tara).
De aceea eu fericesc acest conflict, acea despartire din vremurile studentesti, caci bucuria regasirii de acum ne este cu atât mai mare cu cât azi nu purtam sarcina niciunui compromis, a niciunei greseli.
Ba aducem chiar, pentru bunul nume al Ardealului, un manunchi întreg de încercati legionari ardeleni slujitori ai Capitanului din primele ceasuri de viata legionara. Mai aducem chiar si acea onoare unica de a sti ca tot un ardelean e cel mai vechi legionar, acela în mâinile caruia însusi Capitanul a depus legamântul sau fata de Legiune.
Toate aceste amintiri le împrospatam aici fara nici-un gând de satisfactie vanitoasa. De asemenea fara nici un fel de spirit regionalist, de orgoliu local. Ci le reamintim ca o dovada a sanatatii trunchiului românesc din orice parte a tarii, le reamintim ca un temei de bune nadejdi în vitalitatea neamului nostru care nu-si greseste atât de usor calea.
Apropiata biruinta legionara va fi începutul marii ascensiuni si straluciri a poporului românesc în lume.
Prin cucerirea acestei biruinti, sa ne ridicam cu totii gata de moarte, în duhul lui Horia, al lui Iancu si al Capitanului.
18 Septembrie 1935

Prefatã la lucrarea D-lui Ioan Banea: "Rânduri cãtre Generatia noastrã", Cluj 1935

CÃTRE NOII STUDENTI?

 

Aceste rânduri le îndreptam în deosebi catre tinerii studenti care intra acum în Universitati si care astfel, iesind de pe bancile liceului, vor fi tot mai mult determinati a-si fixa o atitudine politica.
De acest punct de raspântie al primei determinari spre o atitudine politica a tânarului, depinde valoarea viitoare a acestei atitudini. Ce va determina pe tânar la fixarea pozitiei sale politice: pulsatiile generoase si eroice ale tainicelor adâncuri sufletesti, sau apoi interesul personal, ambitia desarta si dezorientarea în lipsa de ideal, aceste triste învelisuri de suprafata ale sufletului omenesc?
Pe un tânar – ca si pe oricine – nu trebuie sa-l determine, în fixarea acestei atitudini, o atractie a lui din afara, o absorbire a lui de catre tabere si actiuni pe lânga care ar trece altfel indiferent. Ci tânarul trebuie sa fie determinat de un impuls interior navalnic care sa-l duca acolo unde idealul sau sufocat poate sa respire în plin, unde poate avea viata tot ce zace în adâncurile sale sufletesti.
Un tânar mai mult ca oricine are privilegiul de a-si putea fixa o atitudine politica eroica si nobila, deoarece la el învelisurile acelea de suprafata – orgoliu, egoism, scepticismul lipsei de ideal – sunt astfel încât nu izbutesc sa închida ermetic profunzimile sufletesti de eroism, de abnegatie, de dragoste adesea absente, sau apoi foarte volatil si permeabile, si ideal. La cei mai în vârsta, învelisurile acestea de suprafata adesea se tabacesc, cresc în adâncime si nu numai ca izoleaza cu totul sâmburele sufletesc al puritatii de simtire, al eroicului, al spiritului, dar îl pietrifica, îl usuca, transformând pe omul sufleteste viu într-o iasca vesteda si uscata pâna la inima. De aceea nadejdea înnoirilor si înaltarilor se îndreapta în rândul întâi spre tineret, spre energiile proaspete si capabile de transformare eroica.
Fata de partidele politice studentul nu trebuie asadar sa se situeze ca spectatorul care cântareste din ochi marfa în fata vitrinei, într-un raport logic dintre el si exterior. Ci trebuie sa-si scruteze în rândul întâi launtricul sau sufletesc, sa desprinda nota dominanta din valmasagul de sentimente care valuresc într-însul si sa lase frâu liber elanului sau eroic si pulsatiilor generoase. Iar acestea, sa fie sigur studentul, îl vor duce dea dreptul în mijlocul celor de-o seama cu el, fara prea multa alegere mintala si comparatii logice, ci mai mult prin atractia sufleteasca dintre sufletele asemanatoare. Asadar studentul trebuie sa fie determinat în atitudinea sa politica de dezlantuirea interioara a întregului sau potential sufletesc.
Astfel, sa coborâm putin în acest adânc sufletesc pe care studentul si-l transporta acum spre centrele universitare în acelasi compartiment de cl. III-a, alaturi de saracaciosul cos cu rufarie, si pe care-l va gazdui în cine stie ce mansarda friguroasa si trista. Ce gasim în el?
În rândul întâi sufletul tineresc e strabatut de o puritate de simtire care-l umple de tresariri si stralucire. Inima vie a tânarului e atât de înrudita cu izvorul care musteste din tainuitele rezerve de vitalitate ale gliei.
Inima lui se deschide asupra vietii sensibila si pura ca un adulmecat de caprioara. Otravurile compromisurilor nu i-au alterat darurile înnascute, nu i-au frânt zvâcnirile spre culmi, nu i-au dezarmat elanul spre biruinta, dragostea de lupta eroica.
Duhul basmelor din copilarie si al bataliilor de viteji din trecutul nostru, traieste viu în tinerime. Ea simte ca nimic nu poate da vietii frumusete si vraja decât elanul eroic si dragostea pentru un ideal.
Aceasta puritate de simtire din care se ridica daruirea tânarului pentru cucerirea eroica a victoriei, aceasta viguroasa si stralucitoare navalire spre ideal, al fereste de o închistare egoista într-un individualism materialist si-l face apt pentru o integrare în colectivitate. Într-o colectivitate careia îi daruieste toata dragostea lui, a carei înaltare e idealul si plinirea vietii lui, o colectivitate fata de care nu are raporturi negustoresti de exacta cântarire a nu stiu caror drepturi individuale, ci careia el îi da totul fara a astepta nici-o satisfactie alta decât gloria si marirea ei.
Iar tânarul stie si simte ca aceasta colectivitate, culmea nazuintelor sale eroice, nu poate fi decât neamul, etniceste înteles, iar omenirea numai întrucât e înteleasa ca o suma a tuturor popoarelor dintre care cel dintâi slujit si aparat de catre noi trebuie sa fie neamul nostru. Studentul tânar nu aduce cu sine din satul lui nici-o conceptie sau simtire cosmopolita, ci, crescut în mizeria pricinuita de navala strainilor si imoralitatea politicianilor, el poarta în suflet durerea neamului sau si-i cunoaste dusmanii.
Mai aduce tânarul student în adâncul sau sufletesc credinta în Dumnezeu, amintirea bisericii de la tara înconjurata de mormintele bunicilor si stramosilor, amintirea vrajei noptilor de înviere si a blajinei odihne sufletesti de la liturghii.
În fata acestui suflet al tânarului eroic, dezinteresat, dornic de lupta pentru biruinta românismului si a unei severe ordini morale, cum se prezinta partidele noastre politice?
Demonstratiile sunt inutile. Toata lumea, fara exceptie, marturiseste, când e sincera, ca în aceste partide nu se cauta decât satisfacerea interesului personal al partizanilor, nimeni neintrând în aceste partide în virtutea unui crez, a unei porniri eroice spre un ideal, ci numai pentru a se capatui. Satisfacerea acestor interese se face în cadrul unei totale aserviri fata de jidovimea si strainii care ne-au cucerit tara, în cadrul imoralitatii si al unei lipse de credinta crestina aproape fara precedent.
Ce poate fi asadar comun între partidele politice si tânarul student?
Nu numai ca nu este nimic comun, dar un contact între acest tânar si partidele vechi ar echivala cu degradarea tuturor însusirilor tineresti, cu propria tradare a tânarului fata de sufletul sau.
Studentul nu poate fi nici macar indiferent, pasiv, fata de aceste partide. Ci, constatând ca ele sunt negatia tuturor idealurilor si pulsatiilor sale de viata eroica si superioara, el va trebui ca din vechile partide sa faca, alaturi de jidovimea care ne robeste, obiectivul luptei sale, iar din înfrângerea lor sa faca tinta elanului sau creator.

"Cuvântul Studentesc", 20 NOEMBRIE 1935

ARTÃ SI LUPTÃ?

 

Cei din sufletul carora volbura sufleteasca a zilelor noastre, pregatirea de lupta si de o noua viata româneasca nu trezeste nici-o rezonanta, vor gasi desigur pricina de ocara împotriva acestei reviste de literatura si arta, învinuind-o ca nu-si respecta rostul literar si artistic de vreme ce ia tot mai mult caracterul de manifest razboinic, de organ de lupta nationalista.
Arta si lupta, arta si ispravile legionare, n-ar putea avea nici-un contact, dupa spusele acestor critici zelosi de pastrarea înaltimii si puritatii vietii artistice. Va fi ea frumoasa lupta, va fi având meritele si farmecele sale marele razboi politic, dar domeniul sau e un plan cu totul altul decât acela al preocuparilor literare si artistice. Caci doar „inter arma silent musae”, e incompatibilitate totala între palosul legionar si condeiul sau penelul artistului.
Asa spun unii, bucurosi ca, urmându-si linia lor de neîntelegere si adversitate fata de renasterea româneasca de astazi, au gasit, în sfârsit, o obiectie care sa ne dea gata, mai ales ca o proptesc si cu un faimos citat latinesc.
Dar e riscant sa te joci cu asemenea proptele. Caci pâna la urma – Doamne fereste – te poti întepa în ele în loc sa te sprijini, mai ales când terenul pe care stai e cam instabil si lunecos.
Arta si lupta se exclud oare? Viata omeneasca sa fie sortita a se manifesta pe felii, pe compartimente ermetice fara nici-un contact organic între ele? Si mai ales atunci când o lupta nu se reduce la o mare si finala ciocnire de arme, cu toate fazele ei pregatitoare, ci are un câmp de actiune mult mai vast; când ea e în rândul întâi o lupta spirituala pentru crearea unui nou suflet românesc, pentru a forma sufletele dupa un alt tipar decât cel de astazi, înviind eroismul, avântul spre jertfa, dragostea de lupta pentru binele tuturor – oare chiar si atunci îi ramâne interzisa artei participarea la aceasta opera de creatie a unor noi valori sufletesti?
Cred de pilda adversarii nostri ca „Revista Mea” în admirabilul ei numar precedent, a publicat fotografii de ziduri si cupole pentru valoarea materiala a acelora, pentru ratiuni de critica arhitecturala sau pentru a face reportaj de propaganda politica, iar nu pentru a desprinde duhul de viata noua, frumusetea transfigurarii sufletesti a unui întreg tineret, creatia spirituala împlinita odata cu încheierea boltilor de biserica, odata cu trudita întoarcere de la munca a echipelor legionare?
În tot ce este creatie sufleteasca, framântare si zbucium pentru o înaltare spirituala, arta are nu numai chemarea de a fi prezenta ci datoria de a închega, de a ajuta aceasta creatie spirituala prin mijloacele ei de permanentizare a eforturilor si manifestarilor trecatoare ale sufletului.
Lupta legionara se întemeiaza în rândul întâi pe crearea unui spirit nou, a spiritului legionar, adesea definit în aceste coloane. De aceea lupta aceasta îndreptându-se în rândul întâi asupra domeniului sufletesc, iar asupra celui mintal doar în rândul al doilea, va întrebuinta mijloacele artei înainte de cele ale logicii. Caci sufletul, sentimentele, interiorul nostru spiritual pe care vrea sa-l reformeze lupta legionara, sunt în rândul întâi influentate si formate prin mijloacele care fac sa vibreze sufletul, care deplaseaza ceva în el.
Formarea omului nou, prin educatie legionara, este cea mai miraculoasa opera de creatie sufleteasca, înfaptuita de Capitan. O asemenea creatie e tot o opera de arta. Iar „Revista Mea” nu poate sa se simta decât bine alaturi de acest nou bronz: sufletul legionar. Si nu poate avea decât exceptionale merite (chiar artistice, nu numai de alta natura) contribuind la aceasta creatie spirituala fie prin imortalizarea episoadelor ei în opere literare si artistice, fie prin descifrarea semnificatiei sale.

"Revista Mea", Decembrie 1935, Cluj

MÃSURA CRESTINÃTÃTII NOASTRE?

 

Stam iarasi în preajma Craciunului.
Ne-am apropiat noi oare si sufleteste de el?
Asemenea masuratori de distante sufletesti nu ne pot fi indiferente, daca avem o cât de mica credinta în Dumnezeu si în adevarul ca rosturile si bucuriile vietii nu pot fi temeinic împlinite decât în masura apropierii de Dumnezeu, în masura în care procesul de asimilare cereasca a facut ceva spor înlauntrul fiintei noastre omenesti.
Ti ne întrebam, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie sa fi facut noi pentru a putea zice azi ca de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ast an si prin ispravile gastronomice de care ne pregatim, ci printr-o orânduire noua a sufletului, a adevaratei noastre vieti?
Iar raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceeace e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile în ceeace au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebati daca a fost ceva viu sufleteste în noi, vom fi întrebati ce disolutii sufletesti adânci s-au întâmplat în noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastra sufleteasca de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rana vie în care a fost coborât bogatul caruia Mântuitorul îi cerea o totala disolutie a structurii lui launtrice, vânzarea tuturor bogatiilor, aratându-i ca simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe un om de cer si de mântuire.
Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat în viata noastra interioara? Ce biruinti asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mântuitorul care se naste?
Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.
Sunt mai aproape de taina Craciunului cai care o viata întreaga au respectat doar granitele poruncilor, vrând-nevrând, fara a se fi luminat însa în adâncul lor prin puterea vie a dragostei care duce la jertfa?
Nu! Daca ochiul nostru ar putea întelege zarile ceresti în mijlocul carora se va coborî în curând Mântuitorul pe pamântul românesc, el ar vedea, alaturi de Mântuitorul si de sfintii Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuros si constienti pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brâncoveanu, nici multimea celor care s-au jertfit cu adevarat, din toata comoara sufletului lor. Caci în ei mai mult decât în altii crestinatatea a fost vie, ei mai mult decât altii s-au integrat în comunitatea Bisericii crestine, formându-i trupul viu, împlinit.
Tineretul de astazi, luptator si el pentru binele neamului românesc si al rândurilor viitoare de oameni, tineretul acesta care-si strica orânduirile personale ale vietii egoiste pentru a-si asculta volbura vie din suflet care-l îndeamna la lupta si la jertfa pentru neam si crestinatate – acest tineret are dreptul sa se bucure de sarbatorile apropiate ale Nasterii; el s-a apropiat de ele si sufleteste.
Iar cei care dascalesc acest tineret si-l mustra tocmai pentru ceeace e viu în sufletul lui, cei care, oricine ar fi, îl insulta afirmând ca nici-o opera de educatie si de înaltare morala nu s-a înfaptuit în tineretul românesc de dupa razboi si ca deci trebuie organizata acum educatia lui oficiala si cu anasâna – acestia toti sa cerceteze, acum de Craciun, distanta care-i desparte de minunea Nasterii sfinte si sa constate ca nu înteleg nimic din adevaratele bucurii ale Craciunului. Si vazându-si mortaciunea din suflet, sa se dea la o parte din calea tineretului de jertfa, daca nu pot sa-l înteleaga, sa-l pretuiasca si sa se bucure de el.

"Cuvântul Studentesc" din 1 Ianuarie 1936

SCRISOARE CÃTRE „TINERETUL CUMINTE”?

8 Iunie 1935 a fost rânduita de M.S. Regele Carol II sa fie „ziua tineretului”.
Si a fost într-adevar:
Zi de bucurie si sarbatoare pentru voi, strajerii, soimii, premilitarii, cercetasii;
Zi de umilire si nedreapta ofensa pentru noi, tineretul legionar si tineretul studentesc al Universitatilor, care am fost exclusi de la serbarile „zilei tineretului”.
Deci, si pentru voi si pentru noi, 8 Iunie a fost si ramâne: ziua noastra, luminoasa pentru unii, întunecata pentru altii.
Nici unii, nici altii nu o vom uita.
Dar eu nu va scriu pentru a ne rafui aici – noi tinerii rataciti si ciumati, exclusi de la „ziua noastra” – cu marii stapâni care voiesc sa despice în doua sufletul unei generatii. Rafuiala aceasta, începuta mai de mult, înca din primul an al miscarilor nationale tineresti, din 1922, îsi va urma calea ei tragica: noi suntem învatati cu luptele pentru idealul învierii românesti si stam gata de moarte în fata dusmanilor acestei învieri. Asa cum am mai stat. Nici nu va cerem ajutorul vostru în aceasta batalie în care nimeni nu intra chemat ci doar împins de un tainic si sfânt foc launtric: visul unei Românii românesti, viteze si morale, eliberata de jugul jidovesc si de sub jugul imoralitatii si al lasitatii.
Dar va scriu pentru ca eu si camarazii mei suntem din aceeasi plamada cu voi; suntem crescuti în aceleasi case românesti necajite, avem aceeasi parinti saraci, facem parte din aceeasi generatie tânara având aceeasi misiune istorica si suntem cu totii destinati aceluiasi viitor întunecat de robie sub pumnul strainului stapân astazi pe Tara. Noua nu ne este usoara aceasta despartire sufleteasca de voi, despartire pe care vor s-o împlineasca aceia care va îndeamna sa va lepadati si sa va feriti de noi, tineretul nationalist. Ar fi un pacat sa nu facem totul pentru a va arata calea dureroasa pe care, fara sa va dati seama, sunteti împinsi: calea încercarii de a sfarâma unitatea si forta unei generatii spre a-i ucide în fasa putinta de împlinire a marii sale misiuni istorice: misiunea de românizare si de înviere sufleteasca a României.
Nu va chemam sa faceti politica deoarece nici noi nu facem, astfel cum se întelege astazi politica. Dar dorim ca întregul tineret românesc sa stie bine datoria sa, sa aiba pieptul liber pentru clocotul idealului, sa nu fie încatusat si dezorientat, sa nu fie obligat sa iubeasca strainul dusman si stapân, în sfârsit, sa nu fie îndemnat spre tinte pompoase dar goale de continut sufletesc si românesc. Dorim sa vedem întregul tineret scapat de sub tutele suspecta a celor care au stapânit si stapânesc si astazi tara, lasând-o prada strainilor si degradându-i sufletul.
Deci iata pentru ce va scriu: nu ne este usor sa va lasam fara o cât de mica aparare în contra atacului piezis si viclean care se da împotriva sanatatii voastre sufletesti.
Va scriu pentru ca, dupa citirea acestor rânduri fratesti, sa va întrebati daca aceia – care, înfierându-ne pe noi, v-au catalogat pe voi ca fiind singurul „tineret cuminte” – nu v-au adus prin aceasta si voua o grava ofensa.

Care este pacatul nostru?
   Care este telul vostru?

Pacatul nostru care ne-a dus la atâtea jertfe, la atâtia camarazi ucisi de jandarmi, la atâtea închisori batatorite de zeci de mii de tineri, la atâtea ofense dintre care cea de la 8 Iunie 1935 poate fi cea mai grava, dar nu e nici prima nici ultima, - acest pacat al nostru nu este decât ca: Noi credem ca strainii si îndeosebi jidanii, care ajung tot mai mult stapâni asupra tarii noastre românesti, constituie o primejdie de moarte pentru viitorul nostru. Si cerem înlaturarea acestei primejdii. Si mai credem ca decaderea morala a zilelor de azi trebuie sa ia sfârsit printr-o totala înviere a sufletului românesc, pentru ca mâine sa fie stapâne vitejia, munca onest rasplatita, moralitatea crestina si ordinea sufleteasca în locul tradarii, a venalitatii si a dezmatului egoist al veacului materialist si pagân de astazi.
Nimic altceva nu vrem, pentru nimic altceva n-am luptat si nu luptam, ridicând cu vitejie calvarul tuturor ofenselor, a tuturor nedreptatilor si a atâtor jertfe.
Acesta este „pacatul legionarului”, pacatul tineretului nationalist, pacat pe care jidanca, jidanii si oamenii lor, nu ni-l pot ierta. Pentru acest pacat suntem noi considerati ca un focar de infectie al tineretului, de care acesta trebuie ferit ca de turbare.
Telul vostru care este? Nu vorbesc despre telul launtric al vostru, al fiecaruia. El nu poate fi altul decât telul mai sus aratat, decât „pacatul legionarului”. Dar vorbesc despre telul pe care-l urmaresc aceste organizatii tineresti ale voastre, adesea fara ca voi sa va dati seama. Ce ideal, ce misiune se da tineretului vostru? Educatie fizica, viata ordonata în mars si comanda, cu uniforme, stele, embleme, cu disciplina si spirit militar, sunt acestea un ideal suficient? Slavirea Regelui, hotarârea de a sta de straja la apararea hotarelor tarii, exaltarea voiniciei si a spiritului de colectivitate, toate acestea sunt ele suficiente pentru a constitui marea si exclusiva misiune a unei generatii din timpurile de astazi? Nimeni n-are nimic de zis contra acestor tinte ale activitatii voastre. Însa, atunci când ele se marginesc numai la atât si ignoreaza celelalte mari porunci ale misiunii tineretului de astazi si îndeosebi ignoreaza lupta pentru îngenuncherea strainului stapân înlauntrul tarii, atunci telul vostru este nu numai neîdestulator, dar este chiar o piedica pusa împlinirii marii misiuni a generatiei voastre.
Vi se vorbeste voua, acolo în taberele voastre, despre jidani si despre primejdia de moarte care ne pândeste viitorul din cauza stapânirii lor mereu crescânda? Nu vi se vorbeste nimic! Dimpotriva, sunteti educati în spirit cosmopolit, sunteti adesea pusi în plutoane alaturi de jidani si se spune, (de ex. în legile cercetasilor) ca nu este îngaduit sa faceti deosebiri „de credinta”, adica de nationalitate. Sub pretextul de a nu urî pe minoritari, sunteti siliti a dezerta de la prima misiune a generatiei voastre: restabilirea Românilor în drepturile încalcate de strainul ajuns stapân în tara noastra.
Mai mult decât atât. Uneori vi se spune chiar ca toti locuitorii tarii sunt Români. Într-un discurs faimos, dar uluitor, nu vi se spunea ca mai presus de credinta fiecaruia - crestini sau necrestini – este unitatea etnica a României întregite” si se închina „pentru sufletul unic al poporului român” indiferent de credinta crestina sau necrestina? Adica; ni se spunea, desigur nu noua, ci voua: jidanul e Român ca si tine, e din aceeasi unitate etnica, e partas al aceluiasi „suflet etnic românesc”, deci lasa-l în pace. Sau în cazul cel mai bun, vi se spune: e inuman sa prigonesti pe minoritari, deci respecta-i si fii prieten chiar cu minoritarii dusmani si distrugatori ai propriului tau viitor. Ca si cum a te apara este identic cu a prigoni.
Chiar daca anumite prudente vor mai tempera cu timpul aceasta „educatie nationala” care vi se face, totusi, prin faptul ca sunteti tinuti în inactivitate si departe de lupta eroica de dezrobire româneasca, însasi aceasta inactivitate este un atac împotriva biruintei si învierii românesti pe care o visam cu totii, si noi si voi.
Si nu se poate spune ca – daca activitatea voastra, a tineretului din O.E.T.R., strajeri, soimi, premilitari sau cercetasi, ignoreaza misiunea principala a tinerei generatii: dezrobirea de sub strainul din launtrul tarii – totusi activitatea voastra, chiar limitata, e buna deoarece misiunea cealalta, a luptei împotriva strainilor, o puteti împlini în alte organizatii, alaturi de noi, de pilda.
8 Iunie 1935 e suficient pentru a dovedi prapastia ce se cauta a se sapa între noi, caracterul exclusivist al O.E.T.R. De aceea 8 Iunie nu se admite a fi si ziua altui tineret decât a tineretului vostru.
Iata telul vostru. Ati vazut care e pacatul nostru.
Si acum, dupa ce ne-am facut datoria de a ne apropia frateste de voi spre a va lamuri si a va avertiza ca asupra voastra pândeste dezonoarea dezertiunii de la datoria generatiei voastre, sa lasam timpul sa-si împlineasca rosturile lui, sa apuce fiecare pe drumul pe care-l împing constiinta si sufletul lui.
Noi ramânem pe vechiul nostru drum însângerat si stâncos, plin de prapastii, dar învingându-le vitejeste în ascensiunea spre culmi; spre culmea învierii românesti si a prabusirii stapânirii înstrainate din zilele de azi. Aceasta cale e grea, ea nu are desfatari si usoare satisfactii, iar izbânzile ei nu se câstiga comod, fara primejdii si fara jertfe.
Pe aceasta cale avem însa un Capitan viteaz, calauza fara gres spre biruinta totala de mâine si avem constiinta ca servim marea misiune a tineretului românesc. Iar fratia si voia noastra buna ne unesc într-o înaltare sufleteasca si într-un bloc de forta care, sa fie siguri toti dusmanii, sunt suficiente spre a birui orice adversitati si spre a razbuna orice crime se vor mai încerca împotriva biruintei românesti.
Dar voi? Pe voi oare o sa va multumeasca numai tobele si fanfarele, uniformele si cadentele de mars, toate aceste forme exterioare sa înfatiseze un adânc si viu continut sufletesc, fara ca ele sa fie expresia unui ideal launtric si fierbinte?
Ce satisfactie va pot da voua uniformele si rânduiala formala, daca acestea nu sunt însufletite de constiinta unei înalte misiuni, daca aceasta rânduiala formala nu va aduce împacarea cu propriile voastre aspiratii românesti, daca aceste cadre formale nu sunt un prilej de manifestare a elanului tineresc din piepturile voastre tinere?
Si ce va zice sufletul vostru când în viitor ca si în trecut – în viitor mai mult decât în trecut – veti trebui sa fiti doar spectatorii cuminti si tacuti ai tragicei lupte a tineretului nationalist: absenti de la jertfele noastre, absenti de la victoriile si durerile fratilor vostri? Ba mai mult; va trebui sa ascultati, disciplinati, pe cei care ne vor batjocori, mintindu-va si va trebui sa fiti prieteni sau mai binevoitori cu toti înstrainatii de neam ajunsi conducatori de tara, va trebui sa fiti respectuosi cu jidanca, cu jidanii si cu oamenii lor. Împotriva propriului vostru viitor, împotriva fratilor vostri însângerati.
În acele clipe nu va muri oare ceva în voi?

ION I. MOTA
Bucuresti, 8 Iunie 1935

Testamentul lui Ion Mota

În ziua plecarii sale spre Spania, Ion Mota a lasat în pastrarea d-lui profesor Nae Ionescu, mai multe scrisori sigilate si adresate: parintilor, sotiei, copiilor când vor fi mari si Capitanului, cu rugamintea de a fi înmânate numai în cazul mortii sale.
Urmeaza scrisorile-testament catre parinti si Capitan, pe care consiliul legionar cutremurat si-a permis a le publica în aceasta brosurica pentru a le avea la pieptul fiecaruia dintre noi.

Bucuresti 22 Noiembrie 1936

Iubitii si prea încercatii mei pãrinti si dragi surori,

Dumnezeu a vrut sa fie asa.
Durerea e mare, imensa, o stiu. Si ma cutremur de îngrijorare la gândul ca ati avea prea putina putere sa o suportati. Dar, iubitii mei parinti, cautati sa vedeti, alaturi de durerea voastra, toata frumusetea faptei noastre: Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clatina ordinea crestina a lumii! Puteam noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fi cazut în apararea lui Christos? Astfel, pe lânga durere, nu se poate sa nu simtiti si o mare înaltare sufleteasca. Dumnezeu sa va dea puterea de a purta suferinta aceasta si a o birui.
Câteva rugaminti de ordin practic: Nu lasati sa moara „Libertatea”! Din ea va putea trai familia mea…
(Aici ne arata ca, neavând alta avere, lasa copiilor sai si iubitei sotii singura sa avere, aceasta „Libertate”, care îi va ajuta sa poata trai. Foaia sa mearga numai pe linia de tinuta ce el i-a dat-o de când o scoate sub îngrijirea sa, tinuta legionara crestina, pe care o crede mântuitoare pentru neam si tara. Apoi urmeaza).
Scumpii mei parinti, în durerea voastra, gânditi-va la ce au avut de îndurat si alti parinti, ca Moscardo, care a stat de fata la telefon la împuscarea fiului sau? Si totusi nu a deznadajduit, ci a luptat si a trait, pentru a-si împlini datoria!
Eu asa am înteles datoria vietii mele. Am iubit pe Christos si am mers fericit la moarte pentru El! De ce sa va chinuiti prea mult, când eu am sufletul mântuit, în împaratia lui Dumnezeu?
Grija pentru familia mea sa nu va copleseasca. Dumnezeu nu o va lasa sa moara de foame. Toate se vor aranja bine.
Scumpa mea mama, sunt îngrijorat de moarte de raul pe care si-l va face mama prin lungile nelinisti dupa aflarea plecarii pe front, apoi de puterea mamii de a rezista loviturii pierderii mele.
Scumpa mama, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât si tatii, ultima mea dorinta: fiti tari, stapâniti-va durerea si traiti pentru ocrotirea copiilor mei.
A lor e nenorocirea mai mare, daca toata lumea îsi va pierde puterea de rezistenta si se va frânge sub povara durerii.
Macar din dragoste pentru Mihai si Gabriela, repet într-una rugamintea mea fierbinte, de a fi tari, a fi curajosi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru suportarea nenorocirii personale materiale (caci nenorocirea sufleteasca nu este).
Cât de linistit as fi eu, sa am încrederea aceasta, ca veti fi tari. De aceea Va rog, sa auziti clipa de clipa implorarea mea: nu va lasati rapusi! E mai rau atunci.
Si ertati-mi, scumpii mei parinti, tot sbuciumul pe care vi l-am adus în viata.
Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu si de Neam, din inima curata.
Va îmbratisez acum cu tot sufletul meu si sunt sigur ca-mi veti împlini dorinta de a înfrunta durerea cu tarie si încredere în mila lui Dumnezeu.
Al vostru mult iubitor,
Ionel

Bucuresti 22 Noiembrie 1936
Draga Corneliu,
Rugamintea mea – în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii si Iridenta – e doar aceasta una:
Nu lasati „Libertatea” sa moara.
……………………
Sunt sigur ca, deocamdata cel putin, …tata (plus mici colaborari) vor putea face fata redactiei. Cât despre administratie ea va continua pe linia trasata, asa cum e azi….
Iridenta sa nu se mute din casa „Mica”, nici din Bucuresti.
Venitul foii îi va ajunge pentru trei. Iar cum d-l Gigurtu îi va face sigur o chirie redusa (i-am scris), nu va putea locui în alta parte mai eftin. Nici nu vreau apoi sa-i mai aduc, în plus, si durerea de a trebui sa-si desfaca casa. Abia si-a înfiripat-o si s-o risipeasca. În nici un caz nu doresc sa se instaleze la Husi, de unde nu va putea, de altfel, sa conduca administratia caci n-are echipa de baieti de aici, învatati de mine, nici la Orastie.
Deci, totul sa ramâna pe loc si sa continue ca si înainte de plecarea mea…
Cu concursul tau, si lasând „Libertatii” sectorul operei ziaristice pe care o împlinea pâna acum în Legiune, - foaia e asigurata si familia mea are din ce trai. Te rog deci ajuta „Libertatea” sa traiasca.
E de dorit ca, cu timpul, sa fie crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat, va face cariera aici…
Mor, Corneliu, cu tot elanul si toata fericirea, pentru Hristos si Legiune. Nu cer nici rasplata, nici nimic, ci doar biruinta. Si va rog sa aveti inima pentru copiii mei.
Cu Iridenta te rog sa fii îngaduitor si ertator. Stiu ca nu va veti putea întelege totdeauna. Dar nu încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu spun sa nu te interesezi de o blânda supraveghere si îndrumare a lor. Dar în conflictele care stiu ca se vor ivi, fii tu cel îngaduitor. Gândeste-te la durerea si la pierderea lor, la nervii ruinati ai Iridentii, si la tot ce nu se poate schimba oricât te-ai necaji. Ea încolo, e econoama, cinstita, traieste numai pentru copii, e devotata si nu trebuie lovita si mai mult, chiar daca ar avea vina.
Dupa aceste lucruri personale, iata, deoarece e vorba de despartire, îti urez ocrotirea lui Dumnezeu si biruinta cât mai apropiata. Sunt fericit, si mor bucuros cu aceasta multumire, ca am avut putinta de a simti chemarea ta, de a te întelege si de a te servi. Caci tu esti Capitanul! Ti-am si gresit, si ce stii si ce nu stii. Iarta-ma. N-am gresit însa niciodata nimic celei mai sincere fidelitati legionare si fidelitatii fata de tine, Capitanul. N-am facut destul pentru Legiune în ultimii ani, dar am crezut si cred în tine si fata de aceasta credinta n-am pacatuit vreodata nici în cea mai ascunsa cuta a sufletului meu (chiar daca uneori mai criticam câte ceva, cu buna credinta, ca de pilda lipsa ta de atasament fata de forme si contabilitati, care aduc adesea mari neajunsuri de fond).
Si sa faci, mai Corneliu, din tara noastra, o tara frumoasa ca un soare, si puternica si ascultatoare de Dumnezeu!
Traiasca Legiunea!
Mota

Eu voi scrie din Spania 200-300 articole pe care le las spre a aparea timp de 5-6 ani câte unul în fiecare numar al foii, postum. Aceasta va face foaia mai cautata. Alte îndrumari am lasat în scrisoarea catre Iridenta.

O scrisoare a lui Ion Mota catre parintii sai, scrisa de pe vapor în drum spre Spania, si 2 articole pentru ziarul „Libertatea” scrise pentru români; poate între doua atacuri.

Pe vaporul „Monte Olivia” spre Portugalia – 1 Decembrie 1936

Iubiti parinti,

Suntem de 4 zile pe vapor, iar mâine debarcam la Lisabona, în Portugalia, de unde apoi plecam în Spania…
…De sigur ati aflat, ca dorim sa luam si noi parte câtva timp la lupte, cam o luna de zile, caci atât ne-a tarmurit Corneliu termenul, fiind vorba de un semn viu de unire crestina a inimilor a doua neamuri.
Cea mai mare grija si tulburare sufleteasca a mea, în acest admirabil si maret drum, este grija de scumpa mama si iubitul tata.
Ma tem ca prea va veti lasa coplesiti de îngrijorari, si, negresit, dupa o viata destul de încercata, numai asemenea poveri sufletesti, nu ar trebui sa mai aveti. As fi cel mai fericit sa pot avea de la iubitii parinti o veste, ca grijile mele nu sunt întemeiate, si ca, razimati pe dragostea pentru Cruce si crestinatate, gasiti îndestulatoare putere sufleteasca, pentru a putea purta grija aceasta ce nu se poate înconjura, dar a fi chiar multumiti ca fiul vostru se afla pe un asemenea drum de onoare si de datorie…
La riscul nostru, la jertfa noastra de dragoste pentru Hristos, vom fi fericiti a afla ca si ai nostri iau parte prin barbatia de a trece prin câteva zile grele, si de a nu se lasa coplesiti, caci ar parea ca ne-au facut sa uitam datorinta noastra catre Dumnezeu, în al carui obraz se trage cu mitraliera, si datorinta fata de neamul nostru, a carui soarta atârna si ea atât de mult de lupta hotarâtoare care se desfasoara în Spania…
Nelinistea mea e mai mare pentru parinti, caci Iridenta fiind mai tânara, si mai voinica fiziceste, tineretea o ajuta sa treaca mai usor zbuciumarile si greutatile pe cari le sporeste adeseori închipuirea… Sunt foarte bucuros ca ea, care la plecarea mea, banuia lucrurile acestea, a fost curajoasa, vazând ca îsi stie stapâni simtamântul, pentru a se împlini datoria…
Trebuie sa mai adaug, spre a înlatura orice judecati gresite, ca eu n-am fost trimis de nimeni în Spania ca sa i se faca vre-o raspundere pentru asta, ci, eu singur am avut, cel dintâi, gândul si dorinta de a lua parte la aceste lupte, pentru care am ceru si am primit aprobarea sefului nostru, marginind el aceasta aprobare la numai o luna de zile. Niciodata n-as fi primit sa fiu înlocuit prin altcineva, caci sufletul meu îmi cerea si-mi cere împlinirea acestei datorii, pe care am si dus-o la împlinire. Nu e adevarat, ce spuneau unii, ca, ramas în tara, puteam fi mai de folos, si eu si sotii care am luat acest drum, - luptei de acasa. Biruinta morala pe care noi o vom câstiga în Spania, - cu orice jertfe – va fi mai mare pentru lupta nationala, decât tot ce am mai putea face în restul vietii noastre, ba si dincolo de ea… Acesta e adevarul.
Pe la începutul lui februarie, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom porni înapoi spre casa…
Înca o data va rog din tot sufletul, sa nu va lasati prada îngrijorarii. Omul doar nu a fost nascut pentru a trai numaidecât un numar nu stiu cât de ani – ci pentru a se apropia de Dumnezeu, prin faptele vietii sale!
Va sarut mâinile cu toata dragostea si va rog, nu-mi fagaduiti fericirea de a va sti curajosi si senini, primind barbateste si cu taria pe care ti-o da credinta în Dumnezeu, toate greutatile cu care Dumnezeu a cinstit familia noastra, cerându-i sprijinul ei pentru împlinirea dreptatii si a Dumnezeestei Lui asezari…
Va îmbratisez cu mare dragoste, multumire si recunostinta, pentru toate jertfele sufletesti si materiale, pe care o viata întreaga, neîntrerupt le-ati facut pentru noi si pentru sufletul nostru…
Al vostru iubitor Ionel

Ravas de la Legionarii Români de pe frontul spaniol.

LA NASTEREA DOMNULUI
Din nou popoarele lumii se pregatesc pentru sarbatorile si bucuriile Nasterii Domnului, a nasterii sfinte a lui Cristos.
Dar bucuria aceasta e astazi întunecata în toate inimile, de îngrijorare pentru soarta asezarii crestinesti a lumii, asezare daruita noua de catre Dumnezeu prin trimiterea pe pamânt a Fiului Sau, a carui nastere o vom sarbatori acum din nou.
Caci iata, mâna Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen razboi împotriva Bisericii întemeiate de Domnul nostru Isus Cristos. Niciodata, de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta ura si pornire, pentru a darâma asezarea, rânduiala crestina a lumii, ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa darâme altarele Bisericilor lui Christos, iar altii pentru a le apara. Comunismul este ca acea fiara rosie din Apocalips, care se ridica pentru a izgoni pe Cristos din lume.
Astazi la Nasterea Domnului, nu ne este îngaduit sa avem numai bucurie în casele noastre, ci si grija pentru a pastra marele dar pe care ni l-a facut Dumnezeu prin trimiterea Fiului Sau printre noi.
Fiara rosie va fi biruita, fara îndoiala, pâna la sfârsit. Caci Biserica întemeiata de Domnul Cristos, nu va putea fi doborâta „nici de portile iadului”. Dar, iata ca, totusi, în tarile unde comunismul diavolesc a biruit Biserica a fost doborâta. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborâta pentru veacul de azi, iar în locul ei s-a înstapânit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii, cu suferintele si moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi. Noi credem ca învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va fi doborâta nici de portile iadului, pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu.
„Daca însa noi nu ne vom trezi si nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în razboiul pe care l-au pornit ostile diavolesti, atunci prabusirea va veni, cum a venit si aiurea. Si cine stie câte veacuri de ispasire, în robie si chin, vor trebui sa treaca peste vietile nenorocitilor nostri urmasi, pâna când sa vrednicim a ne bucura din nou de stapânirea Bisericii asupra sufletului oamenilor.
Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea drepturilor noastre în acest ceas, atârna faptul ca rândurile viitoare de oameni, copiii, nepotii si stranepotii nostri, sa se bucure ori apoi sa plânga în ziua nasterii Domnului.
Sa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mântuitorului! Sa nu le lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata în care vor fi pierdut pe Cristos!
Iar pentru aceasta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!
Numai aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Isus Cristos, numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.
Caci fara lupta viteaza, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de ostile lui Lucifer, de ostile îngerilor rasculati.
Legionarii români care, în aceste zile de Craciun, lupta pentru Cruce pe pamântul spaniol, va cheama sa-i urmati!…
Ion I. Mota
(„Libertatea” nr. 37-38 Craciun 1936)

Ravas de la Legionarii Români de pe frontul spaniol.
SPRE ANUL 1937
Dumnezeu a învrednicit pe sapte legionari ai Capitanului sa-si petreaca sarbatorile Craciunului si sa astepte anul nou cu mâna pe pusca, pe grenada ori pe mitraliera, risipiti pe strazile Madridului ori în muntii spanioli, în înclestarea luptei împotriva celor care, cu baioneta scot ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane si batjocoresc pe Maica Domnului si sfântul Ei prunc.
I-a învrednicit, am spus, pentru ca nu poate fi, pentru un om, o cinste mai mare, o chemare mai plina de rod sufletesc, decât aceea de a fi aparator al lui Cristos, si, prin Cristos, al neamului tau crestin.
Anul care a trecut, 1936, a deschis aceasta cumplita lupta de pe pamântul spaniol. Anul în care intram, 1937, cine stie ce alte încercari si mai mari va cere, poate, oamenilor si popoarelor.
Spre acest an nou, care rasare în zori de sânge, Românii trebuie sa se îndrepte cu sufletul scuturat de moliciune si sovaiala, pregatiti sufleteste pentru vremuri mari, de raspântie. Sa primeasca cu inima lor duhul nou al barbatiei legionare, adunându-si toata curatenia sufleteasca pe care o mai au, facând-o sa rodeasca rodul scump, desi adesea dureros, al jertfei pentru Cruce si pentru Neam.
Sa lasam cu totii la o parte vorbirea cea multa, si mai ales sa lasam la o parte credinta ca ne-am împlinit datoriile prin asemenea lupte de vorba goala, prin parada si lauda stearpa, ori prin hotarâri care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii.
Sa ne dezbracam de toate slabiciunile, de temerile si lacomiile noastre, sa ne înaltam la creasta îmbracati în tot ce are sufletul nostru, mai bun, mai viteaz, mai curat. Si astfel înarmati sufleteste, sa asteptam poruncile pentru a razbi, gata de sângerare si de moarte, prin negurile de întuneric si de pierzare care învaluie tot mai mult neamul nostru. Numai îndreptându-ne astfel spre caile pe care ni le deschide noul an, vom putea astepta zile de soare si de biruinta româneasca de la anul acesta nou care se apropie de noi plin de întunecare si de povara.
Caci Dumnezeu nu poarta cu carul biruintei decât pe viteji, pe cei care se stiu pierde pentru a-si rascumpara neamul si sufletul.
Ion I. Mota
(„Libertatea” nr. 1/ 3.01.1937)

CUVINTE ROSTITE ÎN FATA SICRIELOR LUI IONEL MOTA SI VASILE MARIN LA CASA VERDE

Alexandru CANTACUZINO

CUCERNICI PÃRINTI,
SCUMPI PÃRINTI AI LUI IONEL SI VASILE,
CÃPITANE,
CAMARAZI,

Când am plecat de aici, gândul care muncea sufletul lui Ionel Mota si al lui Vasile Marin, îngrijorarea noastra fierbinte, era sa avem norocul, sa fim ajutati de Dumnezeu, de a da o pilda de jertfa cutremuratoare.
Ceea ce umbrea, din vreme în vreme, albastrimea limpede a privirii lui Ionel Mota, era teama de a nu fi admisi, sa nu fim lasati, sa fim opriti de ordinele Capitanului de a ne împlini datoria cum o întelegea el fata de Christos, anume: sa nu ne întoarcem în tara decât soldati învingatori, ori raniti, ori morti.
Pe vapor, o seara, în dreptul coastelor Spaniei, am avut un apus de soare minunat, una din acele vederi feerice, care peste puterile tale de vointa si de împotrivire, îti împodobesc poftele de viata, de fericire si dorul dupa frumos.
Spre deosebire de Ionel Mota si de Vasile Marin, eu nu tineam la viata. Sacrificiul meu ar fi fost mult mai lesne si jertfa mai mica. Dar lui Dumnezeu îi place când culege sufletele sa aleaga pe cele mai pline de seva si mai sanatoase.
În seara aceea, în fata acelei seducatoare privelisti si lânga camarazii mei asa dornici si într-adevar buni pentru o mare împlinire, pentru bucurii si o traire fecunda, am avut o strângere de inima si nu stiu cum mi-a venit sa le spun:
„Ma întreb daca vom fi primiti sa luptam pe front. E probabil ca Franco sa nu vrea sa aiba straini în armata lui.”
Ionel Mota se ridica aprig. Ochii lui sunt încarcati de suparare. Priveste lung în zare. Dupa un timp spune: „Hai sa va dau în carti. Cine are bani sa le cumparam?”
În carti ne-a iesit destul de bine la toti.
Când a venit timpul sa ne angajam în armata spaniola, ne-am aflat la rascrucea a doua drumuri.
Se deschidea de o parte calea usoara, cu satisfactia vanitatilor ieftine; razboiul cu conforturi si comoditati, în uniforme ofiteresti si la adapost.
Sa revendicam gradele noastre din armata româna si sa facem parada nationalista pe la statele majore sau cartierele generale ale armatelor spaniole.
Sau sa alegem calea cea mai spinoasa, drumul aspru care suie spre culmi eterne si pe care se plimba moartea.
Aceasta directie am ales-o împotriva oricarui rationament cuminte.
Era oare mai bine sa fim cuminti?
Prima noapte a sosirii noastre la Salamanca, am avut aceeasi camera, Ionel Mota si eu. Generalului i s-a spus ca avem posibilitatea de a ne înrola în Legiunea Straina Spaniola, unde însa nu puteam fi primiti decât ca soldati si pe toata durata campaniei.
Legiunea Straina Spaniola este o armata de elita a carei faima înspaimânta pe inamici. Trupa are o disciplina si o vitejie care înmarmuresc. În orele de ragaz si de veselie, cântecul legionarilor din „Tercio” este: „Sunt amantul Mortii”. Nu a fost în acest razboi în Spania victorie nationalista care sa nu fi fost smulsa prin cutezatoarea lor provocare a mortii si cumparata cu sângele lor. Afirm fara sovaiala: este cea mai viteaza infanterie din lume.
Am stat de vorba cu Ionel Mota târziu în noaptea aceea si ne-am hotarât. Nu punem conditii, nu ne târguim, nu, vom fi cuminti.
Ne gândeam: lasa sa fie cuminti copii nostri când vor avea de pastrat si de îngrijit o tara înflorita si roditoare si încununata de cinste, dreptate si iubire de Dumnezeu.
Cu atâtea pacate de rascumparat, purtând petele unei societati lase, desfrânate si subjugate tuturor lacomiilor animalice, noi nu avem dreptul sa fim cuminti.
Noi nu avem a pastra si apara decât un vis, o vedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire, este sa-l daruiesti altora, la cât mai multi.
Nu vom fi deci nici cuminti, nici economi, ci risipitori cu ce avem, viata, sufletul si visurile noastre.
Voiam sa luptam ca soldati si pentru a da exemplu. Exemplu de contopire sufleteasca cu soldatii, cu cei mici si necajiti, a caror jertfa nu este ornata cu lauri.
Am alungat soaptele înselatoare ale lumii vechi: „grabiti-va la onoruri si fugiti de moarte”.
Noi, dimpotriva, am zis: „alergam cu veselie la moarte si respingem onorurile desarte. Vom dobândi, daca le meritam, distinctia si respectul care se cuvin vitejiei.”
„Numai asa ne vom ridica în rând cu altii. Ne-ar fi fost scârba de noi sa trisam si sa stoarcem pe ieftin admiratia legionarilor.”
Am vrut ca muncitorii si satenii si copiii din scoala sa stie cu nesovaitoare convingere: comandantii legionari nu îsi câstiga gradele si dreptul la comanda pe temei de privilegiu si de învârteli, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinte si rani si zâmbind când suiera moartea.
Într-o tara ca a noastra în care elitele politice, administrative, sociale se recunosc si se consacra prin abilitatea si rapiditatea de a câstiga avere, de a face cariera si de a-si tocmi laude în coloanele ziarelor jidanesti, elita legionara renunta la familie, la o viata tihnita, la prieteni, tentatii, bucurii si ambitii si cauta lectia aspra a mizeriei si moartea pentru reînvierea Românilor.
De fapt a fost mult mai greu, mult mai greu pentru noi decât pentru ceilalti soldati. Am pornit în aceasta înfruntare a mizeriei, de mai sus, de mai departe decât ceilalti camarazi soldati.
Eram toti mai în vârsta decât ei. Vârsta soldatilor în „El Tercio” era între 19 si 25 de ani. Printre noi cei sapte români domnul Clime avea 47 de ani, parintele Dumitrescu 39 de ani, Ionel Mota 35, Vasile Marin si eu 34 de ani, Niculae Totu 32, Banica Dobre 28 de ani.
Apoi, în urma vietii intelectuale si sedentare pe care am dus-o, ni se cerea o suferinta mai muscatoare si o înclestare mai mare pentru a îndura lipsuri cu care noi nu eram deprinsi. Mai aveam fiecare de frânt în trupul nostru o ereditate de viata ferita de mizerie, ereditate care ne facea sa avem o inadaptare organica la frig, foame, necuratenie, etc.
Sfortarea noastra a fost deci mai întovarasita de durere, biciuirea obiceiurilor noastre a fost mai usturatoare ca la altii.
Totusi, am suportat înca o inferioritate. Echipamentul, ce ni se daduse fiecaruia, era de calitate mai proasta decât al celorlalti soldati. Paturile noastre erau subtiri si de bumbac. Nu avem foi de cort spre a le întinde sub noi când dormeam pe pamântul ud sau înghetat. Pentru noi nu mai ramasesera genti de care aveam neaparata nevoie spre a purta într-însele rufele noastre de schimb si vesminte mai calde. Se sfârsisera stocurile bune, iar mijlocul cel mai practic de aprovizionare era prada de la comunisti. Dar pentru aceasta, urma sa asteptam plecarea la atac a Banderei noastre si spargerea frontului.
A mai fost ceva launtric, negândit si tainic în noi care ne zorea catre aceste amenintari, pe Ionel Mota mai cu seama. El a vrut cu îndaratnicie sa dea o pilda de mucenicie.
A fost vointa lui constienta sa moara ca ostas al crestinatatii spre a rascumpara toate blestemele care au fost zvârlite neamului nostru.
Ionel Mota a dorit ca sufletul lui sa merite a se ridica la ceruri si sa aiba multumirea de a marturisi vrednicia natiei noastre si dreptul ei la marire, în ceasul când judecata Dumnezeiasca va cântari necredinta Românilor – si martirajul lui.
Acestea sunt cauzele necuminteniei noastre.

*
* *

În zorii zilei de 13 ianuarie, primim ordin de plecare. Pe la ora 10 dimineata, mai în mars, mai alergând prin gloante, ocupam o pozitie de-a lungul soselei de la Majadahonda.
La Rosas, sergentul nostru Ortigoza ne spune sa ne facem (masti) parapete de pamânt. Singur din toata compania Ionel Mota purta la el, legat de centura, o mica lopata pe care o gasise în transeele comuniste. Cu seriozitatea sa deosebita, cu râvna de a întrece pe straini printr-o desavârsita executare a ordinelor, Ionel Mota începe sa munceasca si împreuna cu Vasile Marin îsi fac pentru ei doi, acolo pe câmp, nu un mic dâmb de pamânt de aparare, ci o cetate în care pusesera si caramizi si pietre.
Pe urma ne-am gândit ca or fi avut poate o presimtire.
Eu împing cu mâinile un mic musuroi în fata mea. Ca sa scobesc mai bine pamântul ar fi trebuit sa întrebuintez gamela (strachina de tinichea) pe care, cu orice risc, tineam sa n-o murdaresc.
Pe la ora doua ne vine ordin sa lasam pozitia în seama Marocanilor. Capitanul companiei noastre ne surâde si ne interpeleaza voios. Era bucuros ca si-a salvat oamenii de la un atac sângeros.
Plecam apoi spre Majadahonda unde, pe la ora trei, ocupam niste transee înaintate. De la stânga spre dreapta, însirându-ne în transee, venea escuadra a III-a cu Marin si Mota, escuadra a II-a cu pusca mitraliera, escuadra I, eu, domnul Clime si parintele Dumitrescu. Suntem veseli ca truda pe ziua aceea încetase si deschideam unul o cutie de sardele, altul o cutie de conserve. Parintele Dumitrescu serios musca dintr-un cârnat. Vasile Marin face glume; lânga el, domnul Clime e vesel si râde la tot ce spune Marin. Ionel Mota e îngândurat si se apuca sa scrie în mare graba o scrisoare Capitanului. Parca se temea ca nu va avea timp sa o sfârseasca.
Pe la ceasurile trei si jumatate, încep ghiulelele sa cada în jurul nostru si apar, pe coama unui deal din fata, trei tancuri înaintând în linie spre transeele noastre. Tunurile noastre anti-tanc intra în actiune. Ne uitam cu placere la micile ghiulele a caror traiectorie e perfect vizibila în spatiu. Vedem cum aceste mici ghiulele lucioase încadreaza cele trei tancuri în tirul lor precis. Obiectivul fiind apropiat, aceste ghiulele usoare ating pamântul într-un unghi ascutit si sar în sus ca mingile de tenis, continuând o noua traiectorie.
Spre bucuria soldatilor, vedem deodata un tanc lovit în plin si începând sa arda cu flacari lungi si fum. Bombardamentul se domoleste vreo jumatate de ceas si reîncepe apoi si mai furtunos. Tirul inamic este de o regularitate uimitoare; toate ghiulelele cad la doi metri de linia noastra de aparare.
Acum vedem, coborând coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin sa ne culcam la pamânt în transee. Eu ma ofer sa stau în picioare în post de observatie.
Ionel Mota striga: „Daca suntem înconjurati, nu cade prizonier nimeni. Murim toti împreuna”. Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.
Pentru ultima oara, îi vad vii alaturi, Ionel cu fruntea ca un munte înnorat si Marin cu fata de marocan – lasase sa-i creasca barba – si privirea întoarsa spre ascunzisurile sale sufletesti.
Bubuitul devine naucitor. Vâjâitul gloantelor si schijelor ne ametesc. Exploziile obuzelor ne acopera cu pamânt. Tancurile au avansat pâna la cinci sute de metri de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înainteaza sirurile comuniste. Simt pe lânga mine, în spate, cum trec – unii târându-se, altii alergând aplecati prin transee – soldatii nostri. Întorc capul doar o clipa. Îi vad raniti, îndreptându-se spre liniile dinapoi, vreo douazeci, unul dupa altul, toti cu fete crispate de durere, cu carnea spintecata si picurând de sânge. Unul trage dupa sine un picior care atârna, altul are bratul sfâsiat, un altul lovit în burta se târaste cu vaiete înabusite si are buzele albe si fata înnegrita de chin. De altminteri fata soldatului în batalie are culoarea pamântului. Vad amestecul, framântatura de carne si haine care cu o clipa înainte fusese un brat într-un corp omenesc. Nici unul dintre români nu-i printre raniti. Fundul transeii e o pârtie de sânge. Aceasta privire nu dureaza decât câteva secunde si de asemenea gândul ce-l am acum sa le fiu de ajutor. Încordat în postul meu trebuie sa priveghez inamicul.
Îmi dau seama ca pusca mitraliera ramasese fara servanti. Trec s-o întrebuintez eu. Inamicul, dupa primul salt, se adapostise într-o vâlcea si tragea cu mare risipa de munitii. Bulgarii de pamânt ridicati de obuze ma loveau în obraz, fumul si praful exploziilor îmi usturau ochii. Fac încercari zadarnice, nu pot pune în miscare mitraliera.
Strig ofiterul care se adapostise si el, culcându-se în transee, ca mitraliera nu mai functioneaza, ca suntem în toiul atacului inamic fara mitraliera. O detunatura doborâtoare ma forteaza sa închid ochii. Când îi deschid o clipa dupa aceea, privirea îmi cade la un metru si jumatate de mine, asupra unui corp întins cu fata spre pamânt.
Îngenunchez si îi ridic capul. E Ionel Mota. Îi tin capul în mâini, privindu-l îndelung cu gândul pierdut în nu stiu ce lumi departe. La un metru zace Vasile Marin cu spatele proptit de peretele transeii. Ma întorc si urlu la Clime si parintele Dumitrescu, peste vuietul gloantelor si al obuzelor: „Ionel si Marin sunt morti”. Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Mota atârna de lant cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fara un sfert.
Prin haina strapunsa si sfârtecata a lui Ionel Mota se vad culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: „Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, cu care ne-am prezentat Generalului Moscardo. Ionel Mota era încins cu acest drapel, pe care îl luase ca sa-l poarte cu el pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau defilare când cuceream un oras. Cu el speram sa intram în Madrid. Desfac drapelul si îl întind peste trupurile lor.
Simt în adâncul fiintei mele cum ma atragea, fara rezistenta, vraja mortii.
Ma ridic în picioare si privesc, cu sufletul pierdut, cum ghiulelele explodeaza pe lânga transee, aruncând limbi de foc si despicând pamântul. Vad tancurile inamice cum încep sa înainteze. Sublocotenentul se apropie de mine si ma trage dupa parapet. Îmi zice: „C`est la guerre”, – „Mala suerte”, (Asa e razboiul. Soarta rea.). Într-adevar, obuzul trântise la o parte doi saci de pamânt de pe parapet si cazuse drept peste Ionel Mota, la un metru de Vasile Marin.
Dar comunistii înainteaza. Adun din centurile azvârlite de raniti vreo douazeci si cinci de grenade si cu ele intru în post, în locul pustii mitraliera. Ne sosesc si ajutoare. Încep focurile din partea noastra. Domnul Clime si parintele Dumitrescu tintesc si trag cu îndârjire. Comunistii s-au oprit iarasi.
Strig dupa brancardieri. Au venit. Suntem trei fiinte acolo în jurul celor doua iubite si cazute trupuri de frati, trei inimi românesti crispate în suferinta peste care se întinde zdrobitoare indiferenta si oboseala celorlalti. Moartea nu este un eveniment în acele zile, la Majadahonda. E o patanie obisnuita, care nu strica dispozitia la bautura, nici apetitul, nici somnul nimanui. Din contra. Brancardierii linistiti pleaca cu corpurile. În locul însângerat unde s-a încheiat viata lor, au ramas baioneta lui Ionel Mota îndoita de o schija si mastile lor de gaze ciuruite. Ne simtim singuri. Rog pe sublocotenent sa îngaduie parintelui Dumitrescu sa-si îndeplineasca oficiul de preot si sa însoteasca corpurile. Parintele Dumitrescu pleaca în urma brancardierilor.
Ghiulelele cad mai rar. Locurile lui Ionel Mota si Marin acum sunt ocupate de alti soldati. Stam în post destul de târziu. Spre noapte comunistii se retrag.
Seara, la apel a lipsit mai mult de jumatate din sectia noastra. Am avut multi raniti în ziua aceea, dar acesti singuri doi morti. Noaptea nu am avut paturi. Am ramas în transee dintre români doar domnul Clime si eu. Stam împreuna de santinela pâna la orele 12. ne proptim sufleteste unul de altul. Ne gândim la ei, la trupurile lor reci, cu carnea rupta si chinuita. Cautam sa deslusim pentru ce Dumnezeu îi aparase cu atât de ocrotitoare si vadita protectie, îi pastrase neatinsi, cu viata, în furtuna de gloante cea mai ucigatoare, ca apoi sa-i cheme la El în ziua de 13 ianuarie, în clipa sorocita de El.
Simteam o usurare zicându-ne ca suntem alaturi de corpurile lor si ne durea durerea celor din tara – fara vesti sigure – durerea parintilor, a doamnelor batrâne Mota si Marin, a Capitanului, a sotiilor, a legionarilor.
Ne gândeam: nemiloasa a fost soarta generatiei noastre si îndeosebi a lui Ionel Mota si Vasile Marin. În copilarie: razboiul, pamântul nostru sub invazia dusmana, doliu mult si lacrimi în jurul nostru. De-a lungul tineretii noastre entuziasm, lovituri primite de la cei chemati sa ne iubeasca, cântece, temnite, visuri cu soare, frati de-ai nostri ucisi si iarasi în închisori, tradare, miselie, bubuit de gloante, schije si moarte.
Ionel Mota si Marin! Ciclul încercarii voastre s-a închis. Noi nu am îndurat înca toata partea de miselii si de rani care poate ni se cuvin. Cu privirea spre voi, le asteptam cu multumire.
Nu m-as întoarce însa în Tara daca nu as avea convingerea ca pilda vietii voastre va brazda simtirea si închipuirile generatiilor care vin si daca nu as întrezari în viitor cum creste o româneasca si legionara vrednicie în sufletul natiei noastre.
Ne îngheata inima. Ghemuiti unul într-altul, domnul Clime si cu mine ne strângem cumplit în brate. Se lasa o bruma deasa peste noi, care pe hainele noastre facea o crusta de gheata. Nu este frig mai patrunzator decât cel care intra într-o inima în doliu, care bate, suferinda pentru un frate mort.
A doua zi, ies la raport la capitanul Banderei. E gras, în fata unei sticle de coniac. Obtin, dupa explicatii penibile, dreptul de a transporta pâna la Toledo corpurile Legionarilor români morti si autorizatia pentru noi trei, domnul Clime, parintele Dumitrescu si eu, sa le însotim. Acest om nu gaseste nimerit sa zica un cuvânt de condoleante. Numele acestui capitan îl însemn pentru o rea amintire legionara. Îl cheama Aranda.
Corpurile lui Ionel Mota si Vasile Marin sunt întinse într-o camera saraca si devastata din satul Majadahonda. Parintele Dumitrescu le-a vegheat toata noaptea, facându-le rugaciunile dupa datinile Bisericii noastre. Si preotul catolic al Banderei a zis rugaciuni la capatâiul lor. Acum eram mai linistiti. Ne revoltasem cumplit la gândul ca am putea pierde corpurile lor, care sa fie azvârlite cu altele în groapa comuna.
Seara pe la cinci, plecam cu un camion vechi în care sunt pusi gramada vreo douazeci de morti. Ne urcam lânga ei. Picioarele ne aluneca în sângele lor. Ochii lor albi parca vor sa ne întrebe ceva. La hopurile drumului, craniile se lovesc de podea, facând un zgomot pe care nu-l mai pot uita. Bucati de corp omenesc, brate, picioare desfacute de trupuri, se rostogolesc asupra noastra. Sufla un vânt înghetat. As vrea sa-mi pun patura în cap, dar fetele acelea, în care e sapata durerea, parca îmi cersesc alinarea unei priviri mângâietoare.
Detunaturile ghiulelelor rosesc orizontul. Am plecat de pe front. Ma gândesc: iata începutul unei schimbari de vremuri în viata mea. Dar ani multi de aici încolo, orice clipa de veselie îmi va fi umbrita de amintirea acestei nopti.

*
* *

Asa si-au dat duhul Ionel Mota si Vasile Marin.
Ceeace da rang de unicitate mortii acesteia e constiinta cu care ei si-au daruit viata, iesind în calea mortii.
În definitiv multi oameni au murit curajosi si fara tremur, împacati cu sfârsitul zbuciumului lor lumesc.
Unii viteji mor cu indiferenta si nepasare, pentru gustul riscului si al aventurii, altii cu fatalism, câtiva mor dezamagiti. Unii îsi dau viata cu simtamântul constrângerii unei datorii, altii din fatalism sau din idealism.
Ionel Mota si Vasile Marin au murit liberi, cu gândirea lucida, cu inima fierbinte si înflorita de iubirea ce o purtau celor care le erau dragi si lui Dumnezeu. Ei au murit cu marinimie. Ei nu au fost dusi de suvoiul unei exaltari colective. Dimpotriva, Ionel Mota si Marin s-au rupt voluntar dintre cei multi care, în marea lor iubire, îi legasera, îi strângeau de pamânt. Ei au avut forta sa se desfaca de contemporanii lor care, nici în tara, nici în Spania, nu au putut ajunge sa-i înteleaga. Aceasta a fost superioritatea lor supraomeneasca. Ionel Mota si-a prefigurat si si-a trait apoteoza mortii lui.
El a zis: „Astfel ar trebui sa mor”. „Slujba mea e sa mor”.
„Pentru acest decor sunt facut eu. Asa ma împlinesc: traind, suferind si murind în felul acesta”.
Ionel Mota a fost dintre putinii care-si viseaza si apoi cu îndârjire îsi fauresc constructia, stilul si ornamentatia vietii lor.
În ultimele sale zile de viata, când s-a vazut ferit ca prin minune de un atât de ucigator secerat al mortii si-a pus însa întrebarea: „dar daca gresesc?”
„Daca Dumnezeu a chibzuit si a socotit ca slujba mea nu e sa mor, ci sa traiesc, ca sa muncesc, sa sufar, sa ma framânt si sa creez în lumea româneasca. Oare nebunia mea senina nu-i nesocoteste planurile si desfigureaza rostul care-mi este harazit?”
„eu asa am deslusit ca rostul meu e sa mor. Am tentat moartea si nu m-a vrut. Oare nu înseamna ca m-am înselat în deslusirea ursitei care mi-a fost pregatita de Dumnezeu? Datoria care-mi cade în sarcina poate este alta si sunt chemat sa ramân în viata”.
„Oare nu pacatuiesc fata de natia mea, fata de camarazii pe care-i comand pe linia aceasta de mari primejdii, fata de ai mei carora le datorez ocrotire, fata de Legiune, fata de Dumnezeu ale carui porunci nu le-am înteles, când continui pe acest povârnis al mortii?”
El si-a pus în ultimele sale zile aceste mistuitoare întrebari, fiindca el plecase la moarte pe frontul din Spania, fara sperante de scapare. Asa gândise el ca e legea lui. Si legea trebuia sa se împlineasca.
Eu cred totusi ca el si-a înteles profetic destinul.
Dumnezeu nu a vrut sa lase sa se creada ca un glont ratacit sau o întâmplare nechibzuita a sfârsit viata lui Ionel Mota si Vasile Marin.
Dumnezeu a vrut sa dea mortii acestor doi, o însemnatate hotarâta, aratând ca le-a ridicat viata, în clipa aleasa de El.
Ionel Mota si Vasile Marin au fost aparati de gloante si au fost aparati de rani. Când moartea secera în jurul lor, sute de vieti într-o clipire, Arhanghelul Mihail îi tinea sub scutul lui.
Dar moartea lor folosea prevederilor Dumnezeiesti si determina împlinirea destinului de glorie al Românilor.
Dumnezeu nu a vrut pentru aceasta jertfa pilduitoare o inima uscata, rece, bolnava sau îmbatrânita în dezamagiri.
Iar Ionel Mota a avut suverana constiinta ca numai inima lui putea fi placuta în ceruri si singura destul de mare si de voinica spre a servi drept temelie viitorului românesc.
Prostii vor zice: mai bine mureau în tara lor, în serviciul si pentru apararea ei.
Ei nu pricep însa ca sufletele sanctificate ale lui Mota si Marin au o putere uriasa care ne pazeste granitele si patrimoniul national, ca o pavaza de mii si sute de mii mai puternica decât ne-ar fi putut da bietele lor piepturi omenesti.
Când obrazul Maicii Domnului si trupul rastignit al Mântuitorului Isus Hristos sunt lovite, intereseaza sacrilegiul, nu locul unde a fost savârsit.

*
* *

De atâtia ani, cu încapatânare, cred alaturi de tineretul Tarii, în viitorul Românilor. Un viitor impunator prin maretia sa.
Acestui viitor am dorit, m-am rugat si eu, sa fiu vrednic de a-i da totul, ca Ionel Mota si Vasile Marin.
În cele ce am scris, am cerut încontinuu, cu mândrie, dreptul la glorie pentru natia mea.
Acum mai temeinic ca oricând, am certitudinea si o spun: Natia care a zamislit pe Ionel Mota si Vasile Marin va fi aleasa de Dumnezeu pentru o misiune nobila si împarateasca în lumea oamenilor.
Am aceasta siguranta fiindca cei simpli si necultivati, mai multi ca ceilalti, au iubit în inima inimii lor cu lacrimi si jale si si-au însusit marinimia de cugetare, simtire si fapta ale lui Ionel Mota si Vasile Marin.
Ar fi fost într-adevar de disperat de natia noastra, daca multimea Românilor pusa în fata unei fapte care scoate din umbra maretia sufleteasca a rasei pamântului nostru, nu ar fi iubit aceasta fapta si nu ar fi recunoscut-o ca o fapta româneasca si nu ar fi simtit plecându-i-se genunchii spre slavirea celor doua inimi nemuritoare împodobite cu o atât de înduiosatoare frumusete.
Neamuri îndepartate cinstesc memoria lor, gestul lor fulgera stralucitor pe întinsul lumilor straine si Românii sa nu-l fi înteles!
În ciuda îndemnurilor pângaritoare ale stapânilor nostri corupti, natia mea nu s-a împovarat cu acest pacat.
Cred în neamul meu.

Alexandru Cantacuzino
Martie 1937

S F Â R S I T