În
ziua plecarii sale spre Spania, Ion Mota a lasat în pastrarea D-lui Profesor
Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate si adresate parintilor, sotiei, copiilor
când vor fi mari si Capitanului, cu rugamintea de a fi înmânate numai în cazul
mortii sale.
Urmeaza
scrisorile–testament catre parinti si Capitan, pe care consiliul legionar,
cutremurat si-a permis a le publica în aceasta brosurica pentru a le avea
la pieptul fiecaruia dintre noi.
Bucuresti,
22 Noiembrie 1936
Iubitii
si mult încercatii mei parinti si dragi surori,
Dumnezeu
a vrut sa fie asa.
Durerea
e mare, imensa, o stiu. 
Si ma cutremur de îngrijorare la gândul ca ati avea
prea putina putere s-o suportati. Dar, iubitii mei parinti, cautati sa vedeti,
alaturi de durerea voastra, toata frumusetea faptei noastre: Se tragea cu
mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clatina asezarea crestina a lumii! Puteam
noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare,
sa fi cazut în apararea lui Hristos? Astfel, pe lânga durere, nu se poate
sa nu simtiti si o mare înaltare sufleteasca. Dumnezeu sa va dea puterea de
a purta suferinta aceasta si a o birui.
Câteva
rugaminti de ordin practic: Nu lasati sa moara „Libertatea”! Din ea va putea
trai familia mea…
Scumpii
mei parinti, în durerea voastra, gânditi-va la ce au avut de îndurat si alti
parinti, ca Moscardo, care a stat de fata la telefon la împuscarea fiului
sau! Si totusi nu a deznadajduit, ci a luptat si a trait, pentru a-si împlini
datoria!
Eu
asa am înteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit
la moarte pentru El! De ce sa va chinuiti prea mult, când eu am sufletul mântuit,
în împaratia lui Dumnezeu?
Grija
pentru familia mea sa nu va copleseasca. Dumnezeu nu o va lasa muritoare de
foame. Toate se vor aranja bine.
Scumpa
mea mama, sunt îngrijorat de moarte pentru raul pe care si-l va face mama
prin lungile nelinisti dupa aflarea plecarii pe front, apoi de putere mamii
de a rezista loviturii pierderii mele.
Scumpa
mama, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât si tatii, ultima mea dorinta:
fiti tari, stapâniti-va durerea si traiti pentru ocrotirea copiilor mei.
A
lor e nenorocirea mai mare, daca toata lumea îsi va pierde puterea de rezistenta
si se va frânge sub povara durerii.
Macar
din dragoste pentru Mihail si Gabriela, repet într-una rugamintea mea fierbinte,
de a fi tari, a fi curajosi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru
suportarea nenorocirii personale materiale (caci nenorocire sufleteasca nu
este).
Cât
de linistit as fi eu, sa am încredintarea aceasta, ca veti fi tari. De aceea,
va rog sa auziti clipa de clipa chemare mea, implorarea mea: nu va lasati
rapusi! E mai rau atunci.
Si
iertati-mi, scumpii mei parinti, tot zbuciumul pe care vi l-am adus în viata.
Nu
l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu si Neam, din inima curata.
Va
îmbratisez acum cu tot sufletul meu si sunt sigur ca-mi veti împlini dorinta
d ea înfrunta durerea cu tarie si încredere în mila lui Dumnezeu.
Al
vostru mult iubitor,
Ionel
Bucuresti,
22 Noiembrie 1936
Draga
Corneliu,
Rugamintea
mea – în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii si Iridenta – e doar
aceasta una: Nu
lasati „Libertatea” sa moara.
……………………….
Sunt
sigur ca, deocamdata cel putin… tata (plus mici colaborari) vor putea face
fata redactiei. Cât despre administratie, ea va continua pe linia trasata,
asa cum e azi…
Iridenta
sa nu se mute din casa „Mica”, nici din Bucuresti.
Venitul
foii îi ajunge pentru trai. Iar cum D-l Gigurtu îi va face sigur o chirie
redusa (i-am scris), nu va putea locui în alta parte mai ieftin. Nici nu vreau
apoi sa-i mai aduc, în plus si durerea de a trebui sa-si desfaca casa. Abia
si-a înfiripat-o si s-o risipeasca. În nici un caz nu doresc sa se instaleze
la Husi (de unde nu va putea, de altfel, sa conduca administratia caci n-are
echipa de baieti de aici, învatati de mine), nici la Orastie.
Deci,
totul sa ramâna pe loc si sa continue ca si înainte de plecare mea…
Cu
concursul tau si lasând „Libertatii” sectorul operei ziaristice pe care o
împlinea pâna acum în Legiune, – foaia e asigurata si familia mea are din
ce trai. Te rog deci ajuta „Libertatii” sa traiasca.
E
de dorit ca, cu timpul, sa fi crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat,
va face cariera aici…
Mor,
Corneliu, cu tot elanul si toata fericirea, pentru Hristos si Legiune. Nu
cer nici rasplata, nici nimic, ci doar biruinta. Si va rog sa aveti inima
pentru copiii mei.
Cu
Iridenta te rog sa fii îngaduitor si iertator. Stiu ca nu va veti putea întelege
totdeauna. Dar nu încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu
spun sa te interesezi de o blânda supraveghere si îndrumare a lor. Dar în
conflictele care stiu ca se vor ivi, fii tu cel îngaduitor. Gândeste-te la
durerea si la pierderea lor, la nervii ruinati ai Iridentei si la tot ce nu
se poate schimba oricât te-ai necaji. Ea încolo e econoama, cinstita, traieste
numai pentru copii, e devotata si nu trebuie lovita si mai mult, chiar daca
ar avea vina.
Dupa
aceste lucruri personale, iata, deoarece e vorba de despartire, îti urez ocrotirea
lui Dumnezeu si biruinta cât mai apropiata. Sunt fericit si mor bucuros cu
aceasta multumire, ca am avut putinta de a simti chemarea ta, de a te întelege
si de a te servi. Caci tu esti Capitanul! Ti-am si gresit, si ce stii si ce
nu stii. Iarta-ma. N-am gresit însa niciodata nimic celei mai sincere fidelitati
legionare si fidelitatii fata de tine, Capitanul. N-am facut destul pentru
Legiune în ultimii ani, dar am crezut si cred în tine si fata de aceasta credinta
n-am pacatuit vreodata nici în cea mai ascunsa cuta sufletului meu (chiar
daca uneori mai criticam câte ceva, cu buna credinta, ca de pilda lipsa ta
de atasament fata de forme si contabilitati, care aduc adeseori mari neajunsuri
de fond).
Si
sa faci, mai Corneliu, din tara noastra o tara frumoasa ca un soare si puternica
si ascultatoare de Dumnezeu!
Traiasca
Legiunea!
MOTA
Eu
voi scrie în Spania 200-300 articole pe care le las spre a aparea timp de
5-6 ani câte unul în fiecare numar al foii, postum. Aceasta va face foaia
si mai cautata. Alte îndrumari am lasat în scrisoarea catre Iridenta.
O
scrisoare a lui Ion Mota catre parintii sai, scrisa de pe vapor în drum spre
Spania si doua articole pentru ziarul „Libertatea” scrise pentru români; poate
între doua atacuri.
SCRISOAREA
LUI ION I. MOTA CATRE PARINTII SAI
Pe
vaporul „Monte Olivia” spre Portugalia – 1 Decembrie 1936
Iubiti
parinti,
Suntem
de patru zile pe un vapor, iar mâine debarcam la Lisabona, în Portugalia,
de unde apoi plecam în Spania…
…Desigur
ati aflat ca dorim sa luam si noi parte câtva timp la lupte, cam o luna de
zile, caci pe atât ne-a tarmurit Corneliu termenul, fiind vorba de un semn
viu de unire crestina a inimilor a doua neamuri.
Cea
mai mare grija si tulburare sufleteasca a mea, în acest admirabil si maret
drum, este grija de scumpa mama si iubitul tata.
Ma
tem ca prea va veti lasa coplesiti de îngrijorari si, negresit, dupa o viata
destul de încercata, numai asemenea poveri sufletesti nu ar trebui sa mai
aveti. As fi cel mai fericit sa pot avea de la iubitii parinti o veste ca
grijile mele nu sunt întemeiate si ca, razimati pe dragostea pentru Cruce
si crestinatate, gasiti îndestulatoare putere sufleteasca pentru a putea purta
grija aceasta ce nu se poate înconjura, dar a fi chiar multumiti ca fiul vostru
se afla pe un asemenea drum de onoare si de datorie…
La
riscul nostru, la jertfa noastra din dragoste pentru Hristos, vom fi fericiti
a afla ca si ai nostri iau parte prin barbatia de a trece prin câteva zile
grele si a nu se lasa coplesiti, caci ar parea ca ne-au facut sa uitam datoria
noastra catre Dumnezeu, în al carui obraz se trage azi cu mitraliera si datoria
fata de neamul nostru, a carui soarta atârna si ea atât de mult de lupta hotarâtoare
care se desfasoara azi în Spania…
Nelinistea
mea e mai mare pentru parinti, caci Iridenta fiind mai tânara si mai voinica
fiziceste, tineretea o ajuta sa treaca mai usor zbuciumarile si greutatile
pe care le sporeste adeseori închipuirea…
Sunt
foarte bucuros ca ea, care la plecarea mea banuia lucrurile acestea, 
a
fost curajoasa, vazând ca îsi stie stapâni simtamântul, pentru a se împlini
datoria…
Trebuie
sa mai adaug, spre a înlatura orice judecati gresite, ca au n-am fost trimis
de nimenea în Spania ca sa i se faca vreo raspundere pentru asta, ci eu singur
am avut, cel dintâi, gândul si dorinta de a lua parte la aceste lupte, pentru
care am cerut si am primit aprobarea sefului nostru, marginind el aceasta
aprobare la numai o luna de zile. Niciodata n-as fi primit sa fiu înlocuit
prin altcineva, caci sufletul meu îmi cerea si-mi cere împlinirea acestei
datorii, pe care am si dus-o la împlinire. Nu e adevarat, ce spuneau unii,
ca ramas în tara, puteam fi mai de folos si eu si sotii câti am luat acest
drum, – luptei de acasa. Biruinta morala pe care noi o vom câstiga în Spania,
– cu orice jertfe, – va fi mai mare pentru lupta nationala, deci tot ce-am
mai putea face în restul vietii noastre, ba si dincolo de ea… Acesta e
adevarul.
Pe
la începutul lui Februarie, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom porni înapoi spre
casa…
Înca
o data va rog din tot sufletul, sa nu va lasati preda îngrijorarii. Omul doar
nu a fost nascut pentru a trai numai decât un numar nu stiu cât de ani, –
ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vietii sale!
Va
sarut mâinile cu toata dragostea si va rog, nu-mi tagaduiti fericirea de a
va sti curajosi si senini, primind barbateste si cu taria pe care ti-o da
credinta în Dumnezeu, toate greutatile cu care Dumnezeu a cinstit familia
noastra, cerându-i sprijinul ei pentru împlinirea dreptatii si a Dumnezeiestii
Lui asezari…
Va
îmbratisez cu mare dragoste, multumire si recunostinta, pentru toate jertfele
sufletesti si materiale, pe care o viata întreaga, neîntrerupt le-ati facut
pentru noi si pentru sufletul nostru…
Al
vostru iubitor
Ionel
Ravas
de la legionarii români de pe frontul spaniol
LA
NASTEREA DOMNULUI
Din
nou popoarele lumii se pregatesc pentru sarbatorile si bucuriile Nasterii
Domnului, a nasterii sfinte a lui Hristos.
Dar
bucuria aceasta e astazi întunecata în toate inimile de îngrijorare pentru
soarta asezarii crestinesti a lumii, asezare daruita noua de catre Dumnezeu
prin trimiterea pe pamânt a Fiului Sau, a carui nastere o vom sarbatori acum
din nou.
Caci
iata, mânia Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen razboi împotriva
Bisericii întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos. Niciodata, de când a
coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta
ura si pornire, pentru a darâma asezarea, rânduiala crestina a lumii, ca în
zilele noastre. Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa darâme
altarele Bisericilor lui Hristos, iar altii pentru a le apara. Comunismul
este ca cea fiara rosie din Apocalips, care se ridica pentru a izgoni pe Hristos
din lume.
Astazi,
la Nasterea Domnului, nu ne este îngaduit sa avem numai bucurie în casele
noastre, ci si grija pentru a pastra marele dar pe care ni l-a facut Dumnezeu
prin trimiterea Fiului Sau printre noi.
Fiara
rosie va fi biruita, fara îndoiala, pâna la sfârsit. Caci Biserica întemeiata
de Domnul Hristos nu va putea fi doborâta „nici de portile iadului”. Dar iata
ca, totusi, în tarile unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost
doborâta. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborâta pentru veacul de
azi, iar în locul ei s-a înstapânit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii,
cu suferintele si moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi. Noi
credem în învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar
aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui
Antihrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu s apus ca Biserica nu va
fi doborâta nici de portile iadului pentru ca Dumnezeu a avut încredere în
vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu.
Daca
însa noi nu ne vom trezi si nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în
razboiul pe care l-au pornit ostile diavolesti, atunci prabusirea va veni,
cum a venit si aiurea. Si cine stie câte veacuri de ispasire, în robie si
chin, vor trebui sa treaca peste vietile nenorocitilor nostri urmasi, pâna
când sa ne învrednicim a ne bucura din nou de stapânirea Bisericii asupra
sufletului oamenilor.
Ceasul
de azi e un ceas greu. De împlinirea datoriilor noastre în acest ceas atârna
faptul ca rândurile viitoare de oameni, copiii, nepotii si stranepotii nostri,
sa se bucure ori apoi sa plânga în ziua Nasterii Domnului.
Sa
nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii
Mântuitorului! Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea
mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata în care vor fi pierdut
pe Hristos!
Iar
pentru acesta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!
Numai
aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Iisus Hristos,
numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Hristos între ei, în zilele
de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.
Caci
fara lupta viteaza, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de ostile
lui Lucifer, de ostile îngerilor rasculati.
Legionarii
români care, în aceste zile de Craciun, lupta pentru Cruce pe pamântul spaniol,
va cheama sa-i urmati!…
Ion
I. Mota
(„Libertatea”,
nr. 37-38, Craciun 1936)
Ravas
de la Legionarii Români de pe frontul spaniol
SPRE
ANUL 1937
Dumnezeu
a învrednicit pe sapte legionari ai Capitanului sa-si petreaca sarbatorile
Craciunului si sa astepte Anul Nou cu mâna pe pusca, pe grenada ori pe mitraliera,
risipiti pe strazile Madridului sau în muntii spanioli, în înclestarea luptei
împotriva celor care, cu baioneta scot ochii Mântuitorului de pe sfintele
icoane si batjocoresc pe Maica Domnului si sfântul Ei prunc.
I-a
învrednicit, am spus, pentru ca nu poate fi, pentru un om, o cinste mai mare,
o chemare mai plina de rod sufletesc, decât aceea de a fi aparator al lui
Hristos, si prin Hristos, al neamului tau crestin.
Anul
care a trecut, 1936, a deschis aceasta cumplita lupta de pe pamântul spaniol.
Anul în care intram, 1937, cine stie ce alte încercari, si mai mari, va cere
poate, oamenilor si popoarelor.
Spre
acest an nou, care rasare în zori de sânge, românii trebuie sa se îndrepte
cu sufletul scuturat de moliciune si sovaiala, pregatiti sufleteste pentru
vremuri mari, de raspântie. Sa primeasca în inima lor duhul nou al barbatiei
legionare, aducându-si toata curatenia sufleteasca pe car o mai au, facând-o
sa rodeasca rodul scump, desi adesea dureros, al jertfei pentru Cruce si pentru
Neam.
Sa
lasam cu totii la o parte vorbirea cea multa si mai ales sa lasam la o parte
credinta ca ne-am împlinit datoriile prin care asemenea lupte de vorba goala,
prin parada si lauda sterpa ori prin hotarâri care nu sunt urmate de aspra
greutate a faptei, a jertfei, a poverii.
Sa
ne dezbracam de toate slabiciunile, de temerile si lacomiile noastre, sa ne
înaltam la creasta îmbracati în tot ce are sufletul nostru mai bun, mai viteaz,
mai curat. Si astfel înarmati sufleteste, sa asteptam poruncile pentru a razbi,
gata de însângerare si de moarte, prin negurile de întuneric si de pierzare
care învaluie tot mai mult neamul nostru.
Numai
îndreptându-ne astfel spre caile pe care ni le deschide noul an, vom putea
astepta zile de soare si de biruinta româneasca de la anul acesta nou care
se apropie de noi plin de întuneric si de povara.
Caci
Dumnezeu nu poarta cu carul biruintei decât pe viteji, pe cei care se stiu
pierde pe ei pentru a-si rascumpara neamul si sufletul.
Ion
I. Mota
(„Libertatea”
Nr. 1, 3 Ianuarie 1937)
MAJADAHONDA
Pamânt
sfintit cu sângele celor doi martiri eroi, Ionel Mota si Vasile Marin, în
memoria carora s-a ridicat maretul monument. Simbol de credinta, lupta si
sacrificiu pentru legionarii Garzii de Fier, alaturi de care reprezentantii
românilor din exil, împreuna cu camarazii lor spanioli, italieni, germani,
francezi etc. se aduna la 13 ianuarie în fiecare an, adusi de dragostea aceluiasi
ideal înaltator. La picioarele acestui monument reînnoiesc legamântul de fidelitate
si credinta în lupta pentru eliberarea Europei de amenintarea materialismului
ateu si comunist.
PREZENT!
„Cei
ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc
în rând cu cei ce au ramas”…
(Cântec
legionar)
CUVÂNT
ÎNAINTE
Acum
câteva zile (la 23 aprilie 1937, vezi C. Z. Codreanu, Circulari si Manifeste,
n.r.), printre bagajele legionarilor întorsi din Spania s-a gasit un mic cufaras
apartinând lui Ion. I. Mota.
Îl
închisesera pentru ultima data mâinile lui…
„Cine
stie, unde voi fi eu, când micul meu cufaras va fi deschis si ale cui mâini
îl vor mai deschide de acum?”…
Cu
mare emotie ne-am apropiat si am deschis geamantanul în care am gasit hainele
în care plecase din România si trei articole scrise în Lisabona la 3 Decembrie
1936. Ele sunt adresate camarazilor lui dragi si cititorilor „Libertatii”
(alaturat publicam doua dintre ele asa cum au fost scrise de mâna lui).
La
aceasta data, el îsi vede din nou moartea. Din moarte, de dincolo de mormânt,
vorbeste camarazilor sai. Se vede din aceste scrisori, ca sufletul lui este
stapânit de o mare durere, aceea a despartirii, a ruperii de noi.
Dorinta
lui fierbinte este sa nu se desparta de camarazii lui. Vrea sa fie cu noi,
în mijlocul nostru, sa paseasca în rând cu noi cu pieptul sau lat, cu fruntea
în vânt, sfidând biruitor moartea si dusmanul din fata. Voieste sa fie prezent
totdeauna si, în zilele noastre de sarbatoare, la sedintele cuiburilor, sa
fie strigat si de dincolo de moarte sa raspunda:
PREZENT!
Este
atât de clocotitoare aceasta dorinta a sufletului sau încât cine dintre noi
se îndoieste ca el nu este în mijlocul nostru!…
Dupa
cum Mântuitorul Iisus Hristos este cu noi, caci a zis: „Iata, eu sunt cu voi
în toate zilele pâna la sfârsitul veacului!” sau „Ori de câte ori veti fi
adunati, doi sau trei în numele meu, voi fi si eu în mijlocul vostru”.
Lisabona,
3 Decembrie 1936
Articolele
din acest caiet (cât si eventual din alte caiete) vor apare în „Libertatea”,
câte unul în fiecare numar (sau, daca nu izbutesc a scrie prea multe, câte
unul la doua numere), asa încât ziarul sa aiba articole de-ale mele timp de
câtiva ani, lucru care cred ca va întari trainicia ziarului. Acestea, pentru
cazul când nu ma mai întorc din Spania.
Caci
dorinta mea este ca „Libertatea” sa continue a aparea, ca fiind singurul izvor
de venit al familiei mele si putând totodata aduce pretioase servicii
Legiunii.
I.M.
Întâiul
articol
„Cei
ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc
în rând cu cei ce au ramas”…
(Cântec
legionar)
P
R
E
Z
E
N
T
!
Iubiti
camarazi legionari si cititori ai „Libertatii”,
Dumnezeu
a vrut sa ma numere si pe mine – poate si pe alti camarazi ai mei, legionari
români ai Capitanului – printre fericitii luptatori cazuti în Spania pentru
apararea Crucii. Iata, spun ca sunt „fericiti” acesti luptatori – desi multi
dintre noi lasam în urma noastra copii, sotii, fiinte dragi si fara alt sprijin
decât noi – deoarece e fericit cu adevarat numai omul care trece astfel prin
viata pamânteasca încât sa poata nadajdui în mântuirea sufletului sau. Iar
cei pe care Dumnezeu ne-a ales si ne-a primit sa-i fim aparatori cu pretul
sângelui si vietii noastre, acestia putem avea o puternica nadejde de mântuire
a sufletului, cu toate pacatele noastre de pâna acum.
Nici
o putere, nici o dragoste nu este deasupra Neamului, nu se poate împlini decât
în Neamul sau, afara doar de puterea lui Hristos, de dragostea pentru el.
Hristos este acelasi si în Spania si în România. Când o oaste diavoleasca
se ridica pentru a izgoni pe Hristos din lume, când pe fata luminoasa a Mântuitorului
se trage cu baioneta si cu mitraliera, atunci toti oamenii, din oricare neam
ar fi, trebuie sa sara în ajutorul Crucii. Cu atât mai mult cu cât cei care
lucreaza acum la darâmarea crestinismului în Spania, nu se multumesc cu nenorocirea
acestei tari ci vor ataca mâine asezarea crestineasca si româneasca a tuturor
tarilor, asadar si a României noastre.
Dar
daca dragostea de Hristos, puterea lui Hristos, am spus ca este deasupra Neamurilor,
putând sa ne aduca pe noi românii sa luptam pentru Cruce pe pamântul strain
al Spaniei alaturi de spanioli, de nemti si de italieni, aceasta nu însemneaza
ca puterea crestinatatii si dragostea de Hristos ne scot din Neamul nostru,
ne înstraineaza de el. Caci Neamul nostru nu poate trai fara credinta noastra
crestina.
Aparând
crestinatatea chiar pe pamânt strain, noi aparam o putere care e izvor al
puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de Cruce noi
ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru Neamul nostru românesc.
Asadar
noi luptam, noi cadem aici pentru apararea legii noastre stramosesti, pentru
fericirea neamului românesc, pentru învierea lui prin lupta Legiunii, pentru
noua zidire pe care i-o aduce Capitanul. Fapta noastra e o piatra de unghi
a acestei noi zidiri legionare românesti, zidire care – urmând vointa sortii
care a fost asa înca de pe vremurile de legenda ale Mesterului Manole – a
cerut îngroparea noastra în temeliile pe care, de-acum, veacurile nu le vor
mai putea darâma.
Iata
pentru ce m-am despartit acum si de cei scumpi mie, de ce nu voi mai fi printre
voi trupeste, iubiti camarazi si cititori ai „Libertatii”.
Dar
un cântec legionar spune atât de frumos:
„Cei
ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc
în rând cu cei ce au ramas”…
De
asemenea, legionarii stiu bine ca atunci când, la adunarea frontului legionar,
se face „apelul mortilor”, adica strigarea luptatorilor morti în lupte, toti
legionarii raspund, cu putere si credinta, în locul celui care nu mai are
glas:
PREZENT!
Adica
cel plecat si chemat acum la apel nu este cu adevarat plecat dintre cei ramasi
în viata, ci el este prezent, este viu în sufletele tuturor.
Raspund
si eu astazi, prin aceasta draga gazeta a mea, celor care m-au iubit si care
se îndurereaza de plecarea mea trupeasca dinte ei:
PREZENT!
Sunt
cu voi, sufletul meu nu v-a parasit.
Si
iata, ca sa va dau dovada, va fac poate bucuria ramânerii mele printre voi,
am scris, în zilele de lupta traite de noi pe pamânt spaniol mai multe ravase
catre voi, iubiti mei camarazi si cititori ai „Libertatii”. Am scris destule
pentru ca sa aveti de-acum înainte, în fiecare saptamâna, vreme de mai multi
ani, în paginile acestei „Libertati” dragi mie si voua, câteva rânduri de-ale
mele, prin care voi poposi în sufletele si în gândurile voastre. Ca sa ma
aveti astfel si mai mult alaturi de voi, daca acest sfat cu mine v-a fost
drag.
Eu
pasesc asadar mai departe în rând cu voi, cei care ati ramas. În fiecare saptamâna,
„Libertatea” ma va aduce alaturi de voi, pentru a va vorbi si despre lucruri
mai mici si despre altele mai mari, pentru a va povesti crâmpeie din luptele
noastre dar, mai ales, pentru a va cere aceea ce noi am avut în cea mai mare
masura si o asteptam de la voi în masura si mai mare:
Dragoste
si credinta deplina în Capitan si în Legiunea lui, în Legiunea
noastra!
Lisabona
(Portugalia), la 3 Decembrie 1936.
În
ziua plecarii noastre spre pamântul spaniol.
Al doilea articol
„Cei
ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc
în rând cu cei ce au ramas”…
(Cântec
legionar)
E
drumul cel bun
Nimicurile
au uneori însemnatatea lor în viata. Astfel noi, purtati de voia sortii peste
mari si tari straine, am gasit bucurie si prilej de înveselire (desi n-am
fost noi nici altfel tristi) în asemenea câteva lucruri „marunte”. La Hamburg,
în Germania, dupa cum am mai spus cititorilor „Libertatii”, am întâlnit în
cale minunata statuie a Arhanghelului Mihail.
Aici
la Lisabona, hotelul la care ne-a adus Ministrul Spaniei (care ne-a facut
cinstea de a veni sa ne ia de pe vapor) este asezat lânga o frumoasa lucrare
în faianta (portelan) a Sfântului Antoniu, Cel drag Capitanului, caruia se
rugau atâtia legionari în vremurile de prigoana si care, alaturi de Arhanghelul
Mihail si de Sfânta Paraschiva, este un sfânt crestin de care sufletele noastre
se simt atrase mai mult.
Tot
aici la Lisabona, asezându-ne aseara la masa, vedeam pe fata de masa o multime
de semne ale Legiunii (gardul), foarte frumos cusute si atât de exacte, încât
parca erau luate de pe fostele noastre buletine de vot…
„E
drumul cel bun” spun toti baietii, veseli. E „drumul jalonat” cum se spune
la armata, adica drumul însemnat din loc în loc cu semne pentru a nu te rataci.
Aveam cu totii bucuria pe care o au drumetii care, trecând singuri prin munti
necunoscuti, spre o tinta pierduta în neguri si în taina, descopera din loc
în loc, pe copaci, semne care la arata ca acesta e drumul cel bun.
Lisabona
(Portugalia), 3 Decembrie 1936
Ion
I. Mota
...asa
cum arată astăzi
