Editura DACIA - Madrid, 1973
- f r a g m e n t e -
P R E F A T Ã

de Horia Sima

 

Nicu Iancu este unul dintre martorii cei mai pretiosi ai perioadei legionare dintre cele douã rãsboaie.

Intrat in Legiune de timpuriu, a cunoscut miscarea dela primele ei manifestãri politice si spirituale si dela primele ei încercãri de a prinde cheag in viata neamului nostru.

Luând «luminã din luminã» din metropola legionarismului, Iasii, a rãspândit crezul legionar in orasul si judetul Sibiu. Pe atunci, in toamna anului 1931, se afla singur in mijlocul unei lumi desorientate de partide, cãreia voia sã-i deschidã orizontul unei noi sperante într'un viitor românesc mai bun. Si a isbutit in aceastã întreprindere grea, de destelenire a judetului, creind primele cuiburi si punând fundamentele organizatiei locale. Ce-a devenit mai târziu Sibiul, pe urmele muncii de pionerat a lui Nicu Iancu, o stie toatã lumea: un centru legionar de importantã nationalã, ale cãrui reflexe se propagau in toatã tara.

Organizatia de Sibiu a fost epicentrul câtorva sguduiri mari din istoria Legiunii si aceste momente decisive le reinvie, cu deosebitã mãiestrie si cãldurã, Nicu Iancu. Dominã mai întâiu (in) peisagiul amintirilor lui, figura luminoasã a lui Ion Banea. Oridecâteori îi îngãduiau studiile universitare, descindea dela Iasi pe pãmântul natal pentru a aprinde in sufletele desnãdãjduite ale tarãnimii credinta in omul chemat sã o mântuiascã: Corneliu Zelea Codreanu. Ion Banea a polarizat ca un magnet energiile sãnãtoase ale acestui judet si lupta lui a avut vaste repercusiuni pe aria Ardealului întreg. Aceastã organizatie a fost apoi aleasã de puterile oculte pentru a înscena odioasa afacere a fabricei «legionare» de bani falsi dela Rãsinari. Nicu Iancu desvãluie dedesubturile acestei infamii si modul strãlucit in care organizatia localã a dat replica cuvenitã uneltitorilor, fãcându-i sã amuteasca. Poposim apoi între zãbrelele închisorii din Sibiu, unde asistãm la scena busculadei dintre legionari si jandarmi in Ajunul Crãciunului 1933. Legionarii detinuti au fost victima unei agresiuni din partea autoritãtilor, cari voiau sã scindeze grupul in douã, eliberând o parte si retinând pe conducãtori. In acest tumult, se ridicã peste capetele tuturora, ca o forta a naturii, ca un Ion milenar, nãpraznica aparitie a lui Corneliu Georgescu, un om calm dealtminteri. Vestea despre ciocnirea din închisoarea Sibiu, având ca protagonisti pe Corneliu Georgescu si Ion Banea, s'a rãspândit ca fulgerul in toatã tara si nu putin a contribuit la crearea atmosferei apãsãtoare, preludiu al desnodãmântului din 29 Decembrie.

Chiar evenimentele generale, trãite concomitent de mii de legionari, in cursul prigoanei din 1933-1934, sub pana lui Nicu Iancu iau o altã viata si semnificatie. Nu numai cã vibreazã de toatã gama suferintelor omenesti, dar din ele picurã, la fiecare pas, mesagii si interpretãri politice juste, cari dovedesc o profundã cunoastere a situatiei interne si externe a României.

Citind capitolul «Din închisoare in închisoare», respiratia se opreste înfioratã de «ce va urma», ca un mare roman de aventuri. Cine nu va simti, împreunã cu Nicu Iancu, singurãtatea de plumb din celula închisorii din Arad; cine nu va fi cuprins de aceleasi nelinisti ca si el când, smuls depe patul spitalului, va fi purtat spre necunoscutul unei alte închisori; cine nu va fi încercat de aceleasi presimtiri sumbre, ca apropierea unui final, când va fi inghitit de cazematele Jilavei? Cine nu se va revolta, când, ca bun cunoscãtor al legii, autorul va pune diagnosticul precis al fãrãdelegilor si abuzurilor sãvârsite de autoritãti si cine nu va surâde, satisfãcut, când Nicu Iancu va refuza sã-si rãscumpere libertatea semnând o declarafie degradantã?

Pe o treaptã de existenta mai sus, descoperim in toate gândurile, proectele si povestirile autorului prezenta factorului spiritual. Realitatea misticã învãluie si pãtrunde realitatea concretã. «Minunea dela Sadu» nu este o inventie, ci expresia interventiei Divine in lupta miscãrii, demonstrând cã idealurile si împlinirile ei sunt fapte plãcute lui Dumnezeu.

Insfârsit, valoarea documentarã a lucrãrii este imensã. Sunt pagini aici de care orice istoric constiincios trebue sã tinã seamã. Trebue sã se punã cel mai mare temeiu pe relatarea întâmplãrilor din Ianuarie 1941, care demonstreazã clar existenta unei lovituri de Stat a Generalului Antonescu si nu o asa zisã «rebeliune» legionarã; nu se poate trece cu vederea peste cele petrecute in lagãrul Târgu-Jiu, unde un complot urzit chiar dela Presidentia Consiliului urma sã provoace uciderea in masã a legionarilor internati; nu se poate ignora nici încercarea temerarã a unui grup de legionari refugiati la Târgu-Mures de a opri puhoiul bolsevic pe Carpati, dupã trãdarea dela 23 August.

Rezumând impresiile culese din citirea acestei lucrãri, care captiveazã atentia dela primele pagini, ea sa distinge prin:

- pãtrunzãtoarea analizã politicã a evenimentelor trãite de autor,

- prin fondul adânc omenesc care dã povestirii culoare si voiciune,

- prin arta expunerii, care o aseazã printre lucrãrile remarcbile ale genului memorialistic.

Din imensa bogãtie a trecutului legionar, Nicu Iancu a salvat dela naufragiu aceste momente, cari, fãrã îndoialã, vor servi posteritãtii nu numai ca indicatoare pentru reconstruirea a ceeace a fost, dar si ca impulsuri si inspiratii pentru a zidi ceeace va veni.

HORIA SIMA

30 Noembrie 1972

- I -

CUIBUL «AVRAM IANCU»

 

In toamna anului 1931, dupãce mi-am dat ultimele examene de anul întâiu la Facultatea de Drept, n'am mai rãmas in Bucuresti decât timpul strict necesar pentru procurarea cãrtilor de care aveam nevoe in anul urmãtor, dupã care am luat primul tren întorcându-ma la Sibiu.

De astãdatã, plecam acasã cu ferma hotãrîre de a nu mã reîntoarce la Bucuresti înainte de a traduce in fapt gândul care ma muncea deja de luni de zile, dar pe care, din cauze streine de vointa mea, nu-l putusem duce la îndeplinire pânã acuma: de a crea o organizatie legionarã in orasul meu natal. Deocamdatã nu aveam la Sibiu decât pe Ionel Aldea care sã mã ajute la o astfel de treabã. Nu stiam dacã îl voiu gãsi acasã. Avusese de gând sã plece la Cluj pentru a se înscrie la Facultatea de Drept.

Pe Aldea il cunosteam din anii de Liceu. Amândoi urmaserãm cursul secundar la Liceul «Gheorghe Lazãr» din Sibiu, eu terminându-l cu un an înaintea lui. Fusesem mai degraba buni cunoscuti decât prieteni. Asa cã, odatã terminat liceul, era foarte putin probabil ca drumurile noastre sã se mai încruciseze vreodatã. Dar soarta hotãrîse pe semne altfel. Fusese in vara anului trecut când, într'o Duminicã, l-am întâlnit cu totul întâmplãtor in Parcul Arinilor. Din vorbã'n vorbã, nu stiu cum, am ajuns sã-i vorbesc despre Corneliu Zelea Codreanu. La pronuntarea acestui nume, Aldea a tresãrit si fata i s'a luminat dintr'o datã. Am constatat atunci cã ambii nutriam aceleasi idel, acelasi ideal. De atunci ne-am întâlnit mai des. Intr'o zi i-am împãrtãsit planul meu de a infiinta si la Sibiu o organizatie legionarã. Aldea s'a arãtat entuziasmat de acest plan. De comun acord ne-am propus sã trecem la fapte. Dar cum? Ne-am hotãrit atunci sã-i scriem direct Cãpitanului, cerându-i sã ne primeascã in Legiune si sã ne dea permisiunea ca sã organizãm Sibiul. Scrisoarea, expediatã pe adresa Str. Florilor, Nr. 20, Iasi, a rãmas fãrã rãspuns. S'o fi pierdut pe postã, ne-am spus. Totusi aceasta nu ne-a descurajat. Ne-am dat însã seama cã pentru a porni la treabã, nu puteam rãmânea pe mai departe numai noi doi. Trebuia neapãrat sã mai gãsim câteva elemente de-un gând si de-o simtire cu noi, pentru a putea forma un cuib. Ceeace ne preocupa însã mai mult, era cã nu aveam sigurantã dacã un astfel de cuib, adicã un cuib, înfiintat fãrã stiinta si aprobarea Legiunii -a Cãpitanului sau a vreunui comandant legionar- va fi recunoscut valabil sau toatã munca noastrã va fi zadarnicã, fãcandu-ne pânã la urmã doar de râsul celorlalti camarazi. Astfel ne-am propus sã cãutãm a descoperi dacã nu cumva existã deja vreun legionar in Sibiu, unul cu mai multã experientã decât noi. Dar cãutarea noastrã, a fost zadarnicã. N'am reusit sã descoperim niciunul. Aceasta. din simplul motiv cã pe area vreme, intr'adevãr, nu exista niciun legionar in orasul Sibiu.

Dupã cum am aflat abia mai târziu, existau totusi câtiva simpatizanti mai in vârstã decât noi, dar acestia, se mentineau in umbrã, necutezând a-si manifesta simpatia ce-o nu treau pentru miscarea nationalistã a lui Codreanu. Existau si la Sibiu o seamã de elemente, dar cum puteam noi sã le descoperim din moment ce se pastrau in anonimat? Erau elemente cari, in anii de studentie, luaserã parte la miscã.rile din 1922. Acestia, între timp tati de familie, îsi vedeau acum de profesiunea ce-o înbrãtisaserã pentru agonisirea painei cea de toate zilele. Intre aceste elemente, despre a cãror existentã n'am avut cum lua cunostintã in anul 1931, au fost avocatii Dr. Augustin Bidean si Dr. Ion Fleseriu, cari, îndatã ce-au aflat despre înfiintarea organizatiei legionare la Sibiu, s'au grãbit sã se încadreze într'însa.

Intre fostii mei colegi de scoalã, ca si între tinerii din orasul Sibiu pe care îi cunosteam, n'am gãsit la început niciunul care sã fi manifestat vreun interes pentru miscarea nationalistã legionarã. Totusi câteva luni mai târziu, lucrurile au început sã se schimbe, iar dupã un an s'au schimbat in chip radical. Doar inceputul a fost greu. Si ca sã putem face acest început, n'am lãsat nimic neîncercat.

Fãrã a nutri mari nadejdi, m'am decis pânã la urmã ca sã-mi încerc norocul in sânul unei altei categorii de tineri, si anume, printre prietenii si fostii mei colegi, ai cãror pãrinti apartineau asa zisei «protipendade» a orasului. Pentru a putea sta de vorbã cu ei, a trebuit sã-i caut prin cafenele, pe «corso» sau pela baluri si petreceri. Dar cum nu putea fi altfel, tot ce le-am spus, cu ardoarea credintei si convingerii de care eram stãpânit, n'a avut darul sã-i impresioneze, cu atât mai putin sã trezeasca vreun entuziasm in inimile lor. Acestia erau cu desãvârsire surzi fatã de chemarea ce, venind din strãfundul fiintei neamului nostru, rãsuna ca o trâmbitã de desteptare peste pãmântul României.

Anticipând, mentionez cã trei sau patru ani mai târziu, câtiva din acesti apatici si desinteresati de soartea neamului lor, trecând pintr'o prodigioasã metamorfozã interioarã, au venit sã îngroase rândurile miscãrii legionare.

In ceeace priveste restul judetului Sibiu, auzisem ca ar fi existând într'adevãr câteva elemente legionare, si anume fii de tãrani, înscrisi ca studenti la Universitatea din Iasi. Acestia însã îsi petreceau tot timpul la studii, venind numai rar de tot in satul lor natal. Unul din acestia aflasem ca ar fi Ion Banea, originar din comuna Vurpãr. Numele lui nu-mi era necunoscut. Pe Ion Banea îl cunoscusem, ca sã zic asa, numai dela distantã, pe vremea când eram încã la liceu. Eu eram abia in clasa a IV-a, in anul in care el îsi fãcea bacalaureatul.

Dar întrebarea ce mi-o puneam, împreunã cu Aldea, era cum sã-l întâlnim pentruca sã-i cerem sfatul si in acelasi timp aprobarea pentru a ne putea apuca apoi, in mod «legal», de organizarea Legiunii in orasul si judetul nostru...?

Cam aceasta era situatia la ora in care soseam la Sibiu, dupã terminarea examenelor.

Deja a doua zi dupã sosire, m'am dus sã-l caut pe Aldea. Spre marea mea satisfactie l-am gãsit acasã. Nu plecase încã la Cluj. La rândul lui, Aldea mi-a comunicat un lucru îmbucurãtor: reusise sa convingã pe amicul V. T. -pe acea vreme controlor financiar, coleg de serviciu cu tatãl lui Aldea de a întra alãturi de noi, in lupta de care ne pregãteam. Personal aveam o foarte bunã pãrere despre acest nou camarad pe care ni-l câstigasem. Dealtminteri, la ora in care astern pe hârtie aceste rânduri, am marea satisfactie de a putea spune cã acest al treilea element întrat in grupul cu care am turnat temeliile Legiunii si Gãrzii de Fier la Sibiu, s'a mentinut pânã in zilele de fatã asa cum l-am cunoscut si apreciat, in pofida groaznicelor furtuni pe cari le-a înfruntat pe pãmântul patriei noastre crucificate de comunisti...

 

*

*   *

 

Aflând cã proximul congres studentesc se va tinea in orasul Sibiu, ne-am hotãrît ca sã folosim acest prilej pentru a lua contact cu Ion Banea, sau fie chiar si cu alt element de rãspundere din cadrul Legiunii, cu scopul de a obtine cuvenita aprobare pentru realizarea planului nostru. Intr'adevãr, congresul studentesc a avut loc in luna Decembrie 1931.

Studentul Ion Morosan -un bucovinean- a fost acela care ne-a ajutat sã intrãm in contact cu Comandantul Legionar Ion Banea.

Intrevederea a avut loc in cursul cinei oferite studentilor congresisti in restaurantul Hotelului «Impãratul Romanilor». Ion Banea, in costum national, -parcã îl vãd aevea, sedea la o masã situatã in fundul sãlii, pe dreapta. Când i-am fost prezentati de studentul Morosan, a strâns un moment pleoapele ca si când ar fi vrut sa spunã: par'cã vã cunosc -de unde vã cunosc? In clipa urmãtoare fata i s'a destins, luând o expresie prietenoasã

-Da, îmi aduc aminte... Eu eram in clasa a VIII-a, voi trebue cã atunci erati pe a IV-a sau a V-a, nu-i asa? La gimnastica erati, ca si mine, la aparate: sul, paralele, inele... Profesorul C. M. Ionescu -oare mai trãeste?- vroia sa facã artisti de circ din noi...

Ne-am tras fiecare câte un scaun si ne-am asezat la masa lui.

-Bine, leilor, dati-i drumul, despre ce e vorba?

Aldea mi-a fãcut un semn ca sã vorbesc eu. Nu m'am lãsat rugat de douã ori, începând imediat sã-i explic, in cuvinte scurte dar clare, ceeace mã ardea pe inimã.

Rãzimat de speteaza scaunului, cu degetele mâinilor vârîte in subtiorile bunditei lui moldovenesti, Ion Banea m'a ascultat cu toatã atentia, fãrã a mã întrerupe. La sfârsit, ochii i s'au luminat.

-Bravo, bãeti, asta îmi place sa aud. Vãd cã aveti stofã de români in voi. Ati înteles marea chemare... Vã felicit ! Dar un lucru sã stiti: hora in care v'ati hotãrît sa întrati, nu e pentru mirese, -e hora asprã in care numai suflete vânjoase pot intra. Dacã vreti sã luptati pentru faurirea României noi, pentru o Românie in care tot românul, mic sau mare, bogat ori sãrac, sã se simtâ la el acasã, trebue sa stiti cã vã asteaptã grele încercãri. Legiunea e înconjuratã de dusmani... De bucurii nu veti avea parte, decât in ziua marei biruinti... Aceste lucruri va trebui sã le spuneti, sã le explicati, fãrã înconjur, si prietenilor pe cari vreti sã-i aduceti sub steagul Legiunii...

In felul acesta ne-a vorbit aproape un sfert de orã. Apoi ne-a dat toate instructiunile de cari aveam nevoe pentru a ne putea duce la îndeplinire misiunea ce ne-o luasem asupra noastrã. Din servieta de piele neagrã ce-o avea la el a scos apoi câteva numere din «Pãmântul Strãmosesc» si o brosurã cu coperta de culoare portocalie, întitulatã «Portul National», dându-ni-le.

-Cititi-le cu luare aminte si dati-le apoi sã le citeascã si prietenii vostri. Eu o sã vã trimit regulat tot ce Legiunea va mai publica.

Si-a insemnat într'un carnetel adresa mea, la care ne-a promis cã ne va scrie, iar eu mi-am notat adresa lui, dela Iasi. 

-Cu Dumnezeu înainte, bãeti ! Si tineti-vã bine. Pe drumul pe care ati pornit, sã nu vã lãsati împiedecati de nimeni si de nimic!...

 

*

*   *

 

In dupã masa aceea de iarnã, strada Avram Iancu era aproape pustie.

Inainte de a ajunge in dreptul Scoalei Primare de Stat -în fata cãreia hotãrîsem a ne intâlni cu totii la orele douã dupã masã- l-am zãrit pe Ion Aldea, sosind cu pas grãbit din celalt capãt al strãzii. Câteva clipe mai târziu, îsi face aparitia Alexandru Cornea, urmat la câtiva pasi de învãtãtorul Dumitru Nedelcu. Ne salutãm in tãcere. Aldea aruncã o privire spre ceasu-i de mânã:

-Mai lipsesc trei minute...

Dinspre Strada Gãrii sosesste acum si Ioan Mitea. Rãsuflu linistit, cãci ma temusem cã nu va putea veni. E functionar la Uzina Electricã, de unde foarte greu poate lipsi in timpul orelor de serviciu.

In turnul Bisericii Evanghelice din Piata Huet bate ora douã.

Insfârsit, apare si Viorel Tãnase. Ne salutã cu o clipire din ochi.

-Veniti dupã mine, ne spune cu voce scãzutã, dar pe rând. E mai bine sã nu intrãm cu totii deodatã...

Aldea ne atrage atentia cã mai lipseste unul. Tãnase. Il linisteste:

-Nu te ingriji, a sosit înaintea noastrã. Ne asteaptã in Strada Zidului.

Prin trecãtoarea ce leagã Strada Avram Iancu cu Strada Zidului, ajungem la poarta din dos a scoalei, pe care camaradul Tãnase o deschide cu o cheie de dimensiuni enorme. Unul câte unul ne strecurãm tãcuti in clãdirea Scoalei Primare, al cãrui director era pe acea vreme însusi tatãl lui Viorel, învãtãtorul Ion Tãnase, figurã arhicunoscutã in cercurile românesti din Sibiu.

Am urcat apai scãrile de serviciu, dar n'as mai putea spune la care etaj ne-am oprit. Mi-aduc însã aminte cã din ferestrele clasei pe care camaradul Viorel o alesese pentru memorabila sedintã ce urma s'o tinem, se putea privi spre Internatul Ursulinelor. Deasemeni se putea vedea o portiune din Strada Gãrii, pe care din cinci in cinci minute, urca sau cobora câte-un tramvaiu.

S'au scurs multi, foarte multi ani de atunci; totusi, o seamã de amãnunte mi-au rãmas adânc întipãrite'n memorie. Din geanta ce o adusesem cu mine, am scos dosarul cu coperte verzi in care pãstram tot ce putusem aduna pânã atunci cu privire la Legiunea Arhanghelul Mihail si Garda de Fier : câteva numere din «Pãmântul Strãmosesc», douã brosuri, diverse tãieturi din ziare, din anii 1930 si 1931 (referitoare la întrunirea legionarã din Cahul, la arestarea Cãpitanului si la dizolvarea Gãrzii de Fier din Ianuarie 1931, etc.) ; apoi textul câtorva cântece legionare. Tot in acest dosar se gãsea corespondenta ce-o avusesem pânã la acea datã cu dl. Banea.

Pe o coalã de hârtie albã, redactasem încã din ajun procesul verbal de înfiintare al cuibului nostru -cuibul «Avram Iancu» -, primul cuib legionar din Sibiu.

Am dat cuibului numele tribunului Avram Iancu, pentru a cinsti astfel memoria marelui iuptãtor ardelean si pentru cã am fost cu totii de acord cã asa cum el s'a ridicat, din dragoste pentru neamul lui obidit si persecutat, împotriva asupritorilor unguri, tot asa si noi ne adunam acum pentru a lupta, sub steagul ridicat de Corneliu Zelea Codreanu, pentru dreptatea neamului nostru românesc, cãlcatã in picioare de o ceatã de ciocoi si venetici. Personal, tinusem si dintr'un alt motiv ca acest prim cuib al nostru din Sibiu sã poarte numele craiului muntilor apuseni -motiv pe care insã nu l-am destãinuit in acele momente, ci l-am pãstrat in sufletul meu : stiam dela bunicul meu, descendent din pãrinti originari din regiunea Abrudului, cã eram inruditi, in linie colateralã, cu Avram Iancu. Dealtfel pãrea deosebit de semnificativã coincidenta cã sedinta de constituire a acestui cuib avea loc într'o clãdire din Strada Avram Iancu. Acest amãnunt noi l-am interpretat ca pe un semn bun, ca o încurajare si aprobare ce venea de undeva, dintr'o altã lume, neînteleasã si necuprinsã de mintea si simturile noastre.

Bineînteles, dupã atât amar de timp, nu-mi mai pot reaminti textul integral al acelui proces verbal in care a fost consemnat actul de temelie si'nceput al miscãrii legionare din orasul si judetul Sibiu. Cum insã anumite fragmente ale acestui document -am putea spune istoric pentru Sibiul legionar- îmi stãrue încã vii in minte, voiu încerca a le reproduce mai jos, chiar asa lacunare cum sunt, înlocuind cu puncte cuvintele uitate.

 

«PROCES VERBAL»

 

Azi 23 Februarie 1932, orele 14, in orsul Sibiu, Str. Avram Iancu Nr...

«Subsemnatii români crestini din orsul Sibiu, însufletifi de dorinta de a lupta pentru înãltarea Neamului si înflorirea Patriei noastre românesti... am înfiintat cuibul "Avram Iancu" sub conducerea camaradului Nicu Iancu, secretar fiind... iar casier Ioan Mitea...»

Sedinta a fost scurtã. Dupã iscãlirea procesului verbal de toti cei prezenti (în numãr de sapte), m'am simtit dator, ca sef al cuibului, sã rostesc câteva cuvinte. Cum nu prea eram orator, am spus pur si simplu ceeace simteam nevoia de a spune într'un moment atât de important ca acesta. Stiu cã am insistat asupra camaraderiei: «De aci inainte, in orice împrejurãri, la bine si in momente grele, sã fim ca fratii. Un trup si-un suflet. Uniti si solidari in toate câte vom intreprinde... Lupta in care ne angajãm, va fi grea la început, cãci vom fi singuri, numai noi sapte, înconjurati de o lume neîntelegãtoare si dusmãnoasã. Aceastã lume însã va trebui s'o convingem de cauza dreaptã pentru care luptãm, aducându-o, încetul cu încetul de partea noastrã. Iar pe dusmanii si trãdãtorii de neam, cari ne duc tara la ruinã, trebue sã-i combatem si sa-i învingem». Ca încheiere, am citit cu voce tare ultima scrisoare primitã dela dl. Banea, din Iasi, si care termina astfel: «... Dar odatã ce ati pornit pe acest drum, nu mai existã nici oprire nici întoarcere. Legionarul nu cunoaste decât biruintã sau moarte».

In aceasta sedintã am luat o singurã hotãrîre, si anume fiecare din noi va sta de vorbã cu prietenii pe cari îi are, alegând dintre acestia pe cel mai bun, mai viteaz si mai cu dragoste de tarã. Acesta, dupãce va fi pregãtit sufleteste îndeajuns, va fi adus in cuib.

Dupãce am fixat data si locul sedintei urmãtoare, camaradul Mitea, casierul cuibului, a procedat la strângerea primelor cotizatii.

Senini la suflet si plini de încredere in viitorul spre care ne îndreptam, ne-am desptãrtit apoi cu salutul nostru: Trãiascã Legiunea!...

 

*

*   *

 

Dela Iasi, dl. Banea continua sã ne trimitã, când si cum putea, câte-o brosurã, câte-un ziar sau orice altã tipariturã cu con~inut doctrinar sau propagandistic. Dar mai cu seamã îndemnuri si cuvinte de imbãrbãtare. Scrisorile lui Ion Banea aveau darul de a incãlzi inima cui le citea; simteam cum ne cresc aripile sufletului, cum, sub flacãra cuvintelor sale, ni se cãlea vointa de luptã si încrederea in biruinta Legiunii.

Mi-aduc aminte cã in anii de liceu am avut, pe rând, doi profesori de religie; unul, paremi-se, era doctor in teologie si filosofie. Trebue sã mãrturisesc cã niciunul dintre ei n'a reusit sã mã facã sã inteleg ce este credinta, cum si in ce fel un om poate deveni cu adevãrat credincios. A reusit însã Ion Banea. De fapt nu stiu dacã credinta mea ajunsese a fi cât un bob de mustar, -stiu doar cã pe acea vreme mã simteam in stare sã misc muntii din loc. Cel putin aceasta era sensatia pe care o trãiam. Inaintea oricãrei actiuni la care porneam, mã rugam întâiu lui Dumnezeu. N'as vrea sã fiu înteles gresit, lãsând impresia cã pânã aci as fi fost ateu. Doamne fereste! Dar nevoia profundã, as putea spune irezistibilã, de a cãuta ajutor si întãrire in rugaciune, n'o simtisem in acest fel mai inainte niciodatã. Iar acea asurare, acea seninãtate dãtatoare de nãdejdi, dupã un dialog intim cu Creatorul nostru, nu-mi amintesc s'o fi avut înainte vreodatã. Credeam in Dumnezeu, in bunãtatea si dreptatea lui supremã. Dar in acelasi timp îmi iubeam neamul din care ma nãscusem si sufeream din cauza stãrii de umilintã si mizerie in care se gãsea, din cauza nedreptãtilor pe cari nici dupã un deceniu dela înfãptuirea României Mari nu încetase sã le îndure -de astãdatã din partea propriilor lui conducãtori. Intuitiv, recunosteam in Corneliu Codreanu omul trimis de Dumnezeu a scoate neamul românesc din marasmul in care se gãsea astãzi, omul chemat a fãuri o Românie nouã, o tarã cu adevãrat româneascã, mândrã, cinstitã si puternicã. O tarã cum, de altminteri, orice român de bine o dorea. Ca ostas al lui, ca legionar, ma simteam dator si in acelasi timp mândru si fericit de a ajuta la înfãptuirea acestei opere mãrete, pentru care eram sigur cã într'o zi -mai apropiatã sau mai indepãrtatã- întreaga suflare româneascã îi va aduce cea mai adâncã recunostinta.

Aceastã credintã, aceste convingeri ce prinseserã adânci rãdãcini in sufletul si constiinta mea, am cãutat in mod necontenit sã le rãsãdesc in sufletul camnarazilor mei de cuib. Mare mi-a fost bucuria si satisfactia vãzând cum incoltea sãmânta aruncatã, dând rod mai vremelnic chiar decât nãdãjduisem. Avântul cu care acesti bãeti s'au pus pe treabã, destelenind ogorul Sibiului -pânã aci arid si refractar ideologiei nationaliste legionare- era de mai mare dragul ! Nu trecuse bine o lunã si cuibul nostru numãra zece membri.

Astfel nu e de mirat cã înainte de a se împlini douã luni dela înfiintarea cuibului «Avram Iancu», Sibiul legionar dispunea deja de 4 cuiburi, o Frãtie de Cruce si un cuib de surori legionare.

In afarã de cuibul-matcã, luaserã fiintã urmãtoarele cuiburi, formate din meseriasi si muncitori : cuibul «Vlad Tepes», având ca sef pe Chirilã Pavel; cuibul «Tudor Vladimirescu» -sef Luha Ion; cuibul «Mihai Viteazu»- sef Florea Aurel; Frãtia de Cruce «Martirii Credintei», formatã din studentii Academiei Teologice Andreene -sef Beleutã; in fine, cuibul de femei si fete «Ecaterina Teodoroiu» .

In interiorul judetului, cu exceptia satelor din imediata apropiere a orasului (Gusterita, Bungard, Mohu), încã nu apucasem sã pãtrundem. Nici n'am fi avut când si cum in scurtul rãstimp de douã luni.

Deasemeni, nu luasem încã niciun contact cu avocatul Corneliu Georgescu, unul dintre cei patru cu care Corneliu Codreanu întemeiase in 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail, si care, dupã 8 ani de sbucium, persecutii si închisori, se stabilise in Miercurea Sibiului -în apropiere de Poiana, satul sãu natal- profesând avocatura. Urmasem sfatul d-lui Banea: «Pe Corneliu Georgescu ar fi mai bine sã nu-l tulburati deocamdatã. Abia a prins chiag in Miercurea. N'aveti grije, vine vremea in care va fi nevoie de dânsul si-atunci, sunt sigur, nu va întârzia niciun minut dela datorie...»

Ion Banea a avut dealtminteri perfectã dreptate. Câteva luni mai târziu, adicã in Iulie 1932, Legiunea intr'adevãr s'a vãzut nevoita a apela la prezenta sa in prima linie de luptã, iar Corneliu Georgescu a fost prezent la datorie.

Cam aceasta era situatia in luna Aprilie 1932, adicã douã luni dupã întemeierea primului cuib.

Dar in aceeasi lunã încã o echipã compusã din legionarii Dumitru Banea, Neculai Strugaru si Aurelian Teodorescu, venind din Moldova, apare pe neasteptate in Sibiu, bãtând la usa locuintei mele.

-Ne-a trimis dl. comandant Banea ca sã vã ajutãm la «destelenirean judetului!»...

A doua zi am pornit sã bãtãtorim satele. Dupã o serie de peripetii, suntem arestati de douã ori, iar cei trei camarazi pe cari ni-i trimesese Ion Banea ca sã ne ajute, sunt trimisi in judecatã, dupã Legea Micului Parchet. Apãrarea o face avocatul Bidian. Procesul -primul de acest fel la Sibiu- stârneste mare vâlvã. Dar Tribunalul nu poate stabili nicio vinã in sarcina inculpatilor. Cei trei legionari sunt achitati. Dupã proces insã, politia i-a trimis «la urmã».

In Iunie cade dela putere guvernul Iorga-Argetoianu, înlocuit fiind de un guvern national-tãrãnist, in frunte cu Alexandru Vaida Voevod. Se fixeazã ca datã pentru noile alegeri ziua de 17 Iulie. Soseste din Iasi Ion Banea: «Ce ziceti, leilor: intrãm sau nu întrãm in alegeri...?». Dupã o serie de consfãtuiri, Sibiul legionar se hotarãste a participa la alegerile generale.

Noi marsuri de propagandã prin judet. Bãtatorim pe jos sute de kilometri. Din judetul Târnava Mare vin sã ne ajute studentii legionari Eugen Bârsan si Alexandru Barani.

Insfârsit, soseste ziua alegerilor. Si-apoi numãrarea voturilor. Nu mai tin minte câte partide au depus liste la Sibiu. Stiu cã au fost multe. Dar spre mirarea multora, Garda de Fier ajunge a se clasa in al treilea loc, imediat dupã national-tãrãnisti si liberali.

 

- II -

 DOMNUL BANEA

-Vine domnul Banea! 

-Adevãrat...?

-Da, soseste mâine dupã, masã cu personalul de Copsa. Anuntã în grabã bãietii: mâine, Sâmbãtã, orele 8 seara adunare la sediu.

Ochii lui Banta strãlucesc de bucurie. Ghicesc din privirea lui cã ar vrea sã-mi mai punã o seamã de întrebãri. Eu însã, i-o iau pe dinainte:

-Lumea trebue avizatã fãrã întârziere. Timpul e scurt. Ai mult de alergat...

-Am înteles...

Legionarul Aurel Banta, unul dintre primii zece tineri cu care am înjghebat organizarea noastrã la Sibiu, salutã scurt, cu mâna pe inimã si-apoi spre cer, si, renuntând la întrebãrile ce-ar fi dorit sã-mi mai facã, pleacã cu pas grãbit sã execute ordinul.

Pentru lumea legionarã din orasul nostru, venirea d-lui Banea era un eveniment deosebit de important, luând caracterul unei adevãrate sãrbãtori. Ion Banea fusese însãrcinat de Cãpitan cu organizarea si conducerea judetului Sibiu, dat fiind faptul cã era originar din acest judet, nãscut fiind in fruntasa comunã Vurpãr si, in acelasi timp, unul dintre cei mai valorosi si dinamici stegari ai Legiunii. Cum însã pe acea vreme era obligat a-si petrece cea mai mare parte din timp la Iasi, unde isi fãcea studiile (tocmai isi luase licenta in Drept, aflându-se acum in ajunul examenelor de doctorat in Medicinã), nu avea posibilitatea de a fi intre noi decât din când in când, adicã in sãptãmânile sau lunile de vacantã. In timp ce se afla la Iasi, nu inceta insã de a se îngriji de bunul mers al tinerei noastre organizatii dela Sibiu, trimitându-ne regulat scrisori cu sfaturi si instructiuni, precum si pachete întregi cu reviste si brosuri de doctrinã nationalistã.

Potrivit cu necesitãtile acelei epoci de inceput -mai ales cã efectivul organizatiei de Sibiu se compunea pe acea vreme aproape exclusiv din tineret- posturile de comandã si rãspundere, cu exceptia aceluia al conducerii judetene, detinut de comandantul Ion Banea, nu erau decât douã, si anume: acela de sef al Corpului Legionar, adicã al totalitãtii cuiburilor de tineri, care îmi fusese încredintat mie, si acela de sef al «propagandei legionare la sate» incredintat lui Dumitru Banea (Mitu), fratele comandantului Ion Banea. De Frãtiile de Cruce si Cetãtui, ma ocupam deocamdatã tot eu. Postul de sef al organizatiei orãsenesti (sau al garnizoanei, cum s'a chemat mai târziu) nu era încã ocupat, cãci nu se înfiintaserã pânã atunci asa zisele «cuiburi de bâtrãni», desi contam deja cu un mare numãr de prieteni si simpatizanti din rândurile celor mai vârstnici decât noi...

Vestea cã a sosit dl. Banea si cã mâine il vom avea in mijlocul nostru va stârni si de data aceasta mare bucurie in rândurile legionarilor din Sibiu. Eram sigur cã nu va lipsi niciunul dela adunarea anuntatã. Prezenta domnului Banea avea asupra noastrã efectul unui magnet, cãruia nimeni nu-i putea rezista. Toti vor dori sã-l vadã, sã afle din gura lui noutãtile ce ni le aducea dela Iasi si sã-i asculte minunatele povestiri despre Cãpitan si despre isprãvile nãzdrãvane ale camarazilor moldoveni. Cei cari nu-l vãzuserã încã pe domnu' Banea, cunoscându-l doar din înflãcãratele descrieri ale camarazilor mai vechi, erau nerãbdãtori de a-l vedea in fine in carne si oase.

 

*

*    *

 

A doua zi, cam pela orele patru dupã masã, mã aflam impreunã cu Ion Aldea pe peronul gãrii. Amândoi imbrãcati de sãrbãtoare, in costume nationale, suntem tinta privirilor lumii dimprejur. Dacã am fi venit in frac si joben, fãrã îndoialã am fi stârnit mai putinã senzatie.

Cei doi «curcani», cari fac de serviciu pe peronul gãrii, ne arunca priviri piezise. Li se pare, pe semne, cã e ceva suspect la mijloc, ceva «subversiv». Insfârsit, unul dintre ei se hotãrãste, pentru orice eventualitate, a raporta «cazul» Comisariatului gãrii.

Intre timp aflãm dela un impiegat de miscare cã personalul de Copsa Micã va sosi astãzi cu ceva întârziere. Timpul trece încet, minutele ne par ceasuri. Cãutãm sã ne calmãm nerãbdarea plimbându-ne cu pasi rari dela un capãt la altel al peronului, fãrã a ne sinchisi de lumea care se uitã la noi ca la urs. Auzim, in mai multe rânduri, explicatia datã in soaptã: «Astia sunt din garda lui Zelea Codreanu...»

Insfârsit soseste trenul. Cãlãtorii încep sã coboare din vagoane.

-Uite-l colo! Il vezi...?

Aldea l-a descoperit cel dintâiu. Mã trage de mânecã cuprins de nerãbdare.

Ion Banea a coborît dintr'un compartiment de clasa a treia, urmat de doi tãrani, cari, dupã port socotind, par a fi de prin pãrtile Ocnei Sibiului. Observãm cã stã de vorbã cu ei. Insfârsit, le întinde mâna. Cei doi sãteni îl salutã respectuos, pierzându-se apoi in mijlocul multimii ce tinde spre iesirea gãrii. Imi dau seama cã din aceastã clipã judetul Sibiu numãrã cu doi legionari mai mult. Aceasta este «propaganda dela om la om» , despre care ne vorbise dl. Banea in repetate rânduri si pe care el însusi o cultiva cu asiduitate, folosind orice prilej ce i se oferea...

Noi ne opriserãm la vreo zece pasi de scãrile vagonului din care coborîse, pentru a nu-l stânjeni in conversatia sa cu cei doi tãrani. La un moment dat observãm cã si dânsul ne-a zãrit. Poartã aceeasi cãmasã in care l-am cunoscut la congresul studentesc din 1931. O recunosc dupã cusãtura cu «pui» albastri. Pe reverul bunditei lui moldovenesti, strãluceste un mic «gard», iar geanta mare, roasã pela colturi, pe care o poartã in mâna stângã, o cunosteam, de asemeni, de demult. E plinã doldura. «Ne aduce manifeste si brosuri» -îmi sopteste Aldea, in timp ce ne indreptãm spre al intâmpina. Luând pozitia reglementarã, il primim cu salutul nostru legionar, urându-i bun sosit.

-Ura leilor! Ma bucur cã vã vãd sãnãtosi. Ne strânge pe rând mâinile. Pe sub borurile largi ale pãlãriei lui negre, doi ochi senini imprãstie luminã si voie bunã. Apoi, cu un oftat de usurare:

-Ehei, iacã-ma din nou la Sibiu ! Mi-a fost dor de voi... Da' pe aici ce mai este nou? Cum merge treaba? Unde e Mitu? Dece n'a venit si el cu voi?

-Mitu a plecat la Vurpãr sã «pregãtescã terenul». Socoteam cã vei vrea sã te odihnesti, cel putin vreo douã-trei zile, acasã, in Vurpãr, si asa ne-am gândit, cum mâine e Duminicã, sã pornim dis de dimineata cu totii într'acolo, ca sã apucãm din vreme la Bisericã, iar, dupã slujbã, sã tragem o întrunire in mijlocul satului...

-Bravo leilor ! Ati avut o bunã idee, mã declar complet de acord.

Pornim spre oras.

La vreo 20 de pasi dupã noi, agentul de politie Ion Finichiu ne urmeazã «neobservat». Când, la un moment dat, ne-am intors toti trei, privind inapoi, s'a prefãcut cã priveste interesat la vitrina unei prãvãlii de unelte agricole.

-Am fost supraveghiati tot timpul, observã camaradul Aldea.

Peste fata lui Ion Banea trece o umbrã fugarã, iar vocea lui moale si voalatã, sunã de astãdatã aproape metalic: 

-Caraghiosii de ei !

 

*

*    *

 

Micul si sãrãcãciosul nostru sediu din Târgul Pestelui n. 9 s'a umplut de lume. In afarã de legionari, fuseserã invitati a lua parte la adunare deasemeni prietenii si simpatizantii Legiunii. Era dorinta d-lui Banea ca sã-i vada strânsi pe toti, sã poatã vorbi tuturor, iar la urmã sa se intereseze de fiecare in parte, intretinându-se mai mult cu simpatizantii decât cu noi, legionarii. Dealtfel, numãrul acestora crestea mereu. Unii dintre ei, cei mai tineri, vor ingrosa ca mâine rândurile noastre, încadrându-se in cuiburile Corpului Legionar. Altii, mai in etate, vor înfiinta cuiburile lor, iar cel mai vrednic si capabil dintre ei va fi seful organizatiei orãsenesti, in timp ce prietenii si simpatizantii, a cãror situatie ar putea fi periclitatã in momentul in care s'ar afla cã sunt «gardisti», se vor multumi cu aceea de a ne putea ajuta materialiceste, sprijinind din umbrã lupta noastrã.

Un vânt de primãvarã pornise sã batã dela un capãt la altul al tãrii. Vânt ce aducea cu el mireasma unei vieti noi. Poporul începuse sã se trezeascã. Tineri si bãtrâni, impinsi de o tainicã forta, vin sa-si astâmpere setea lor de dreptate si adevãr la isvoarele cristaline ale Legiunii. Neamul românesc, cu intuitia lui sãnãtoasã, începe a recunoaste in persoana Cãpitanului omul trimis de Providentã pentru a- l scoate din marasmul in care zace si a-l conduce pe cãrãri de culmi insorite spre un viitor mãret si luminos.

La Sibiu, abstrãgând tineretul, cei cari au venit printre primii la chemarea Legiunii au fost, in general, oameni mai simpli, umili cetãteni ai orasului nostru. Iatã, spre exemplu, din grupul celor cinci care sed pe banca din fundul sãlii, primul, cel in costum cenusiu, cu fruntea inaltã de poet, nu este cum s'ar putea crede vreun director de bancã, vreun medic sau advocat, ci croitorul Dumitru Dusleag, al cãrui modest atelier de croitorie se gãseste doar la câtiva pasi de sediul nostru; lângã el, bãrbatul inalt si robust, încãruntit pela tâmple, este comerciantul Cotrus (fratele poetului Aron Cotrus), membru in «Comitetul de 1000», care dela inceput ne-a ajutat cu bani pentru a ne putea tipãri primele noastre manifeste. Al treilea in grup este cismarul Vasile Buta, care, pentru a putea participa la sedintele noastre, face de fiecare datã o cale de cinci kilometri pe jos. Dar printre acestia, iatã si o exceptie: bãtrânelul acela simpatic, cu mustata cãruntã, cu ochi vioi, neastâmpãrati, mereu anturat de tineri, in mijlocul cãrora pare a se simti mai bine decât printre cei de o vârstã cu el. Este dl. Mandan, profesor in pensie, care se poate mândri de a fi fost primul intelectual intrat in organizatia legionarã dela Sibiu. Zilnic îsi manifestã marele regret cã nu e cu 40 de ani mai tânãr; ar vrea sã îmbrace si el cãmasa verde si sã mãrsãluiascã in rând cu noi.

Un caz cu totul aparte, si in acelasi timp miscãtor, îl constitue acea femeie firavã si uscãtivã, îmbrãcatã in negru, care sade lângã geam -locul ei predilect. Privirea-i voalatã rãtãceste in lumi depãrtate. Ceeace vãd ochii ei, in acele tainice lumi, nouã ne rãmãne ascuns. Trebue cã sunt lucruri minunate, cãci pe figura ei s'a asternut lumina unei adânci pãci sufletesti. E oarbã. Vine regulat sã asculte cântecele noastre legionare, pe care le cunoaste de-acum p-e toate pe dinafarã. De data aceasta a venit sã auda glasul drag al nepotului ei, Ionel. E mãtusa lui Banea...

In turnul Bisericii Luterane clopotul a bãtut ora opt. Camaradul Vasile Vlad, care a fãcut de planton afarã, intrã grãbit anuntând:

-Vine domnu' Banea !

Bãetii, in cãmãsi verzi, formeazã careul, pe cuiburi: cuibul de comandã «Avram Iancu», primul cuib înfiintat la Sibiu, apoi cele trei cuiburi muncitoresti: «Mihai Viteazu», «Tu dor Vladimirescu» si «Vlad Tepes». Cuibul «Martirii Credintei», care, in anii ce-au urmat, a dat alesi luptãtori si adevãrati martiri pentru cauza legionarã -un Ion Faur s. a.- este reprezentat prin doi delegati, studenti teologi. Din Frãtiile de Cruce «Gheorghe Lazãr» si «24 Ianuarie» n'au venit decât doi elevi de fiecare Frãtie. S'au travestit ca nu cumva sã fie recunoscuti de vreun rãuvoitor si pârîti profesorilor, in care caz îi astepta eliminarea din toate scolile. Acesti patru elevi indrãzneti Ionel Rodeanu, Petre Fleschin (care, in ciuda primejdiei, isi îmbrãcase, sub veston, camasa verde), Munteanu si Nicolae Popovici, nesocotind ordinul nostru, si-au luat asuprã-si acest risc, din dorinta arzãtoare de al cunoaste pe comandantul Banea... In fine, ultimul flanc îl formeazã Cetãtuia «Ecaterina Teodoroiu».

Intrã dl. Banea. Comenzi scurte, date in surdinã. Peste cincizeci de brate pornesc dela inimã, svâcnind spre cer. Ies in fata frontului si dau raportul.

La salutul Comandantului Ion Banea, legionarii rãspund, pãrând un singur glas: Trãiascã Legiunea!

Cu acel surâs, plin de luminã, care avea darul de a inspira simultan simpatie si o nemãrginitã încredere, dl. Banea îsi plimbã câteva clipe privirea peste cei prezenti in sa1ã, cãutând sã ne cuprindã pe toti. Apoi, ca de atâtea alte ori, sprijinindu-si degetele in subsioarele bunditei, priveste câtva timp la pãmânt, pentru asi aduna gândurile. Ochii i se îndreaptã apoi spre peretele din fatã si rãmân pironiti pe chipul Cãpitanului, care atârnã aci, împodobit cu panglici verzi si tricolore. Insfârsit, in tãcerea plinã de asteptare ce s'a asternut in salã, începe a vorbi, cu glas rar si domol. Dela primele cuvinte, multimea este cuceritã. In momentul in care ajunge sã ne vorbeascã despre dusmanii neîmpãcati ai Legiunii, despre cãlãii tineretului nationalist, cari din nou s'au nãpustit cu urã asupra legionarilor, întemnitându-i si schingiuindu-i, vocea lui devine asprã, iar inimile noastre vibreazã de revoltã. Tot el însã ne-o potoleste, învãtându-ne sã rãbdãm cu eroism toatã ocara si prigoana nedreaptã deslãntuitã de puterile întunericului, cãci deasupra noastrã existã un Dumnezeu care vede toate si-un Arhanghel care ne ocroteste cu spada lui de foc. Soarele dreptãtii va rãsãri in curând pentru întregul neam românesc, rãsplãtind toate suferintele si jertfele noastre...

-Iar dacã o fi sã cãdem cu totii sub loviturile dusmane, sã nu ne înspãimânte acest lucru: sângele nostru nu va curge în zadar. Peste mormintele noastre vor duce altii lupta mai departe, pânã ce întregul neam va deveni legionar. Pentru infãptuirea României noi, a României Legionare de mâine, nicio jertfã nu ne va fi prea scumpã...

Micul nostru sediu rãsunã apoi de mândre cântece legionare: «Sculati-vã din munti si vãi, urmasi ai sfintilor eroi...»., «Legionari sã'ntindem hora...» si Marsul legionarilor Sibieni: «Se trezesc mãrete umbre pe-al selimbãrului plaiu...»

 

*

*    *

 

In «pãdurea cu fiare sãlbatice», pe care a trebuit s'o strãbatem in anii ce-au urmat, coasa mortii a rãrit inspãimântãtor rândurile noastre. Sibiul i-a dat si el cu dãrnicie contributia in sânge si morminte:

Ion Banea...

Petre Fleschin, Ion Faur, Ionel Rodeanu, Vasile Vlad, Aurel Banta... Sunt doar câtiva din cei multi.

Dar jertfa lor nu va fi în zadar.

«Peste mormintele noastre vor duce altii lupta mai departe... pentru înfãptuirea României noi, a României legionare de mâine...»

Acestea au fost cuvintele Comandantului Legionar Ion Banea, în care a crezut. In aceastã credintã si-a dat viata, cãzând sub gloantele ucigase comandate de un regim criminal si corupt.

Noi, cari cu voia lui Dumnezeu am supravietuit groaznicului mãcel, sã nu uitãm aceste cuvinte, sã nu desmintim credinta in care a murit unul dintre cei mai de seamã ostasi ai Cãpitanului.

Destinul ne-a rezervat privilegiul si sfânta datorie de a duce mai departe lupta neamului românesc pânã la biruinta finalã...

 

- III -

 PRIMA MEA INTÂLNIRE CU CÃPITANUL

 

Sosind la Bucuresti cu vreo zece zile inainte de începerea examenelor, am tras, ca deobiceiu, la unchiul meu Simion, care locuia pe strada Virgiliu, în apropierea cazãrmii Corpului de Gardã al Palatului.

Eram student in Drept, în anul al treilea, în ajunul examenelor de licentã. Mã înscrisesem la trei din cele cinci examene, rãmânând ca la celelalte douã sã mã prezint în proxima sesiune. Desi timpul ce-l avusesem la dispozitie pentru a mã pregãti fusese relativ scurt si plin de momente agitate, mã simteam totusi destul de tare în douã materii; în ceeace priveste a treia, Dreptul Comercial si Finante, nu eram deloc sigur cã voiu reusi la examen, cãci, pe lângã faptul cã nu citisem îndeajuns materia, se mai intâmpla cã din toate disciplinele predate in Drept, aceasta era unica pentru care nu aveam niciun fel de înclinatie. Astfel reusita la aceastã a treia materie depindea mai mult sau mai putin de ceeace mai puteam inmagazina cerebral in urmãtoarele opt sau zece zile ce-mi rãmâneau pânã la examen. Ceeace mã împiedicase de a mã prepara mai temeinic, fuseserã mai cu seamã cele douã arestãri suferite in decursul ultimelor luni; la urma urmei, nimic neobisnuit in viata unui student legionar. Fusesem purtat dela o inchisoare la alta, împreunã cu alti camarazi, bine inteles, ca de atâtea alteori, fãrã nicio bazã legalã. Motivul arestãrii a fost faptul de a fi tinut întruniri in câteva sate din judetul Sibiu. Dar, cum spuneam, accidente de acest gen erau ceva comun si in acelasi timp inevitabile in viata sbuciumatã pe care am dus-o noi, legionarii, iar dacã -din cine stie ce cauze- omisesem a include in calculele mele probabilitatea unor astfel de accidente, apoi a fost, desigur, datorita in mare parte indestructibilului optimism de care eram însufletit in acei ani ai tineretii mele.

Cum la Facultatea de Drept din Bucuresti frecventa nu era obligatorie, odatã cu terminarea primului an, in care frecventasem simultan Academia de Bele-Arte, am renuntat la sederea mea in Bucuresti, dându-mi perfect seama ca aceasta era împreunatã cu o seamã de cheltueli, cãrora tata, de aci înainte, nu le-ar mai fi putut face fata. Greutãtile financiare in care intrase familia mea, in mod neasteptat, in timpul acelor bine cunoscuti ani de crizã ce-a sguduit întreaga tarã, determinând guvernul de a interveni prin legea conversiunii datoriilor, m'a fãcut sã renunt la Bele-Arte, unde frecventa era, natural, obligatorie, si, reintors in orasul meu natal, Sibiu, sã-mi caut un serviciu, pentru a putea contribui cu leafa mea la usurarea greutãtilor familiale. Astfel, la Bucuresti nu mai cãlãtoream decât cel mult de douã ori pe an, in timpul sesiunii examenelor la Facultatea de Drept.

Activitatea, as putea spune neintreruptã, ce-o desfãsuram in acesti ani ai tineretii mele in cadrul Legiunii, ca si obligatiile de functionar ce le-am avut timp de un an (cat am lucrat într'un birou al Cãilor F'erate Române), aproape nu-mi mai lãsau rãgaz pentru a mã putea tinea de carte. Totusi, preocuparea mea -partea cea mai de cãpetenie- pe acea vreme, era aceasta: terminarea cat mai grabnicã a studiilor universitare. Tineam cu tot dinadinsul sã-mi iau licenta in Drept cat mai curând posibil, pentruca, in calitate de avocat, sa mã pot ocupa, cu un ceas mai de vreme, de procesul complicat in care se gãsea tata cu niste Bãnci, datoritã contractãrii unor împrumuturi agricole, proces ce adusese in casa noastrã multe griji si supãrãri. Pierderea acestui proces ar fi însemnat ruinarea familiei noastre din punct de vedere economic. Ma simteam dator sã-l ajut pe tata, sã-l descarc, cel putin partial de grija si rãspunderea ce le ducea singur si in acelasi timp sa-mi apãr familia de nenorocirea ce-o ameninta. Dar cum? Nu vedeam altã cale decât aceea de a deveni cât mai repede avocat si... a câstiga procesul ! Plan cu adevãrat simplist, ba chiar nãstrusnic, izvorît si alimentat exclusiv din încrederea si optimismul caracteristic tineretii. Oricare om matur ar fi zâmbit cu scepticism in fata acestui plan, oarecum copilãresc, având la îndemânã destule motive pentru a se îndoi de rezultatele lui practice, afarã doar, dacã Dumnezeu ar fi intervenit cu vreo minune.

Ei bine, aceastã minune s'a realizat. Cãci, in treacãt fie zis, luându-mi licenta, m'am înscris fãrã întârziere in Baroul avocatilor^*). M'am ocupat, in acelasi timp, cu toatã seriositatea de procesul mai sus amintit. Am apucat sa-l desbat, în faza lui finalã, alãturi de un avocat mai bãtrân, care a fost bucuros de a împãrti cu mine rãspunderea unui eventual insucces. Procesul a fost câstigat!

Tot în treacãt fie, zis: la câstigarea bãtãliei ce-am dus-o pentru a face posibilã «minunea», a contribuit in mare parte Cãpitanul... Dar toate acestea se vor desprinde cu mai multã claritate din cele ce voiu povesti mai la vale.

^*) -Stagiul mi l-am facut in biroul avocatului Bidian, impreuna cu camaradul Lae Lupu din Alba Iulia.

 

*

*   *

 

Ajuns in strada Virgiliu si sunând la portita de lemn deasupra cãreia niste trandafiri agãtãtori formaserã in cursul anilor un baldachin viu, ascunzând cu desãvârsire tãblitã cu numãrul casei, mi-a iesit in întâmpinare mãtusa Florica. Unchiul meu, care era ofiter -pe acea vreme avea gradul de Colonel- nu sosise încã dela serviciu. Specializat in geodezie si cartografie, îndeplinea deja de multi ani functiunea de sub-director al Institului Geografic al Armatei. In mod aproape obisnuit, sosea foarte târziu acasã. Vãrul meu, Mircea Traian, elev la liceu pe acea vreme, deasemeni nu era acasã.

Mãtusa m'a instalat in cãmãruta de lucru a unchiului Simion, o încãpere micã si modestã -«nepretentioasã ca si mine», obisnuia sã spunã unchiul meu- care, in afarã de o masã de scris, un scaun si o etajerã de cãrti, nu mai continea decat un vechiu pat de campanie, cu o saltea atât de vârtoasã de-ai fi zis cã-i umplutã cu ciment. Patul era de fier, demontabil, si servise unchiului meu in timpul primului rãzboiu mondial, in anii in cari a stat pe front, ca ofiter comandant al unei unitãti de pionieri. Tinea la acest pat ca la un vechiu si bun camarad, iar dacã nu s'ar fi insurat, cum obisnuia sã-l tachineze mãtusa Florica, ar fi continuat sã doarmã într'însul pânã la sfarsitul vietii. In acest pat-relicvã, piesã demnã de un muzeu, dormeam eu când veneam pe timp mai scurt la Bucuresti.

Sã-mi fie iertatã atentia neobisnuitã acordatã unui obiect mort, unui neînsemnat pat de campanie, pe care oricine, in afarã de unchiul meu, bine înteles, l-ar fi aruncat la fier vechiu. Am insistat doar din cauza amintirilor ce mã leagã de acest pat vechiu, natural amintiri de altã naturã decât acelea ce i le purta unchiul meu. Sunt aduceri aminte din anii de prigoanã ce-au urmat zilelor însorite de care mã ocup aici, in cari soarta m'a purtat in repetate rânduri pela Bucuresti. Am venit atunci, in felurite împrejurãri, ca sã-mi odihnesc pe acest modest pat de campanie, pentru o noapte sau douã, trupul slãbit si istovit de inchisori. Asa, spre exemplu, dupã eliberarea mea din închisoarea Jilava, in primãvara anului 1934, apoi când mi-au dat drumul din lagãrul dela Vaslui, sau un an mai târziu când, in cea mai asprã epocã de prigoanã, venisem sã iau legãtura cu Comandamentul Miscãrii, etc. In acest pat, in seri târzii, am rostit in gând cele mai fierbinti rugãciuni pentru salvarea Cãpitanului, ori am implorat ajutorul ceresc împotriva primejdiilor de moarte ce ne dãdeau târcoale, in acei ani de tristã memorie, in întunecata padure cu fiare salbatice, in care se transformase pentru noi, legionarii, pãmântul tarii noastre rornânesti... Dar despre toate acestea, despre toate câte aveam sã mai pãtimesc ca legionar in anii cari au urmat, nu bãnuiam din fericire încã nimic pe vremea aceea...

 

*

*    *

 

In acea searã, dupã sosirea mea la Bucuresti, fiind obosit de drum, m'am culcat ceva mai de vreme, fãrã sã mai astept sosirea unchiului meu. In pofida vârtoseniei patului spartanic, am adormit imediat.

A doua zi m'a destepat ciripitul pãsãrilor cari se alungau in sbor sglobiu prin frunzisul copacului din fata ferestrei. M'am trezit din somn cu o curioasã senzatie; era ceva plãcut, linistitor, dar imposibil de definit. Aveam impresia ca in cursul noptii as fi fãcut o lungã cãlãtorie, undeva, prin locuri cu totul necunoscute, din care aduceam ca singurã reminiscentã viziunea unei vaste grãdini cu ciresi înfloriti, al cãror parfum dluce-amãrui pãrea cã îmi stãrue încã in nãri. Dar toate eforturile pe care le-am fãcut pentru a-mi reaminti mãcar crâmpeie din visul avut in acea noapte, au rãmas zadarnice. Imi amintesc in schimb foarte bine de seninãtatea si buna dispozitie ce mi-au stãpânit sufletul in acele ore de dimineatã, premergãtoare primei mele intdlniri cu Cãpitanul...

Nu bãtuse încã ora opt când am pornit spre centrul orasului. Vroiam sã trec mai întâiu pela Facultate, pentru a mã incredinta de data exactã a fiecãrui examen. De aci, conform cu planul ce mi-1 fãcusecm încã din ajunul plecãrii mele la Bucuresti, intentionam sã mã duc la sediul Gãrzii de Fier, din strada Aurel Vlaicu. Aduceam din Sibiu un raport scris, pe care tineam sã-1 predau, dupã putintã, Cãpitanului in persoanã. In acelansi timp vroiam sã aflu ultimele noutãti, luând cu mine, pentru a duce la Sibiu, eventuale ordine sau dispozitii. Nutream speranta de a-l întâlni pe Cãpitan la sediu, desi habar n'aveam dacã se gãsea la Bucuresti sau in cu totul altã parte a tarii.

Activam de peste doi ani in rândurile Miscãrii, dar nu mi se ivise încã prilejul de a putea vorbi cu Cãpitanul. Il vãzusem de douã ori, dar numai dela distantã. Cãpitanul, la rândul sãu, nu mã cunostea decât din rapoartele si relatãrile d-lui Banea, pe acea vreme seful organizatiei legionare Sibiu. Dorinta de a-l cunoaste pe Cãpitan, desigur, o aveam, cum oricare alt legionar in locul meu la fel ar fi avut-o. Dar, ca si pânã aci, nu mã gândeam si nu vroiam sã fortez acest prilej; gãseam cã e mai bine sã las totul pe seama destinuluî. Cam acestea îmi erau gândurile in momentele in care, dupã terminarea treburilor la Facultate, mã îndreptam cu pasi largi spre prima statie de tramvaiu, pentru a mã duce la sediu.

Nu-mi mai amintesc dacã pentru a ajunge la sediu am luat unul sau douã tramvaie. Tin însã foarte bine minte cã la vreo douã sau trei statii, înainte de a ajunge la destinatie, a urcat in acelasi tramvaiu -cine credeti?- Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatãl Cãpitanului, «Mos Zagreb», cum îi spuneam noi, legionarii. Purta obisnuitu-i costum national moldovenesc, pe cap o pãlãrie neagrã cu boruri moi, iar subsîoarã o servietã mare de piele si aceasta tot de culoare neagrã. Exact cum l-am cunoscut cu un an înainte, când, pentru prima (si ultima) datã, a venit sã ne viziteze la Sibiu.

La îndemnul insistent al taxatorului, «avansati înainte dom'lor!», cãci tramvaiul se umpluse de lume, iar locuri de sezut nu mai erau, Mos Zagreb îsi face loc prin multimea înghesuitã, ajungând însfârs in fatã, aproape de locul unde sedeam eu. Imediat m'am sculat in picioare, salutându-l si oferindu-i locul meu. Profesorul Codreanu s'a uitat lung la mine, apoi deodatã i s'a luminat fata: «Ehei, imi pãre cã te cunosc, camarade. Nu esti mata Nicu Iancu dela Sibiu?».

Am rãmas surprins cã-si mai amintea de mine. L'am rugat sã ia loc, dar a fost zadarnic. A refuzat categoric. «Cum, adicã, scoalã tu ca sã sed eu? Nu, eu nu fac una ca asta. Pãstreazã-ti locul, camarade ! Si-apoi sã stii cã nu-s asa bãtrân ca su nu mai mã tinã picioarele...»!

Pus in incurcãturã de vorbele profesorului, am încercat totusi sã mai îndrug ceva, dar Mos Zagreb mi-a pus mâna pe umãr si apãsându-mga cu energie, vrând-nevrând m'a fortat sã-mi reiau locul pe bancã.

Revederea neasteptatã cu profesorul Zelea Codreanu m'a bucurat sincer. Am aflat dela dânsul cã zilele acestea Cãpitanul s'ar gãsi in Bucuresti, dar nu stia dacã îl vom putea intâlni la sediu. In tot cazul eram bucuros cã nu voiu sosi singur la sediul legionar, pe care-l vizitam pentru întâia oarã, ci întovãrãsit de insusi tatãl Cãpitanului.

Din imaginea exterioarã ca si interioarã a sediului din strada Aurel Vlaicu nu mi-a mai rãmas pãstrat in memorie aproape nimic. In schimb imi amintesc cã la intrare am întâlnit câtiva legionari si douã surori legionare. Imi erau cu totii necunoscuti. Un tânãr de staturã mijlocie, cu pãrul blond, împãrtea la alti doi sau trei camarazi niste imprimate. Un altul era ocupat cu impachetarea imprimatelor -probabil vreun manifest sau circularã. Dupã cât am înteles, câtiva dintre bãetii prezenti aci veniserã pentru a se aproviziona cu tipãrituri legionare. Nu-mi mai amintesc precis, dar imi face impresia cã între camarazii pe cari i-am cunoscut personal cu aceastã ocazie a fost si Gheorghe Furdui, presedintele Centrului Studentesc, precum si Decebal, fratele Cãpitanului, pe care, in cursul anului, l-am reîntâlnit apoi de câteva ori pe coridoarele Facultãttii, fiind si el student in Drept.

Profesorul m'a pãrãsit pentru câteva clipe, reapãrând apoi cu stirea îmbucurãtoare pentru mine: «Cãpitanul e sus, asa cã poti sã te duci sã vorbesti cu dânsul. Dar grãbeste-te, altfel îl scapi...».

Imi aduc vag aminte cã am iesit intr'o curte, iar de aci am urcat o scarã, ajungând într'o camerã modest mobilatã. La dreapta, o use intredeschisã. Am fost întâmpinat de doi legionari, mai in vârstã decât mine, unul dintre ei fiind Mihail Polihroniade. Am aruncat o privire fugarã prin usa întredeschisã, dar n'am reusit sã zãresc nimic. Incãperea pãrea goalã, dând probabil spre altã odaie, de unde veneau niste sunete slabe, ca de farfurii sau pahare. Explicatia mi-a dat-o pânã la urmã chiar Misu Polihroniade: Cãpitanul era dincolo, in bucãtãrie, unde, nu mai tin minte cari legionari, veniti de nu stiu unde, luau ceaiul de dimineatã.

In timp ce conversam cu Polihroniade, vãd deodatã apãrând in pervazul usii figura inconfundibilã a Cãpitanului (acest moment mi-a rãmas adãnc gravat in memorie). Ca electrizat, am luat pozitia de «drepti», salutându-l cu salutul nostru legionar.

-Aa, mata esti Nicu Iancu... ? E bine ca ai venit, îmi pare bine cã te pot cunoaste... Mi-a strâns mâna, privindu-mã adânc in ochi. Eu de fapt te cunosc demult, din povestirile lui Banea. Dânsul mi-a vorbit des de d-ta.

N'am uitat si n'o sã uit niciodatã acea privire fascinantã, a ochilor lui de culoarea adâncimilor mãrii. Nu sunt in stare de a gãsi cuvintele potrivite pentru a descrie acea emotie, acea curioasã tulburare ce m'a cuprins in momentul in care mi-a strâns mâna si m'a privit in ochi. Ea m'a stãpânit aproarpe tot timpul cât am stat in fata lui. Pãrea ca toate câte erau in jurul meu se sterseserã, scufundându-se într'o ceatã deasã; pânã si vocile legionarilor din curte si toate celelalte sgomote îmi pãreau cã vin de departe, de foarte departe. Insãsi propria-mi voce, când rãspundeam întrebãrilor puse de Cãpitan, îmi suna atât de curioasã si distantã, încât imi fãcea impresia cã nu e a mea. Din ceata care se lãsase in juru-mi, doar fata Cãpitanului îmi apãrea clarã si luminoasã, ca sub lumina unui reflector puternic, doar cuvintele lui le mai auzeam... Totusi, lungul sir de ani ce s'au scurs de atunci mi-au sters din memorie multe din cuvintele pe cari le-a rostit in acea zi memorabilã pentru mine.

Mã gãseam, însfârsit, aproape pe neasteptate in fata aceluia pe care îl cãutasem încã din timpul adolescentei, fãrã sã fi avut pe acea vreme mãcar certitudinea cã ar putea exista aevea. In ultimii mei ani de liceu, incepusem sã-mi dau seama cã acel personagiu legendar, ce de mult îl purtam in mintea si sufletul meu, nu putea fi doar o simplã plãsmuire a imaginatiei mele de adolescent. Aceasta m'a indemnat sã nu desist de al cãuta. Pânã la urmã un instinct sãnãtos m'a ajutat sã-l gãsesc. Cãci in momentul in care am auzit despre Corneliu Zeiea Codreanu, Capitanul, mi-am dat seama imediat cã numai el putea fi acela pe care ani dearându-l îl cãutasem. Si, înainte de a-l fi vãzut mãcar, l-am urmat. Fãrã nicio ezitare, fãrã nicio rezervã... Astãzi, când astern pe hârtie aceste amintiri -la aproape patru decenii dela data întrãrii mele in Legiune- pot mãrturisi in mod deschis si din tot sufletul cã sunt fericit de a-l fi gãsit si de a-l fi urmat.

Voiu incerca, în cele ce urmeazã, sã redau, cel putin în parte, adicã în mãsura 4n care mã ajutã memoria, acea primã conversatie pe care am avut-o cu Seful Legiunii.

Dupã ce i-am predat raportul scris ce-1 adusesem dela Sibiu, Cãpitanul m'a întrebat câte zile aveam de gând sã stau la Bucuresti. I-am rãspuns cã venisem pentru a-mi da examenele. Timp de o clipã, privirea i s'a fixat asupra unui punct invizibil mie, situat undeva in depãrtare; apoi a spus, ca pentru sine, un «da», casicând si-ar fi confirmat un gând nerostit. Cine stie unde il purtaserã gândurile in acele cateva clipe. Privindu-mã din nou, m'a întrebat: «Ce face Corneliu, Corneliu Georgescu? E tot la Miercurea...?» I-am rãspuns cã l-am întãlnit cu vreo sãptãmânã înainte si cã deocamdatã îi merge bine. «Cea mai mare parte din timp si-o petrece in Miercurea, dar, din când in când, vine la Sibiu, pentru a desbate câte-un proces la Tribunal».

Corneliu Georgescu se stabilise cu vreo doi-trei ani înainte, ca avocat, in Miercurea-Sibiului, orãsel situat in apropierea comunei lui natale, Poiana-Sibiului. Dupã o foarte scurtã perioadã de viata oarecum mai linistitã, intrase din nou in luptã, cu ocazia alegerilor generale din 1932, figurând pe lista candidatilor Gãrzii de Fier la Sibiu...

Cãpitanul m'a întrebat apoi de Bidian si despre cum o duc pãrintii lui Ionel Banea. Avocatul Dr. Augustin Bidian intrase in Legiune scurt înainte de alegerile din 1932, figurând apoi si dânsul pe lista candidatilor nostri la Sibiu. In ce-i priveste pe pãrintii comandantului legionar Ion Banea (si ai lui Mitu Banea), iar, mai târziu, deasemeni socri comandantului legionar Nicolae Petrascu, tãrani fruntasi ai comunei Vurpãr, desi la o vârstã la care ar fi avut tot dreptul de a se bucura de zile mai senine si tihnite, avuseserã de îndurat încã in acea epocã nenumãrate neplãceri si suferinte, descinderi in miez de noapte, perchezitii, etc. Dar toate acestea n'au reusit sã-i frângã, ci i-a otelit, pregãtindu-i pentru acea grea loviturã sufleteascã ce aveau s'o îndure, câtiva ani mai târziu, prin pierderea fiului lor iubit, Ionel... Din conversatia ce-a urmat, am observat numaidecât cã despre toate câte se petrecuserã la noi, in orasul si judetul Sibiu, Cãpitanul era mult mai la curent decat putusem bãnui. Deasemeni am inteles cã dacã îmi retinuse atât de bine numele, desi nu ma vãzuse încã, pânã astãzi, faptul se datora, mai cu seamã a trei momente sau amãnunte din scurta-mi activitate legionarã de pânã atunci, si anume: înfiintarea primului cuib la Sibiu; manifestul meu din 1932, adresat tineretuiui din Sibiu (pe care, dupãcum se vede, Cãpitanul îl gãsise bun, cãci autorizase reeditarea si rãspândirea lui in câteva judete din Moldova si Muntenia), si marsul «Echipa Mortii», pe care îl scrisesem la începutul lui Mai 1932 si care, întretimp, se cânta în întreaga tarã.

Abia cãtre sfârsitul conversatiei, care, de fapt, n'a durat decât vreo douãzeci de minute, Cãpitanul a revenit brusc la examenele mele.

-Asa, vasãzicã, ai venit la examene...! Vezi, dusmanii Legiunii spun despre noi cã am fi niste neisprãviti. E o insultã si totodatã un mare neadevãr. Dacã acesti domni cari ne batjocoresc la orice ocazie ar fi trebuit sã-si facã studiile cum ni le-am fãcut noi, mereu loviti si tinuti in închisori, desigur cã ar fi rãmas niste neisprãviti. Noi nu. Noi am rãsbit prin toate greutãtile ce ni s'au pus in cale... Elevii si studentii nostri nu e voie sã-si neglijeze invãtatura. Dar nu numai ei; la fel meseriasul trebue sã invete sã ajungã un foarte bun mester in meseria lui. Ca in toate celelalte, legionarul sã fie si la învãtãturã intotdeauna intre cei dintâi... Apoi m'a întrebat:

-Esti pregãtit pentru examene?

Eram hotãrît sã nu-i ascund nimic. I-am spus cum stau lucrurile, cã la unul din cele trei examene nu eram îndeajuns de pregãtit. M'a ascultat atent, apoi, uitandu-se drept in ochii mei, mi-a spus:

-Va fi mai bine dacã vei da trei in loc de numai douã examene. Nu crezi? Noi nu stim niciodatã ce ne aduce ziua de mâine... Fã un efort, legionarul e doar nãzdrãvan...!

In timp ce imi intindea mâna pentru despãrtire, m'a privit din nou in adâncul ochilor si, sacadând cuvintele, mi-a zis: 

-Va sã zicã iti iei toate trei examenele...?

Tonul in care a pronuntat aceste cuvinte era in acelasi timp întrebãtor si oarecum poruncitor. Eu am interpretat cuvintele Cãpitanului ca, fiind o intrebare, la care, bine inteles, eram dator sã dau un rãspuns. Timp de douã-trei secunde am privit în pãmânt, gândind intens ce sã raspund. Apoi, ridicându-mi privirea, am rãspuns cu glas hotãrît:

-Da, Cãpitane !

Aceasta a fost -si asa a decurs- prima mea întâlnire cu Cãpitanul.

 

*

*    *

 

Nu-mi mai amintesc cum am ajuns din nou in stradã, cum am luat tramvaiul si cum am ajuns acasã. Ceeace stiu, este ca in dupã amiaza aceleiasi zile incã am început sã citesc intens din cursul sapirografat de Drept Comercial. O sãptãmâna întreagã am citit mereu, pânã noaptea târziu, de mi s'au înrosit si au început sã mã usture ochii. Când uneori ma apuca lehamitea si simteam ispita de a ma lãsa pãgubas, auziam parcã, de departe, propriu-mi glas, rostind hotãrît «Da, Cãpitane !» Si aceste douã cuvinte magice, cari aveau valoarea unei promisiuni fãcute însusi Cãpitanului, îmi dã deau de fiecare data noi puteri...

Insfârsit, sosind momentul, m'am prezentat la examen, la toate trei... Si am reusit la toate trei ! Mai mult încã: tocmai Dreptul Comercial, la care nu ma încumetasem la început sã mã prezint, din cauza sanselor foarte reduse de a reusi sã-l trec, l-am luat cu «bila albã».

Multumind lui Dumnezeu, gândul mi-a sburat la Cãpitan si am retrãit infiorat acele momente, când, la despãrtire, privindu-mã în adâncul ochilor, îmi spusese: «Fã un efort, legionarul e doar nãzdrãvan!»

Pãcat ca tocmai El, care m'a ajutat sã câstig aceastã «bãtãlie», n'a mai avut când sã afle de biruinta pe care o repurtasem. Nori negri si amenintatori incepuserã sã întunece din nou orizonturile Legiunii, prevestind sosirea unei furtuni... O nouã fãrãdelege se punea la cale împotriva miscãrii legionare.

Nicu IANCU