Am terminat de citit ultimul roman al lui Marin Preda, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI, şi trebuie să mărturisesc că este unul din cele mai frumoase romane pe care le-am citit de când m-am eliberat din puşcărie (1964). Pentru mine! Frumos, pentru curajul cu care pune problemele, pentru bogăţia de idei şi pentru frumusetea stilului.

Se pare ca, curajul de a tipări această carte l-a costat viaţa pe autor. Cel puţin, aşa-mi spunea un prieten din Cluj, care mi-a împrumutat-o şi care vine adeseori in Alba Iulia, la rude şi, de cite ori vine, nu uită să dea şi pe la mine. Mi-a împrumutat-o, căci ştia ca n-am s-o găsesc in librării. Când i-am restituit-o şi mi-am exprimat admiraţia şi, mai ales, mirarea că autorul a putut-o tipări, mi-a răspuns:

- Păi, a putut-o tipări numai pentru că era directorul editurii şi nimeni nu s-a gândit să-l controleze şi a scos-o la repezeală, luându-i prin surprindere pe toti cei care vor să înăbuşe gândirea românească şi s'o pună in hăţuri, ca pe caii de povară. Dar a plătit, se pare, cu viata, tipărirea acestei cărti căci, la o lună de zile după tipărirea ei, Marin Preda a murit subit. Dtale nu ţi se pare suspectă această moarte?

Am căutat şi eu cartea aceasta, care merită s-o ai in biblioteca, dar n-am găsit-o nici in Alba Iulia, nici la Cluj, nici la Bucureşti. Se pare că îndată ce au aflat de conţinutul ei, puternicii zilei au dat dispoziţii să fie ridicate toate exemplarele care nu fuseseră vândute şi au anuntat că s-a epuizat, dar ca in curând va apare o nouă ediţie. Şi a apărut. Dar, s-au scos din ea o mulţime de texte, ori au fost modificate, încât ediţia următoare abia mai seamănă cu romanul din prima ediţie.

Mi-am amintit de o altă carte a lui Marin Preda, pe care o am in bibliotecă: VIATA CA O PRADĂ. Am căutat-o şi iată o propoziţie pe care am găsit-o la pag. 204:

Asa se prezintă ediţia a II-a a ultimului roman al lui Marin Preda: "un cadavru" al primei ediţii.

Dar nu despre această infamie vroiam să vorbesc, ci despre una săvârşită de autorul CELUI MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI. Eu nu stiu dacă Marin Preda a fost arestat şi cercetat de Securitate şi dacă a fost in închisoare. Iar, dacă n-a fost, cu atât mai mare este meritui lui ca scriitor, căci descrie cu mult curaj şi fără nici o exagerare torturile şi umilinţele la care sunt supuşi deţinuţii de către Securitate si în detentie. Si pentru aceasta merită tot respectul şi admiraţia cetitorului. Bănuiesc şi, mai mult, cred că n-a fost in închisoare si nu i-a cunoscut pe legionari. Nu i-a cunoscut, din păcate, nici afară din închisoare, căci dacă i-ar fi cunoscut, cu sufletul lui de scriitor şi om de omenie, n-ar fi putut arunca cu atâta uşurinţă şi lipsă de răspundere o calomnie odioasă asupra unei tagme întregi de tineri, care au putut face unele greşeli şi crime in activitatea lor politică, dar au făcut-o dintr-o prea mare dragoste de ţară, dintr-un patriotism exagerat, dar bestii n-au fost. Marin Preda vorbeşte de un legionar bolnav de dizenterie, pe care îl îngrijea un deţinut evreu, folclorist, si, când s-a trezit, in loc să-i mulţumească, l-a înjurat de mamă. O scenă pe care nu o cred. În 17 ani de temniţă nu am văzut şi nu am auzit de asemenea purtări ale legionarilor in închisori. Dimpotrivă, legionarii au stârnit admiratia si dragostea tuturor celor cu care au ajuns in contact in timpul detenţiei, printr-o solidaritate, omenie şi dragoste ieşite din comun. Şi pentru toţi deţinuţii, indiferent de naţionalitate, religie sau opinie politică. Şi aceasta atitudine a fost recunoscută de toţi oamenii cinstiţi şi obiectivi care au trecut prin puşcărie, indiferent dacă au fost sau nu legionari. Păcat că Marin Preda nu i-a cunoscut. Ar fi ştiut că legionarii erau profund religioşi, că credinţa lor nu le permitea să facă rău si să injure birjăreşte. Cu excepţia, poate, a acelora care au fost reeducaţi la Piteşti, dar aceia au devenit neoameni numai după ce au fost reeducaţi şi şi-au pierdut credinţa şi s-au transformat in fiare. Dar Marin Preda nu spune că legionarul descris de el ar fi fost trecut prin reeducarea comunistă, dimpotrivă, îi accentuează calitatea de legionar. Păcat că nu i-a cunoscut! Eu nu vreau să vorbesc despre mine, dar as putea să dau o mulţime de cazuri de ajutor creştinesc dat atâtor ofiţeri români deţinuţi, sau comuniştilor lui Tito, îngrămădiţi într-o vreme la Zarka Aiudului, evreului Const. Mugur, cetăţean englez, care se jura că va schimba opinia despre legionari îndată ce va ajunge afară. Soţia mea, care a stat şi ea un an în detenţie la Interne, Jilava şi Văcăreşti, mi-a povestit, nu o dată, că a stat luni întregi într-o celulă cu alte două deţinute, dintre care una era evreică şi alta, pe nume Athena, legionară. Evreica era bolnavă rău şi Athena o spăla şi o dădăcea ca o mamă. Iar, într-un timp, la Interne, aceste trei deţinute au aflat din întâmplare că erau vecine de celulă cu Vasile Luca. Acesta se plângea că era bolnav şi foarte slăbit. Athena i-a comunicat prin perete ca-i lasă într-o ladă, la W.C., in fiecare zi, din mâncarea ei. Era un risc enorm - şi V. Luca nu ştia cum să-i mulţumească lui Athena! Ce păcat că Marin Preda n-a auzit de asemenea cazuri de omenie creştinească si cat de nedrept poate fi un scriitor, când aşează pe hârtie cuvinte care pot să insulte pe nedrept un om sau o generaţie!

Aseară am auzit la Europa Liberă scrisoarea generalului Pacepa către fiica lui rămasă in România. Şi începe cu afirmaţia că tatăl său a fost condamnat la moame de legionari in 1940. Dar, nu spune nici de ce, nici in ce împrejurări. Am rămas extrem de surprins. Eu ştiu precis că, in 1940, legionarii n-au făcut nici un fel de proces. Au executat, mai exact spus, au asasinat pe cei 64 la Jilava, pe Iorga şi Madgearu, şi un inspector sau comisar de poliţie, dar n-au făcut nici un proces. Tatăl lui Pacepa "a fost condamnat, dar a scăpat". Nu spune cum, nici de ce.

Tot aşa, afirmă ca in 1940 făcuse parte dintr-o organizatie anti-fascistă-pro-americană, de care nu am auzit până acum - şi ca, ajuns in Securitate, a izbutit să distrugă toate dovezile. Se vede cat de colo că spune nişte minciuni cusute cu aţă albă. Ca multi altii, Pacepa vrea să-şi organizatie un trecut glorios, tot pe spatele legionarilor. Tot sunt ei arătaţi cu degetul pentru toate relele din ţara asta! Una in plus, nu strică nimănui şi lui îi poate folosi foarte mult acum. Cât a fost in ţară, a fost întâi anticomunist, apoi antifascist, după aceea a fost comunist şi acum din nou anticomunist! Un caracter de bronz, ce vreţi! Un luptător permanent împotriva celor răi! Bravo, Dle Pacepa! Să-ti fie de bine! Mã întreb, însă, câţi naivi se vor găsi să te creada. Si cine sunt tovarăsii cari ti-au stat alături in toate aceste "vitejii"? Ai uitat să le dai numele!

*

"Vitejiile" lui Pacepa îmi aduc aminte de un caz asemănător, chiar două, care merită să fie puse pe hârtie.

Cu vreo câţiva ani in urmă, ma găseam la Cluj, unde am o cumnată, la care merg din când in când, pentru câteva zile, ca să pot colinda librăriile şi instituţiile de cultură şi, eventual, să văd un spectacol bun de operă ori teatru. In una din aceste zile stăteam de vorbă, întâmplător, in Piaţa Mathia, cu un vechi cunoscut, fost profesor de liceu, fost şi el prin puşcăriile comuniste, după care s-a profilat pe munca de angajat într-o întreprindere comercială. Cum stăteam de vorbă, trece pe lângă noi un vechi cunoscut şi prieten al meu de liceu. Deşi era cu vreo cinci-şase ani mai tânăr decât mine şi, deci, înapoia mea in şcoală, fiindcă avea un picior infirm din naştere şi şchiopăta, i-am arătat totdeauna multă simpatie. După ce am terminat liceul, eu am urmat Universitatea, după care, am făcut avocatura in Sibiu, iar el rămăsese funcţionar la judecătorie sau percepţie, in Aiud. Uneori, in primii ani de avocatură, când mergeam la Măgina, să-mi văd părintii, îl întâlneam in Aiud si ne bucuram amândoi de întâlnire. Apoi, Pribegiile şi inchisorile au făcut să nu ne mai vedem vreo 30 de ani. Scurtă vreme după ce am ieşit din închisoare, l-am întâlnit in Aiud, pe stradă, la brat cu o doamnă. Şchiopăta, cum îl ştiusem dintotdeauna. M-am oprit şi l-am salutat. Mi-a prezentat sotia şi, printre altele, mi-a spus că s'a pensionat de curând şi că s-au mutat la Cluj unde se găseau toţi trei copiii lor, cu slujbe bune. Nu mi-au dat amănunte, fiindcă doamna se grăbea.

Acum, după alţi vreo douăzeci de ani, ne întâlneam din nou. Era tot şchiop, precum îl ştiam, dar elegant; ne-am salutat. Dar nu s-a oprit, precum mă aşteptam. Fostul profesor de liceu, cu care stam de vorbă, m-a întrebat:

- De unde îl cunoşti pe ăsta?

- Păi, suntem din sate vecine şi ne cunoaştem de copii.

- Ştii de când şchiopătează?

- Din naştere, am răspuns, toată lumea ştie asta.

- Toată lumea din satul lui şi poate de prin vecini, dar, aici la Cluj, se ştie că l-au bătut legionarii şi i-au rupt piciorul beteag.

- Pe dracu! Cum asta? am zis.

- Păi, are o fiică frumoasă şi isteată care, după ce a terminat liceul, a intrat la Securitate, a făcut Dreptul la fără frecventă, s-a căsătorit cu un ofiter superior şi şi-a aranjat foarte bine şi pe cei doi frătiori. Ca să aibă un dosar bun, nu s-a sfiit să spună că pe tatăl ei l-au şchiopat legionarii şi ca mama sa a fost artistă de teatru, pe care au dat-o afară legionarii, în 1940.

- Pe dracu! am zis. Nu-mi vine să cred!

- Nici mie nu mi-ar veni să cred, dacă n-as fi concetăţean cu doamna artistă şi dacă n-as şti precis că a fost o muncitoare simplă, fără nici o şcoală. Dar aşa se face azi istoria şi un bun dosar de cadre.

- Bine, dar dosarele astea nu le controlează nimeni?

- Numai dosarele duşmanilor de clasă se controlează; ale organelor de Securitate şi de partid, n-au de ce, doar sunt "de-ai noştri"! Şi-apoi nu te mira. Acest caz nu e unic. La întreprinderea unde lucram eu, aveam un inginer, băiat bun, altfel, priceput şi serviabil, şi, mai ales, prietenos cu toată lumea. La o onomastică a subdirectorului, la care eram strânşi mai multi, ce mi-a fost dat să aud? Din una în alta, venind vorba de legionari, inginerul acesta, simpatic şi cumsecade, s-a exprimat cu tărie:

"Să n-aud de legionari! Pe tatăl meu l-au condamnat la moarte şi numai printr-o minune a scăpat de la executie."

"Ce profesie a avut tatãl Dtale, domnule inginer?" l-am întrebat.

"A fost preot într-un sat din Moldova", mi-a răspuns.

"Şi de ce l-au condamnat legionarii?" am întrebat.

"Nu ştiu", mi-a răspuns, "că pe vremea aceea nu aveam decât trei ani; tot ce ştiu, ştiu din familie."

De la un alt coleg de muncă am aflat că inginerul era membru de partid si a mostenit de la tatãl sãu -popa-, care a murit prin 1955, o casă de toată frumuseţea, într-un oraş din Moldova, şi istoria cu condamnarea tatălui său a inventat-o când era student şi i-a folosit de minune şi acum crede şi dânsul în ea. "Si non e vero, e ben trovato", amigo!!

Ascultându-l pe Pacepa, mi-au venit in minte toate acestea şi am oftat neputincios. Câte "vitejii", chiar mai mari decât ale lui Pacepa, nu sunt clădite pe minciuni si câti nevinovati nu au murit in închisori, pentru ca pe minciuni unii să se ridice şi să-şi facă chiar monument!

Am terminat de citit cartea lui Mihai Stoian: O ZI PENTRU NEMURIRE, o carte plină de minciuni, interpretări false, tendenţioase si de rea credinţă. Şi nu m-am mirat deloc. Îl ştiam pe acest scriitor, specialist in a încurca faptele in aşa fel ca cititorul grăbit să nu poată distinge adevărul de minciună, decât dacă este un foarte bun cunoscător al evenimentelor.

Ceea ce m-a mirat însă, si m-a îatristat, au fost citatele din MEMORIILE Dnei Marta Bibescu. Nu am citit MEMORIILE Dnei Bibescu. Le-am căutat prin librării, dar nu le-am găsit. Trebuie să mă rezum deci la citatele Dlui . Stoian. Sper, însă, să nu fie false pe de-a-ntregul. Ce spune Dna Bibescu? Într-o zi, trebuie să fi fost 5 sau 6 septembrie 1940, aflându-se cu fiica sa la plimbare pe Calea Victoriei, in Bucureşti, au văzut "o coloană de legionari, cămăsi verzi, păr vâlvoi, chipuri nătânge, popi si târfe, defilară laolaltă. Manifestau in fata Palatului Regal şi regele Mihai a ieşit în balcon. Avea aerul unui copil îmbufnat, care a plâns. " Buni ochi avea Dna Marta, dacă de la o distanţă asa de mare a putut vedea expresiile de pe faţa regelui! Atât a înţeles, se pare, această doamnă, din lupta legionarilor şi din strădania lor de a salva tara de un rege betiv, corupt şi imoral. N-a văzut decât chipuri nătânge, preoti şi târfe, care defilau laolaltă. De unde au putut apare deodată atâtia preoti şi târfe în Bucureşti, Dna Marta nu spune. Nu spune nici dacă preotii erau în odăjdii - şi dacă nu, după ce i-a cunoscut. Nu spune nici după ce le-a cunoscut pe "târfe" - aveau îmbrăcăminte care nu semăna cu a dânsei? - după ce, nu spune. Nici Dl Stoian nu dă nici o explicaţie. In schimb, din citatele dumnealui reiese că şi Dna Marta avea o ură de moarte pe legionari. Şi mă întreb: de ce? Poate pentru crimele pe care aceştia le-au săvârşit? Să admitem! Dar atunci, mă întreb, cum se face că Dna Marta Bibescu a văzut crimele săvârşite de legionari, care i-au repugnat si le-a condamnat cu scârbă, dar crimele săvârşite de cei care au provocat crimele legionare - pe acelea nu le-a văzut?Cum se face ca i-a fost scârbă de Codreanu, că l-a ucis cu un glonte de pistol pe prefectul Manciu, care bătea cu vâna de bou studenţii şi studentele pe stradă si care chiar in faţa instanţei, unde a fost chemat să dea socoteală de abuzurile lui, a sărit să-l bată pe cel care l-a culcat la pământ în apărare? Faptul că a fost achitat - fiind considerat în legitimă apărare nu i-a spus nimic acestei înalte doamne? Cum se face eă Dna Bibescu a fost scârbită de faptul că trei legionari l-au asasinat pe Duca, dar că asasinarea a şase legionari şi arestarea şi bătaia a altor sute, din ordinul lui, n-a impresionat-o deloc? Cum se face ca asasinarea lui Călinescu, de către şase legionari, a revoltat-o peste măsură, dar asasinarea de către acesta a lui Codreanu şi alti 13 camarazi o lasă rece? Şi faptul că, după ce i-au pedepsit, nici asasinii lui Duca, nici ai lui Călinescu, nu fug, să se pună la adăpost, ci, dimpotrivă, primii se duc şi dau pistoalele si se lasă arestati, iar ceilalti fac mai mult, se duc la Radiodifuziune, imobilizează functionarii de acolo si, după ce comunică ţării că şi-au răzbunat Căpitanul, desi puteau să se facă nevăzuţi, predau pistoalele şi spun funcţionarilor să cheme politia, n-a impresionat-o deloc pe această miloasă Dnă? Au fost apoi duşi pe locul unde l-au răzbunat pe Codreanu si asasinaţi si ei, fără judecată. Dar regele si complicii săi nu s-au mulţumit cu atât. Au dat ordin şi pe toţi legionarii aflaţi in închisori şi lagăre şi câti au putut fi prinşi - 4-5 pe fiecare judet, in total peste opt sute -, au fost împuscati fara judecata. Toate aceste abuzuri şi crime o lasă rece pe Dna Bibescu, ba are şi cuvinte de milă pentru regele Carol II, care a trebuit să fugă, urât de toată ţara pe care a nenorocit-o si a furat-o. Cum se explică această lipsă de sensibilitate pentru unii şi exagerată milă pentru alţii care n-o merită?

L-a făcut pe regele Mihai "copilul îmbufnat si plângăret". Întâmplarea a făcut ca in acele zile din septembrie - octombrie - noiembrie 1940, să am şi eu prilejul să stau de vorbă cu regele Mihai şi pot să afirm cu mâna pe piept că era un bărbat frumos şi mult mai matur decât cei 18 ani pe care îi avea. Dar Dna Bibescu n-a vâzut decât o figură de "copil îmbufnat şi plâns". Legionarii erau toţi spioni şi constituiau coloana a 5-a a nemţilor in România, dar nimeni n-a putut prezenta vreo dovadă cât de cât convingătoare în acest sens. Afirmaţii, da, extrem de multe, dar fără acoperire! In schimb, nimeni nu se întreabă de ce se întâlnea Dna Bibescu cu Dna Fabricius, soţia ambasadorului german in România - şi apoi cu reprezentanţii Angliei, Franţei şi Americii. Nimeni nu se hazardează să spună că era şi dânsa o coloană - a nu ştiu câta - si a unora si a altora.

In procesul de la Nuremberg, au fost descoperite toate legăturile pe care nemtii le-au avut cu diferite organizaţii politice - zeci de mii de pagini au consemnat aceste legături, însă despre anume raporturi dezonorante pe care legionarii le-ar fi avut cu nazistii, nu există nici o dovadă. Dar, dacă afirmaţiile istoricilor de teapa lui Mihai Stoian mă lasă rece, cele ale Dnei Bibescu mă întristează pur şi simplu. "Legionari nătângi, preoti şi târfe", aceştia au fost, după dânsa, cei care l-au alungat de pe tron pe Carol II. Imens de multe târfe şi preoţi trebuie să fi fost atunci in Bucureşti! Bravo, Dnă Bibescu! Nu ştiu cum să te încadrez. Alături de Mihai Stoian şi alţii ca el nu te-as pune, ca ştiu că nu i-ai iubit nici pe ei, desi le-ai făcut, fără să vrei, servicii imense.

Sunt profund îndurerat, profund dezamăgit, profund scârbit şi dezolat de orbirea unora şi de reaua credinţă şi uşurinţa cu care pot fi etichetaţi oamenii, chiar cei mai curati şi chiar şi atunci când sunt gata să-si dea viaţa pentru salvarea Patriei!

Cât despre însuşirea in întregime de către comunişti a meritului pentru lovitura de la 23 august 1944, minciuna este aşa de cunoscută, încât nici nu merită să mai fie comentată. Ce să le faci dacă au uitat şi faptul că Stalin l-a decorat numai pe regele Mihai, pentru realizarea loviturii! (nici vorbă de revolutie, cum le place să spună!)

Am terminat de citit cartea DRUMET IN CALEA  LUPILOR de N. Dragoş şi M. Stoian şi trebuie să mărturisesc că niciodată nu mi s-a întâmplat să simt lehamite, ca după citirea acestei cărţi. De la început - până la sfârşit, autorii amestecă minciuna cu adevărul, ficţiunea cu realitatea, transformă istoria într-un talmeş-balmeş, care nu poate stârni decât greaţă oricărui cititor care cunoaşte cât de cât mersul evenimentelor. Greaţă faţă de cei care şi-au pus semnătura pe carte.

Vorbesc despre "Revolutia" de la 23 august 1944, atribuind P.C.R. rolul principal in realizarea loviturii, ascunzând cu totală rea credintă că realizatorul de fapt a fost decorat de Stalin pentru aceasta. Izvoarele ruseşti, care nu pot fi acuzate că nu tin cu comuniştii, deabia pomenesc şi despre o participare a P.C.R. la eveniment.

Au neruşinarea să afirme că Congresul al V-Iea al P.C.R. "a marcat o etapă nouă în viaţa partidului, sporind rolul său în viaţa politică a ţării" şi, evident, un rol pozitiv! E surprinzător că autorii n-au citit cartea celor doi istorici comunisti Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu: ROMÂNIA DUPĂ MAREA UNIRE - vol. II - editia 1986, care la paginile 639-641, subliniază pozitia de Trădare natională tocmai la Congresul al V-lea al P.C. R.

Această pozitie - de trădare de ţară a P.C.R. este remarcată, dealtfel, şi in ISTORIA ROMANILOR - Editura Albatros, 1971, a celor doi Giurăscu, tatăl şi fiul, pag. 624, precum şi in ISTORIA ROMÂNIEI de Miron Constantinescu, Const. Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Traian Lungu, Ion Oprea, Stefan Pascu, Aron Petric, Al. Porţeanu şi Gh. Smarandache - Editura Didactica si Pedagogica - 1969 - la paginile 488-489. Nici pe acestea nu le-au citit.

Afirmă aceşti doi autori, fără să rosească, că in 1936 s-a tinut un Congres al Gărzii de Fier la Tg. Mures, unde s-au constituit "Echipe ale Mortii", care trebuiau să asasineze o serie de oameni politici! In realitate, a fost un Congres al Studentimii Române, care in majoritate era legionară - ceea ce comunistilor nu le convine s-o recunoască - şi, in adevăr, s-au constituit echipe ale morţii, dar chiar a doua zi C. Codreanu a dat un ordin, publicat in presa din Bucuresti, prin care a dezavuat si anulat hotărârea studentimii. Aceste echipe n-au existat, deci, niciodată!

Afirmă că un reprezentant al P.C.R. a luat legătura cu Iorga si acesta a acceptat ca stundenti comunişti sa intre in Liga Culturală. Afirmaţie absolut falsă. De aceea nu dau nici un nume. Se stie şi toate scrierile lui Iorga confirmă faptul că acesta era un dusman de moarte al comunismului şi un regalist consecvent. Afirmaţia fără nici o acoperire o fac autorii numai ca să arate cât de "patrioţi" erau comuniştii in raport cu legionarii. Până şi scrisoarea lui Codreanu publicată in presă, prin care îl acuză pe marele istoric că e necinstit sufleteşte, fapt care a dus la arestarea şi condamnarea la închisoare şi in cele din urmă la asasinarea lui, o falsifică şi nu arată nici o sensibilitate pentru naivitatea lui Iorga şi ticăloşia asasinilor.

Vorbesc de Tribunale Legionare care n-au existat niciodată, dar trebuiau inventate, pentru a acoperi Tribunalele Poporului, comuniste, care au trimis la moarte zeci de mii de români. Toţi generalii care au comandat marile bătălii ale războiului din Răsărit, ca şi in cel din Apus, ca şi toti oamenii politici şi de cultură care n-au vrut să se dea de partea lor, au fost condamnaţi de Tribunalele Poporului la moarte sau la ani grei de temniţă. Dar asta n-o ştiu aceşti doi scriitori!

Citează pe dr. Ilie Rădulescu, directorul ziarului Porunca Vremii, şi revista Sfarmă Piatră, care ar fi luat bani de la nemţi, pentru a le face jocul politic si lasa să se înţeleagă că au fost legionare. Or, este de notorietate şi in presa vremii sunt realmente dovezi că, departe de a fi legionari, cei pomeniţi erau in conflict cu Mişcarea Legionară. Nu pot da însâ nici un nume şi nici o dovadă că vreun legionar a luat bani de la nemti.

Îl fac duşman al legionarilor până şi pe popularul actor C. Tănase, lucru pe care îl ştiu numai ei, dar n-au auzit că marele artist a înfundat puşcăria pentru că a îndrăznit să spună de prietenii de la Răsărit, că: "Era rău cu der, die, das, dar mai rău cu davai ceas". Din aceasta i s-a tras moartea marelui actor. Despre duşmănia lui cu legionarii n-a auzit nimeni, afară de aceşti doi "scribi".

Deşi recunosc că pana in 1940 legionarii n-au guvernat niciodată ţara şi pactul economic din 23 martie 1939, prin care economia românească a fost înfeudată nemtilor, a fost semnat de Armand Călinescu, vinovati de acesta sunt tot legionarii! Prezintă călătoria in străinătate a regelul Carol II, pentru a pregăti politic asasinarea lui Codrecnu, ca un răspuns la insistenţele germane de a-l apăra pe acesta, când, in realitate, in schimbul unor avantaje economice, regele a obtinut promisiunea germanilor de a nu se amesteca in treburile interne româneşti; toată lumea stie aceasta, numai cei doi istorici nu!

Ii prezintă pe legionari ca pe nişte bestii însetate de sânge, dar au cele mai duioase cuvinte pentru asasinii lui Codreanu şi a celor peste 800 de legionari asasinati din ordinul regelui Carol II şi a complicillor săi.

Legionarii au ucis pentru a-şi răzbuna Căpitanul şi camarazii asasinati mişeleşte. Au ucis la mânie şi fără torturi. Dar voi de ce ati ucis si de ce ati torturat? De ce ati băgat deţinuţii cu capul în vasul cu fecale? De ce i-ati silit să-şi sărute unul altuia părtile ruşinoase? De ce i-ati bătut şi schingiuit până cădea carnea de pe ei? De ce i-ati torturat până când se trânteau cu capul de pereţi, ca să moară?

Cât ati fost voi prin închisori (puţini câţi ati fost), ati trăit boiereşte, căci vi se îngăduia să primiti alimente şi cărţi şi prin ajutorul Roşu, care functiona din plin, nu aţi dus nici o lipsă. Aţi putut să citiţi, să vă complectaţi cunoştinţele cum ati vrut, pe când in închisorile voastre nu a existat nici o posibilitate de a citi o carte. Până şi scrisul de pe hârtiile cu medicamente (cand se dădeau) era cu grijă şters. Iar bestialităţile voastre au ajuns să îngrozească o lume întreagă. Acum încercaţi să inventaţi pe seama legionarilor crime abominabile şi jafuri, care nu au existat decât în minţile voastre perverse, care încearcă să asasineze şi moral o generatie care n-a avut altă vină decât că şi-a iubit Patria şi n-a vrut să se încadreze într-o doctrină care a dus la dezumanizarea şi pervertirea oamenilor. Si cei care au suferit n-au fost numai legionari, ci din toate partidele şi de toate nuanţele şi neamurile, toţi cei pe care nu i-au putut încovoia să renunţe la calitatea de oameni.

Trebuie să găsesc o altă carte, să citesc, ca să-mi scot din suflet scârba şi lehamitea pe care o simt după citirea acestei cărti! Cum pot fi aşa de răi unii oameni, Doamne?!

Gândindu-mă la ticăloşia oamenilor, îmi vine în minte o vorbă cu tâlc a lui C. Fedin - scriitor rus, care a ridicat şi el, cat a putut, in slăvi, "vitejiile" comuniste: "The fragrance of a lie is more comforting than the stench of the truth" (Parfumul unei minciuni este mai consolator decât duhoarea adevărului) - în romanul: NO ORDINARY SUMMER.

Aseară la Europa Liberă l-am auzit pe Virgil Ierunca anunţând moartea poetului Horia Stamatu. Am avut o tresărire dureroasă. Incă unul din prietenii vechi de idealuri şi surghiun ne părăseşte.

Pe Horia Stamatu l-am cunoscut in Germania la Rostock, unde erau refugiati majoritatea legionarilor fugiţi de prigoana generalului Antonescu după rebeliunea din ianuarie 1941. Era un bărbat înalt, brunet, cu frunte înaltă, păr negru, o ţinută frumoasă şi la trup şi la suflet, cam cu vreo 3-4 ani mai tânăr decât mine. Era foarte bun prieten cu un alt om de mare cultură, Paul Costin Deleanu. Îi vedeam mereu împreună. Până la intemarea noastră in lagărul de la Buchenwald in 1942, nu am avut o prietenie mai apropiată cu ei, căci făceam parte din unităti diferite, eu din grupul Ardeal, ei din grupul Bucureşti. Abia la Buchenwald ne-am apropiat mai mult sufleteşte, mai ales după o discuţie contradictorie pe care am avut-o cu un grup legionar care, in frunte cu filosoful Sorin Pavel, sustineau ca cei care l-au asasinat pe Iorga au făcut foarte bine, căci acesta a fost principalul vinovat de asasinarea lui Codreanu. Vanitos din cale afară, după ce Codreanu l-a denunţat opiniei publice, printr-o scrisoare publicată in ziare, ca fiind principalul vinovat de persecucutarea legionarilor de către A. Călinescu şi Carol II, Iorga, cu inteligenţa-i extraordinară şi darul special de a găsi invective pentru a-şi denigra adversarii, a fost cel care a furnizat celor doi asasini justificările pentru uciderea lui Codreanu.

Eu şi aproape unanimitatea legionarilor susţineam ca asasinarea a fost o mare greşeală politică şi o crimă care va întuneca pentru totdeauna numele Gărzii de Fier. E o greşeală asemănătoare cu cea a lui Napoleon, când l-a ucis pe Ducele d'Enghien, ridicându-şi in cap toată nobilimea din Europa. Iorga a fost într-adevăr vinovat de persecutarea legionarilor şi de asasinarea lui Codreanu, dar cei care l-au ucis pe Iorga l-au achitat de această răspundere. Iorga nu trebuia asasinat, ci trimis în faţa unei instanţe de judecată, care in faţa probelor administrate, nu putea să treacă peste vinovăţia lui, fără să-l pună la stâlpul infamiei. Dealfel, după asasinarea lui Codreanu, însuşi Iorga a declarat că a fost prea aspru cu acuzele aduse lui Codreanu si că el niciodată nu şi-a închipuit că regele şi Călinescu vor merge aşa departe, până la asasinarea lui.

Horia Stamatu, ca şi Paul Costin Deleanu, au fost de partea mea în aceste discuţii si aceasta a făcut să ne apropiem mult sufleteşte. Stamatu mi-a dat să citesc un caiet gros cu poezii făcute de el la Rostock şi Buchenwald, care mi-au plăcut foarte mult, dar acum, din păcate, nu mai reţin nici măcar titlurile poeziilor...

Viata ne-a despărtit apoi. După eliberarea din lagărul de la Buchenwald, Horia Stamatu si Paul Costin Deleanu s-au îndreptat spre zările mai liniştite ale ţărilor apusene, iar eu am venit in ţară, ca să cunosc pe propria-mi piele închisorile si "omenia" comunistă. De Paul Costin Deleanu auzisem mai demult că a părăsit lumea aceasta, dar, tot de la Europa Liberă, am auzit până mai zilele trecute că Horia Stamatu desfăsoară o foarte frumoasă activitate, atât in domeniul literelor, cât şi in strădania de a tine vie dragostea de neam printre refugiaţii pribegiţi din patria lor. Ştiu că îşi iubea cu pasiune neamul şi patria şi am ferma convingere că pentru neamul său Horia Stamatu nu este mort. El va rămâne o făclie vesnic vie, care va lumina mereu sufletul neamului său, alături de Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Alexandrescu, Goga, Cotruş, Blaga şi atâţia alţii.

Mă închin cu smerenie in faţa amintirii lui şi spun româneşte: iartă-i, Doamne, toate păcatele si aşează-l de-a dreapta Ta, unde răutatea oamenilor nu-l rnai poate ajunge! Şi fă, Doamne, ca poeziile lui să ajungă cât mai curând în vitrinele librăriilor românesti, pentru ca ele să devină branã pentru sufletul neamului sãu, pe care l-a iubit atât de mult!